Editura "Bonifaciu", 1999

de Alexandru POPSOR

 

Regretatul Al. Popsor, încetat din viatã în 1994, nu si-a putut realiza gândul de a face cunoscut publicului românesc valoarea vietii si operei profesorilor lui iubiti: D. Mãrtinas si preot Ioan Miclea.
Datele cuprinse în aceastã modestã lucrare sunt adunate din douã scurte prezentãri biografice ale lui Al. Popsor si completate din unele note si scrisori ale acestuia, cãtre colegi si prieteni.
Sperãm ca exemplul acestor dascãli de ieri, a cãror viatã a fost închinatã culturii si educatiei tineretului, sã fie un îndemn pentru cei de azi si de mâine.

 

DUMITRU MÃRTINAS

 

In anul 1985 a apãrut la Editura stiintificã si enciclopedicã din Bucuresti cartea "Originea ceangãilor din Moldova", scrisã de Dumitru Mãrtinas într-un text revizuit si îngrijit de Ion Coja si V. M. Ungureanu, cu un cuvânt introductiv de I. Dumitriu - Snagov, cu un cuvânt al autorului si o postfatã de Ion Coja. Cartea nu a apãrut în timpul vietii lui Dumitru Mãrtinas. "Un debut postum este întotdeauna o mare dramã! Drama lui Dumitru Mãrtinas, care n-a apucat sã-si vadã cartea tipãritã ori mãcar bãgatã în seamã! Aceastã dramã devine prin detaliile ei, povestea unui sacrificiu, prin care-si dobândeste trãinicie tot ce este mai de pret în faptele si nãdejdile noastre", - scrie Ion Coja. Este o dramã a omului, a autorului si în acelasi timp si o dramã a cãrtii, a manuscrisului! Profesorul a muncit o viatã întreagã la aceastã carte, oriunde s-a gãsit, pentru a spune adevãrul cã ceangãii sunt de origine românã.
Pentru prima datã, punctului de vedere unguresc, care se bucura de crezare si circula pe plan national - fie între români fie între unguri, - si pe plan international - în Europa si peste ocean, -care sustinea cã ceangãii sunt de origine maghiarã, - i s-a opus punctul de vedere românesc, cã ceangãii sunt de origine românã. Aceasta - metodic, documentat, cu argumente stiintifice, într-o limbã literarã frumoasã, accesibilã si nespecialistilor. Plecând de la ceea ce sustinea Dimitrie Cantemir în Hronicul sãu cã "limba nebiruit martor iaste" si cu "dosarul fãrã gres al limbii în mânã" - dupã expresia lui V. Bogrea, Profesorul Dumitru Mãrtinas dovedeste: "Ca si românii actualmente complet secuizati din tinutul secuiesc, la fel ceangãii din Moldova sunt un produs al procesului politic de secuizare dintre secolul al XV - lea si al XVIII - lea a satelor românesti din Transilvania sud-esticã, cu o singurã deosebire: ceangãii pribegiti în Moldova, au reusit a se scutura, în marea lor majoritate de limba ungureascã, pe când cei rãmasi în Transilvania au fost definitiv absorbiti de secui.
Stiinta oficialã maghiarã din trecut nu ignora aceste fapte, dar pentru motive usor de înteles, ea nu putea sã le recunoascã. (Rezumat întocmit de Dumitru Mãrtinas la studiul "Originea ceangãilor din Moldova".)

Profesorul Dumitru Mãrtinas s-a nãscut la 11 Mai 1897 în comuna Miclãuseni, satul Butea, judetul Roman - azi Iasi. Intr-o discutie în cerc intim, el a precizat cã în Miclãuseni s-au stabilit ceangãii pribegiti în Moldova din Miclãus, adicã din regiunea Gheorghieni, cãreia transilvãnenii îi spuneau Miclãus de la Gyeigyö - St. Miklos pe ungureste. Dumitru Mãrtinas era ceangãu si român de religie romano-catolicã, asemenea tuturor ceangãilor din Moldova. Din cauzã cã ceangãii erau catolici, românii localnici din Moldova îi considerau unguri, ba chiar le spuneau "ungureni", desi vorbeau româneste, în grai transilvãnean.
Dumitru Mãrtinas în anul 1916 a terminat seminarul Sfântul Iosif din Iasi, în anul 1922 si-a luat diploma de licenta în filologia modernã la Universitatea din Iasi, - limba românã si limba latinã; în anul 1923, la Bucuresti - capacitatea pentru limba latinã, iar în 1924 - pentru limba românã, cu specialitatea principalã limba românã si secundarã limba latinã.
De mic copil, ca elev si ca student, a fost preocupat si a studiat originea ceangãilor. Ca student, a prezentat problema originii românesti a ceangãilor, profesorului sãu Alexandru Philippide - filolog, exigent lingvist. Acesta n-a fost de acord cu teza sustinutã si de aceea, de la el si de la filologia romanicã, Dumitru Mãrtinas a trecut la filologia modernã, devenind elevul lui Garabet Ibrãileanu, renuntând pentru moment la studiul sãu, desi, dupã cum mãrturiseste în notele autobiografice "constatãm la fiecare pas cã graiul din satul meu de nastere e grai autentic românesc". Curând însã si-a reluat studiul, însufletit si de dorinta de a îndeplini legatul mamei sale Smaranda, - care i-a cerut sã scrie o carte, în care sã dovedeascã originea românã a ceangãilor si sã arate motivele si conditiile în care s-au refugiat din Transilvania în Moldova. Acelas testament i-l lãsase si un bun prieten, care în clipa despãrtirii definitive, i-a spus: "Tu, Dimitrie, sã nu mori pânã ce nu scrii, ca sã arãti tuturor cã noi suntem români."
Ei stiau cã ceangãii refugiati în Moldova au reusit sã se scuture de limba ungureascã, pe când cei rãmasi în Transilvania au fost definitiv absorbiti de secui, ca urmare a politicii de maghiarizare, de secuizare a conducãtorilor maghiari.
Scrierea lucrãrii a fost mult întârziatã, dar prin toate locurile pe unde a peregrinat ca profesor, Dumitru Mãrtinas a studiat limba si graiul românesc regional, comparându-l permanent cu cel al ceangãilor din familia sa, din satul sãu, din regiunea sa. Si a functionat ca profesor la diverse scoli si licee de pe întreaga arie a Tãrii, de la liceul german din Cernãuti, la cel german din Torutino - jud. Cetatea - Albã, la scoala din Arad, la liceul din Sighisoara. La liceul Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mures a fost profesor de limba românã si filozofie trei perioade: 1925-1940, 1945-1948 si 1955 - 1958 si director între anii 1933 - 1936. In timpul refugiului a fost profesor la liceul Sfântul Sava din Bucuresti (1940 - 1945).
La Târgu Mures a predat limba românã la liceul militar Mihai Viteazu si la liceul unguresc Romano-Catolic, unde avea elevi din secuime, care erau români si acasã vorbeau româneste, dar la scoalã nu voiau sã vorbeascã pentru a nu fi dati afarã.
Profesorul Dumitru Mãrtinas - o viatã întreagã, la catedrã, a predat limba si literatura românã, cu constiinta si rãspunderea cu care preotul oficiazã la altar, el însusi fiind seminarist. Incercarea aceasta, de a sintetiza aspecte esentiale din viata, activitatea si creatia sa, e fãcutã cu scopul de a folosi la întocmirea unei biografii, pe care o meritã deplin, ca punte care sã-l treacã de la noi spre cei care vin dupã noi. Ca o platosã a sperantelor de mai bine, care ne ajutã sã apãrãm dâra de luminã pe care ne-a lãsat-o. Taina existentei sale!
Mentionãm câteva puncte de reper ale uriasei sale dãruiri de sine si ale climatului intelectual si moral cu care a inundat sufletele elevilor sãi si le-a întãrit inima.
Omul... A aprins în sufletele noastre, mãrete idealuri si vise nepieritoare.
Celor mai modesti le-a sporit bãtãile inimii si ritmul vietii, spre a-i înscrie în procesul de creatie, cu stropul lor de fortã necesarã în zidul de apãrare a Tãrii si de servire a Neamului, devenind necunoscutii nemuritori. Celor mai rãsãriti le-a dezvãluit ireparabilul în viata personalã si colectivã si le-a deschis calea slujirii vietii lor pentru mai bine.
Personal - Profesorul a avut de îndurat multe, mai ales cu ocazia refugiului din anul 1940, - cu drumetiile si peripetiile lui, a plecãrilor, a revenirilor (cu îngrijorãrile inevitabile) - în orasul Târgu Mures, care i-a fost cel mai drag. Indurerat a fost când a trebuit sã-l pãrãsescã definitiv, despãrtindu-se de casa sa si de un trecut ce reprezenta însusi modul sãu de a fi. A fãcut-o la insistentele prietenilor care-l iubeau si-l doreau ferit de atacurile celor strãini de neamul si pãmântul românesc. Toate greutãtile însã, Profesorul le-a învins cu puterile sufletului, rezistând la suferintele individuale si colective, depãsind toate piedicile. El a pãstrat întotdeauna în inimã, în credintã si în gândire, ca pe un model de urmat: pe mama lui si viata din seminarul catolic Sfântul Iosif din Iasi. A fost un practicant catolic, fãrã sã-si afiseze credinta si sã facã prozelitism (de altfel avea un spirit foarte tolerant).
In raport cu societatea - Profesorul Dumitru Mãrtinas era foarte atent la tot ce se petrecea în jurul sãu, - dar îsi alegea colegii de cancelarie cu care sã se întretinã în pauzele dintre ore. Ii plãcea conversatia, prin ea se verifica pe sine si cunostea interlocutorul. Despre familia sa nu vorbea nimic. Se multumea sã spunã cã din mosi strãmosi erau ceangãi si catolici. Vorbea numai de ceea ce se referea la carte: copil în familie si în sat, elev la seminar, - la observatiile fãcute, experiente si împrejurãri trãite: primul material de care s-a servit în lucrare si mai ales cel adunat în timpul activitãtii sale de profesor. Avea note în caetele sale pe care le interpreta. (Aceste caete, în numãr foarte mare, au fost predate de el, împreunã cu biblioteca sa, seminarului catolic din Iasi.)
Profesorul - Pe elevii sãi, Profesorul Dumitru Mãrtinas i-a cucerit, având o mare putere de sugestie prin: frumusetea si ireprosabila lui tinutã - mândrã, cu demnitate, sigurã, - prin timbrul atrãgãtor al vocii, cãldura privirii - expresie a bunãtãtii si sinceritãtii sale; - sobrietatea (aproape absenta) gesturilor si a deplasãrilor în clasã, prin îmbrãcãmintea îngrijitã si elegantã, prin lectiile sale magistrale, temeinica si adânca sa culturã româneascã si universalã, îmbogãtitã de cunostinte mereu împrospãtate. Toate acestea i-au creat o autoritate, datoritã cãreia fiecare elev din clasa la care preda, a fiecãrui liceu la care a functionat, sã-si învete neconditionat si bine lectia, sã-si scrie în caietul sãu, corect, tema datã pentru acasã, sã citeascã cãrtile recomandate si sã le recenzeze, conducând cu regularitate caietul de lecturi particulare.
Lectiile sale erau neobisnuit de documentate, calde si atrãgãtoare, presãrate cu multe paranteze, legate de frumusetea literaturii si a vietii, de ceea ce se petrece în jurul nostru, de avertismentele pe care evenimentele ni le dãdeau, semnalând ireparabilul - pe plan general si personal. Metodele sale pedagogice, originale unice îi apartineau numai lui. Din caietele de teme acasã, caietele de lecturi particulare si lucrãri de la societãtile de lecturã trebuia sã rezulte cã stim citi. Adicã: revedem si însemnãm pasagiile caracteristice ca idei sau frumusete literarã, cercetãm valoarea emotionalã pitoreascã sau de expresivitate a cuvintelor, cãutãm originea si variatiunile de sens, urmându-le adâncimea si întinderea, deosebim elementele stilului, urcãm spre conceptia de bazã a operei stabilind relatiile ei cu restul lucrãrilor autorului, contributia originalã de idei si simtire, aportul literar pe care-l aduce autorul în literaturã (si stiintã); jurnale personale si modelele lor din literatura universalã - rostul si rodul lor. "Odatã mã învãta cum se citeste un ziar, o revistã, cum se ascultã o comunicare la radio, cum se citeste o carte nou apãrutã, ca sã desprinzi din toatã istoria trãitã zilnic si permanentele contemporaneitãtii. Privind prin aceastã prismã, întelegem dorul de viatã de care a fost cuprins ca orice muritor, pânã la ultima clipã si al cãrui farmec îl savura zi de zi, an de an". (Dintr-o scrisoare a lui Alexandru Popsor).
Ascultarea si critica tezelor în clasã precum si comentarea, o fãcea fãrã amenintarea, sperietoarea catalogului cu note sub nivelul de trecere. Nota 5 era ca 4 si 3 la alte materii. Ascultarea era o conversatie intelectualã si sufleteascã între dascãl si elev. Adesea si invers. Se creea o comuniune de la suflet la suflet. Observatiile erau întotdeauna motivate, clare si delicate. Singura lui mustrare, cu suavitatea unei severitãti dulci era: "Elevul, elevul."
A dus bãtãlie grea cu fiecare dintre noi elevii sãi ca sã ne cucereascã. A trebuit sã treacã decenii ca sã -iîntelegem vigoarea si amploarea...
A utilizat, în fluidul frãmântãrilor, cuvântul potrivit, limba bogatã, vocabularul ales, tonusul stilului, împodobit cu figuri, vehiculând idei si sentimente, rod al fondului nativ, al structurii, al culturii.
Era un artist al cuvântului rostit si scris.
I-a învãtat pe elevii sãi limba si literatura românã. Le-a sãdit în suflet dragostea de Neam si Tarã si venerarea adevãrului etern, a binelui si a frumosului. Spunea într-una: "Propria noastrã desãvârsire e cea dintâi datorie fatã de neam, precum desãvârsirea neamului e cea dintâi datorie fatã de colectivitatea umanã."
"Prin transfigurarea omului interior se realizeazã acea plenitudine sufleteascã numitã culturã... fãrã armãtura interioarã a culturii nu existã educatie." Obliga la o ucenicie austerã, cu durata unui liceu întreg, pentru aceastã desãvârsire de sine.
Lectiile sale aveau ceva din atmosfera sedintelor Junimii, a societãtii intelectuale iesene, în spiritul care reface, creazã din nou, "modificã ce-i dã societatea". Inima plinã de emotii estetice vibra, înflãcãrând mintile si sufletele. Prin toate acestea farmecul personalitãtii cucerea, impunea o ascultare entuziastã si o supunere extaziatã.
Educatorul - a avut un dar natural de a conduce minti si suflete, de a se dãrui formãrii tineretului, creindu-i conditii favorabile asimilãrii culturii, procedând cu mult talent si stiintã pedagogicã. Citea totdeauna în fiinta elevului, descifrându-i secretele si descoperindu-i misterele.
Educatia a fãcut-o creind biblioteci în fiecare clasã din cursul inferior si o bibliotecã a liceului pentru cursul superior, toate conduse de elevi. (Elevul sãu preferat fãcea exceptie, având acces si la biblioteca profesorilor, precum si la aceea personalã, de acasã a lui Dumitru Mãrtinas). "Pentru ca cetitul sã devinã o îndeletnicire favoritã a tinerimii. Cel putin în egalã mãsurã cu sportul." Tot educatie a fãcut si prin intermediul "Societãtii de lecturã Mihai Eminescu", pe care a creat-o pentru cursul superior si pe care a condus-o personal. Scopul: cunoasterea literaturii române si a literaturii universale, "a ne înnoi fondul de idei si de simtire cu achizitiunile si idealurile vremii". Se citeau si se analizau lucrãri, profesorul subliniind întotdeauna valoarea si neajunsurile lor, pretinzând ca elevii sã prezinte si compozitii literare originale. Dupã discutiile crititice din sedinte, comunicãrile se refãceau si se publicau în revista "Rãsãritul" trasã la sapirograf. Cercul "Mihai Eminescu" urmãrea, printre altele, ca elevii sã învete sã gândeascã si sã se exprime. Ucenicia fãcutã de ei la revista "Rãsãritul" a reprezentat manifestãri cultural artistice, care, ca niste izbucuri si-au revãrsat apele în râul revistei "Scânteieri" care a avut ca director si redactor pe talentatul profesor de matematici Iacob Timis. Aceastã revistã a fost o manifestare directã si sincerã a dragostei fatã de cele douã entitãti - neamul si pãmântul strãmosesc, în afara cãrora ratiunea de a fi a poporului nostru înceteazã. Revista "Scânteieri" apãrutã în Februarie 1938, si-a încetat aparitia în 1940, când au intervenit tragicele evenimente pentru neam si tarã.
Orele de dirigentie erau educative, urmãrind "stabilirea echilibrului dintre gânduri si actiune, dintre vointã si cunostintã". Aceste ore le folosea, nu atât pentru disciplinã si comportament, cât pentru desbaterea problemelor noastre nationale "cu deosebire într-o vreme în care competitiile dintre popoare s-au înãsprit iar vechiul rãzboi continuã tot atât de aprig pe frontiera sufletelor".
Profesorul Dumitru Mãrtinas cãuta sã ne infiltreze respect pentru tot ceea ce însemneazã munca de pânã azi a poporului nostru si credinta în energia, însusirile si destinele lui viitoare... Sã determine conturul spiritual, tenacitatea sufleteascã si valoarea moralã a natiunii.
Pânã acum, despre Dumitru Mãrtinas, din pricina discretiei si a modestiei lui exagerate, s-a vorbit foarte putin, timid. Pentru activitatea sa didacticã si consecintele ei, Profesorul Dr. Ovidiu Papadima, care i-a fost elev la Liceul Alexandru Papiul Ilarian, îl considera "o influentã binefãcãtoare". Pentru el, Dumitru Mãrtinas apãrea "o fire visãtoare de poet sugrumat initial de propria sa vointã si ne preda dupã caietele lui de notite, ca student al lui Garabet Ibrãileanu la Iasi. (Matei Alexandrescu: Confesiuni literare, pag. 187). Aici mã vãd obligat sã fac o precizare: Dumitru Mãrtinas avea într-adevãr caete de notite, dar în acestea se reflecta viata societãtii în mijlocul cãreia trãia, reflexiuni în legãturã cu lecturile sale, evenimente de seamã, totdeauna privite critic si cuprinzând si opinia sa.
Recomanda cele mai bune si mai complete manuale, acelea ale lui Nedioglu, dar preda liber tratând teme pe care nu le mai întâlneai nicãieri... In anuarul Liceului Alexandru Papiu Ilarian din 1969 (semicentenar 1919 - 1969), Ovidiu Papadima afirma: "Ii datorez dragostea pentru literatura românã", iar Dr. Docent Ioan Ciobanu: "a fost un pãrinte sufletesc si un exemplu de urmat în viatã". In acelas loc se aratã: "Prin eruditia sa, sistematizarea cunostintelor si stilului sãu ales, captivant, a entuziasmat generatii de elevi si le-a infiltrat dragostea pentru literaturã."

Profesorul Dumitru Mãrtinas, prin curãtenia sa sufleteascã si-a apãrat elevii de amãgiri si vrajbã, de urã si dusmãnii, de discordie si lupte, de cãderi morale si spirituale. I-a transformat în adânc ca sã ajungã caractere si oameni de elitã, cu constiinta valorii si rãspunderii în societate, actionând asupra fondului nativ, prin ocrotirea si dezvoltarea lui (în functie de puterile proprii, de mediu si de scopurile superioare, fiecare si-a avut destinul).
Din dragoste si recunostintã pentru el, clasa care l-a avut diriginte în ultimul an de liceu 1933/1934 s-a numit "Promotia Dumitru Mãrtinas". Elevii acestei serii au fost cei mai apropiati de el, cãutându-l neîncetat în viatã. La întâlnirea lor de 40 de ani de la absolvirea liceului, Profesorul Dumitru Mãrtinas neputând participa fiind bolnav, le-a trimis o scrisoare la 6 iunie 1974, în care le spune, cu optimismul fortei lui sufletesti: "De bunã seamã, veti afla într-o zi, cã nu numai tineretea e frumoasã, ci si bãtrânetea... Este si ea frumoasã în felul ei..." Doreste sã fie alãturi de ei "cu cele mai alese sentimente, cu cea mai deplinã participare spiritualã si cu o urare sincerã sã vã puteti revedea si la a 50 - a aniversare de la absolvirea liceului." "Clipe unice de comuniune sufleteascã, pe care mi le-ati dãruit odinioarã la orele de clasã si care nu se vor întoarce niciodatã. Numele si amintirea lor le voi purta în suflet pânã la ceasul de pe urmã al meu." "Generatiei dumneavoastrã i-au mai rãmas încã multe victorii de câstigat, atât pentru dumneavoastrã personal cât si pentru Tara noastrã." "Cu credintã fermã într-o lume mai dreaptã si mai bunã, cu convingerea noastrã puternicã cã bunãtatea si frumusetea, adevãrul si justitia rãmân neclintite deasupra zbuciumului omenesc precum si cerul înstelat deasupra furtunilor."
Scriitorul - Pânã la aparitia cãrtii "Originea ceangãilor din Moldova" Dumitru Mãrtinas era cunoscut elevilor liceului Alexandru Papiu Ilarian si cercurilor intelectuale din oras si din judet, prin studiile publicate în Anuarele liceului ("Literatura si educatia", "Rolul educator al societãtilor de lecturã", "Despre educatia eroicã", "Cuvinte despre vacantã") prin care s-a dovedit un literat talentat, prin conferintele tinute în sala festivã a liceului în fata cadrelor didactice si a acelora în fata marelui public la Palatul Cultural din Târgu Mures. Exceptionalã si impecabilã a fost conferinta despre muzicã si despre rolul lui George Enescu în muzica si lupta româneascã, tinutã la Palatul Cultural, cu prilejul concertului dat de George Enescu la Târgu Mures, în cadrul unui turneu prin tarã. Cu emotie a stãruit asupra interpretului, dirijorului, profesorului, creatorului, cu multã cãldurã a insistat asupra functiunii culturale si umanitare îndeplinitã de George Enescu în tarã si în strãinãtate, ca ambasador al mãretiilor sufletului românesc si al frumusetilor pãmântului Tãrii. A subliniat rostul muzicii în viata indivizilor si a popoarelor.
Profesorul Dumitru Mãrtinas, ca orice om de culturã, avea acasã o bibliotecã personalã selectã, cu cãrti de mare valoare si utilitate din literatura universalã, în toate limbile. Când mi-a permis accesul la biblioteca lui, mi-a dat si caetele sale personale care nu erau numai de lecturã: ziare, reviste, cãrti, lucrãri în manuscris, ci un compendiu de reflexii si comentarii originale la emisiunile radiofonice - mai târziu si de televiziune - la conferinte audiate sau tinute de el, la evenimentele zilei politico-sociale, pe plan national si international.
Nu lipseau aprecierile si opinia sa, dovedind o judecatã clarã, o interpretare în cadrul complexului: culoare localã, culoare istoricã. O cunoastere justã a actualitãtii si o prevedere a desfãsurãrii evenimentelor în viitor. Intelegea liniile mari de evolutie culturalã civilizatoricã si chiar politicã. Experienta sa, cunoasterea trecutului, studiul antecedentelor îl ajutau sã aibã o viziune valabilã. Istoria l-a confirmat. Si tocmai de acest lucru îi era teamã, când descifra sensul vremii si descoperea ireparabilul!

Cartea.
Cât am fost elevi nu stiam cã Profesorul Dumitru Mãrtinas era ceangãu, cã era romano - catolic si crestin practicant, cã lucra cu rãbdare, cu migalã, cu multã exigentã la cartea sa despre ceangãi. Cã încã din copilãrie urmãrea graiul ceangãilor din satul sãu si din cele învecinate, cã a fãcut cercetãri, cutreerând vreo 170 de sate, studiind articole si lucrãri în diverse limbi si învãtând târziu limba maghiarã spre a putea cunoaste în original bibliografia problemei în aceastã limbã. Cartea sa - unicã de altfel - a constituit o preocupare de o viatã întreagã si o muncã metodicã si permanentã. O mângâere pentru bãtrânetele sale umbrite si pentru sfârsitul sãu grãbit de o chinuitoare boalã.
Dupã pensionare, stabilit la Buzãu, unde avea pe fiica sa medic, - a schimbat orasul Buzãu, dintr-un loc al sãu de exil, într-un centru de activitate creatoare. Acolo a tinut conferinte despre problema ceangãilor, si-a definitivat lucrarea si a fãcut pregãtiri si tentative numeroase, pe cãi diverse, pentru publicarea ei, nereusind, cu toate încercãrile. El fiind ceangãu de origine, cartea sa este si rodul unei filiatiuni de sânge. Increderea si dragostea mamei sale i-au dat cãrtii cãldura si culoarea simtirii. Este singura carte care sustine documentat, stiintific, cã ceangãii din Moldova sunt români ardeleni, maghiarizati în parte si catolicizati în secuime, emigrati în Moldova în secolul al XVIII - lea. Nu se poate întelege nimic din problema ceangãilor dacã nu se cunoaste istoria românilor din tinutul secuiesc. Ungurii au scris de aproape 100 de ani cãrti în care sustin cã ceangãii sunt unguri. Scriu si azi si sustin aceeasi tezã. Conferentiazã în acest sens si la posturi strãine. Formuleazã revendicãri teritoriale, cum au fãcut si în 1940, în timpul Diktatului de la Viena.
Astfel, cartea lui Dumitru Mãrtinas este o armã de luptã pentru apãrarea Patriei.
Pentru Profesorul Dumitru Mãrtinas, solitar cercetãtor si creator, în apartamentul sãu din Buzãu, în care, în ultima vreme trãia si lucra ca într-o cazarmã, cuvintele îi erau gloante, iar argumentele, documentele, eruditia stiintificã - arme de luptã.
Truda lui în schimnicie - o însângerare asemenea acelora de pe front, pentru a fãuri un punct de vedere românesc în aceastã problemã.
Ca un istoric aratã controversa privind originea ceangãilor. Cei din regiunea municipiilor Roman si Bacãu (grupul sudic) nu sunt secui, se îmbracã în port românesc, vorbesc cei mai multi româneste, într-un grai specific transilvãnean si trãiesc dupã datina si felul românilor. Dupã traditiile si coordonatele etnografice, acestia sunt români originari din Transilvania. Cei care vorbesc ungureste, asezati în marea lor majoritate pe vãile Trotusului si Tazlãului, putini pe valea Siretului, vorbind un grai matern foarte apropiat de cel secuiesc, având obiceiuri si moduri de viatã asemãnãtoare cu ale secuilor, vorbesc bine si graiul moldovenesc si locuiesc în 30 de localitãti amestecati cu moldovenii.
Graiul unguresc al lor de ceangãi secuizati, nu poate fi invocat ca argument al originii lor maghiare ci numai ca argument al secuizãrii lor. Din punct de vedere cronologic, graiul lor nu reprezintã graiul lor originar, de bazã, ci un superstrat lingvistic, mai nou, adoptat ulterior, în procesul istoric de secuizare a satelor românesti din secuime. Desi vocabularul si sistemul flexional sunt în general maghiare, sistemul fonologic este de tip nemaghiar, strãin. Despre ei, chiar învãtatii unguri spun cã vorbesc un jargon mixt, amestecat, corcit, foarte peltic si neplãcut, nu pot rosti vocalele unguresti caracteristice: a, é, ö, ü, pe care îl înlocuiesc cu vocalele apropiate ale sistemului lor fonologic, anterior secuizãrii. Au introdus în vocabularul unguresc, ciudata vocalã strãinã "ã", neplãcutã urechii unguresti.
Aceste douã grupuri sunt diferentiate prin limbã, obiceiuri si constiintã. Pe baza cercetãrilor fãcute personal, în lungul lui pelerinaj profesional, deplasându-se pe jos din sat în sat, a studiilor prin lectura a tot ceea ce s-a publicat despre secui si secuime, prin învãtarea limbii maghiare, pentru a citi în original, interpretând stiintific fenomenul etnic ceangãu din Moldova, profesorul Dumitru Mãrtinas a interpretat acest fenomen de pe pozitia graiului românesc.
A constatat cã însisi cercetãtorii maghiari îi considerau catolici dar nu sustineau cã sunt maghiari. A cercetat vechile asezãri catolice din Moldova si a constatat cã pe valea Siretului populatia catolicã sporea datoritã celor veniti din Transilvania, cã umblau în port românesc si vorbeau un grai românesc, deosebit de cel al Moldovei. O dovadã a fugii massive a românilor, ca o reactiune împotriva opresiunii si exploatãrii. Fenomenul este semnalat de misionarul secui Petru Zöld la 1766 si de Iosif Cambioli. La 1782 este semnalatã în Moldova si prezenta transilvãnenilor greco - catolici. Toti românii refugiati în Moldova erau refractari fatã de limba maghiarã. Denumirea de ceangãi apare la 1780 în "Notitia de rebus hungarorum". El spune cã vorbirea ceangãiascã este vorbirea "corcitã" iar vorbitorii ei "corcituri degenerate". Cei veniti în Moldova erau originari din tinuturile Ciuc, Giurgeu si Trei Scaune. Apartenenta confesionalã este consideratã apartenentã nationalã. Toti vorbesc la fel româneste si ceangãeste. Vorbeau româneste pentru cã erau români. Erau considerati maghiari pentru cã erau de religie romano - catolicã si în proces de secuizare. Rostirea lor era siflantã, africatizarea dentalelor t, d, rostirea africatã maghiarã es(3) cu 3. Acesta este argumentul istoric cu care Dumitru Mãrtinas dovedeste originea românã a ceangãilor din Moldova.
Argumentul etnografic - portul. Din scrierea lui Petru Zöld, ceangãii erau bilingvi, vorbind româneste si foarte prost ungureste si se îmbrãcau în port românesc. Deci nu era o românizare a ceangãilor în Moldova. Bilingvismul nu a luat nastere în Moldova. El vine din Transilvania, ca urmare a secuizãrii românilor… Evangheliarul de la Kalocsa era destinat românilor, scris în limba românã. Se stia cã ceangãii sunt români de origine, fapt pentru care erau controverse între misionarii italieni si maghiari. Maghiarii sustineau cã limba românã este periculoasã pentru credinta catolicã si cereau de la Roma ca slujbele sã se facã în limba maghiarã, solicitare pe care episcopul italian Paulus Sardi o demascã fiind de "rea credintã". Secuizarea românilor transilvãneni a început în secolele XIV - XV, doveditã de istoricii nostri Popa Lisseanu, Sabin Oprescu, Stefan Manciulea. O ofensivã datã prin înglobarea boerilor români în nobilimea maghiarã si individual prin composesorat. S-a fãcut o maghiarizare si în secolul al XIX - lea.
Dupã argumentul istorico - etnografic al doilea argument este cel lingvistic.
Ceangãii vorbesc acelasi grai românesc de origine transiolvanã.
Ca rezultat al procesului de secuizare, este aspectul maghiar... Secuii au fost colonizati în secolele al XII - lea si al XIII - lea ca apãrãtori ai frontierei rãsãritene.
Ei au aflat aici o populatie mai veche bãstinasã, cu care au intrat în relatii de convietuire. Secuii, detinãtori ai puterii de stat, au asimilat o parte din elementele ceangãesti care vorbeau siflant. Rostirea s, s - nu este de origine nici secuiascã, nici maghiarã - ci este un grai românesc de prin secolele XII - XIII. Exista si existã un dualism fonetic transilvãneano - moldovenesc, semnalat si de cercetãrile recente.
Principalele caracteristici ale graiului ceangãesc sunt:
1. Africatizarea dentalelor - t, d - urmatã de e, i care devin ci, g: frunci, munci, feci (fete). Grupurile consonantice sci, zgi (sce, zge) sunt produse ale palatizãrii dentalelor: pesci, prascie, primeszgie.
2. Rostirea siflantã - s, s, z; exemple: latina popularã - graiurile siflante daco - romane:
serpen - sârpe, sãrpi
sesaee - sase, sãs
sedeo - sãd
3. Conservarea lui l muiat vechi, netrecut la i a lui: l'eu, l'ei, l'e.
leporem - l'epure, iepore, iepure
levo - ieu
Rostirea siflantã este o rostire veche întârziatã din proto - românã si latinã. Palatizarea lui s urmat de i este de prin secolele V - VI L(muiat) e din româna primitivã.
In favoarea originii române a ceangãilor moldoveni este întreaga terminologie religioasã, de caracter popular, folcloric, o creatie a vechii traditii ortodoxe româno - slavã transilvãnene, suprapusã peste fondul original de origine latinã (latinesti: încer, cruce, etc.) fondul lexical slav: vlãdicã (pãrincili vlãdica), ocinas (rugãciunile), sfânta sluzbã, prohod (pãrincili prohodeasce), cazania (pãrincili cãzãnuesce), mãtãnii (nu rozar ca la catolici), etc., numele de familie si regionalismele de origine latinã: ler, latinescul lever - cumnat (în "Digestele" lui Justinian scrie: "frater sororis lever est" - secolul VI), vintricel - pântece (vintre - latinesc, venter, ris).
Bolnav de vintricel - bolnav de pântece - coridã - latineste Kalenda; denumirea sotilor de români.
Pentru Ceangãii din Moldova, graiul lor românesc transilvãnean reprezintã cea mai valoroasã mostenire culturalã pãstratã de la înaintasii lor români din Transilvania. Ceangãii n-au fost asimilati lingvistic în Moldova, ei n-au învãtat româneste aici, ci au venit cu graiul lor românesc transilvãnean - nici acum nu vorbesc un grai moldovenesc. Studiul vechiului grai transilvãnean al ceangãilor ilustreazã si demonstreazã apartenenta româneascã transilvãneanã a vorbitorilor lui. Ceangãii nu au putut fi rupti din comunitatea româneascã, datoritã limbii. Limba este forta cea mai dinamicã a constiintei de neam.
Ceangãii nu pot fi priviti ca o enclavã etnicã de origine alogenã, nici ca o minoritate etnicã conlocuitoare, ci ca o populatie româneascã de origine transilvãneanã asa cum a fost de totdeauna. Limba este o mostenire vie, caracteristicã si definitivã pentru cei ce o vorbesc, ea nici nu însalã, nici nu poate însela. Ea reflectã în mod normal obiectiv adevãrul vietii si al istoriei. Acestea sunt concluziile Profesorului Dumitru Mãrtinas.
Chiar în graiul unguresc ceangãu se întâlnesc fenomene fonetice românesti, pe care Dumitru Mãrtinas le precizeazã, analizând graiul unguresc de la Sãbãoani, ilustrându-le prin texte dialectale. "Prezenta lingvisticã în Transilvania a strãmosilor transilvãneni ai ceangãilor încã din epoca simbiozei cu slavii apuseni (secolele VIII - X) si din epoca medievalã a românei primitive presupun în mod indubitabil continuitatea istoricã a românilor în Transilvania încã din epoca primului mileniu, cu mult anterioarã aparitiei maghiarilor în Transilvania. Teoria istoricã a vidului demografic în Transilvania la aparitia ungurilor este în contradictie cu faptele de limbã. Acestea nici nu stiu si nici nu pot mistifica. Ele oglindesc în mod obiectiv viata istoricã a oamenilor. Românii moldoveni nu puteau sã-i învete pe ceangãi a vorbi în grai transilvan. Pretutindeni în satele ceangãesti nu se aude o vorbã ungureascã, iar asa-zisii ceangãi de acolo se considerã insultati dacã li se spune unguri si nu români. Aceasta este credinta ceangãilor despre apartenenta lor de neam."
In scrisoarea din 1976 cãtre fostul sãu elev Dr. Alexandru Popsor, care însotea rezumatul studiului sãu, profesorul Dumitru Mãrtinas aratã pe scurt drama manuscrisului: lucrarea a fost trimisã pe la Bucuresti la Directia Arhivelor Statului, la Comitetul Central din Cluj si în alte pãrti.
"Lucrarea a provocat unele aprecieri elogioase precum si multe nedumeriri. Dar pânã acum nimeni n-a ridicat nici o obiectiune stiintificã. Ne-am convins cã problema este în întregime necunoscutã istoricilor si lingvistilor nostri." Problema n-a fost cunoscutã în 1940 când, la Diktatul de la Viena delegatia maghiarã - contele Teleky si contele Cski - a cerut o parte din teritoriile Transilvaniei, chiar cu majoritate absolutã româneascã (cum a fost regiunea satelor Ib si Trãsnea, arse în 1940 si populatia ucisã în întregime, pânã la copilul de sân) în schimbul teritoriului din Moldova, ocupat de cei 400000 de ceangãi, pretinzând cã acestia sunt unguri, ca sã nu se facã schimb de populatie. Ministrul de externe român, Nicolae Manoilescu a cerut informatii si deslegare de la Bucuresti, care a rãspuns cã ceangãii sunt unguri, asa cum îi considerau: opinia publicã româneascã, oamenii politici, istoricii, oamenii de stiintã si lingvistii români. Implicit punctul de vedere maghiar a fost socotit întemeiat. Nu întelegea nimeni tragedia acestei numeroase populatii românesti, care, în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, era pe punctual de a fi deportatã si care, datoritã ignorantei oficialitãtilor, a servit ca obiect de santaj pentru cedarea unei pãrti din Ardealul de Nord.
Cartea este o reflectare a vietii în mijlocul societãtii ceangãesti, în vâltoarea, în tumultul ei cu toate cã este atât "de izolatã" ca temã de cercetare si tratare.

