PAGINI DIN EXILUL LEGIONAR - VASILE POSTEUCĂ
INSEMNĂRI DELA BUCHENWALD

    

  Conu Ghită Racoveanu stă pe un scăunel lângă sobă si frige pâne. Stă sgribulit ca un mosneag si-si freacă din când în când palmele. I-a fost probabil frig. A fost de serviciu; a măturat sălile si coridoarele; a aranjat obloanele de camuflaj. Acum stă si se încălzeste. Imi face impresia unui tăran bătrân, desprins de lume si de vreme, surghiunit undeva, într`un bordei, într'o margine de codru străvechi. Un taran linistit ca însăsi singuratatea ce-l înconjoară; care stă de vorbă cu fumul pipei si cu focul. Nimic nu-i tulbură seninătatea fetei. Priveste atintit la foc, ca si cam ar urmări în jocul flăcărilor cine stie ce drama în care se consumă cosmosul întreg. Drama, pe care el o tratează cu seninătatea si indiferenta unui tăran contimporan cu toată istoria. Mă apropii si ochii nu mi-se mai satură să-l privească. Mă uit la el si-l studiez cu deamănuntul, mi-i dragă fata lui luminoasă ca o icoană de Horez, scrisă cu azur oltenesc, cum mi-s dragi toti camarazii mai bătrâni, care îndură greutătile cot la cot cu noi, cu o îndărătnicie si o seninătate sufletească uimitoare. Ma uit la el si simt nevoia să-i vorbesc:

- Coane Ghită, cu matale alăturea am mai putea îndura încă zece ani de lagăr, atâta calm si sigurantă interioară răspândesti...

Dar spun numai in gând. Nu cutez să-l tulbur. El mă simte. Isi ridică ochii spre mine si-mi zâmbeste.

E cald zâmbetul lui, ca o vatră in care se coc alivenci modovenesti. Dar e si putină jenă in el. Parcă ar vrea să spună: "Nu te uita unde am ajans. Asa e viata." Si dă din mâni a zădărnicie, scăpându-le apoi pe genunchi, cum îsi scapă aripile vulturii obositi de sbor.

As vrea să spun o vorbă, să-l mângâi. Dar pe cine? Pe Conu Ghită Racoveanu? Cum să-l mângâi eu pe un om mai tare ca mine?

Tac. Si am pentru el numai admiratie. Ce sunt eu in raport cu el? Nimic. Ce mi-i mie să rabd greutăti, cu care vin numai din greutăti, numai din chin si foame? Eu sunt aci in elementul meu. Din acest punct de vedere eu n'am coborît, n'am decăzut. N'am avut nici odată mai mult. Dar, el! El care a trait o viată de glorie, in preajma lui Nae Ionescu: el care a cunoscut viata copioasă si plină de răsfăt a Bucurestilor din anii buni, el gazetarul renumit si temut, el a pierdut într'adevăr. El poate compara si poate constata disproportii! Eu mi-am pierdut numai libertatea si familia. El pe lângă toate acestea, a mai pierdut si binele vietii. El poate spune într'adevăr ca a fost retrogradat, că a fost aruncat chinului si jertfei. Si totusi nu se plânge de nimic. Rabdă, ca si cum n'ar fi cunoscut niciodată maibinele. Si nu numai că rabdă, dar are si cuvinte de mângâiere, de îmbărbătare pentru altii. De aceea am pentru el cea mai sinceră admiratie. Noi, copiii de tărani, am vorbit adeseori cu emfază de sărăcie si de jertfă. Dar e usor să jertfesti când n'ai avut si n'ai nimic. Când n'ai mâncat limba de fazan, nu-i simti gustul, nu-i duci dorul. Renunti usor la ea. Nu tot acelas lucru e cu cei bogati, cari s'au desprins de averi, avându-le, cari au patimit sărăcia după ce au trait o viata de buna stare, indestulata si fără grija zilei de mâne. Acestia, într'adevar au jertfit!

