Cartea aceasta poate interesa în special pe aceia care urmaresc cu dragoste si suflet curat fenomenul românesc al secolului XX. Ea înfatiseaza autobiografia unui fiu al Tarii, nu atât cu date si întâmplari, ci cu ceea ce a contribuit la evolutia lui spirituala.

Autorul ei, Alexandru Popsor, a vazut lumina zilei în Ardealul leagan al românismului, traind cu intensitate framântarile, biruintele si înfrângerile, bucuriile si cumplitele suferinte ale generatiei sale, în lupta ei necurmata de a împlini destinul luminos al Neamului.

Viata i-a fost numai dragoste si sacrificii. Cu duiosie scria despre satul sau “de dincolo de munti”, despre originea lui taraneasca, de care a fost întotdeauna mândru, despre dascalii din clasele primare, despre aceia de la Liceul Al. Papiu Ilarian din Târgu Mures si despre profesorii de la Universitatea din Cluj.

Sunt medalioane pretioase ale “celor care au fost” si pe care neputinta sufletului omenesc a lasat sa fie învaluiti de uitare.

Mergând pe drumul batatorit de strabunii lui ardeleni, sub îndrumarea parintilor, – pentru care a avut un cult, – care i-au sadit adânc în suflet credinta în Dumnezeu si dragostea de tara, era firesc sa întâlneasca pe aceia care se angajasera în lupta pentru apararea acestor valori.

Încadrarea lui Alexandru Popsor în Miscarea Legionara a fost o împlinire a structurii lui spirituale si a educatiei primite în familie si în scoli.

Înzestrat cu o “pana vrajita”, cum spunea cineva, n-a avut parte sa publice nimic din încercarile cu caracter literar sau stiintific (fiind Doctor în Drept, avea frumoase preocupari pentru problemele juridice, sociale, economice, istorice).

Apocaliptica vâltoare abatuta asupra Tarii dupa razboi, în iuresul ei cumplit, care a sfâsiat suflete si a distrus existente, a cuprins, printre altele multe, si viata lui Alexandru Popsor.

A suferit 15 ani de închisoare (1948 – 1963), cu tot cortegiul de lovituri fizice si morale, umilinte, batjocoriri, ale regimului de detentie din acea perioada, despre care s-a scris de catre multi.

Alexandru Popsor îsi creioneaza autobiografia, dupa iesirea din închisoare, în plin regim comunist, de aceea el scrie cu anumita “prudenta”, se margineste numai la persoana sa, nu vorbeste despre altii, nici nu pune punctul pe “i”, cum se spune, în problemele esentiale ale vietii lui.

Sensul vietii lui a fost “setea de desavârsire”, pentru el si pentru fratii de cruce care i-au fost încredintati. Nu a avut posibilitatea de a strânge într-un tot unitar gândurile care l-au preocupat privind educatia completa a lor. Au ramas doar note, scheme, planuri de lucrari. Întrucât acestea reprezinta cautari si precizari adunate în zeci de ani de framântari launtrice, lecturi multe si alese si experiente spirituale de mare profunzime, le-am reprodus asa cum s-au gasit în însemnarile lui, unele fiind doar enuntari lapidare, în speranta ca azi, mâine, vor fi de folos acelora care, îndragostiti de sufletul tânarului, vor dori sa-l ajute în formarea lui, ca om de cultura, român si crestin.

Prezenta lucrare are la baza doua autobiografii începute de Alexandru Popsor si creionate pâna în 1934, anul intrarii lui la Universitate.

Regretatul Nae Baticu, unul dintre cei mai vechi alpinisti ai nostri, legionar, care a suferit ani multi în temnite, impresionat de drama traita de Alexandru Popsor prin pierderea unicului sau copil, Laurentiu, într-un accident în Muntii Piatra Craiului în 1965 (curând dupa întoarcerea sa acasa - în urma a 15 ani de închisoare), l-a rugat sa-i dea câteva date despre aceasta. Alexandru Popsor i-a trimis o scrisoare, în care îi prezinta o autobiografie a sa, urmãrind, ca si în celelalte doua, evolutia sa spirituala, pentru a se vedea influenta ce ar fi avut-o asupra lui Laurentiu, ce ar fi dorit el sa-i transmita pentru a fi continuat. Nici aceasta autobiografie nu depaseste perioada universitara.

Datele privind viata si preocupãrile lui Alexandru Popsor dupa Universitate, au fost adunate din: însemnari, note, scrisori si înmanunchiate de cei care i-au fost mai aproape: sotia, Mircea Dumitrescu, unul dintre cei mai alesi colaboratori si dr. Ionel Zeana, vechi luptator pentru cauza nationala si legionara.

Acolo unde s-au facut completari, sau s-au dat lamuriri, s-a mentionat cu ,,nota noastra” si s-a scris cu caractere italice.

Textele scrise de Alexandru Popsor, sunt cu caractere drepte, încep si se termina cu ghilimele.

Cu generozitatea cu care întreaga viata si-a risipit: cunostinte, experienta, munca si tot ce a avut mai bun daruit de Sus, ne-a lasat si aceste însemnari, care pot constitui îmbogatiri la Îndreptarul Fratiilor de Cruce din 1935 al lui Gh. Istrate, primul conducator al Fratiilor din Tara, dupa I. Mota, - Alexandru Popsor fiind unul dintre conducatorii urmatori.

Daca Alexandru Popsor si-ar fi organizat singur materialul, desigur ca aceasta autobiografie s-ar fi prezentat altfel.

Pentru lipsurile si greselile inerente , cei care s-au straduit s-o închege, roaga cititorii sa aiba bunavointa, sa aleaga din ea ceea ce îmbogateste mintea si inima si sa-i înlature neajunsurile.

Aceasta ar fi fost si dorinta lui Alexandru Popsor.

,,A întelege conform imperativului moral ,, sine ira et studio” (,,fara mânie si fara favoare, partinire”) existenta si opera, trebuiesc privite ca obiecte de cunoscut si nu ca valori de apreciat”.

EDITURA

PREFATÃ

„Ar fi mai pretioasa o prezentare a societatii din prima jumatate a secolului nostru, decât a modului în care ea s-a reflectat în sufletul unei persoane. Sau, cel putin a unei colectivitati imediate, Miscarea legionara, din care am facut parte, cu personalitatile care au condus-o. Împrejurari deosebite ma obliga sa ma limitez la propria mea persoana, la un sondaj launtric si la înfatisarea cadrului meu de viata.

Axat pe cele doua mari conceptii: la început era cuvântul si la început a fost fapta, având ca doctrina cuvântul cumpatat si fapta creatoare, am trait drama câtorva generatii si a mea, de biruitori si de înfrânti, servind acestei cauze.

Am pornit de la sacrificarea oricaror veleitati individuale si de la servirea fara precupetire a idealurilor comune si am ajuns la a cauta un sens de viata pe plan singular. O lume a disparut pentru totdeauna, înlocuita cu alta, care a disparut la rândul ei, si care nu se vor mai întoarce niciodata. Am ramas cu lumea mea interioara: cuvinte ce s-au încrustat în inimi atunci, fapte ce si-au avut rost si rod odata, imagini ce s-au sters, s-au transformat.

Trebue sa cobor în adâncurile fiintei mele, spre a cunoaste procesul ce s-a petrecut acolo. Simt nevoia marturisirii fazelor si roadelor procesului de schimbare la fata a mea, pentru mine si pentru altii, dornici sa învete ceva si sa foloseasca experienta altora. O marturisire de credinta, o daruire a cuceririlor de o viata ...

E o problema care nu poate interesa pe altii, decât în masura în care îi poate interesa sacrificarea tineretii unui om, a unui om oarecare, necunoscut, care n-a ajuns sa spuna ce gândeste, la ce aspira; în cursul vietii caruia nu s-au petrecut evenimente de un interes deosebit pentru omenire. Sa aleg ceva semnificativ pentru altii si care sa corespunda scopului urmarit.

În toate biografiile de pâna acum, fie ca sprijineau o cerere de intrare în functie, fie ca erau impuse de anchete, alegerea datelor au facut-o altii si în scopul urmarit de ei. De data aceasta alegerea am s-o fac eu, din experienta mea, din evenimentele al caror contemporan si victima am fost, din influentele pe care le-am suferit, ecoul vietii colective în care am fost prins. Despre oamenii carora le datorez ceva nu e locul sa vorbesc, nici chiar despre cei care au determinat cursul vietii mele în bine sau în rau.

Fiind o schita cu obiectiv precis, nu voi cauta sa motivez idei, acte, actiuni, reactiuni la situatiile prin care am trecut.

Un material de verificare pentru altii a propriei lor vieti, a gândurilor si atitudinilor de îndrumare pentru tineretul de totdeauna.

Cum sa lucrezi.

Cum sa gândesti.

Cum sa citesti.

Cum sa scrii.

Cum sa vorbesti.

O îmbinare între ce am trait eu si experienta altora.

- Ce am gândit eu, ce au scris altii, ce idei m-au condus si ce întâmplari au schimbat cursul vietii mele.

- O prezentare selectiva, succinta a ideilor, oamenilor, evenimentelor din viata mea si a altora.

- Nu e o pledoarie pro domo si nici un atac la adresa altora. Nu apar fapte savârsite, marturisiri facute, teze sustinute, ci vreau sa arat cum am ajuns sa reprezint o anumita lume si cum m-am comportat în cadrul ei.

- Nu toate lucrurile pe care le-am facut au fost cele mai bune, de aceea departe de mine pretentia ca tot ce am gândit, spus, scris, faptuit, poate constitui un model vrednic de urmat.

- Obiectiv la adresa altora si a mea.

- Va trebui sa învatati din faptele bune si din greseli, din calitati si din defecte.

- Sunt pagini în care lucrurile le înfatisez asa cum ar fi trebuit sa fie.

Îndrumarea muncii si a felului de a fi. Sunt lucruri pe care oamenii, chiar daca le-au adoptat, si-au trait propria lor viata.

A accepta ce e bun si a renunta la ce e rau.

A scuti tineretul de a lua si el lucrurile de la început. Nebunul nu învata nici din experienta lui, înteleptul - si din a altuia.

Nu m-am suparat nici pentru atacuri, obiectiuni, lovituri, suferinte.

Idealurile, lucrurile pentru care am considerat ca trebue sa traiesc si sa sufar (a face ceva pentru ceilalti), primite de la parinti, învatatori, profesori si trecute spre tineret ca spre proprii copii.

Privind în urma: mai aproape cei 15 ani, mai departe faptele dinaintea lor. Cum eram eu, cum erau faptele.

Eu m-am schimbat, am evoluat. Faptele au ramas aceleasi si oricâte interese s-ar ivi, nu ma gândesc sa le prezint altfel:

1. Care a fost chemarea vremii.

2. În ce masura si cum i-am raspuns.

3. Care a fost porunca Neamului si a Tarii.

4. Cum le-au înteles altii si cum le-am înteles eu.

I. Entuziasmul si generozitatea tineretii, atmosfera timpului si-au spus cuvântul.

Hotarârea am luat-o pe baza a ceea ce eram, a ceea ce intuiam si presimteam.

Cum am înteles si am trait nationalismul, internationalismul.

Care a fost crezul meu si ce i-am dat lui din viata mea.

Cum mi-am descoperit sensul vietii.

II. Legat mai ales prin evolutia oamenilor ce formau Miscarea legionara.

În mine s-au întâlnit si s-au confruntat doua lumi: una a satului si alta a orasului; doua lumini: întelepciunea populara si învatatura culeasa din carti; doua atitudini: una pasiv – protestatara a satului si alta dinamic progresista a orasului - doua moduri de existenta: unul traditionalist continuator al celor dela începuturi si altul inovator revolutionar al celor de ultima ora; unul asezat pe coordonatele cosmosului si infinitului si altul pe puterile omului si ale imediatului; doua profiluri sociale: unul orientat spre trecut, incapabil de a se adapta prezentului si a descifra evolutiile viitoare si altul preocupat cu orice pret a-l înlatura si a-i lua locul pe cale de forta – tainuit sau declarat; doua tendinte: una de fixare în cadrul de viata milenar si de crestere organica pe o linie unitara si cu mijloace verificate si alta de tansplantare în mediul urban – ferit de intemperii, de calamitati naturale, traiul depinzând de munca si de gospodarirea roadelor ei; doua torente subterane: unul al neamului tatalui, înfruntând vitejeste greul trudei si al saraciei, – doar tata gasind o alta cale de a le sta în fata – si neamul mamei, cu radacini adânci în ordinea si stilul de existenta a satului.

Am cautat sa fiu român în toate: nationalismul meu – o treapta spre universalitate; confesionalismul meu – o sinteza a celor doua Biserici în Biserica crestina dela începuturi. Un taran care a militat pentru o aristocratie spirituala româneasca (si în care socialismul a ramas din epoca straveche a obstiilor satesti).

Expunerea si discutia marilor evenimente politice si militare pe firul vietii personale.

Mi-a placut întotdeanua sa vorbesc numai despre altii, iata-ma constrâns sa vorbesc numai despre mine.

M-am nascut în primul razboi mondial, am crescut si mi-am facut educatia în rastimpul celor doua razboae cu crizele lui, am îndurat pe cel de al doilea razboi mondial si am suferit si traesc în perioada de dupa acest razboi.

A disparut o lume si s-a nascut alta.

Am trait razboiul ca pe cea mai cumplita drama. Am trecut prin trei revolutii: taranista, Miscarea legionara, comunista.

Am vazut prabusirea spiritualitatii secolului al XIX-lea si începutul spiritualitatii secolului al XX-lea, - în generatii si indivizi îndurând nefaste, dureroase evenimente, transformari, compromisuri sau tradarile omului. O istorie care nu-l mai observa pe individ, nu-l mai menajeaza, îl lasa prada vicisitudinilor destinului.

Personal: lipsuri, munca, primejdii mari - salvarea: credinta în Dumnezeu.

Înlantuirea în timp are si ea importanta ei. Vor fi unele repetitii ale temelor în diverse capitole.

A fixa propria mea fizionomie spre a contribui la lamurirea si solutionarea problemelor omului si a destinului sau si la întelegerea epocii noastre. Care este aportul epocii, al generatiei noastre, personal. A interpreta contradictiile: amintire, uitare. Unele dispar pentru un timp din cercul luminos al constiintei, chiar si persoane, desi au jucat un rol important.

Orientat spre viitor, nu traind din trecut (care este viitorul în gestatie). Nostalgia nu înseamna durere. Am vrut sa fiu altceva decât am ajuns. Am dorit sa traesc si sa ma realizez pe alte planuri. Am ancorat în cultura, dar am trait si pe plan politic si social. Am cautat mereu adevar, atunci când l-am gasit n-am crezut în el si din acest motiv:

N-am fost un întelept.

Perioade senine si perioade dramatice.

Perioade de înaltare si perioade de deprimare.

Intensitatea efortului fara încetare.

- Tot ce e de pret în viata.

- Persoanele care au însemnat ceva în viata mea spirituala si personala.

- Imposibilitatea de a atinge în realitate ceea ce era în adâncul sufletului meu.

- Închis, inhibat, interiorizat.

- Nu m-am deschis oamenilor, ma voi deschide în aceste însemnari.

- Din discretie, multe lucruri trebuesc trecute sub tacere.

- În ce masura oamenii, evenimentele, m-au înbogatit, m-au transformat.

- Patria mea, Neamul meu, cultura si civilizatia lui, înainte de orice.

O expunere a evenimentelor în masura în care am avut contingenta cu ele si am luat o pozitie fata de ele. Din înlantuirea si rezultatele lor va aparea critica si nu e necesar sa se atraga atentia în mod special asupra lacunelor, pentru a se desprinde unele învataminte. În opozitie, învinsi, loviti, totusi, prin perseverenta, s-a ajuns la victorie - care n-a putut fi valorificata si a fost transformata în înfrângere.

Drama personala, drama tineretului, climatul în care s-a desfasurat drama neamului românesc.

A nu ascunde greseli, a le recunoaste. Epoca politicianismului steril, încercarea de afirmare a muncitorimii, colaborarea între elite si massa taraneasca si muncitorime; sudura; dictaturile contra poporului, destramarea Tarii, adversarii nostri;

- politica ce se poate face încadrata de pozitia geografica;

- politica ce trebue facuta: colaborare si coexistenta.

Probleme:

- ale trecutului;

- ale prezentului;

- perspective de viitor;

- permanente.

Dorinta si efortul de a face o politica româneasca în niste împrejurari în care fiecare mare putere voia sa se faca în România politica ei. De aici framântari interne, farâmitarea neamului în diverse partide politice, care se dusmaneau reciproc. Nici o dusmanie fata de nimeni. N-am dusmani personali si nu cunosc nici dusmani politici. Adversari si adversitati – ceea ce presupune o posibilitate de comunicare si de convertire. Nici o dusmanie ideologica fata de alte conceptii. Atunci când omul are o credinta, n-are rost sa i-o zdruncini. Tinta e de a da o credinta în viitorul Tarii si neamului, celor care n-o au. Taria unui om ca si a unui popor rezida în aceasta credinta care îl face capabil sa-si faureasca si sa-si cârmuiasca propriul sau destin. Credinta în împlinirea idealului, a aspiratiilor sale pe plan material si spiritual e forta de rezistenta si de creatie, e însasi ratiunea de a fi a poporului. Atâta timp cât un partid politic are acelasi ideal, nu poate fi învinuit si tratat cu ostilitate, chiar daca metodele si mijloacele de realizare ale lui sunt altele. Desigur ca idealul unui partid politic român nu poate fi la antipodul idealului neamului, pentru care politica, cea inteligenta, este asigurarea existentei si persistentei sale. Când telul urmarit de o persoana sau de o grupare dinauntrul Tarii sau de un alt popor este diametral opus idealului national, atunci acestia sunt dusmanii care ne ameninta existenta ca neam si Tara si suntem obligati a lupta din rasputeri împotriva lor. Eforturi, suferinta, durere, sânge, nu se mai precupetesc în acest caz. Sacrificiile le fac unii pentru ca altii sa traiasca liber, în pace si în prosperitate.

Împrejurarile vietii mele m-au împiedicat sa am o activitate profesionala cum am dorit - 15 ani am fost absent din viata.

Am supravietuit câtorva accidente si bombardamente înainte de a fi fost la închisoare, câtorva primejdii si încercari grele în închisoare. O relatare a evenimentelor asa cum s-au desfasurat în timpul vietii mele, nu am de gând sa fac, ci doar sa înfatisez cadrul în care s-a petrecut evolutia mea spirituala, cautarea si cunoasterea de sine.

Ani de zile de privatiuni, efortul constant de a trece sub tacere oamenii intâlniti, pentru a-i feri si pe ei de încercarile ce le înduram, au facut ca, pâna la urma, sa-i uit efectiv. {i cred ca nici astazi nu e momentul potrivit de a vorbi despre ei, desi multi ar merita.

A nu pleda si a nu acuza, ci a povesti ceea ce am trait – ajutându-ma exclusiv de memorie. N-am niciun document scris. Evenimentele asa cum le-am vazut în situatia de atunci.

Drum personal

Într-un anumit climat spiritual si fizic, oamenii cu o fizionomie apropiata se aleg, capata caractere particulare, prezinta asemanari si diferentieri si permit clasificari si explicari, duc la o noua polarizare a lor, care nu se face la întâmplare si fara rost. Sunt structuri cu intensitate, extensiune si interdependenta variabila.

Nu am fost împotriva nimanui, individ, neam, rasa si n-am refuzat influente bune venite de la oricine, n-am exclus nimic pentru evolutia mea. Am fost întotdeauna pentru bine, adevar, frumos, ori de unde ar fi venit si am inclus în evolutia mea tot ce m-a facut sa cresc si sa ma înalt.

Am pornit din sat, cu universul lui de gânduri si simtiri, cu viziunea lui despre lume si viata si i-am ramas pretutindeni credincios. L-am purtat asa cum a fost sadit în fiinta mea dupa 2000 de ani de existenta pe pamântul pe care m-am nascut.

N-am cautat sa-mi creez niciodata o conceptie noua, deosebita, separata de a satului si nu m-am înstrainat nici o clipa de fondul transilvan. De la el am pornit în viata si în fata fenomenelor noi- mi-am fixat o pozitie personala, câstigându-mi o fizionomie proprie, din asocierea si integrarea în complexul fiintei mele a elementelor din trecut cu cele din prezent, dezvoltându-ma ca o unitate, fara a cunoaste drama dezradacinarii.

Am fost ca un pârâu de munte care si-a adunat firicelul de apa din bazinul Câmpiei Transilvaniei, luptând cu obstacolele mai mari sau mai mici, pe care natura si întâmplarea i le-au scos în cale, trasându-si prin propriile forte, prin lupta purtata pentru existenta, prin eroziuni si ocolisuri, prin salturi si drum ascuns, un drum propriu, cu aspecte si dimensiuni proprii, o albie cu însusiri caracteristice care-i da nume si viata, chiar si dupa ce apele dintre maluri s-au risipit, au disparut. Activitatea desfasurata de apele lui influenteaza natura din jur si viata omului din preajma lui. Dintr-un pârâu devine râu si apoi fluviu, daruindu-si apele unui lac, unei mari sau unui ocean. E un sacrificiu ce-i curma cursul. Chiar daca albia a ramas fara ape, continua sa aiba putere de atractie si de respingere asupra altor forte ale naturii. Am fost ca Dunarea care si-a revarsat apele creind balta Ialomitei, bratele Deltei si le-a adunat din nou spre a le darui marii -, Unirea din 1918.

Apa au si lacul si marea si oceanul. Tot apa e norul, e gheata, e ploaia, e zapada, dar ceva înseamna proprietatile apei ca element al naturii si altceva înseamna însusirile fluviului.

Îmi dau seama ca nu pot ajunge la un punct de vedere just decât daca voi lua în consideratie totalitatea activitatilor vietii mele în complexitatile lor, fiecare constituind un element si un punct de plecare. Pornind dela acte si fapte concrete, procedând prin observare si cercetare obiectiva, cautând sa le explic si sa le descriu, voi respecta firul cronologic, analizând principalele etape din viata, fara a subordona pe unele altora, spre a ma defini asa cum am fost. Am mers uneori alaturi de altii, alteori împreuna cu ei, dar totdeauna pe un drum propriu. Chiar daca uneori impresia a fost a unei aderari si integrari, ulterior mi-am regasit drumul si l-am continuat. Fiecare faza a activitatii desfasurate, a fost o sinteza a factorilor care au determinat-o. Asa încât, analizând etapele de dezvoltare, lamurim sintezele a caror rezultanta este fiinta mea actuala. A le prezenta altfel de cum au fost înseamna a le deforma si distruge. Voi înfatisa realitatea: cadrul geografic, cadrul istoric, climatul spiritual, cultura si civilizatia româneasca a vremii, a perioadei nasterii si formarii mele. Se va vedea ca nu e necesara nici o lepadare de ceea ce s-a consumat, nici o reconsiderare a vietii mele. Ca dovada ca nu am participat la nici o actiune de reeducare initiata de oportunisti sau întreprinsa de subsemnatul. Activitatea desfasurata are valoare numai daca o pastrez nealterata. Nu cunosc tiparele în care altii si-au înghesuit viata si nici calapoadele dupa care s-au grabit sa gândeasca.

Viata se caracterizeaza prin dinamism si ireversibilitate si pentru stabilirea aportului, a contributiei mele la evenimentele care s-au petrecut, am s-o înfatisez asa cum a fost: mereu, mereu alta, indiferent de loc si de conditii, a avut un sens dramatic prin peripetiile ei. Pe scena ei au jucat putini actori. Eu am fost în acelasi timp actorul însufletit si spectatorul critic. Personagiile din afara m-au influentat putin. De aceea nici nu voi vorbi despre persoane. De altfel au fost putini aceia al caror nume si activitati le-am cunoscut. Nu voi ignora însa factorii care au avut un rol decisiv în evolutia mea si nici raportul lor cu alti factori si activitati si interdependenta dintre ei. Nu voi nedreptati pe nimeni prin partinire: nici pe prietenul dela cot, nici pe adversarul din fata sau pe dusmanul din umbra, desi am fost lovit greu si numai perfid.

N-am ignorat niciodata viata din jur asa cum e ea, n-am privit-o printr-un corp de principii la respectarea carora s-o constrâng.

Satul

Sunt nascut în comuna Urmenisul (Ormenis) de Câmpie, o comuna mare, foarte veche, cunoscuta prin vestigiile dacice si romane. O rezistenta de paduri legate între ele pâna în Carpati. S-au gasit vase vechi si monede de argint de pe vremea lui Septimiu Sever – indiscutabila ocupatie romana. Un sat de pe Câmpia Transilvaniei, asezat ca toate de acolo pe dealuri, având ca mijloace de circulatie carari si drumuri de hotar, fara râuri, ci doar pârâiase, pârae, ce se varsa într-o “matca”. De altfel toata Câmpia Transilvaniei este ca o cetate închisa, cu dealuri multe, fara râuri, are doar doua lacuri, sosele putine, multe drumuri de tara si de hotar, revarsare de soare, bucuria ochilor, culori si lumini specifice. Casele si acareturile gospodaresti construite din materialele ce le ofera pamântul. Un sat închis ca realitate economica, sociala, geografica, istorica, edilitara. Vatra satului - proprie pentru pastrarea si practicarea traditiilor de sarbatori, legate de nunti si înmormântari. Fara industrie locala, doar îndeletniciri si mestesuguri casnice. Populatia se ocupa cu agricultura, pastoritul, apicultura. O societate patriarhala, cu o ierarhie, obiceiuri si moravuri traditionale.

Urmenisul e asezat la confluenta economica, istorica a trei judete, carora le-a apartinut rând pe rând: judetul Cluj (Cojocna), Mures si Bistrita–Nasaud, din care face parte acum. Si-a pastrat pâna la primul razboi mondial caracterul arhaic, unitatea si puritatea viziunii despre lume si viata, a biologiei familiei si a comunitatii de sânge si destin. Populatia - integral româneasca a fost în timp pigmentata de neînsemnate insulite straine: unguri si evrei înpamânteniti si tigani, locuind separat.

Comuna mai este cunoscuta prin existenta unei biserici de lemn din 1673, a unui schit în stil maramuresean, care, din neglijenta a ars, ramânând clopotnita cu clopotele. S-a construit o biserica noua în centrul comunei.

Comuna Urmenisul de Câmpie se afla pe soseaua Cluj–Reghin, la o departare de 73 km de Cluj si 32 km de Reghin. E numita Urmenis de la ungurescul Ormenis (Armenis): centru comercial în care s-au stabilit Armeni, cum au mai fost Gherla, Frumoasa, etc..

O comuna care a fost mare centru comercial de plasa, prin târguri saptamânale, periodice, de anotimpuri, cu participarea nu numai a satelor din jur, a oraselor amintite ci si a marilor orase ca Budapesta, Viena, Leipzig. Veneau vânzatori si cumparatori atât din Tara cât si din strainatate. O expresie a vietii din voevodatul Transilvaniei si din Monarhia Austro–maghiara si din România Mare. Aveau loc: târguri de marfuri cu mestesugari, târguri de animale: de vitei, de oi, de porci, de galite.

O asezare înfloritoare: cu posta, farmacie, notariat, sectie de jandarmi, pretura (prim–pretura), scoli de stat si confesionale, scoala pentru evrei, scoala maghiara (birisi).

Urmenisul a cunoscut o perioada de mare ascensiune cu o crestere a populatiei si a bogatiilor, având pamânt manos, pomi, paduri, zacaminte de gaz metan. Erau aproape: soseaua internationala, cea nationala, drumuri vicinale, drumuri comunale, drumuri de hotar.

Se realizasera conditii mai bune de viata. Despre data întemeierii comunei, exista mentiune în enciclopedii.

În acest sat pur românesc s-a stabilit baronul Banffy Adalbert, aducându-si la curte „birisi“. Era un reprezentant al clasei stapânitoare din Austro–Ungaria, imperiu în care n-a existat o natiune austro–maghiara, în care nu s-a nascut o constiinta si o unitate organica în conglomeratul de nationalitati, cu toate presiunile oficiale si oficioase ale statului si ale guvernantilor – care erau lipsiti de scrupule.[1]

Nu au existat raporturi politice si economice cu nationalitatile imperiului. Curentele si miscarile socialiste de aiurea, în Ardeal au luat întotdeauna coloratura nationala, fiindca toti exploatatorii poporului erau maghiari, animati de un sovinism feroce si de tendinta de desnationalizare, de maghiarizare a popoarelor de alta nationalitate. Astfel, s-a provocat actiunea iredentista a nationalitatilor majoritare, care s-au desprins din imperiu.

În imperiul austro–ungar Românii nu aveau nici un drept. Nu erau recunoscuti ca natiune, sufereau persecutii religioase. Fusesera deposedati aproape în întregime de pamânturile pe care le aveau de pe vremea Romanilor, pamânt care în sec. XIV era doar 1/3 pentru proprietari si 2/3 pentru tarani. Taranii devenisera iobagi, serbi legati de glie. Cea mai mare parte si cea mai buna a roadelor pamântului si-o însusea clasa nobila maghiara: baroni, conti, grofi. Taranii trebuiau sa dea renta: în munca, claca: în produse, dijme: de animale de orice fel, cereale, legume, vin; în dari, - bani - indiferent daca aveau sau nu pamânt sau gospodarie. În disperare, unii porneau în migratie peste munti, cu mare greutate, pentru ca tinuturile marginase se militarizasera. Cei mai multi însa, dintre cei ce fugeau, erau readusi fara voia lor (desi puteau fi expulzati de pe mosie). În timp ce taranii români erau omorâti cu muncile si corvezile, lucrând si în ziua de Craciun, flamânzi si goi, clasa nobila maghiara avea numai privilegii: libertati, scutiri, stapâniri, danii de mosii – daruri; nu plateau dari, dijme, nu puteau fi arestati, osânditi – decât prin judecata. Judecatorii lor aveau imunitate. Visteria statului, “camara”, – numai Românii trebuiau s-o umple, pentru ca si Sasii aveau privilegii si nu se cerea nimic de la ei.

Împovarati de asuprire, uneori taranii se rasvrateau. Cei care aveau curajul sa nu se supuna, erau spânzurati sub padure, pe vârful dealului. Acestea erau castaile martirilor nostri necunoscuti, despre care bunica povestea cu inima frânta de durere, adâncind si mai mult în toata fiinta mea, dragostea de neam si dorinta fierbinte de a lupta pentru salvarea lui.

Aveam mereu înaintea ochilor castelul baronului la poalele dealului, în mijlocul satului si spânzuratorile în inima padurii – în care trupurile taranilor români fluturau ca steagurile pe acoperisurile caselor, cruzimile lui Velicsi, administratorul lui Banffy – care trecea cu calul peste trupurile de femei si barbati si care-i biciuia la seceris, ca sa lucreze mai repede si peste puteri, – cuvântul de batjocura al clasei stapânitoare maghiare pentru taranul român: “Se naste ca sa moara, traieste ca sa se reproduca”. Conflictele de clasa n-au fost decât rezultatul aviditatii proprietarilor de pamânt, straini de tara.

Cei din peisajul spart de dealuri si vai al Câmpiei transilvane, au ramas aceiasi si pe colinele subcarpatice ce granituesc malurile Muresului lin! Au purtat cu ei o lume, dintr-un trecut îndepartat, cu toate durerile si amarul ei nedestainuit.

O întelepciune cu care te nasti, pe care o mostenesti din strabuni, i-a ajutat sa înfrunte orice greu, sa lupte cu suferinta spatiului si timpului românesc. Cu Geografia si cu Istoria noastra. O resemnare, o îndrasneala, un tact rar întâlnit, unite cu iscusinta, barbatie, o rabdare, o putere de a astepta, au fost calitatile prin care au învins.

Rãzboiul – Unirea

Când m-am nascut eu la 29 Ianuarie 1916, în sat la noi erau foarte multi prizonieri rusi, italieni, sârbi, adusi sa munceasca pe mosia lui Banffy.

Toata lumea povestea mereu despre asasinatul de la Sarajevo din 28 Iunie 1914 a arhiducelui Franz–Ferdinand si a sotiei sale ducesa Sofia de Habsburg, despre declansarea si situatia razboiului, despre nerespectarea din partea Puterilor Centrale a tratatelor de pace. Toata lumea era convinsa ca razboiul s-a declarat cu premeditare, dar pe front luptele evoluau în favoarea Puterilor Centrale. Germania si Monarhia Austro–Ungara erau foarte bine pregatite de razboi si asasinatul a fost un pretext, cautat mult timp de Germania si mai ales de Ungaria.

În anul nasterii mele, România a intrat în razboi (dupa unii la 14/27 august, dupa altii la 16 august 1916) pentru realizarea idealului national, nutrit în secret de toti Românii care se gaseau sub stapâniri straine, ideal primejduit de Marile Puteri, care se întelegeau între ele, sacrificând tari mici.

România stia ca, prin tratatul din 1887, Germania recunoscuse Rusiei drepturi multe si mari asupra ei si a Peninsulei Balcanice, de aceea a intrat în razboi alaturi de Antanta si apoi de Marile Puteri. Ungaria proteja Bulgaria împotriva României. Germania urmarea o hegemonie mondiala. Ungaria cauta sa se desprinda din Monarhie, sa-si formeze un stat propriu, cu hotare întinse, în care nazuintele popoarelor ce locuiau în imperiu sa fie înabusite, iar monarhia creata de dinastia Habsburgilor sa fie întarita. Ultimatumul a fost opera contelui Stefan Tisza, care vedea în razboi, nu numai un mijloc de întarire a Austro–Ungariei, ci si a Ungariei.

Razboiul a adus multa mizerie, multe lipsuri si mari pacate asupra omenirii, iar multa raspundere apasa asupra lui Tisza care la 1 Noiembrie 1918 fu asasinat. Nedreptatile si loviturile asupra României se înmultira, Ungurii nu voiau sa caute un modus vivendi cu Românii, desi însusi arhiducele Franz–Ferdinand mijlocea în acest sens. Ideia unei împacari a Ungurilor cu Românii, lansata de Tisza, dupa ce a avut o primire buna, atât în Ardeal cât si în România, s-a dovedit a fi o cursa. Oficialitatea maghiara refuza sa duca tratative direct cu reprezentantii Partidului National Român, pe care l-a desfiintat dupa procesul Memorandum–ului. Ungurii nici nu voiau sa auda de autonomia Ardealului, care era primul deziderat al Românilor, apoi limba româna, functionari români în aparatul de stat, egala îndreptatire a nationalitatilor, autonomia bisericilor si scolilor confesionale, vot universal, încetarea politicii de maghiarizare.

Un ecou puternic si creator de nadejdi a avut în Ardeal razboiul din 1913, care era considerat ca o expresie a principiului nationalitatilor, ca un sprijin al constiintei nationale. În urma acestei atmosfere si a interventiilor din România, în decembrie 1913, s-au început tratative între reprezentantii Partidului National Român si contele Tisza, care au durat pâna în 1914, dar propunerile românesti n-au fost acceptate, iar concesiunile maghiare erau neînsemnate, – mijloace de potolire a spiritelor si de câstigare a timpului, – narcotic pentru trimiterea Românilor în primele linii de front, în urechile lor ramânând cuvintele lui Tisza: “Trebue sa multumesti lui Dumnezeu ca esti înca viu si poti sa respiri aerul în mijlocul nostru”, adresate lui Stefan Cicio Pop.

Din România se strecurau ideile noi: exproprierea si votul universal, ideea neutralitatii, desi exista un tratat cu Austro–Ungaria.

Unii prizonieri, (de la noi din sat: Rusi, Sârbi, Italieni), întârziau sa se întoarca în tara lor. Informatiile asupra situatiei din tara lor erau contradictorii. Altii nu aveau rabdare sa astepte momentul eliberarii. Povesteau într-una în limba lor, cu gesturi mari, cu graiul stins, cu priviri iscoditoare. Pareau ca detin un secret. Ocoleau functionarimea imperiului si mai ales pe jandarmii cu pene de cocos, ce-i supravegheau. Animati nu numai de dorul de a scapa din prizonierat ci si de acela de a scapa de tirania conducatorilor marilor colosi: împarat, tar, rege, grof, baron, stapân. Se doreau liberi. Erau cuprinsi de suflul revolutiei ce isbucnise în rasarit si-si legau toate sperantele de biruinta ei. Lucrând la curte, la castelul lui Banffy, nu vedeau nici o deosebire între conditia sociala din Rusia si cea din Monarhia Austro–Ungara. Ei faceau propaganda revolutiei bolsevice si a aceleia din Ungaria, ca si prizonierii veniti de pe front, straini sau Români. Printre acestia se afla si o ruda de-a noastra, unchiul Ion, care venise cu idei socialiste, comuniste, având sperante în rasturnarile din Rusia. În mintea tuturor, dupa ani de razboi greu, toate ideile erau amestecate, cu totii: Români, Rusi, Jugoslavi, Italieni, sperând ca desmembrarea imperiului rusesc va aduce si pe aceea a Austro–Ungariei si ca astfel vor fi liberi cu totii. Ei nu cunosteau istoria Rusiei, a Basarabiei, a vicleniei sovietice.

În casa, pe lânga povestile ce mi se spuneau mie, se vorbea de gre-utatile tot mai mari cu care bu-nica si mama trebuiau sa lupte. Retin un senti-ment ciudat al bunicii si al ma-mei: bucuria ca s-a declansat raz-boiul în nadejdea ca vom scapa de r o b i e. Bunica amesteca î n amintirile e i, tre- cutul cu pre-zentul. Alaturi de Horia, de Iancu, de Memorandisti, de Ratiu si de Maniu, apareau tot mai multe svonuri legate de evenimentele din Rusia.

Constrângerile au început sa slabeasca si odata cu ele si teama. La jertfele necesare nu se gândea nimeni. Când trupele române au trecut Carpatii în Transilvania, în ritmul marsului: “Treceti batalioane române Carpatii / la arme cu steaguri si flori, / ne-asteapta izbânda, ne-asteapta si fratii / cu inima la trecatori”, toti Românii ardeleni dela sate si orase urmareau cu înfrigurare operatiunile militare ale armatei române, bucurându-se de înaintarile victorioase si întristându-se apoi de retragerile din 1916, de armistitiul pe care România a trebuit sa-l faca la Focsani cu Puterile Centrale, de pacea de la Buftea si de ocuparea Bucurestiului, de catre armatele germane. Inima Românilor ardeleni era sfâsiata de înfrângerile României si de jertfele de vieti facute în serviciul Austro–Ungariei, cu care armata româna a încheiat pacea de la Brest–Litovsk. S-au desfasurat apoi luptele de rezistenta în fata încercarilor de strapungere ale armatei germane din 1917 de la Marasti–Marasesti–Oituz, pe care armata româna le-a oprit. Victoriile franceze de la Verdun si Marna au dus la armistitiul de la Compiègne dintre Puterile Aliate si Germania si încetarea ostilitatilor din primul razboi mondial. Fratele cel mare al mamei, tetea Avram, dupa doi ani de armata si patru ani de razboi, s-a întos si a trait pâna la 96 de ani. Cumnatii sai au cazut toti. Zadarnic îl asteptam: ... cazuse si tata în câmpiile manoase ale Galitiei, în prima lupta, dupa marturia unora din satele vecine, care s-au întors.

A urmat Tratatul de pace de la Versailles cu Germania si celelalte tratate cu statele care au luptat alaturi de ea.