Toate preocupãrile Profesorului Dumitru Mãrtinas, întreaga sa activitate didacticã, întreg scrisul au avut în centrul lor cãutarea si reliefarea a ceea ce este de valoare - o convergentã interioarã, o goanã, o sete, o vointã = valoarea dã unitate interioarã.
"Eul" - a poseda valori si a fi el însusi o valoare. Dumitru Mãrtinas a avut întotdeauna: "Tendinta de a-si însusi el valorile si de a le introduce în viatã elevilor sãi." - "tendinta de a le eterniza si universaliza." Cel mai mult l-a interesat - dupã cum mãrturiseste, - comunitatea ceangãilor în care era încadrat.
Studiile publicate în anuare, manuscrisele din caetele sale, corespondenta scrisã de el, pot adãuga si ele ceva la valoarea scrisului sãu. Cartea "Originea ceangãilor din Moldova" reprezintã însã realizarea culminantã. Ea este o continuare a cuvântului sãu vorbit în clasã, fatã de elevi, în sala profesoralã fatã de colegi, la serbãrile scolare si în conferinte publice. Profesorul Dumitru Mãrtinas în graiul viu, ca si în cuvântul scris a fost acelasi. Pe bunã dreptate, cuvântul lui a fost dintre acelea care "vehiculeazã în societate viata spiritului - cultura - asa dupã cum sãmânta vehiculeazã pe glob viata organicã." "Cuvântul - o carte infinitesimalã iar cartea - un cuvânt urias, de urias rãsunet. Ambele sunt elemente ale culturii si instrumente ale istoriei." Cartea Profesorului Dumitru Mãrtinas, desi o cercetare stiintificã de înaltã tinutã si exigentã, se citeste cu usurintã si pasiune, care nu numai intereseazã, ci si captiveazã ca un roman autobiografic, datoritã stilului limpede si atrãgãtor si al limbii bogate. "Are unitate interioarã de ordin spiritual pentru cã: Dumitru Mãrtinas a aplicat o metodã unitarã si principii fundamentate stiintific, pentru a-si atinge scopul urmãrit o viatã întreagã: dovedirea originii românesti a ceangãilor. Idei, fapte, argumente, sentimente, atitudini si replici, toate converg spre aceeasi idee centralã - se cheamã si se înlãntuie unele cu altele în sustinerea tezei: nouã, originalã si valoroasã pentru cauza noastrã româneascã.
Cartea este opera unui om de stiintã, a unui om de culturã, a unui fin literat si mare stilist, exigent critic si autocritic. Textul este impecabil redactat, cu multã meticulozitate si acuratete. O carte scrisã din prea plinul inimii sale, din sensibilitatea sa artisticã, din suflet si pentru suflet. Este si o carte de îndrumare - conduitã socialã, aspiratii, o luminare a mintii si a drumului vietii".
Profesorul Dumitru Mãrtinas a tinut mult ca titlul cãrtii sã fie "Originea româneascã a ceangãilor din Moldova." Marton Gyula publicase în limba maghiarã la editura Kriterion în 1974 la Bucuresti: "Teme, sufixe si desinente verbale în dialectul ceangãu din Moldova" prin care concluziona cã ceangãii sunt unguri. I-am propus profesorului sã publice si el o carte, ca rãspuns aceleia maghiare, pe care s-o intituleze: "Declinarea substantivului în dialectul ceangãu din Moldova", în care sã-si sustinã teza sa. Profesorul însã n-a voit sã renunte la titlul lucrãrii de "Originea româneascã a ceangãilor."
Si cartea a avut o lungã odisee pânã sã aparã.
Profesorul Dumitru Mãrtinas s-a stins din viatã la 3 Februarie 1979, fãrã sã-si vadã cartea publicatã.

In Nr. 27 din 2 iulie 1981, - în revista "Flacãra" a apãrut un articol intitulat: "Profesorul Dumitru Mãrtinas si problema originii etnico - istorice a ceangãilor din Moldova."
Dupã o introducere de Victor Nitã, Constantin Beloiu, prieten de suflet si colaborator apropiat al Profesorului Dumitru Mãrtinas, face o prezentare a personalitãtii acestuia si un rezumat competent al lucrãrii. In alte numere din "Flacãra" au apãrut articolele: de Dr. Radu Serban Ciobanu - "Puncte de vedere asupra originii ceangãilor", de V. M. Ungureanu - "Din nou despre ceangãii din Moldova", în care face câteva consideratii si comentarii la studiul Profesorului Dumitru Mãrtinas. Rãspunde la un articol polemic tendentios scris de Osz Eröss Peter, care sustine, ca unul care este el însusi membru al comunitãtii ceangãesti din Moldova, cã ceangãii sunt unguri.
V. M. Ungureanu aratã erorile strecurate cu rea credintã de Osz în articolul sãu.
Abea în Mai 1985, depãsind multe piedici si greutãti, a apãrut la editura Stiintificã si Enciclopedicã cartea cu titlul "Originea ceangãilor din Moldova", din pãcate nu "Originea româneascã", cuvânt la care profesorul tinea atât de mult!
Cartea a fost lansatã la 21 Mai 1985 de cãtre librãria Sadoveanu din Bucuresti, cu ocazia expozitiei cãrtii la Ateneul Român si apoi la 5 iunie 1985 la Cluj, la Biblioteca Universitãtii de cãtre directorul editurii si Profesorul Ion Coja. Toate comentariile au fost elogioase.
Cartea - un text revizuit si îngrijit de Ion Coja si V. M. Ungureanu, este o exceptionalã realizare din toate punctele de vedere, editatã în conditii cu totul deosebite, cu mare dragoste si multã competentã, însotitã de note, de comentarii si de fotografii, care sunt si ele documente de mare valoare pentru a dovedi cã ceangãii sunt o populatie româneascã de origine transilvanã.
Ecoul cãrtii - Profesorul Alexandru Graur, ca specialist în lingvisticã, a publicat cel dintâi în România Literarã - Nr. 41/10.10.1985, o cronicã asupra cãrtii: Limba noastrã. "O carte despre ceangãi" în care încorporeazã graiul ceangãesc în limba românã si reproseazã "specialistilor" în limba românã cã nu studiazã graiul ceangãilor, dupã cum spune si Ion Coja "prin cercetãri la fata locului, adicã la sate".
Despre Profesorul Dumitru Mãrtinas si despre carte au scris cu întelegere si dragoste pentru problemã si drama autorului si a cãrtii Profesorul Ion Coja, în postfata cãrtii si V. M. Ungureanu în note si comentarii, bibliografie si indici.
In revista "Luceafãrul" s-a publicat o masã rotundã la care s-a desbãtut originea româneascã a "ceangãilor". Au participat: Ion Coja, Mihai Diaconescu, Valeriu Rusu, Gabriel Tepelea, M. Ungureanu, V. M. Ungureanu. Se pun întrebãri si se dau rãspunsuri documentate: Ce fel de unguri sunt ceangãii dacã ei vorbesc ca eroii din basmele lui Creangã - importanta graiului de acasã: graiul transilvan: un cuvânt de dinaintea invaziei maghiare: "Ler"; exodul transilvãnean, un fenomen tipic românesc, o realitate istoricã - desnationalizarea românilor prin secuizare; o prejudecatã plinã de consecinte: catolic - ungur - ceangãi un supranume respins de românii catolici. O tezã interesantã: românizarea ceangãilor, ceangãii spun: nu putem fi decât ceea ce suntem: români.
Ovidiu Papadima scrie un judicios si elogios articol: "O viatã pentru un rãspuns" - ca un corolar al vietii Profesorului Dumitru Mãrtinas; Profesorul Dr. Docent Ovidiu Papadima a fost elev al Profesorului Dumitru Mãrtinas la Liceul Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mures.
In revista "Ateneu" care apare la Bacãu, în Nr. 11/1985 profesorul Petru Fãrtade scrie. Ipoteze "Despre originea unei populatii moldovene".
In revista "Flacãra" - Nr. 9/1986 Ilie purcaru scrie articolul "Adevãrul despre ceangãi".
In revista "Arges" - Nr. 11/1985, Profesorul Universitar Gabriel Tepelea, publicã studiul "O lucrare fundamentalã despre graiul ceangãilor din Moldova".
In revista "Vatra" - Nr. 2/1986, T. A. Enãchescu publicã un articol "O carte revelatoare".
Sub semnãtura Catagraf, în articolul "Dezbaterea continuã" din revista "Ateneu" - Nr. 2/1987, se aratã cã: "O interesantã desbatere privitoare la <<Originea ceangãilor din Moldova>> se aflã în curs în revista <<Ateneu>>, constituind una din cele mai solide initiative din domeniul arheologiei spiritului românesc produse în ultimul an."
Impotriva dreptului istoric al românilor asupra Transilvaniei s-au dat numeroase atacuri, în decursul timpului, iar dupã aparitia cãrtii Profesorului Dumitru Mãrtinas ele s-au întetit.
Astfel în Ungaria a apãrut în 1986 lucrarea "Istoria Transilvaniei" în 3 volume de 2000 de pagini în editura Academiei de Stiintã din R. P. Ungarã, realizatã de un colectiv de cercetãtori, redactor responsabil fiind ministrul culturii din R. P. Ungarã. Cartea a fost semnalatã si comentatã la noi prin articolul "Falsificarea constientã a istoriei sub egida Academiei ungare de stiintã", de cãtre un colectiv format din Stefan Pascu, dr. Mircea Musat, dr. Florin Constantinescu, - publicat în ziarul "România liberã" din 12 Martie 1987, în revista "Tribuna românã" din Aprilie 1987, - care precizeazã cã falsificarea se face împotriva adevãrurilor fundamentale ale existentei poporului român. Deasemenea în revista "România literarã" din 2 Aprilie 1987, sub titlul: "Denaturãri si falsificãri care jignesc si profaneazã memoria victimelor terorii hortyste" de dr. Oliver Lustig, cetãtean român, de origine evreu, supravietuitor din Holocaustul din Nordul Transilvaniei.
Atacul maghiar a fost semnalat si prin ziarul "Scânteia" din 4 Martie 1987, în cadrul Hotãrârii Plenarei Consiliului Oamenilor Muncii de nationalitate maghiarã din R.S.R. care semnaleazã atacul maghiar iredentist, nu numai prin studii, articole, cãrti si tratate de istorie, hãrti si alte materiale didactice de propagandisticã ce apar în R. P. Ungarã în scop revizionist, ci si în întâlnirile internationale - inclusiv reuniunea generalã europeanã de la Viena... Atacuri au mai fost la un post de radio strãin si la radio Gratz de cãtre Peter Domokos Pal, în comentariul fãcut cãrtii lui Dumitru Mãrtinas. Incã din 1933 s-a publicat un articol în "Nouvelle Revue de Hongrie" - "Ungaria si vecinii sãi" si "O cãlãtorie în România" în "Deutsche Zeitschrift" - arãtându-se cã granitele României sunt amenintate de revizionismul maghiar si chiar de pericolul rusesc. A urmat Diktatul de la Viena, dupã încorporarea Basarabiei si Bucovinei în U.R.S.S. si a Cadrilaterului în Bulgaria.
Atacurile împotriva cãrtii Profesorului Dumitru Mãrtinas: "Originea ceangãilor din Moldova" sporesc importanta lucrãrii. Dacã în momentul Diktatului de la Viena s-ar fi cunoscut adevãrul asupra originii românesti a ceangãilor, alta ar fi fost soarta Ardealului de Nord.
In almanahul "Luceafãrul 1986" s-a publicat masa rotundã care a pus în discutie în revista "Luceafãrul" lucrarea lui Dumitru Mãrtinas "Originea ceangãilor din Moldova". M. Ungureanu a scos în evidentã cã lucrarea, care este "expresia unei munci de o viatã, rezultatul unei dramatice frãmântãri de constiintã, este în acelasi timp o contributie stiintificã dinamitardã si un act de justitie pentru aceste sate de ceangãi, care ar trebui sã-si schimbe porecla în renume, pentru felul cum si-au apãrat constiinta româneascã în ciuda împrejurãrilor potrivnice, a confuziilor primejdioase, a înnoirii pericolului maghiarizãrii. Dumitru Mãrtinas s-a bãtut cu prejudecãtile, cu dificultãtile si riscurile unei asemenea deslãntuiri, dorinta si vointa lui de a crea o perspectivã nouã asupra acestei probleme!
Dumitru Mãrtinas a scos la luminã un adevãr scufundat sub straturi de prejudecãti, confectii interesate, sufocat de ele, dar i-a dat sansa de a fi un bun al culturii române, un instrument al omului de stiintã, un suport moral al oamenilor din mijlocul cãrora autorul s-a ridicat."
Spicuim dintr-o scrisoare cãtre Alexandru Popsor a lui Iacob Timis din Cluj, fost profesor la Matematici la Liceul Alexandru Papiu Ilarian: "Aparitia lucrãrii bunului nostru coleg, profesor si îndrumãtor al atâtor generatii Dumitru Mãrtinas este un act de dreptate fatã de munca lui de o viatã si în acelasi timp o recunoastere, o confirmare a unei valori cu care se îmbogãteste patrimoniul nostru national."
Profesorul de Românã - Traian Turcu din Timisoara (fost elev) scrie: "Mare pierdere pentru noi românii neaparitia la timp a cãrtii! Tardiv - mai bine ca niciodatã; postum nu dã satisfactie celui plecat. Am sesizat freamãtul nemultumirii adverse. Tristã este opacitatea istoriografiei noastre din trecut. Onoare exceptiilor.
Lingvistii autohtoni si strãini n-au lãrgit atlasul lingvistic pânã la graiul siflant, sigmatic. A fãcut-o Dumitru Mãrtinas. Slavã lui si limbii românesti. Citesc cu sete si cu încântare cã am avut un astfel de profesor!"
Desigur cã acesti oameni, desi competenti nu cunosc date biografice. N-au de unde sã stie de volumul imens de muncã: cercetãri zi de zi pe teren, cãutãri de argumente si documente, solutii, în reviste, publicatii, cãrti, searã de searã, si formularea cãrtii. N-a avut posibilitãti de investigare si mijloace tehnice de consemnare a lor.
De aceea bibliografia spune foarte mult. Recenzantii se pronuntã mai mult asupra tezei în sine si a valorii stiintifice si literare a cãrtii.
Cãrtile au si ele un destin similar cu acela al oamenilor, în prezent si în viitor. Oricare ar fi valoarea lor, au prieteni, adversari si dusmani. Omul de bunã credintã slujeste adevãrul, îl ajutã sã învingã. Omul de rea credintã loveste în adevãr cu urã, pãrtinire, nedreptate. Unde nu existã rãul îl inventeazã. Dacã omul pentru a fi judecat, nu poate fi fãrâmitat în bucãti, tot asa si cartea nu poate fi judecatã decât în ansamblul ei: Profesorul Dumitru Mãrtinas. Omul si cartea constituie un întreg indisolubil legat.
Viata si activitatea omului, profesorului, educatorului, scriitorului si mai mult decât toate Cartea "Originea ceangãilor din Moldova" - ca act de culturã, va ajunge izvor de istorie si de dreptate româneascã! Cu cât va trece timpul cu atât îi va spori tot mai mult valoarea.

Patru motive l-au determinat pe Profesorul Dumitru Mãrtinas sã munceascã neîncetat la lucrarea despre originea ceangãilor. In primul rând faptul cã profesorul sãu dela Iasi Alexandru Philippide, nu a fost de acord cu teza, spunând cã ceangãii sunt unguri, - desi el se stia român din neam în neam. In al doilea rând Diktatul dela Viena din 1940 când ungurii au revendicat cei 400000 de ceangãi din Moldova, ca fiind unguri si teritoriul ocupat de ei sau în schimb un teritoriu corespunzãtor din Ardeal, - chiar dacã populatia româneascã este în majoritate absolutã!
Istoricii, lingvistii, oamenii politici si opinia publicã româneascã îi considerau unguri. In al treilea rând: legatul Mamei sale, de a scrie o carte în care sã arate cã ei sunt români din mosi strãmosi. Trecerea la catolicism a fost o treaptã de maghiarizare! In al patrulea rând, Dumitru Mãrtinas a intuit importanta tezei sale pentru interesele viitoare si permanente ale Neamului si Tãrii printre care si problema continuitãtii noastre pe teritoriul Transilvaniei. Profesorul Dumitru Mãrtinas era constient de afirmatia lui Gheorghe Vîlsan din 1930: "Avem o tarã frumoasã si întinsã, dar întregitã si o tarã fragedã. A pãstra o astfel de tarã nu e prea usor. Pe hotarele noastre presiunea statelor vecine se face tot mai puternicã. Contestãri se ridicã din toate pãrtile, îndãrãdnice, persistente, fiindcã ni se simte slãbiciunea apaticã!"
Cartea Profesorului Dumitru Mãrtinas "Originea ceangãilor din Moldova" care schimbã optica asupra originii ceangãilor, ar trebui sã serveascã de studiu în scoli si în Universitãti, pentru a da tineretului o armã de apãrare a omogenitãtii Neamului nostru si a integritãtii hotarelor Tãrii.

Viata Profesorului Dumitru Mãrtinas n-a avut niciodatã un caracter privat. Ea a apartinut culturii, fenomenului românesc, intereselor superioare ale Tãrii. A trãit asa cum a gândit când ne spunea: "Viata omului nu se realizeazã esential decât în mãsura în care ea se dãrueste pentru binele tuturor."
Spicuiri dintr-o scrisoare a lui Alexandru Popsor din 1973 cãtre profesorul sãu iubit Dumitru Mãrtinas: "Par'cã vã vãd intrând în clasã, la serbãri, pe stradã, cu tinuta dumneavoastrã demnã, mândrã, privind înainte si sus spre cer, cu pasul hotãrât al omului care stie ce vrea, care are o tintã de atins, atrãgând privirile trecãtorilor asupra dumneavoastrã si admiratia generatiilor care se ridicau ca si a celor ce cadentau spre apus... Tinuta aceea de stãpân ne amintea si nouã cã suntem înconjurati de ochi iscoditori, cã se pun sperante mari în noi, cã ne vom înscrie pe linia de continuitate istoricã si culturalã si cã ne vom realiza la înãltimea datoriei vietii noastre.
Mã gândesc la ce grad de simt de rãspundere si de constiintã ne situati când mustrarea cea mai asprã era exclamatia: "Elevul, elevul!"... si sanctiunea cea mai grea nota "cinci". Ce sãnãtate moralã, câtã luminã!
Ce punct de sprijin, ce reper pentru orice vremi; a rãmas aceastã educatie integralã cu formula: caracter, solidaritate, culturã - împlinirea datoriei în constiintã!
Ca focul de pe culmi, care în trecut chema la luptele de apãrare si de biruintã! Ne-ati învãtat ce mare rãspundere comportã pentru existenta personalã si colectivã, un gest, o privire, o tinutã, o atitudine, un cuvânt!"
"Din îndrumãrile primite m-am deprins sã citesc numai cãrti foarte bune, apropiate de structura si obiectivele mele si sã retin numai ceea ce are valoare permanentã. Am câstigat timp si energie, n-am rãtãcit niciodatã si nu m-am pierdut în inutilitãti!"
"In rândurile mele am încercat succint si fragmentar sã vã arãt recunostinta mea pentru învãtãtura pe care mi-ati dat-o si pentru orientarea ce mi-a deschis orizonturi, pe care nu le-as fi putut atinge, pentru initierea în descifrarea tainelor si mersului adânc al vremurilor, pentru stil ca manifestare si satisfactie a trãirii!"
Pentru a pune într-o luminã mai vie personalitatea ilustrului Profesor Dumitru Mãrtinas, sinceritatea si duiosia inimii sale, redãm câteva gânduri dintr-un mesaj adresat cãtre iubitii sãi fosti elevi de la Liceul Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mures, promotia 1933/34, care-i poartã numele. A fost înregistrat la casetofon în seara de 23 ianuarie 1976, în Bucuresti, în prezenta a doi fosti elevi: Dr. Alexandru Popsor, cu sotia si Preot Emil Puni.
Cu glasul lui cald, vorbind rar, potolit, cu întreruperi datorate emotiei si vârstei, a început a depãna si rãscoli amintiri, care cuprindeau ceva si din tainitele copilãriei, adolescentei si tineretii elevilor sãi: "... Par'cã toate se învãluesc în mintea mea, amintirile, - dar pot sã spun acest lucru cã mie mi-au plãcut foarte mult elevii din Transilvania. Toamna, când veneau cãrutele cu coviltirele matratele lor, în curtea liceului, cu hainele lor... eu totdeauna mergeam printre ei si mã uitam cum veneau de înfricosati copiii si de emotionati. Veneau pentru prima datã la scoalã si treceau într-o lume, într-un orizint spiritual cu totul altul decât acasã, - cã astia erau oamenii care învãtau de la facerea lumii, pentru prima datã, învãtau limba româneascã fiindcã ei au trãit în trecut... Imi plãcea grozav de mult emotia lor. Cum veneau copiii apoi în clasã tremurând... si eu, care trecusem în copilãrie prin astfel de situatii, aveam pentru ei o nesfârsitã simpatie si uneori milã. Si cum intram în clasã la ei, începeam cu glumele, cu familiaritatea, încât copiii, dupã câteva zile, nu se mai temeau de scoalã, nici de profesori, Si apoi am rãmas totdeauna într-o foarte plãcutã familiaritate si prietenie. Si mai era un motiv. Eu cu profesorii de la Târgu Mures nu mã prea împãcam... N-aveam cu ei nici un fel de necaz. Dar nu mã întelegeam asa bine cu alde... simpatic de altfel la bãut, dar cu profesorii era cam... Iar profesorii nostri din Vechiul Regat erau mai bine pregãtiti, îi adevãrat... dar erau cam stricati de politicã pânã în mãduva oaselor... Eu nu prea fãceam politicã - nu fãceam deloc politicã, de aceea cu profesorii nu prea eram asa... In schimb m-am bucurat de prietenia elevilor si vorbeam cu ei, si-i întrebam de familiile lor, de pãrintii lor: <<de unde sunteti, de unde ati venit, etc.>> Asta era si o explicatie a faptului cã bunicii mei erau tot din Transilvania, transilvãneni din pãrtile Muresului, de pe acolo... si de aceea se vedea cã era o veche simpatie. Si dacã pãstrez amintiri frumoase de la Târgu Mures, acestea sunt mai putin din cancelaria profesoralã si mai mult din clasã, de la elevii mei transilvãneni.
Cu ei totdeauna m-am împãcat, am avut o mare afectiune si atractie fatã de ei. Si ei, pe cât înteleg, mi-au pãstrat o amintire bunã, cei mai multi dintre ei îmi sunt prieteni... asa... si nu mã uitã niciodatã... acesta era principiul meu: Legãtura cu copiii sã nu fie o legãturã <<ex cathedra>> de spaimã... ci sã fie o legãturã sufleteascã. Eu nu stiu dacã vã aduceti aminte, n-aveam obiceiul <<sã trântesc>> niciodatã la românã. Româna era un obiect sacru ca si religia, era un obiect care trebuia fãcut cu iubire, în iubire, prin iubire. Nu trebue sã-l înspãimânti pe elev, sã-i dai 3 la religie... Asa si limba românã... Pentru mine limba românã era un obiect sfânt care trebueste infiltrat în sufletul elevului de mic copil; si el trebue sã iubeascã limba românã, trebue sã citeascã cu drag o poezie, sã nu aibã spaimã cã <<Eu nu o sã pot analiza în lectia viitoare>>... Nu-i nevoe s-o analizezi, dar s-o întelegi, sã-ti rãmânã în minte... Si în general bãetii au cam înteles, au apreciat aceasta... stiinta zic,..., dar mai ales limba românã nu se poate preda cu spaimã niciodatã. Chiar dacã elevul nu învatã azi, iartã-l... sã-l astepti data viitoare... cã data viitoare trebue sã stie. Sã stii cã bãetii de obicei lucrau la limba românã... Stiu cã unul odatã a lucrat în ora lui Bujor. Nu îsi fãcuse tema si stia cã vine ora de românã si <<ce mã fac eu acuma !>> Nu cã ar fi fost ceva, dar îi era rusine. Si atunci s-a apucat sã-si facã tema în ora lui Bujor - de Stiinte Naturale... Si ãsta i-a dat 3... mi se pare(intervine Popsor, fostul sef de clasã: <<Unu!>>) Unu i-a dat. Dar tema la românã si-a fãcut-o. Ei, va sã zicã, forta iubirii, a simpatiei este mai mare decât toate fortele. In Univers nu este fortã mai mare decât forta iubirii.
...Dumnezeu însusi este iubire! De aceea noi nu-L putem defini pe Dumnezeu. Nu-L putem defini fiindcã El este iubire, iar noi suntem mai mult egoism si limitare si materie... Si noi trãim în materia asta care ne face mai rãi decât suntem. Interesele materiale... uneori... ne stricã sufleteste. Dumnezeu este tocmai iubire, de aceea v-am spus cã atunci când citesc <<Imitatio Christi>> (urmarea lui Hristos) de Toma de Kempis, par'cã prea mult mã înspãimântã Kempis. Cã de altfel este prea lugubru, prea face ..., n-o spune el, dar par'cã prea face ... din Dumnezeu un personaj care îti provoacã spaimã. Nu-i adevãrat!... Dumnezeu nu trebuie sã ne provoace niciodatã spaimã. Iar când murim, nu trebuie sã ne închipuim cã Dumnezeu abea ne asteaptã cu sbiciul, ca sã ne trimitã în infern...si cutare... Nu-i adevãrat! Dumnezeu este pãrintele nostru cel mai bun! El este cel dintâi care asteaptã sã ne ridice la El. Iar esenta religiei este: Sã nãzuim vesnic cãtre El si sã ne apropiem de El, de Dumnezeu prin iubire, prin respect,... fiindcã altfel nu-L putem întelege. Ciudat este cã între Cer si pãmânt nu existã altã legãturã decât iubirea. Incolo, nu putem întelege viata viitoare, nu putem întelege viata spiritualã, n-o putem întelege.
... Nu putem sã ne dãm seama ce ar fi... în ce ar consta aceastã viatã spiritualã... Dar dacã stim cã ea va fi iubire, atunci ne ducem bucuros într-acolo... cã iubirea o cunoastem si pe pãmânt.
Multi dintre elevii mei mi-au rãmas ca una din mândriile mele. Uite, câti bãieti buni avem noi de la Târgu Mures... numai aici în Bucuresti... Dacã dintre... toti numim cum îi Papadima - o ilustrare a literaturii române de astãzi, a criticii literare.Si alti bãeti care muncesc frumos în domenii foarte importante... Imi sunt si prieteni dar constitue si o mândrie a vietii mele. Cã alte mândrii nu putem noi avea în lumea asta... "
Rugat de Puni sã le spunã ceva pentru viitor, Profesorul Dumitru Mãrtinas a continuat: "Când vorbesti despre iubire este destul. Si ceea ce ati constat si dumneavoastrã cã bãetii au rãmas cu un fond foarte valoros ... de valori sufletesti, încã o dovadã cã ei au cam înteles ceva.
De altminterea... si acestelalte: comportamentul nostru social... si acesta poate fi inclus în aceste valori: Deci dacã îi iubim cu adevãrat pe oameni, atunci trebuie sã muncim pentru ei, sã ne sacrificãm uneori pentru ei, câteodatã sã ne sacrificã fãrã a fi întelesi...
<<Croire>>, <<aimer>> si în loc de <<chanter>>, as spune mai mult <<se sacrifier>>, a se sacrifica, fãrã a astepta de la ei nici o rãsplatã, nici o întelegere. Aceasta ar fi recomandarea cea mai de valoare cred eu pe care as face-o si astãzi fostilor mei elevi.
<<Croire>>? In cine sã creadã? Dacã nu puteti crede în ceea ce numim noi bãtrânii Dumnezeu... atunci credeti din toatã puterea sufletului în superioritatea valorilor morale.
<<Aimer>>. Apoi, ca dovadã, ca o ilustrare a acestui principiu (expus în <<croire>>), iubiti pe oameni, ibuiti pe aproapele: iubiti-i întâi pe copii când sunteti dascãli... Dar dacã nu... oricum ar fi, iubiti-i pe oameni, ajutati-i, iertati-i, întelegetile micile lor slãbiciuni... slãbiciuni pe care toti le avem, chiar dacã le ascundem uneori;... aceste slãbiciuni le avem toti.
Iertati-i pe oameni si cãutati sã-i orientati întotdeauna spre marele cult al valorilor morale. Cãci cine iubeste justitia, cine iubeste dreptatea, cine iubeste frumusetea, cine iubeste întelepciunea... acela Il iubeste si se Dumnezeu... chiar dacã-si închipuie cã el nu crede în Dumnezeu..., cum se întâmplã deseori astãzi: <<Eu nu cred!>> zice Costinel... Nu-i adevãrat! Dacã iubesti întelepciunea, dacã-i iubesti pe oameni, dacã iubesti justitia si dacã te sacrifici pentru oameni... fii linistit cã tu-L iubesti pe Dumnezeu! Asta-i ceea ce as spune dacã as mai merge o datã la Târgu Mures la întâlnirea voastrã!... dacã... voi mai fi, cu voia lui Dumnezeu, pe pãmântul acesta, poate cã... Da, atunci le-as vorbi la bãeti într-un limbaj mai mult... sacerdotal decât mirean... pentru cã pe mine viata m-a învãtat cã dacã pãstrezi comuniunea cu Dumnezeu, adicã: credinta, speranta, iubirea, etc., - par'cã viata se prezintã altfel... devine mai suportabilã. Astfel sfârsitul îl astepti cu perfectã liniste, chiar bucurie... Sunt de pãrerea Dacilor în aceastã privintã: Dacii se bucurau când venea ceasul mortii si plângeau când se nãsteau copii... plângeau pentru soarta ce-i astepta! Iar ei, când se apropia moartea, priveau moartea cu seninãtate si cu bucurie. Eu asa cred cã-i mai bine sã privim moartea... decât asa cum se face astãzi... în mod lugubru si cu strigãte si plânsete. Nu-i vorbã cã si eu am plâns când am pierdut-o pe biata Anisoara (sotia). Nu poti ca sã nu plângi (Puni: <<A plâns si Mântuitorul la Lazãr>>) A plâns si Mântuitorul Iisus Hristos si de aceea trebue sã plângem si noi în viatã. Este omeneste, este legat de firea noastrã. Dar n-am plâns cu un sentiment de revoltã, de disperare, de desnãdejde. Nu! Eu stiu cã pe Anisoara am s-o mai vãd... si pe ceilalti dragi am sã-i mai vãd... (Puni: <<Si pe fostii elevi>>) Pe multi dintre ei îi voi vedea, mai ales dacã mã vor cãuta ei... Cã eu i-am uitat..., îi voi vedea cu certitudine. de pildã pe bietul Diaconescu, zdrobit de niste tancuri dusmane..., pe unul Simionescu, care a murit tot asa, pe câmpul de luptã, dincolo... Au murit sãracii ceea ce se numeste pentru tarã. Ii voi astepta dincolo si-i voi vedea cu multã plãcere.
Si tot asa si pe domnul si doamna Popsor... care par'cã din felul cum îmi scrie ea câteodatã, par'cã mi-as revedea o sorã mai veche, pe care am pierdut-o din vedere si pe care par'cã am reîntâlnit-o iarã... Asa îmi face impresia din felul cum îmi scrie ea: asa cald, afectuos... Incât acolo îi vom vedea pe toti si vom trãi o viatã mai frumoasã. Si eu drept sã spun, desi poate par cam naiv, încât bãetii ãstia de aici, mã cred naiv grozav,... eu cred cã vom avea acolo o viatã mai frumoasã decât aici."

 

IOAN MICLEA*

Ed. Elisavaros

1. Omagiu
Cei care mai trãim din seria de absolventi din anul 1933/1934 ai liceului de bãieti Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mures, am venit cu unele exceptii, la acest mare eveniment al sãrbãtoririi festive a unei jumãtãti de veac de la absolvire.
Multe gânduri si multe sentimente ne asalteazã în aceastã clipã. Fluviul nestãvilit al amintirilor noastre îl lãsãm sã curgã când lin ca Muresul, când învolburat ca Oltul. Retrãim, astfel, împreunã, anii scursi, încãrcati de încercãri si împodobiti de realizãrile noastre - de contributia la ridicarea nivelului civilizatoric si cultural al tãrii si Poporului nostru.
Azi nu mai suntem concurentii care am fost acum 50 de ani la startul slalomului urias al vietii noastre. Nici mãcar cei din 1974 - la 40 de ani de la absolvire, nici cei de la 1979, la 45 de ani de la absolvire. Acum totusi purtãm tezaurul posibilitãtilor actuale ale fiintei noastre. Cu sperante si încredere în viitor nizuim spre luminã ca temerarii argonauti ai corãbiilor destinului nostru!
Cu multã durere în inimi constatãm cã, de la conducerea întâlnirii noastre de astãzi, absenteazã profesorul nostru mãrinimos si mult înzestrat Ioan Miclea - cel care a condus cele douã întâlniri precedente - din 1974 si 1979 - ca loctiitor al dirigintelui nostru D. Mãrtinas si cu grai duios, cu multã întelepciune, a sculptat în sufletele noastre idei si sentimente de neuitat, ne-a arãtat rostul acestor întâlniri, obligatiile noastre în cadrul lor si în viatã!

* Cuvânt cu ocazia întâlnirii dupã 50 de ani a seriei de absolventi ai Liceului Alexandru Papiu Ilarian din Tg. Mures (1934-1984), întâlnire pe care Ioan Miclea a condus-o în locul dirigintelui Dumitru Mãrtinas, care n-a putut veni fiind bolnav.
El s-a dus, "acolo de unde a venit pe lume si de unde toate vin", cum sugestiv ne-a spus în 1979, când evoca pe antecesorii sãi "lumini si luminite ce dupã ce au luminat inimile si cugetele noastre, s-au consumat, ceara vietii lor s-a scurs, iar fitilul s-a înclinat spre pãmânt si s-a stins, strecurându-se în constiinta noastrã si în fiinta noastã..."

Iubiti colegi,
Mi-a revenit mie delicata datorie de a-l aseza pe Pãrintele Profesor Ioan Miclea în rândul acestora, spre a-l pãstra în inima, în constiinta si viata noastrã sufleteascã asa cum a fost: pãstor de suflete si predicator, profesor si educator, conferentiar, scriitor, filozof, creator al unei opere originale si de duratã. În acest scop ne vom opri la aspecte si momente esentiale din viata sa, din activitatea sa culturalã, din creatia sa, trãsãturile dominante ale personalitãtii sale, tinând seama cã atât omul cât si opera sa se apropie sau se depãrteazã de oameni, de locuri, de timp, dupã conjuncturi! E prematur sã ne facem o imagine deplinã asupra omului si a operei. Se cunoaste numai o infimã parte din viata si lucrãrile sale. Nu stim dacã tot ce a scris a si publicat. Categoric: nu. Nu stim ceea ce era pregãtit sã scrie si nu a scris. Nimeni nu va sti vreodatã. Nu va putea înfãtisa, evoca, toate cataclismele morale, pe care le-a trãit din aceastã cauzã. Nepoata sa Delia - singurul vorbitor în fata gropii sale, considera cã "viata lui Ioan Miclea a avut cu totul si cu totul alte dimensiuni decât viata oricãrui alt om!" Personalitatea sa a fost unicã si atât de complexã!
Cuvântul sãu scris si vorbit, liniile directoare din cuvântãrile sale de la întâlnirile din 1974 si 1979, un mãnunchi de amintiri ale mele legate de viata, activitatea, creatia sa - reîmprospãtate dupã notele mele; substantialul ajutor, dat în multe privinte de colegul Emil Puni, sunt puncte de reper în omagierea acestui pelerin al absolutului, mânat în viatã si în muncã de venerarea literei scrise, de dragostea de Cartea de învãtãturã, care cuprinde adevãrul! Ioan Miclea a citit toatã viata, constient cã, dupã cum spunea Ioan Suciu - loctiitor de Mitropolit al Blajului: - "spiritul omului nãscocitor de luminã si semãnãtor de întuneric, a asezat în cãrti cea mai bunã parte a lui, dar si cea mai rea". Asa se explicã faptul cã nu numai crestinii, dar si natiunile crestine: "sunt capabile de lasitate si ferocitate, de ipocrizie si ignonimie, sacrificând interesele civilizatiei crestine". Ioan Miclea a citit numai cãrti de folos mintii si sufletului, care au rodit în fiinta, în creatia sa, în toate înfãptuirile sale si prin ele în inima si cugetul nostru! A combãtut devierile de la adevãrul crestin întâlnite în cãrti!
Iubiti colegi,
Vom face împreunã tot atâtea popasuri câte trepte stim cã a strãbãtut Ioan Miclea în viata, pregãtirea, creatia, trãirea sa.
2. Vremea. Pãrintii. Satul. Analogii.

Vremea
Ioan Miclea s-a nãscut la 25 aprilie 1902 în satul Rocova din Judetul Sãlaj (în prezent în judetul Satu Mare), într-o vreme în care guvernul ungar introducea limba maghiarã nu numai în scolile confesionale românesti, ci si în bisericã. Dar nu numai statul maghiar practica o operã de maghiarizare a Ardealului, ci si societatea maghiarã îsi avea contributia ei prin asociatia EMKE (Erdelyi magyar kultur egylet, înfiintatã încã din 1885).
În anul 1907 a apãrut legea scolarã a lui Apponnyi, care introducea limba maghiarã în scolile confesionale. În anul 1912 s-a înfiintat Episcopia Greco - Catolicã de Haydúdorog, care introducea limba maghiarã în bisericã. Credinciosii români - înglobati în acea Episcopie - nu puteau sã asculte slujba religioasã în limba românã. Atunci a început în întreaga Transilvanie lupta de apãrare a limbii române. Concomitent se purta lupta de emancipare a românilor transilvãneni si de apãrare a drepturilor lor împotriva guvernului de la Budapesta. Din 1894 se protesta împotriva procesului Memorandumului. Aceastã atmosferã i-a imprimat în subconstient lui Ioan Miclea dragostea de tarã, de popor, de limba românã, de creatiile spirituale si de produsele materiale. Cu un cuvânt, de specificul românesc! Acestea toate i-au trasat principalele coordonate ale vietii si activitãtii sale.

Pãrintii.
Pãrintii sãi - oameni modesti si sãraci - l-au îngrijit de mic copil cu mult drag si mare greutate, toatã viata, cât au trãit ei. Cu cât greutãtile au sporit, cu atât devotamentul si sacrificiile lor au crescut. si dupã cum scria el: "copilul a crescut mare, a cercetat scoli înalte, a studiat, scris si experimentat cam tot ce poate un om si a colindat lumea".
Pãrintii sãi - cu structura si educatia primitã din mosi - strãmosi, i-au dat lumina educatiei crestine, dragostea pentru pãmântul si neamul strãmosesc si hotãrârea si puterea sã înfrunte vicisitudinile istoriei în lupta de apãrare a acestui patrimoniu! Au împãcat linia universalã a Bisericii cu linia nationalã a poporului. ....I-au lãsat în suflet dorul de viatã crestinã si nostalgia de a fi român. Pornirea nestãvilitã de a se realiza ca un crestin si un român. Ceea ce constituie permanenta actualitate a Pãrintelui Profesor Ioan Miclea. Pentru aceastã crestere, pentru aceastã educatie, Ioan Miclea a fost stãpânit toatã viata de un sentiment de recunostintã, admiratie chiar adorare a pãrintilor sãi!

- Satul
Ioan Miclea era profund atasat de satul sãu pe care-l considera împãrãtia visurilor si asteptãrilor sale. "Un sãtulet, scria el, uitat, nu de Dumnezeu, ci de geografi; nu se gãsea pe nici o hartã a lumii. Asezat jumãtate pe deal, jumãtate pe vale, pe ambele maluri ale unui pârâu. Case din bârne din lemn, acoperite cu paie sau trestie". Casa sa pãrinteascã avea în jurul ei o grãdinitã cu flori si pomi. Ulitele satului sãu, fie cã duceau spre pãdure, fie spre pajistile si lanurile din vale, musteau de povesti din bãtrâni si de isprãvi de ale sale
Acolo, în "sãtuletul" sãu, uimit de nemãrginirea pãmântului si de infinitul spatiilor ceresti, inima sa a fremãtat la aparitia primului sãu gând filozofic...

Analogii

Cineva a legat numele sãu de Ioan de toti purtãtorii lui din Biblie si din pleiada de învãtati blãjeni, ca fiind trimesi sã mãrturiseascã adevãrul... Ioan Miclea a fost un pasionat si neîntrecut mãrturisitor si apologet al adevãrului.
De asemenea, a fost alãturat Ioan Miclea lui Alexandru Papiu Ilarian - nãscut în Bezdet, tot din judetul Sãlaj - care a luptat pentru câstigarea si apãrarea drepturilor poporului român si pentru ridicarea lui pe "cale intelectualã si prin emanciparea pe calea culturii" pentru cã Ioan Miclea a adoptat aceastã pozitie pentru toatã strãdania sa!
Pe de altã parte Ioan Miclea a fost considerat un continuator al lui Ioan Inocentiu Micu Clain, cel care vroia sã facã din Blaj un centru mare de activitate culturalã, urmãrind si un program de redesteptare nationalã prin scoli si prin cãrti. Râvna aceasta a avut-o si Ioan Miclea, fiind cel care a scris cea mai bunã carte a Filozofiei Blajului, în care se oglindeste întreg rolul lui de centru decisiv al culturii si limbii românesti!

3. Trepte ale învãtãturii

Scoala primarã
Ioan Miclea si-a fãcut scoala primarã în satul natal, într-o scoalã,dacã scoalã se poate numi, scrie el, un bordei aidoma celui mai smerit din sat, cu câteva laiti de stejar.Învãtãtorul era o notiune necunoscutã; locul lui îl detinea "diacul - cântãretul de la bisericã". Asa cum au fost, scoala si învãtãtorul lui au pus la temelia fiintei sale, sãnãtatea moralã si spiritualã - care l-a întãrit în lupta sa dârzã si setea dupã lumina cãrtii.
- Liceul
Liceul l-a urmat la Blaj... Mica Romã - nume ce spune totul. Orasul luminã - simbol al istoriei, al culturii, al luptei pentru constiinta originii noastre, pentru drepturile noastre, pentru continuitatea pe pãmântul nostru, pentru latinitatea limbii - idei nepieritoare pe care Ioan Miclea pe toate si le-a însusit si le-a servit.
La liceul "Sfântul Vasile" din Blaj a avut ca profesor de fizicã pe Dr.Iosif Pop - fost protopop al Tg. Muresului - care, acum, la cei 86 de ani ai sãi, la 40 de ani de atunci încoace si-a amintit de Ioan Miclea spunând:" Pe acest elev nu-l interesa nota primitã, ci faptul cã întelegea lectia si o stia...Datoria si-o fãcea cu maximã constiinciozitate. Cã, ulterior a fost hamal în gara Blaj, nu-l umilea! Era destinat sã vazã lucruri mari, lucruri care intereseazã credinta!"
- Academia Teologicã
Academia Teologicã a urmat-o tot la Blaj, sensibil la tot ce a reprezentat, în trecut acest izvor de luminã, care-i sporea orizontul. Aceasta i-a dat nu numai pregãtirea si cultura de specialitate, deprinderile si expresivitatea cultului, armãtura moralã si intelectualã a nobilei misiuni de exceptie, ci si cunoasterea temeinicã a celor trei limbi, care i-au permis accesul la originalul celor trei mari culturi - ebraicã, greacã, latinã - fãrã de care nu se poate face religie, filozofie, culturã! O bunã parte dintre profesorii nostri, cãrora le pãstrãm recunostintã pentru învãtãtura pe care ne-au dat-o, au fost absolventi ai Academiei Teologice din Blaj! La aceastã Academie i-au fost profesori marii prelati ai Blajului, învãtati, scriitori, teologi!

4. Activitatea profesionalã
- Dupã absolvirea Academiei Teologice, Ioan Miclea a fost hirotonisit ca preot, în prealabil cu douã zile primind Taina Sfintei Cãsãtorii... Taine în care a ajuns la jubileul preotesc de aur si la nunta de aur. Cu acest prilej, colegul Emil Puni, i-a scris la 2 noiembrie 1979: "Preotia este un dar, o misiune datã de Bisericã celor pe care Dumnezeu îi cheamã...Ai predicat Evanghelia celor sãraci, oropsiti si suferinzi... ai vorbit, instruit si luminat; uneori ai fost pus sub obroc, dar nici o vijelie n-a putut vreodatã sã-ti stingã flacãra, care mereu iradia cãldurã si luminã în inima si în mintea oamenilor de bunãvointã. Esti un brav ostas al lui Hristos". În promovarea cauzei Bisericii i-a urat credintã, sperantã si dragoste.
Marele scriitor catolic Léon Bloy scria: "L'Église est la conscience du genre humain...L'Église doit tenir en main les Deux Glaives: le Spirituel et le Temporel, que tout lui appartient, les âmes et les corps, en dehors d'elle il ne peut y avoir de salut ni pour les individus ni pour les sociétés"(Biserica este constiinta genului uman... Biserica trebuie sã tinã în mânã cele douã sãbii: Spiritualul si Temporalul care îi apartin în totul, sufletele si trupurile; în afarã de ele nu poate sã fie salvare nici pentru indivizi nici pentru societãti). Iatã ce a reprezentat Biserica, toatã viata pentru Ioan Miclea. Iatã atitudinea lui fatã de ea si în cadrul ei!

Profesor de religie
Ioan Miclea concomitent cu preotia, începând cu anul scolar 1931/1932, a functionat ca profesor de religie greco - catolicã la Liceul "Al. Papiu Ilarian" din Tg. Mures, având în completarea catedrei ore la scoala Normalã, la scoala Comrcialã, la scoala de Arte si Meserii, la Liceul de fete, adaptându-se specificului educatiei fiecãrei scoli.
La liceul nostru a înfiintat si condus si Societatea Mariana pentru cunoasterea doctrinei crestine, a imaculatei conceptii, urmãrind promovarea unui înalt ideal etic. Era preocupat de prezentul si viitorul tineretului. Cãuta sã-i dea un nou sens existential prin forta spiritualã. Sã-l facã sã ajungã o nouã aristocratie a spiritului. Sã-i dea tineretului o orientare care sã nu punã în conflict moralul cu economicul, spiritualul cu materialul. Sã ajungã la o concordantã între tineret si religie, între tineret si filozofie. Sã ierarhizeze valorile ca sã ajungã la responsabilitatea moralã. Mai mult ca oricând, pentru anii aceia se putea spune: "astãzi nu trãim, ci ne salvãm!". Contactul cu tineretul în calitatea lui de profesor si de conducãtor al Societãtii Mariane i-a influentat inima si sufletul, ajutându-l sã rãmânã permanent tânãr. Câtã tinerete în toate manifestãrile Preotului, Profesorului, Scriitorului Ioan Miclea!

Omul
Tineretea spiritualã a lui Ioan Miclea o simteam atunci când o bunã parte din noi l-am avut profesor de religie în clasa a VII-a în anul scolar 1933/1934.
Vi-l amintiti dela prima lectie? A intrat cu pas grãbit în clasã, asa cum nu fãcea nici unul dintre profesorii nostri. Nu circula nici o legendã, nici o anecdotã despre el, în liceu sau în oras. Nu stiam nimic despre el. Plini de interes, de curiozitate, urmãream expunerea lectiilor, pe care le însotea cu înalte si semnificative gesturi. Capul, trãsãturile fetei, mâinile corpul - totul era în necontenitã miscare. Trãda o mare fierbere lãuntricã dominatã de o mare libertate interioarã, în cãutarea argumentelor pentru fundamentarea explicatiilor sale...!
Vioiciunea contrasta cu trupul sãu firav. Îl puteti rechema din acele vremuri? Uscãtiv, chip de sfânt bizantin, mai mult dac decât roman. Privirea agerã, vie, pãtrunzãtoare, neastâmpãratã. Se oprea asupra noastrã, asupra obiectelor din clasã sau se interioriza pentru gãsirea unei idei. Avea paloarea omului care, acasã, tot timpul stã în bibliotecã, îndrãgostit de cãrti, concentrat asupra continutului lor. Se despãrtea de ele târziu, în miez de noapte sau în zori. Scrisul nu si-l pãrãsea decât dupã ce îsi termina lucrarea. Se spune cã personalitatea, individualitatea umanã scrisã si semnatã de Dumnezeu pe fiecare fatã "e un lucru sacru, un bun pentru Înviere, pentru viata eternã...".si prin aceasta ne-a câstigat atunci si în timpul celor douã întâlniri. Ne-am convins cã era omul întreg care afirma adevãrul fãrã ocolisuri si ascunzisuri, dovedind o concordantã deplinã între gând si cuvânt, cuget si faptã. Distins, elegant în raporturile cu orice om, dar energic în apãrarea credintei si a Bisericii!
S-a dovedit OM mai ales în vremurile si împrejurãrile în care duceam lipsã de oameni. Asa cum învãta el cã preotul trebuie sã fie sãrac, a fost din cale afarã de modest toatã viata: cumpãtat în toate, în trebuinte, hranã, îmbrãcãminte, locuintã.
Îmi aduc aminte cã la Târgu Mures, avea pe strada Mihai Viteazul o locuintã micã, nesatisfãcãtoare pentru familia sa. Am fost acolo. M-a primit în antreu. Îl asaltau copilasii, care se bucurau cã-l surprinseserã în afara bibliotecii si vroiau sã-l retinã pentru ei... Mi-a adus în grabã "La femme pauvre" (Femea sãracã) de Léon Bloy. Parcimonios cu timpul sãu, mi-a spus câteva cuvinte despre autor si carte. "Genial autorul, genialã cartea!". "La femme pauvre" este cartea pe care autorul o considera cea mai importantã dintre cãrtile sale, opera deplinei sale maturitãti, asteptatã cu nerãbdare si curiozitate. Maurice Maeterlinck spunea despre ea: "la seule des oeuvres de ces jours ou il y ait des marques evidentes de genié, si par genié l'on entend certain eclairs en profondeur qui relient ce qu'on voit a ce qu'on ne voit pas et ce qu'on ne comprend pas encore a ce qu'on comprendra un jour. Mon admiration tres profonde!" ("Singura dintre lucrãrile acestor zile în care se gãsesc semne evidente de geniu, dacã prin geniu se înteleg unele sclipiri în adânc care leagã ceea ce se vede de ceea ce nu se vede si ceea ce nu se întelege încã de ceea ce se va întelege într-o zi. Profunda mea admiratie"). Léon Bloy este socotit ca un "redutabil pamfletar, victimã a nenumãrate atacuri nedrepte; el a trãit sãrac, epuizat de dureri si amãrãciuni". A scris multe cãrti dintre care principalele sunt: "Les Désespérés" (Deznãdãjduitii), "Le mendiant ingrat" (Cersetor ingrat) (jurnal al vietii sale), "Les dernières Colonnes de l'Eglise" (Ultimile coloane ale Bisericii), "Le pélerin de l'Absolu".
La Blaj, Ioan Miclea, din aceiasi excesivã modestie, a locuit 32 de ani într-un demisol. Vrednica sa sotie, Doamna Doina, s-a strãduit ca viata, lupta, creatia sotului ei sã fie la înãltimea la care au ajuns si ca plãcerile sufletului sãu sau deliciile spiritului sãu sã fie inepuizabile, cu toate conditiile grele în care trãiau! Despre aceste conditii a vorbit un fost elev al sãu la vreo douã luni dupã moartea dânsului, spunând: "a stiut sã-si împartã timpul cu întelepciune, între obligatiile familiale si serviciul Bisericii si al societãtii românesti. În împrejurãri grele si conditii materiale precare, el a reusit sã-si creascã copiii cu demnitate, dându-le educatie aleasã, ajutat fiind de o sotie exemplarã". A avut patru copii. Doi bãieti - Dorin si Felician. Douã fete - Aurora si Adela. si cinci nepoti. Toti nepotii sãi au ajuns sã aibã pregãtire universitarã si carierã aleasã. În cadrul familiei sale, cu un an înainte de moartea sa, a avut o mare durere: pierderea lui Dorin în puterea vârstei si a creatiei!

Criza spiritualã
Profesorul Ioan Miclea ne-a predat, atunci, în clasa a VII-a de liceu, Apologetica - stiinta si arta apãrãrii credintei crestine si a religiei de adversari si de dusmani. Aceasta într-o vreme în care bântuia în lume o puternicã crizã spiritualã, caracteristicã secolului nostru în plinã agonie. Se dãrâmau conceptii si sisteme, asezãri si ordine. Indivizi si colectivitãti oscilau între egoism si altruism, optimism si pesimism, individualism si colectivism, nationalism si internationalism, glorificându-se si practicându-se ura si intoleranta. Nimeni nu punea nimic în locul a ce se dãrâma. Nu construia. Stãpânea împãrãtia necredintei cu o mare disponibilitate de a face rãul, de a degreva mintile si sufletele intelectualilor sãrãcite de continut spiritual. Ignoranta si mediocritatea, în numele stiintei, propagau ereziile si apostazia. Foamea împingea la dispret pentru religie, pietate, ideal, si la ateism - considerat cel mai nobil si radical remediu. Toti dusmanii religiei de pe toate baricadele, îsi dãdeau mâna pentru a lovi în lumina adevãrului ei, rostind numele lui Dumnezeu pentru a-l nega si combate, pentru a-l omorî pentru a doua oarã, în inimile oamenilor!, dupã cum scria Giovanni Papini în "Viata lui Iisus". O crizã moralã fu deslãntuitã în lant, fãrã a se întrevedea posibilitatea de a fi stãvilitã. Expresia si sinteza acestei crize era, pe atunci, cartea "La trahison des clercs" (Trãdarea clericilor) a lui Julien Benda, notiunea "clercs" fiind asimilatã aceleia de cãrturar, intelectual, nu de cleric, de preot!
Noi, elevii sãi, adolescenti în plin proces de maturizare fizicã si psihicã, eram cuprinsi de mitul individualitãtii si al personalitãtii si de setea de cunoastere, robiti de plãcerea de a întreba si contrazice, învãluiti de mimetismul vremii. Desi majoritatea eram plecati din sat - pãstrãtorul, încã, al întelepciunii de o mie de ani a Neamului nostru - zugrãvit magistral de Lucian Blaga în "Elogiu satului românesc" si de Liviu Rebreanu în "Laudã tãranului român", începusem a ne desrãdãcina si a ne înstrãina!...

- Educatorul
Profesorul Ioan Miclea era chemat sã lupte împotriva acestui rãu imens cauzat sufletelor si mintilor de criza spiritualã si moralã ce se întindea ca o pecigine, prevestind catastrofele involutiei!
Datoria sa era sã ne facã educatie. Nu numai o educatie în sensul enuntat de înteleptul pedagog Ion Gãvãnescul: "A educa, scria acesta, înseamnã a exercita, constient si intentional, cu plan si cu metodã, o înrâurire asupra omului, dezvoltându-i si disciplinându-i inteligenta, afectivitatea si vointa, fãcându-l sã devinã, în organismul social, un membru util, constient de rolul sãu". Ci o educatie religioasã. Sã initieze si sã desãvârseascã un proces de restaurare a fiintei noastre spirituale. Sã ne recunoastem în intimitatea noastrã greselile, nedreptãtite si pãcatele sãvârsite. Sã ne cunoastem putintele noastre intelectuale si pãcatele sãvârsite cu cugetul. Sã gãsim virtutile si cãile de îndreptare venite de dinãuntru. Profesorul Ioan Miclea avea, în acest scop, o metodã a sa de a angaja viata spiritualã a noastrã, a elevilor, prin dialog. Dialogul era o muncã solidarã a sa, cu munca noastrã, cu sufletele si caracterele noastre. Ne da libertatea sã punem întrebãri, dar aceasta presupunea lecturi numeroase. Ne permitea sã ne expunem si sã ne sustinem ideile si convingerile. Era un lucru nou si surprinzãtor pentru noi. Pãrintele profesor Iosif Bucur, cu care fãcusem sase ani religia, avea o metodã scolasticã. Expunea, rãspundea sever, exact, la orice întrebare. Nu discuta. Descoperea originea si substratul întrebãrii si te constrângea sã mãrturisesti. Asa cum, pentru pãcatul fãcut, ne obliga sã alergãm în grabã la duhovnic, sã-l mãrturisim, sã ne eliberãm de el, de rãul care ne întuneca sufletul, sã ispãsim executând canonul, pedeapsa, pentru a restabili dreptatea, echilibrul. Metoda dialogului aplicatã de Ioan Miclea, la început, i-a creat dificultãti si chiar neplãceri, dar, în timp, a obtinut rezultate bune, printr-o muncã necurmatã, în care n-a precupetit nici un efort, dându-ne un exemplu de jertfã rar. Modul sãu de a face educatie religioasã este cuprins în lucrarea sa "Principii de Pedagogie Crestinã-metodologia religiei". Avea o temeinicã pregãtire de specialitate, cunostea bine legea învãtãmântului si programa analiticã. Cunostea psihologia elevilor si nivelul lor de pregãtire si ne tinea lectii documentate, clare, înlãntuite logic!

- Apologet al credintei si religiei sale

Prelegerile propriu zise de apologeticã le-a început, cu noi, dupã arãtarea a ceea ce înseamnã religia, credinta crestinã si cultivarea ei, importanta apologeticei în apãrarea religiei si a credintei, raportul religiei cu morala, cu stiinta, cu arta, cu filozofia.
În centrul lectiilor de apologeticã a asezat principiul:" Theologia Deum Docet, a Deo Docetur et ad Deum ducit" (Teologia îl învatã pe Dumnezeu, e învãtatã de Dumnezeu si duce la Dumnezeu). A fãcut apologia religiei naturale si a religiei supranaturale, asezând în miezul ei pe Iisus Hristos. A pus fatã în fatã Biserica Catolicã si Biserica Ortodoxã; Biserica Unitã si neamul; nationalismul ei si al Biserici Catolice; Biserica, cultura si civilizatia si a fãcut apologia catolicismului. A dovedit existenta lui Dumnezeu, atributele sale si principiul cauzalitãtii. A analizat argumentele: cosmologic, teologic, moral, ontologic, istoric, psihologic, noetic si ab utili. Vã mai amintiti de ele? Dar, de îndatoririle omului fatã de Divinitate, fatã de el însusi si fatã de semenul sãu? A insistat mult asupra faptului cã la fiecare argument invocat si dovedit, adversarii (dusmanii) au opus si opun contraargumente - din care s-au nãscut conceptii, ideologii, doctrine ca: ateismul, materialismul, deismul, panteismul, evolutionismul, naturalismul, pozitivismul, realismul si altele. Tot atâtea fãrâmitãri si dispersãri ale conceptiei si viziunii crestine, teze anticrestine. Toate acestea au constituit o bogatã sursã de întrebãri pentru noi. Profesorul Ioan Miclea nu era convins dacã acestea erau întâmpinãri sincere, dacã erau iesiri ale romantismului vârstei. Nedumerit si uimit, ne rãspundea însã la obiect, ad rem. Prin rãspunsuri, ne plivea cunostintele de inutilitãti si idei gresite, ne deprindea cu arta apãrãrii tezelor crestine si a combaterii tezelor adverse. Ne-a dovedit si convins cã religia este singura care rãspunde la întrebãrile capitale: de unde venim noi oamenii, cine suntem si unde mergem, rostul vietii. Adevãr sustinut de oamenii de stiintã care au fost religiosi: astronomi, matematicieni, naturalisti, chimisti, fizicieni, fiziologi (printre ei, prof. dr. N. Paulescu, descoperitorul insulinei, frustrat de Premiul Nobel), istorici, filozofi. Unul dintre filozofi spunea: "stiinta multã aproprie pe om de Dumnezeu, iar stiinta putinã, îl îndepãrteazã!"
Pentru dovedirea lui Dumnezeu, Ioan Miclea, pe lângã argumentele teologice arãtate, fãcea ample incursiuni în istoria filozofiei. Se oprea la Platon, la Plotin, la Descartes (acesta în "Meditatiile despre filozofia primã - Meditationes de Prima Philosophia - socotea cã douã chestiuni sunt mai de seamã: cea despre Dumnezeu si cea despre suflet, si cã trebuiesc dovedite cu ajutorul filozofiei mai degrabã decât cu al teologiei). Fãcea un lung popas la intuitionismul lui H. Bergson si la filozofia lui, care era angajat pe drumul apropierii de Hristos al Evangheliilor. Se oprea mai ales la comentatorul filozofiei bergsoniene: Jacques Maritain. Pozitia crestinã si umanitarã a acestuia - concretizatã în tomismul, neotomismul si umanismul integral - le-a fãcut cunoscute nouã, românilor, prin articolele din "Unirea" din Blaj si prin studiile din revista "Cultura crestinã" - apãrute si în publicatii separate. Ca un caz deosebit a prezentat evolutia spiritualã a lui Reisse, sotia lui J.Maritain, care a strãbãtut un drum lung, spinos, presãrat cu cãutãri, cu îndoieli, cu tulburãri lãuntrice - de la legea veche pânã la legea nouã. Pentru a învinge obstacolele intelectuale si sufletesti, a studiat, împreunã cu sotul sãu, la Facultatea de filozofie, la Collège de France, la Facultatea de stiinte de la Sorbonne, la Institutul de Arte. A fãcut ucenicie pe lângã Felix le Dantec si H. Bergson. Astfel, si-a ajuns tinta si a intrat împreunã cu sotul ei, în familia spiritualã catolicã prin Léon Bloy - familie în care a ajuns si Ioan Miclea prin J. Maritain - directorul sãu de constiintã.
Prin aceastã laborioasã muncã de documentare a lui si a noastrã, Prof. Ioan Miclea cãuta îndreptarea mintii noastre, purificarea cugetãrii noastre de idei false, de convingeri gresite, curãtirea de pãcate sãvârsite cu gândul. O schimbare structuralã spiritualã a noastrã si a tuturor acelora care-si golesc constiinta de continutul religios, se încrestineazã în formã si-si lipsesc viata de sensul ei adevãrat. Lupta contra carentelor care-l degradeazã pe om, limitându-i aspiratiile, dezumanizându-l, depersonalizându-l. si-a apãrat credinta si Biserica sa cu atâta curaj si fidelitate încât ar putea fi supranumit "Le chevalier sans peur et sans reproche" (Cavalerul fãrã fricã si fãrã prihanã) asemenea lui Bayard.