De aceea, l-am văzut totdeauna ca pe un urias al jertfei pe Alecu Cantacuzino, de-o pilda. El a făcut cu adevărat ca bogătasul din biblie căruia i-a spus Isus: lasă-ti toată averea ta urmează-mi. Alecu Cantacuzino a rentantat la toate avantagiile unei mari averi boeresti, la toate bucuriile civilizatiei moderne, la toate onorurile si satisfactiile pe care o viată alături de democrati i le oferea din plin. E jertfit adevăratul sens al cuvântului. S'a desprins de toate bucuriile pământesti, ca in cele din urmă, să-si jertfească si viata tânără.

Aceasta a fost înt'adevăr o jertfă. Ceeace facem noi, acei care n'am cunoscut binele vietii, e mai putin semnificativ. Hotărît, am putea spune si noi ca am jertfit tocmai dorul de mai bine, tocmai ceeace am fi putut câstiga. Dar a jertfi ceece n`ai, nu înseamnă o jertfa. In tot cazul e o jertfă mai usoară. Infinit mai usoară.

Mă uit acum la Conu Ghită Racoveanu, gândurile acestea care-mi trec fugitiv prin minte, mi-l luminează si mai mult. Are în spate un trecut, numai luptă si onoare. Si o condamnare la moarte, pentru îndrăzneala sălbatecă, de-a fi luat de guler tot desmătul lumii noastre politicianiste: a fost desprins din rosturile lui, din matca unei vieti pline glorie, si aruncat aici între sârme, la două mii km. departare de tară. Si totusi nu se plânge. Dacă ar sti că eu îi numesc, tot ce a pierdut, jertfă, s'ar supăra: "Eu? Eu? Eu stau mărturie cu viata, nu cu aceste mici chitibusuri!"

In alte împrejurări mintea lui isteată si sănatoasă ar fi pusă să lumineze un colt de lume. Dar si aci, la periferia vietii si a lumii, acest părâng de sânge oltenesc, nu se desparte de cele spirituale. Scrie o carte despre Nae Ionescu, si, in timpul ce-i mai rămâne liber, după lucrul la binoacle, in atelier, se ocupă cu gravura in lemn. Mânuieste cutite, dălti, răzusuri, pinteluse, si scoate din lemn chipuri de lumină. Calde si frumoase, grăitoare, ca si poieneile sufletului lui. Când treci pe lângă el, ti-le arată:

-Uite, ce-am scos ...

Leagănă lemnul înviat, cu bucuria carata a unui copil-minune. Il văd uneori aplecat cu grijă deasupra lemnului, pentru a-l vrăji si a-i da viată, si gândul mă duce la Mânăstirea Neamtului, in Moldova veacurilor trecute, unde gravori credinciosi si iscusiti si-au plinit zilele cu arta gravurii, artă pe care el vrea acum s'o reînvie. Nu prin vorbă sau slovă aievea, ci cu inima, cu răzusul, cu pintelusa... Mă uit la el si mă întreb: Oare să nu întoarca Dumnezeu lucrurile? E posibil ca asemenea forte sufletesti să se risipeasca necunoscute la marginea vietii? Si tot eu imi răspund: Voi avea poate încă norocul să-l văd pe Conu Ghită la Bucuresti, la rosturile lui firesti, lumea căreia el s'a ridicat să-i fie ziditor si profet. Cine stie? Ne vom opri si ne vom aduce aminte, si vom râde, si vom plânge. 

Stăm fată in fată. Tăcem. Ghită Racoveanu cu gândurile si visurile lui. Eu, cu ale mele.

-Ce mai faceti, Coane Ghită?, rup eu într'un târziu tăcerea.

Se uită la mine lung, stânjenit, cu un zâmbet de infinită bunătate.

-Asa-i, dragul meu. Nici o perspectivă. Nici o perspectivă...

Imi dau seama că sfiala cuvintelor lui vine dintr'o concluzie de dialog, nu dintr'un inceput.

Asa-i. Daca ai fost domn si ai ajuns maturator de strada, stii macar unde ai ajuns. Ai certitudinea vietii, îti pipăi noua identitate. Dar asa?

Plec spre dormitor. Mi s'a facut cald si simt ca-mi urca torente de lacrimi spre ochi.

-Dar asa?...

Vasile POSTEUCĂ

(Buchenwald, 19 Faur, 1944)

 

 

 

 

/ / /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE