Conu Ghită Racoveanu
stă pe un scăunel lângă sobă si frige pâne. Stă sgribulit ca un mosneag
si-si freacă din când în când palmele. I-a fost probabil frig. A fost de
serviciu; a măturat sălile
si coridoarele; a aranjat obloanele de camuflaj. Acum stă si se
încălzeste. Imi face impresia unui tăran bătrân, desprins de
lume si de vreme, surghiunit undeva, într`un bordei, într'o margine de codru
străvechi. Un
taran linistit ca însăsi singuratatea ce-l înconjoară; care stă de vorbă cu
fumul pipei si cu focul. Nimic nu-i tulbură seninătatea fetei. Priveste atintit la
foc, ca
si cam ar urmări în jocul flăcărilor cine stie ce drama în care se consumă cosmosul
întreg. Drama, pe care el o tratează cu seninătatea
si indiferenta unui tăran contimporan cu toată istoria. Mă apropii si ochii nu
mi-se mai satură să-l privească. Mă uit la el si-l studiez cu deamănuntul,
mi-i dragă fata lui luminoasă ca o icoană de Horez, scrisă cu azur
oltenesc, cum mi-s dragi toti camarazii mai bătrâni, care îndură greutătile cot la cot cu
noi, cu o îndărătnicie si o seninătate sufletească uimitoare. Ma uit la el si
simt nevoia să-i vorbesc:
- Coane
Ghită, cu matale alăturea am mai putea îndura încă zece ani de lagăr, atâta calm
si sigurantă interioară răspândesti...
Dar spun numai in
gând. Nu cutez să-l tulbur. El mă simte. Isi ridică ochii spre mine si-mi
zâmbeste.
E cald zâmbetul
lui, ca o vatră in care se coc alivenci modovenesti. Dar e si putină jenă in
el. Parcă ar vrea să spună: "Nu te uita unde am ajans. Asa e viata." Si dă din mâni a
zădărnicie, scăpându-le apoi pe genunchi, cum îsi scapă aripile vulturii obositi de
sbor.
As vrea să spun o
vorbă, să-l mângâi. Dar pe cine? Pe Conu Ghită Racoveanu?
Cum să-l mângâi eu pe un om mai tare ca mine?
Tac. Si am pentru el numai
admiratie. Ce sunt eu in raport cu el? Nimic. Ce mi-i
mie să rabd greutăti, cu care vin numai din greutăti, numai din chin si foame? Eu sunt aci in elementul
meu. Din acest punct de vedere eu
n'am coborît, n'am decăzut. N'am avut nici odată mai mult. Dar, el! El care a trait o viată de
glorie, in preajma lui Nae Ionescu: el care a cunoscut viata copioasă
si plină de răsfăt a Bucurestilor din anii buni, el gazetarul renumit si
temut, el a pierdut într'adevăr. El poate compara
si poate constata disproportii! Eu mi-am pierdut numai libertatea si familia. El pe lângă toate
acestea, a mai pierdut
si binele vietii. El poate spune într'adevăr ca a fost retrogradat, că a fost aruncat chinului
si jertfei. Si totusi nu se plânge de nimic. Rabdă, ca si cum n'ar fi cunoscut niciodată
maibinele. Si nu numai că rabdă, dar are si cuvinte de mângâiere, de îmbărbătare pentru
altii. De aceea am pentru el cea mai sinceră admiratie. Noi, copiii de tărani, am vorbit adeseori cu emfază de sărăcie si de
jertfă. Dar e usor să jertfesti când n'ai avut
si n'ai nimic. Când n'ai mâncat limba de fazan, nu-i simti gustul, nu-i duci
dorul. Renunti usor la ea. Nu tot acelas lucru e cu
cei bogati, cari s'au desprins de averi, avându-le, cari au patimit sărăcia după
ce au trait o viata de buna stare, indestulata si fără grija zilei de mâne.
Acestia,
într'adevar au jertfit!
De
aceea, l-am văzut totdeauna ca pe un urias al jertfei pe Alecu Cantacuzino, de-o
pilda. El a făcut cu adevărat ca bogătasul din biblie căruia i-a spus Isus: lasă-ti toată averea ta
urmează-mi. Alecu Cantacuzino a rentantat la toate avantagiile unei
mari averi boeresti, la toate bucuriile civilizatiei moderne, la toate onorurile
si satisfactiile pe care o viată alături de democrati i le oferea din plin. E jertfit adevăratul sens al
cuvântului. S'a desprins
de toate bucuriile pământesti, ca in cele din urmă, să-si jertfească si viata
tânără.
Aceasta a fost înt'adevăr o
jertfă. Ceeace facem noi, acei care n'am cunoscut binele vietii,
e mai putin semnificativ. Hotărît, am putea spune si noi ca am jertfit tocmai dorul
de mai bine, tocmai ceeace am fi putut câstiga. Dar a jertfi ceece n`ai, nu înseamnă o
jertfa. In tot cazul e o jertfă mai usoară. Infinit mai usoară.
Mă uit acum la Conu Ghită
Racoveanu, gândurile acestea care-mi trec fugitiv prin minte, mi-l luminează si mai
mult. Are în spate un trecut, numai luptă si onoare. Si o condamnare la moarte, pentru îndrăzneala
sălbatecă, de-a fi luat de
guler tot desmătul lumii noastre politicianiste: a fost desprins din rosturile
lui, din matca unei vieti pline glorie, si aruncat aici între sârme, la două mii km. departare de
tară. Si totusi nu se plânge. Dacă ar
sti că eu îi numesc, tot ce a pierdut, jertfă, s'ar supăra: "Eu? Eu? Eu stau mărturie cu
viata, nu cu aceste
mici chitibusuri!"
In alte împrejurări mintea lui isteată si sănatoasă ar fi pusă să lumineze un colt de
lume. Dar si aci, la periferia vietii si a lumii, acest părâng de sânge
oltenesc, nu se desparte
de cele spirituale. Scrie o carte despre Nae Ionescu, si, in timpul ce-i mai rămâne
liber, după lucrul la binoacle, in atelier, se ocupă
cu gravura in lemn. Mânuieste cutite, dălti, răzusuri, pinteluse, si scoate din
lemn chipuri de lumină. Calde si frumoase, grăitoare, ca si poieneile sufletului
lui. Când treci pe lângă
el, ti-le arată:
-Uite,
ce-am scos ...
Leagănă lemnul înviat, cu bucuria carata a unui
copil-minune. Il văd uneori aplecat
cu grijă deasupra lemnului, pentru a-l vrăji si a-i da viată, si gândul mă duce la Mânăstirea
Neamtului, in Moldova
veacurilor trecute, unde gravori credinciosi si iscusiti si-au plinit zilele cu arta
gravurii, artă pe care el
vrea acum s'o reînvie. Nu prin vorbă sau slovă aievea, ci cu inima, cu
răzusul, cu pintelusa... Mă uit la el
si mă întreb: Oare să nu întoarca Dumnezeu lucrurile? E posibil ca asemenea forte sufletesti să se risipeasca necunoscute
la marginea vietii? Si tot eu imi răspund: Voi avea poate încă norocul să-l văd pe Conu Ghită la
Bucuresti, la rosturile lui firesti, lumea căreia el s'a ridicat să-i fie ziditor
si profet. Cine stie? Ne vom opri si ne vom aduce aminte, si vom râde, si vom
plânge.
Stăm fată in
fată. Tăcem. Ghită Racoveanu cu gândurile si visurile lui. Eu, cu ale mele.
-Ce mai
faceti, Coane Ghită?, rup eu într'un târziu tăcerea.
Se uită la mine lung,
stânjenit, cu un zâmbet de infinită bunătate.
-Asa-i, dragul
meu. Nici o perspectivă. Nici o perspectivă...
Imi
dau seama că sfiala cuvintelor lui vine dintr'o concluzie de dialog, nu dintr'un
inceput.
Asa-i.
Daca ai fost domn si ai ajuns maturator de strada, stii macar unde ai ajuns. Ai
certitudinea vietii, îti pipăi noua identitate. Dar asa?
Plec
spre dormitor. Mi s'a facut cald si simt ca-mi urca torente de lacrimi spre ochi.
-Dar
asa?...
Vasile
POSTEUCĂ
(Buchenwald,
19 Faur, 1944)