5.Filozoful
Ioan Miclea a fost nu numai preot, profesor, educator, erudit istoric al filozofiei ci si filozof. Toate problemele ridicate de marii întelepti si gânditori ai omenirii, el le-a gândit din nou, cãutând cauze si stabilind principiile ce guverneazã existenta individualã si cosmicã. A scris foarte multe lucrãri, care toate se integrau într-un sistem, desi nu stim dacã a tintit sã închege un sistem filozofic sau dacã l-a avut conturat. În toate scrierile sale a fost cãlãuzit dupã cum scria în Apologetica sa "de claritate, din care se naste lumina pentru intelect, cãldura pentru sentiment si hotãrârea pentru vointã; de logicã, din care izvorãsc convingerea si certitudinea; de metodã, care leagã în arcuiturile sale, diferitele membre si articulatii, formând, din tot, o unitate organicã si din fiecare chestiune, un întreg rotunjit, subordonat totalitãtii, precum o concluzie fatã de premize." Acesta este modul sãu de a pune probleme, de a le solutiona, de a gândi, de a filozofa.
Iatã câteva exemple edificatoare, concludente:
- Primul: "Din materia fiabilã, scria el, dar durã, de o rezistentã si tenacitate indestructibilã a ideilor, am zidit lumi noi pe urmele celor vechi. Am pus la încercare rezistenta lor ca si a tuturor marilor conceptii stiintifice, filozofice, etice, estetice, chiar religioase, afarã de cele politice si m-am delectat, m-am distrat, am râs si am plâns, am regretat si m-am bucurat cã sunt om, o fiintã care poate cuprinde în gândire întreg universul, în vreme ce orice altã fiintã din acest univers, pe el nu-l poate cuprinde...Eu, dealungul vietii mele, am cãutat, totdeauna, sensul mai adânc al actiunilor omenesti, semnificatia lor ascunsã, fiindcã am fost, în felul meu, un vânãtor de esente." Aceasta este sublima îndeletnicire a filozofului, dominanta sa.
- Al doilea: Tot în cuvântul sãu cãtre noi, de la întâlnirea din 1979, a fãcut un popas pe culmile metafizicii. La sfârsitul vietii sale pe Martin Heidegger îl frãmânta problema: "pentru ce existã ceva, când e mult mai usor sã nu existe nimic". Ioan Miclea i-a dat urmãtorul rãspuns: "Ceva existã mai degrabã decât nimicul, fiindcã ceva sau cineva a preexistat din eternitate, fãrã de care nimic nu existã, cãci dacã ar fi existat un moment în care n-ar fi existat nimic, acum nimic n-ar exista."
- Al treilea exemplu: Despre acel "Cineva care a preexistat din eternitate" Ioan Miclea i-a scris unui confrate mai tânãr: "O viatã întreagã L-am cãutat pe Dumnezeu în tot ce au gândit cei mai mari gânditori ai lumii; în tot ce au sãvârsit cei ce au sãvârsit binele ;în tot ce au creat artistii; în modul în care au iubit pe Dumnezeu sfintii; în muzica sferelor; în susurul izvoarelor; în vuietul valurilor, în zâmbetul copiilor, în poezia florilor, în cântecele crângurilor. si pretutindeni L-am gãsit. si în bucuriile înlãcrimate si în lacrimile de bucurie si în durerile agonizantilor si în ultimile cuvinte ale muribunzilor. Cãci El este mai aproape de Începutul si de Sfârsitul vietii fiindcã este Alfa si Omega..."
A cãuta si a afla Absolutul - adevãrul etern. A cãuta cauza si a afla efecte - Léon Bloy spunea cã Vizibilul e amprenta Invizibilului... A cãuta sensuri, criterii si a stabili principii, idealuri, valori; a cãuta si a afla ratiuni ultime de a fi, înseamnã a filozofa, a fi filozof.
Ioan Miclea a fost un filozof eclectic crestin, care, prin gândirea sa despre Adevãr - piatra de încercare a conceptiei sale despre lume si viatã, s-a înscris pe linia tomistã a Evului Mediu "Dupã epoca apostolicã a crestinismului, Evul Mediu e cea mai frumoasã Epocã a lumii, "une Epoque où on croyait où on aimait jusqu'a mourrir, où on était fidèle jusque dans les supplices, où on se sacrifiait complètement, où le Corps et le Sang de Jésus Christ passaient avant toutes choses" (O epocã în care se credea, în care se iubea pânã la a muri, în care oamenii erau credinciosi pânã la chinuri, în care se sacrifica totul, în care Corpul si Sângele lui Iisus Christos valora mai mult decât orice) scria Léon Bloy.

6. Scriitorul. Opera sa.

Fiecare carte, lucrare a lui Ioan Miclea, cucereste, emotioneazã, este o cãrãmidã pe care, citind-o, o asezãm la temelia constructiei noastre sufletesti. Dar trebuie sã le citim "cu toatã umilinta" dupã cum spunea acelasi Léon Bloy "singura posturã care dã posibilitatea de a zãri ceea ce superbii nu zãresc". Toate lucrãrile lui cuprind învãtãtura crestinã, menite sã actioneze asupra sufletului oamenilor. Scrisul sãu nu poate fi înteles decât prin prisma actualitãtii si permanentei culturii crestine - ceea ce constituie ritmul interior în care trebuie sã te înscrii. Este un triumf al ratiunii, dar si al inimii. Scriitorul se lasã adesea furat de inimã. Asa dupã cum Cel Nevinovat si-a oferit inima pentru rãscumpãrarea celor vinovati. În anii grei de suferintã scrisul a fost singura ratiune de a fi a sa. Dealtfel, toate lucrãrile au comun între ele identitatea autorului, care epuiza toate obiectiunile si apoi trãgea concluziile. Si efortul sãu nici dusmanii, nici adversarii nu-l dispretuiau. Dincolo de cuvânt stã întotdeauna lupta sa.
Cu prilejul întâlnirii noastre din anul 1979, într-o plimbare peripateticã spre Biserica "Ioan Bob", în cimitirul în care sunt înmormântati majoritatea profesorilor nostri, la cãpãtâiul cãrora mergeam sã pãstrãm un minut de reculegere, Ioan Miclea mi-a vorbit atât despre preocupãrile si creatiile sale din ultimii ani ai vietii, cât si despre lucrãrile sale publicate.
Despre lucrãrile sale pregãtite de publicare, reproduc din notele mele pe care le-am retinut:
- De ce existã ceva ce existã, de ce nu existã ceea ce nu existã - Problema problemelor
"Lumea a fost creatã pentru om, spunea el, si nu omul pentru lume. Omul nu poate fi subordonat lumii, lumea este un instrument al omului si el nu poate fi subordonat decât Creatorului. Omul a fost creat liber altfel nu ar fi om, iar conflictul dintre vointa creatorului si a creaturii a dat nastere nenorocirilor din totdeauna."
- Teosofia - definitia; elemente structurale; continut (existã sã împace doctrine contradictorii - Dumnezeu e identificat cu lumea, materia cu spiritul, ceea ce este cu neantul); caracteristice (este imanenteistã, panteistã, cultivã magia si mistica materialistã; teosofia nu are nimic comun cu sfintenia).
-"O altã fatã a omului"- care este înfãtisat în conceptia lui Dumnezeu (prin spirit omul este asemenea lui Dumnezeu), Întruparea lui Hristos - izvor al demnitãtii omului. Aratã ce crede omul despre om si cum se comportã fatã de el. Pune fatã în fatã conceptia crestinã despre om: "Toti oamenii sunt fiii aceluiasi Dumnezeu - si conceptia celor fãrã Dumnezeu - în care omul ajunge jucãria omului, ca o vitã de povarã, cu botnita la gurã (Dumnezeu ajunge o fiintã fizicã - sã poatã fi lovit ca oricare om!). Omul are cea mai mare nevoie de Dumnezeu, pentru ca omul sã poatã rãmâne om."
- O lume eternã oare ar fi fãrã cauzã? Se sustine cã ceea ce este etern de aceea este etern fiindcã este fãrã cauzã. Afirmatia izvorãste din confuzia care se face între eternitate si cauzalitate. Ce este eternitatea? Nu poti mãsura infinitul cu ceea ce este finit. Nu existã nici un început si nici sfârsit. Eternitatea este un prezent perpetuu, absenta oricãrei succesiuni, scurgeri. Nu existã aseitate. Nimic nu este de la sine, afarã de Fiinta care este de la sine si de la care provin fiintele care nu sunt de la sine..."
- O filozofie a Crãciunului si a copilãriei "În viata omului existã o perioadã pe care o numim epoca minunilor: copilãria. Ea este creatoare si recreatoare a realitãtilor frumoase. Existã o teologie si o filozofie a Crãciunului si a copilului. Pentru ce Dumnezeu când a vroit sã vinã în lume dintre toate vârstele a ales copilãria? Pentru ca sã învete pe oameni smerenia, umilinta, nevinovãtia, încrederea, sinceritatea, iubirea. Copilul nu stie ce este minciuna, prefãcãtoria, fãtãrnicia, nu se îndoieste de spusele altora, nu are mustrãri de constiintã, fiindcã nu cunoaste pãcatul; pentru el nu existã imposibilul, minunile sunt lucruri obisnuite; iar fericirea este o realitate; existã contactul între cer si pãmânt. Toate sunt virtuti ale copilãriei, care este datã de pildã de urmat celor vârstnici. Sãrbãtoarea care consfinteste copilãria lui Dumnezeu si copilãria omului este Crãciunul. La Crãciun începe o umanitate nemuritoare. În capitolul "O filozofie a Sãrbãtorilor crestine" aratã cã ele sunt momente în care Dumnezeu a intervenit fie direct, fie indirect prin alesii sãi, în viata omului, spre a-l apropia de perfectiune. În capitolul "Crãciunul în viata satului de odinioarã" pune fatã în fatã planul vietii naturale, practice, vremelnice, cu nevoile, suferintele, durerile si sperantele mereu înselate si mereu reînnoite, - cu planul vietii supranaturale, - al credintei, al trãirii religioase, al sãrbãtorilor si al obiceiurilor nãscute din contactul vremelniciei cu vesnicia, a oamenilor cu divinul. Întreg studiul "O filozofie a Crãciunului si a copilãriei" are un pronuntat caracter autobiografic, dar mai ales capitolul:"Cum a fost trãitã taina Crãciunului?". Ioan Miclea a colindat lumea, colindând colinzile Crãciunului si nici la adânci bãtrâneti, el n-a pierdut nici o firmiturã din bucuriile pe care i le-a sãdit în inima lui Crãciunul copilãriei sale îndepãrtate. De aceea el se defineste pe sine "ca fiu al Crãciunului, ca sol si crainic al nasterii lui Dumnezeu în lume."
Studiul "O filozofie a Crãciunului si a copilãriei" este un înãltãtor fragment al autobiografiei sale spirituale si întreg vorbitul si scrisul sãu au caracterul unei emotionante Confesiuni.
Pentru recucerirea locului poeziei în sensibilitatea româneascã Ioan Miclea scrie, în recenzia fãcutã la "Imnele Bucuriei - Poezia luminii si lumina poeziei" de Ioan Alexandru: "Aveam impresia cã de la Eminescu si Goga încoace poezia - poezie a pãrãsit plaiurile poetice ale tãrii mele, refugiindu-se pe alte meleaguri mai însorite" si descopãr în volumul acesta de poezii a lui Ioan Alexandru "adâncimea întelepciunii si frumusetea coplesitoare, armonia ritmicã si melodicã, vraja si farmecul imaginilor, sugestiile pe care le trezeste, aluziile, voalate sau descoperite, referitoare la marile adevãruri ale întelepciunii umano - divine, bucuria intuitiilor în miezul misterelor crestine, în esenta si diferentialele sufletului românesc transilvãnean". Aratã izvorul creatiei sale poetice: "strãfundurile, abisurile greu sondabile ale Sinelui omenesc". Aratã în capitolul "Elementele structurale ale Imnelor Bucuriei" cã "Ioan Alexandru are un izvor de inspiratie vast cât lumea, înalt cât cerul, profund ca metafizica, apropiat ca atmosfera si mediul familial. Elementele de naturã metafizicã: aseitatea, logosul, trinitatea". În capitolul "Poezia teologiei si a liturghiei si teologia poeziei" aratã cã "poezia lui Ioan Alexandru este o sintezã a tuturor praznicilor sufletului românesc". Capitolele "Accente ascetice si mistice în Imnele Bucuriei" si "Modul existential autentic românesc în Imnele Bucuriei" care vorbesc prin ele însele despre "comorile de gândire filozoficã, teologicã, misticã si de autenticã gândire si simtire româneascã". "Vãpaia în care s-au topit figurile de stil, metaforele, metonimiile, alegoriile, parabolele, antinomiile si simbolurile într-un tot unitar, organic, ritmic si rimic dând nastere acestui cosmos poetic". În ele existã "un crestinism si un românism autentic". Valori care permit sã-l asemene cu marii creatori Paul Claudel, Charles Péguy, Patrice de la Tour du Pin, Reisse Maritain, Marie Noël. Ioan Miclea, ale cãrui texte le-am citat, ajunge la concluzia despre Ioan Alexandru: "Poeziile sale sunt o sintezã a tot ce este mai înalt în naturã, în gândire, în trãire si în viatã, pe culmile vesnic însorite ale sfinteniei". Recenzia rãmâne un model al genului fãrã precedent si de neîntrecut, ca analizã competentã a fondului si formei poeziei, a izvoarelor ei si a multiplelor aspecte pe care le învedereazã fatetele "cunoasterii intelectuale" si "intuitia poeticã". În ele ca la nici un alt poet de la Eminescu, Goga, Blaga, întâlnim misticismul ca valoare autohtonã, spiritualitatea care prin tensiuni sufletesti ne înaltã la idealuri nationale si crestine si ne ridicã, din mizeria mediocritãtii cotidiene, la sanctificarea vietii de toate zilele. Leagã ceea ce este nobil si înalt, în vremea noastrã, cu toate vremurile. Ne solidarizeazã cu ele. Reamintesc, cu prilejul acestei caracterizãri, "Imnele Transilvaniei" - care ne aratã o "tarã" care n-a fãcut parte din Ungaria, fiind anterioarã cotropirii maghiare. Subliniez cã Ioan Miclea si prin aceastã recenzie a poeziilor lui Ioan Alexandru a scris pentru a servi pe Dumnezeu, fidel testamentului scolii Ardelene si s-a dovedit, asa cum a fost, un colaborator - si prin aceasta un sprijinitor al presei si a revisticei ardelene - tezaur al mostenirilor trecutului!
- Cuvântul sãu la întâlnirea din1974 si cel de la întâlnirea din 1979 cãtre noi, fostii sãi elevi ai Liceului "Papiu", cuprind reale valori literare si filozofice, care vor fi publicate si ele.
- "Cãtre Celestin al V-lea" - o scrisoare amplã adresatã întregii ierarhii bisericesti si cãlugãresti si credinciosilor: "Perle în gândirea Blajului, a României si a Europei", dupã cum le considera un ierarh…
- "La crepusculul vietii" - înmãnunchere, sintezã, a tot ce a învãtat în teologie, a tuturor adevãrurilor de credintã...
- Filozofia Blajului - operã unicã în tara noastrã. Precizez cã Ioan Miclea este cel mai bun cunoscãtor al ei si a scris-o cu competentã si documentare amplã.
- Corespondentã în tarã - cu toate cã în permanentã era în crizã de timp, scria pentru a apãra credinta si Biserica, referindu-se la traditia bisericeascã si culturalã, la spiritul si specificul national, la întreagã cultura noastrã.
- Corespondentã în limba francezã - purtatã cu diversi scriitori strãini. Deoarece corifeii scolii Ardelene au scris în limba latinã spre a face cunoscutã existenta, istoria, cultura si mai ales drepturile noastre peste hotare, în Apus, Ioan Miclea a scris în limba francezã - limbã de circulatie mondialã în diplomatie si pentru vehicularea valorilor culturale si a altor interese si valori. Ioan Miclea a scris în limba francezã lui J.Maritain si grupului sãu spre a ne face nouã, românilor, un oficiu asemãnãtor aceluia a lui Elena Vãcãrescu, care "a servit ideia expansiunii noastre spirituale în Europa".
Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nasterea lui J. Maritain, în scrisoarea adresatã sotiei acestuia Reissa, Ioan Miclea a fãcut elogiul lui si al ei într-o limbã, "care, dupã cum scria cineva, numai cel care s-a nãscut pe pãmântul Frantei o stie scrie". Tot în limba francezã i-a scris lui Reissa o poezie, considerând poezia "ens verum, bonum et pulchrum" (Fiinta adevãrului, binelui si frumosului), "logodite în creatie, care permit fiintei o existentã nouã, ineditã" (citat dintr-o scrisoare a lui Ioan Miclea cãtre un confrate mai tânãr). Posibilitãtile stilistice ale lui Ioan Miclea în limba francezã permit sã fie comparat cu poetul german R. Maria Rilke, care a scris câteva volume de poezii în limba francezã, despre care Paul Valéry spunea cã "nici un poet francez nu le-ar fi putut scrie". Deasemenea si scrisori.
Dupã cum am mai spus, tot în cadrul acelei plimbãri peripatetice, Ioan Miclea mi-a povestit despre lucrãrile sale publicate. Pe acestea le-am citit la data aparitiei lor, mã limitez la a le enumera fãrã a le analiza. Ne-ar lua prea mult timp, desi pentru prezentarea gânditorului si scriitorului Ioan Miclea ar fi absolut necesar.
- "Oare asa s-a gândit Hristos? sau Evanghelii din Evanghelie"
- "J. Maritain: Omul, filozoful si crestinul"
- "Principii de pedagogie crestinã - Metodologia Religiei"
- "Filozofiile si filozofia crestinã"
- "Ecouri din Vesnicie. vol. 1: Reflexii pe marginea Evangheliilor din Duminicile anului întreg."
- "Ecouri din Vesnicie. vol. 2: Predici pentru toate sãrbãtorile anului
- "Apologetica religiei crestine" - manual pentru clasa VII-a secundarã
- "Elemente de Politicã Crestinã" - Ioan Miclea n-a fãcut parte din nici un sistem sau partid politic preocupat a solutiona problemele vietii de stat si ale vietii nationale. A dorit sã asigure existenta si persistenta româneascã pe cãile si cu mijloacele pe care le oferã credinta si comunitatea sa.
- "Studii si articole" publicate în ziare, reviste si mai ales în revista "Cultura Crestinã".
Toate scrierile sale - tipãrite, publicate sau nu - sunt o mãrturie incontestabilã cã Ioan Miclea a fost un bun cunoscãtor al marilor creatii literare, filozofice si culturale, de la noi si al valorilor universale. A iubit nu numai scoala Ardeleanã, Curentul Latinist, ci si Pasoptismul, Junimismul, Semãnãtorismul, Poporanismul, curentele literare si culturale contemporane de pretutindeni - retinând tendintele si idealurile omenirii din trecut si din prezent. Lucrãrile sale impun prin bogãtia si originalitatea continutului, prin frumusetea limbii, prin stilul lor limpede, curgãtor, prin claritatea, sinceritatea si cãldura lor.
Despre opera sa - partial amintitã, sporadic si succint expusã - se poate spune cã reprezintã o gândire de aur, îmbrãcatã în haine de argint cu podoabe de platinã. Un fenomen carstic care, din loc în loc, din timp în timp, tâsneste în izbucuri cristaline ce se pierd în adâncul vremii, ca iarãsi sã reaparã!

7. Omul de culturã

Filozoful nostru Mircea Vulcãnescu, definind într-un amplu studiu despre D. Gusti, omul, pune dramatica întrebare: "Poti simti adânc tragedia acestui bob de întuneric sortit sã strãluceascã o clipã scânteia luminii de zi?" (sublinierea noastrã)
Ioan Miclea a avut îndrãsneala prometeicã de a smulge scânteia aceasta si a aprinde si întretine focul sacru al culturii!
Cultura, cum o înteleg, reprezintã totalitatea creatiilor spirituale ale unei persoane sau ale unui popor, în opozitie cu civilizatia - totalitatea productiunilor materiale, destinate ridicãrii standardului de viatã al individului si colectivitãtii.
Lucian Blaga în "Trilogia Culturii" scrie: "Cultura este de fapt expresia unui mod de existentã, iar civilizatia, expresia altui mod de existentã. Cultura rãspunde existentei umane între mister si revelare, iar civilizatia rãspunde existentei între autoconservare si securitate". Deci o viziune metafizicã a culturii, în care întrã transcendenta si "destinul creator al omului".
Tudor Vianu în "Filozofia Culturii" scrie cã în continutul notiunii de culturã intrã: "ideea de vointã culturalã", un "patetism al sufletului", o "energie moralã", "o tensiune lãuntricã", "credinta cã omenirea mai are încã sarcini mari înaintea ei", si "cã sufletul omului stãpâneste mijloacele de a se apropia de aceste teluri". Valorile culturale enuntate de T. Vianu: de naturã "economicã, teoreticã, eticã, politicã, esteticã, religioasã".
Toate elementele si valorile indicate de Lucian Blaga si de Tudor Vianu ca intrând în continutul notiunii de culturã, coincid cu cele pentru care milita Ioan Miclea.
Ioan Miclea a valorificat ceea ce este esential si valabil în cultura nationalã, cultura europeanã si în cultura universalã, le-a integrat în stuctura noastrã sufleteascã. El era o fortã inepuizabilã de promovare a valorilor culturale, de canalizare a lor spre idealul superior al omului si al omenirii, care este cel crestin. Ioan Miclea aseazã actiunile crestine pe trei planuri: planul vietii spirituale, al celei vremelnice (temporale) si un plan intermediar, în care spiritualul se întâlneste cu temporalul (Elemente de Politicã Crestinã).
Ioan Miclea, admirator si sustinãtor al tomismului, neotomismului, umanismului integral - conceptia lui J. Maritain - a împãmântenit din ele ceea ce este asimilabil si de folos culturii si fiintei noastre. El a fost un ferment activ în procesul de efervescentã crestinã, nationalã si culturalã din Transilvania si din întreaga tarã "preconizând o culturã proprie româneascã". El a fost înainte de toate român dupã cum si altii de alte nationalitãti sunt exclusiv ceea ce sunt. A urmãrit înãltarea culturii noastre, prin specificul national în cultura europeanã si mondialã! Carentele individuale, colective de sistem, nu pot constitui pierderi insurmontabile în calea acestei evolutii firesti, bazatã pe vietuirea în simbioza planului cultural cu cel civilizatoric, pe îndeplinirea misiunii încredintate, pe slujirea sensului vietii - cu toate darurile primite - si pe integrarea în armonia universalã!

8. Drumul lui Ioan Miclea spre marea trecere

Goethe - de care, uneori ne apropiem, alteori ne depãrtãm, ne despãrtim de el ca sã-l îndrãgim si mai mult, era de pãrere: "sã explorezi ceea ce poate fi explorat si sã venerezi împãcat inexplorabilul!" Goethe era om de stiintã si nu cerceta ceea ce existã Dincolo.
Ioan Miclea considera cã omului îi sunt date cãi, metode, mijloace de investigare, de cercetare, atât pentru domeniul explorabil - cu regiuni accesibile azi si în spatii siderale, astronautii convingându-se personal de asezarea, de ordinea universalã, - cât si pentru cel inexplorabil. Se pot face prospectiuni si sondaje pe orizonturile subterane ale fiintei care, prin constiinta de sine, prin sudura capitalului moral si spiritual înnãscut, cu capitalul cucerit, îsi ridicã sensibilele sale antene spirituale spre "viata eternã", "infinitã", spre nemijlocita "luminã divinã". Prin Cel ce a spus despre sine :"Eu sunt lumina lumii".
Filozoful rus Nicolae Berdiaeff - fecund scriitor si subtil teolog si filozof al menirii, misiunii omului, al elucidãrii raportului dintre spirit si libertate, a raportului dintre crestinism si realitatea socialã scrie: "viata este o neîncetatã agonie, o experientã a sfârsitului în toate, o continuã judecatã a eternitãtii asupra timpului..., o luptã implacabilã împotriva mortii...Orice separare de un om, de un animal, de un obiect, de un loc, e o experientã partialã a mortii..."
Ioan Miclea a trãit toate aceste momente, cu profundã participare la fiecare aspect. A cunoscut în timpul vietii, încercarea cea mai grea despre care scria Léon Bloy în "Le Pèlerin de l'Absolu": "Souffrir passe, avoir suffert ne passe jamais" (A suferi trece a fi suferit nu trece niciodatã) si completeazã Berdiaeff care-l citeazã: "L'Experience vécue reste a jamais lîapanage de l'homme et la réalité agrandie de sa vie spirituelle" (Experienta trãitã rãmâne pentru totdeauna apanajul omului si realitatea sporeste din vieta sa spiritualã) si tot Berdiaeff citeazã pe N. Gogol: "Il y a une grande tristesse a ne pas voir le bien dans le bien" (Este o mare tristete de a nu vedea binele în bine). Un aspect pe care multi dintre oameni i l-au oferit lui Ioan Miclea - un adevãr care a fost izvorul cumplitei sale suferinte morale. A trãit treptat, separat în timp si cumulatã aceastã sfâsietoare dramã în viatã si de ultima orã a omului. Numai când treci prin asemenea situatii si stãri îl poti întelege si participa la tragedia lui... si-a vândut o parte din cãrtile lui iubite - hrana lui spiritualã - pentru a-si ajuta copilul drag aflat în impas. S-a resimtit de pe urma acestei despãrtiri. Copilul lui pentru care a fãcut acest mare sacrificiu si-a pierdut viata în urma unui atac de cord si suferinta lui a ajuns la paroxism, accelerându-i sfârsitul.
Pierzându-mi, în împrejurãri tragice, unicul meu copil, am înteles cum în orice realizare, în orice bucurie e prezentã si suferinta avutã. Ioan Miclea, mãcinat timp de 7 ani de o boalã neîndurãtoare, nu s-a multumit numai cu lupta împotriva ei si a mortii, ci a gândit, a scris, pânã în ultima clipã a luciditãtii sale. Inevitabilul dezastru l-a înfruntat cu eroism. Mi-a dat un exemplu care m-a întãrit în asa fel ca sã nu mã poatã demola conspiratia rãului!
Ioan Miclea si-a prevãzut sfârsitul la întâlnirea noastrã din 1979 spunând: "Cred cã asta va fi ultima mea întâlnire cu voi. Venit mors velociter/ Rapit nos atrociter/ Nemini parcet" (Vine repede moartea / Ne rãpeste cu cruzime / Nimeni nu e crutat).
La 25 aprilie 1982, când împlinea 80 de ani a fost sãrbãtorit de câtiva admiratori ai sãi, în intimitatea familiei, în demisolul sãu din Blaj. O întâlnire omagialã a prietenilor atasati prin stimã si recunostintã, care fãceau mai mult decât sã constate, cum a spus unul dintre participanti, cã e perfect în ce priveste uzul facultãtilor sale spirituale "gândea si scria" - sã consfinteascã îndeplinirea rostului unei vieti consumatã în luptã si în creatie!
La 10 septembrie 1982 i-a scris confratelui sãu mai tânãr: "Cred cã acest acoperãmânt al sufletului, numit corp, în curând nu va mai fi în stare sã retinã încãtusat spiritul care-l animã". Cu vitalitatea disponibilã, el fãcea sã triumfe ceea ce este etern în om, capacitatea creatoare, preocupãri intelectuale, aspiratii, visuri, creatii de care nu s-a despãrtit decât când puterile fizice i s-au diminuat prea mult!
La 30 sptembrie 1982, s-a adresat, prin mesajul transmis prin intermediul colegului Emil Puni, clasei noastre, pe care o stima si o iubea mai mult decât pe toate clasele pe care le-a avut în cariera sa profesoralã, spunând despre noi: "i-am vãzut cã-s solidari, entuziasti si cu dragoste fatã de comuniunea noastrã..."
La 2 octombrie 1982, adicã la trei zile de la mesajul adresat nouã, la orele 10,30 a încetat din viatã.
Pentru Ioan Miclea "viata aceasta pãmânteascã" - dupã cum spunea adesea - "nu era adevãrata viatã". Iesirea din ea si din suferinta grea, care l-a apãsat întotdeauna, era moartea pe care a primit-o "ca acces la viata vesnicã", fiind pregãtit, în fiecare secundã, cu bilantul fãcut între continutul vietii sale, sensul si trãirea ei!
La 4 octombrie 1982 - dupã oficierea serviciului religios în demisolul sãu din Blaj - Ioan Miclea a fost înmormântat în cimitirul Blajului, în mijlocul astrilor Bisericii din care fãcea parte.
În locuinta sa, în cadrul panegiricului, prin glasul Episcopului Alexandru Todea, si-a exprimat recunostinta sa fatã de Dumnezeu care l-a scos din neant, fatã de toti cei care au contribuit la formarea si desãvârsirea sa, la înãltarea templului fiintei sale - începând cu pãrintii, cu profesorii si învãtatii tãrii si ai lumii - educatia si cultura primitã fiind un adevãrat dar al destinului sãu. si-a luat rãmas bun de la sora si fratele sãu, de la sotia sa Dorina, care l-a intuit, l-a înteles deplin, a vãzut în el o valoare care trebuia apãratã si salvatã cu orice pret, l-a ajutat necontenit nu numai în timpul vietii ci si al suferintei, transformându-si viata într-un adevãrat poem al sãrãciei dedicat unei aristocratii spirituale, îndrãgostitã de absolut, apartinând tuturor timpurilor. Ea îl întelegea în toate ipostazele: ca luptãtor crestin, ca artist, cap de familie si ca tatã. Scoaterea în afarã de lege, nelinisti, mizerii, umilinte, calomnii - toate fãceau viata ambilor foarte durã. Înduiosat s-a despãrtit de copiii si nepotii sãi, cãrora adesea activitatea si intransigenta sa le-au creat neajunsuri si, cu toate acestea ei i-au adus atâtea bucurii. S-a despãrtit apoi, cu multe pãreri de rãu, de prieteni si de cunoscuti.
Pânã la groapã a fost condus de preoti si laici - un râu de oameni veniti din toate pãrtile tãrii. Tara întreagã a venit sã-l cinsteascã si sã fie alãturi de el. tãrani, muncitori, intelectuali, femei si copii, tineri si bãtrâni. O lume!
"A plecat senin si împãcat, dupã o luptã dreaptã, dârzã de o viatã întreagã. Boala crudã, neiertãtoare, fãrã leac, nu a putut nimic împotriva demnitãtii umane, împotriva spiritului, împotriva sufletului sãu", dupã cum îi scriam în 7 octombrie 1982 colegului Emil Puni, ca rãspuns la scrisoarea lui prin care îmi comunica ultimele momente din viata Pãrintelui si Profesorului nostru Ioan Miclea.
Desãvârsirea de sine prin împlinirea poruncilor divine si a rânduielilor bisericesti n-a încetat-o pânã în ultima clipã, scriam atunci: când în prezenta si prin intermediul preotului, care s-a rugat pentru el si i-a dat deslegare pentru ultima oarã. Împãcat cu Domnul prin Sfântul Sacrament, a tinut sã-si petreacã ultimele momente ale sfârsitului sãu crestin în rugãciune...Mai ales în limba latinã. Un colocviu cu Bunul Dumnezeu. De pe fata sa se citea îndelungata suferintã pe care sapte ani a ignorat-o. Ca si greutãtile întâmpinate si durerile îndurate. Bucuria interioarã se revãrsa asupra fetei si o lumina cu razele surâsului ochilor sãi vii ce tot nu erau obositi de atâtea cãutãri. Parcã erau mai calzi în timpul rugãciunilor de multumire si de laudã pe care Preotul - fost elev al sãu, coleg si atunci Confesor - le rostea cu glasul sãu domol si pe care el cu buzele sale, arse de durere - le murmura fidel, constient cã este asistat în ultimile sale clipe. Se desprindea încetul cu încetul de tot ce-l înconjura, de familia sa, de visuri, de doruri neîmplinite, de idealuri, de tot ce ar mai fi vrut sã facã sau rãmânea neisprãvit. Când privirile se încrucisarã pentru ultima oarã cu acelea ale Preotului, se separã de senzatiile si impresiile din lumea aceasta si fãcu primii pasi pe Celãlalt Tãrâm, pe apele fluviului vietii infinite. Pacea eternã. Pacea divinã. Cuvintele cuprinse în cuvânt...Fiinta în Fiinta cea fãrã de început. Si s-a rugat Preotul pânã a doua zi. În alte împrejurãri si pentru altii locul Preotului a fost tinut de Constiintã, de mãrturisirea lãuntricã si de împãrtãsirea misticã. Rugãciunea rostitã în tainã în câteva limbi".
"Asa a plecat pe totdeauna, profesorul, pedagogul, apologetul, învãtatul crestin, care ne-a deprins sã ne ridicãm la linia crestinã superioarã liniei familiale si nationale... Sã fim deschisi pentru mesajul divin, înainte de a fi cuprinsi de boalã si de teamã. Moartea sa a fost un fapt grãitor în care se oglindea necontenita desãvârsire de sine, deplinãtatea fiintei sale! Urcus spre Dumnezeu, pentru înnobilarea, înãltarea, si îmbogãtirea noastrã prin rugãciuni, meditatii, contemplatii si contact cu cerul - prin revelatie, transcendentã, comunicare prin Hristos - "nu noi trãim, ci Hristos trãieste prin noi" - divinul din noi. Un sumum al Învãtãturii lui Ioan Miclea!..

Îndemn

Sinteza vietii lui Ioan Miclea

Ca în cântecul strãbunilor "Gaudeamus igitur";
Ca în "Poemul Bucuriei" din Simfonia a IX-a de Beethoven;
Ca în "Frumoase zile de tinerete" - melodie a aceluiasi Titan.

Ioan Miclea, dupã întâlnirea noastrã din 1979, la despãrtire, ne-a adresat cel mai sincer, mai cald, sublim. Îndemn pentru viitorul nostru. Îndemn de bucurie - sinteza vietii sale:

"Fiti veseli!
"Bucurati-vã de soarele primãverii plaiurilor noastre înflorite; de frumusetea codrului frate cu românul; de susurul izvoarelor, în care-si mai astâmpãrã setea bourul si zimbrul românesc; de istoria, legendele, basmele, credintele, sperantele poporului nostru!
"Gaudete semper...sed in Domino!"

Alexandru Popsor
Târgu Mures, 12 Iunie 1984

A N E X Ã

 

Spicuiri din articolele publicate de Preotul prof. Ioan Miclea în revista "Scânteeri", editatã de un grup de tineri din Tg. Mures în perioada 1938-1940.

 

Ioan Miclea:
"Intelect si natiune" (Revista Scânteeri Nr.4 Mai 1938 - Târgu-Mures).

"Universul este infinit în toate dimensiunile, imensitatea lui poate fi cuprinsã de prea înteleptul sãu Arhitect". "Intelectul are o viziune staticã asupra realitãtii, ratiunea are una dinamicã: intelectul este pacific, ratiunea rãzboinicã, chinuitoare si vesnic agitatã" "Intelect si ratiune - din logodna lor spiritualã naste magica zânã Cosânzeana: cunoasterea care frãmântã si fericeste pe cei îndrãgostiti de ea"…

 

"Pelerinul absolutului" (Scânteeri Nr.7-8 1938): "Întelepciunea revelatã ne învatã cã oamenii sunt pelerini. Pelerinajul se face în timp si în spatiu: timpul este însã o tranzitie spre vesnicie; spatiul un fragment al imensitãtii încadrat în cele trei dimensiuni cunoscute". "Lampa fumegândã a pelerinului va fi umplutã cu lumina cereascã a gratiei". "Complexele probleme ale filozofiei, le rezolvã nu numai în lumina ratiunii naturale ci si în lumina supraratiunii revelate" (Léon Bloy si filozoful crestin)