„Congresul general al Bucovinei“ întrunit la Cernauti la 15 noiembrie 1918 a decis unirea neconditionata si pentru vecie cu Regatul României; „Adunarea Nationala a tuturor Românilor din Transilvania, Banat si Tara Româneasca“ la Alba Iulia la 18 noiembrie 1918 „decreteaza unirea acelor Români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii, cu România“; Sfatul Tarii din Chisinau la 27 noiembrie 1918, declara „Unirea neconditionata a Basarabiei cu România Mare“. Astfel s-a înfaptuit întregirea la matca României, întorcându-se partile care faceau parte din vatra ei, cu populatie majoritara, cu structura biopolitica, civilizatie si cultura tipic româneasca. Unirea neconditionata a acestor parti componente ale României Mari, a fost consfintita prin Adunarea Populara de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

Nascut si crescut în speranta îndeplinirii idealului Unirii cu Tara, eu l-am trait, cunoscând mai târziu ca pentru el si-au dat contributia: Românii ardeleni, aceia din Vechiul Regat si Românii de pretutindeni – în lupta pentru creerea statelor nationale.

– Ideea originii comune si a necesitatii unirii, o primisem de la bunica, de la mama si de la oamenii din sat,- idee pe care am întâlnit-o apoi si în carti la Scoala Ardeleana, la Cronicarii Gr. Ureche, Stolnicul C. Cantacuzino, – idee din 1848 de pe Câmpia Libertatii de la Blaj.

– actiunea Societatii culturale române din Ardeal ASTRA (1861) si de presa Albina;

– constiinta si necesitatea constituirii unui stat national – Liga culturala 1881;

– actiunea statului maghiar de desnationalizare a Românilor, de maghiarizare a lor prin scoala si biserica (limba de predare a religiei – maghiara, Episcopia greco–catolica – maghiara);

– Partidul national român 1881 scoala si biserica, presa, cultura româneasca. Conducatori: Dr. Ioan Ratiu, Dr. Vasile Lucaci, Gh. Pop de Basesti.

– Memorandumul: 1892 la Viena – la împarat 300 de delegati. Conducerea Partidului National Român;

– persecutii;

– proces de înalta tradare – era o obisnuinta în Ardeal, n-a surprins pe nici un român;

– confiscarea averilor, publicatiilor.

Se cuvin câteva cuvinte despre Leul de la Sisesti – Dr. Vasile Lucaciu

Facea parte dintr-o familie de iobagi în care a vazut: lupta, revolta, nesupunere fata de orânduirea nedreapta. Tatal: dascal la scoala primara greco–catolica din Baia–Mare. Vasile s-a nascut la 22 ianuarie 1852 în comuna Apa (Satu–Mare). A învatat la gimnaziul Stefan Boltiu, unde a ascultat lectii extraordinare de istoria Românilor, la seminarul teologic din Gherla si la Roma, unde ia titlul de doctor în Filozofie cu ,,Magna cum laudae”.

A cunoscut bine literatura româna, maghiara, germana, franceza si italiana. A fost influentat de evenimentele revolutiei din Italia, resorgimento din 1848, rascoala din Sicilia, de Garibaldi, de unirea din 1870–1871. Slujeste ca preot în Sâncrai–Salaj, pâna în 1878. Colaboreaza la Gazeta Transilvaniei (Brasov), Tribuna (Sibiu), Foaia populara (Blaj), Românul (Arad). Scoate la Baia–Mare „Revista catolica“. În 1878 e profesor la Satu–Mare, educator al tineretului cu ideile din Apus. Lupta pentru introducerea limbii române în scoli. Denunturi duc la anchete în urma carora este transferat la catedra de Limba latina în Losont, de unde demisioneaza. În 1885 e paroh la Sisesti unde îmbunatateste soarta taranilor si în 1890 termina noua biserica, dupa modelul Sf. Petru din Roma, dedicata unirii politice a tuturor Românilor (Pro S. Unione Omnium Romanorum).

Ne-au transmis parintii tot ce a lasat istoria, poetii, sufletul românesc: Unire – unire în cuget, unire în simtiri – culmea aspiratiilor românesti pe pamânt.

Vasile Lucaciu e ales în comitetul Partidului National Român. E arestat la Tauti Magheraus pentru agitatie. Urmeaza alte arestari si condamnari.

Situatia în Transilvania în timpul lui Vasile Lucaciu

Prin constituirea dualismului austro–maghiar din 1867 se duce o campanie apriga de desnationalizare a Românilor si a celorlalte nationalitati:

– Înasprirea asupririi;

– Lipsirea de drepturile politice;

– Exploatarea masselor populare.

Prin Legea nationalitatilor din 1868, natiunea maghiara este dominanta, limba oficiala e cea maghiara.

Prin Legea învatamântului nu se permite înfiintarea de scoli, programul e fixat de Ministerul Învatamântului, limba maghiara e obligatorie.

Prin revizuirea electorala din 1874 – excluderea de la vot a taranilor români.

1872 – Legea presei – permitea intentarea de procese.

1878 – se instituie delictul de agitatie contra–nationala.

1883 – se infiinteaza Societatea de cultura maghiara a Transilvaniei care sprijinea actiunea de maghiarizare. Marii proprietari – de nationalitate maghiara.

Lupta pentru pâine – lupta de eliberare nationala.

15.05.1868 „Pronunciamentul de la Blaj“ actul de protest al Românilor împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria.

Românii s-au împartit dupa 1867:

– unii voiau sa participe la viata politica – activisti;

– altii nu, protest – pasivisti.

12–14.05 1881 – S-a constituit Partidul National Român prin împacarea celor doua partide având ca obiective:

– recâstigarea autonomiei Transilvaniei;

– limba româna în administratie si justitie;

– revizuirea legii nationalitatilor;

– petitii si memorii adresate Curtii Imperiale.

Dupa lupte fara odihna, duse în Transilvania si apoi si în Vechiul Regat pentru cauza Unirii, Leul de la Sisesti, memorandistul care a luat cea mai mare pedeapsa, a facut o calatorie în America, pentru a lamuri si acolo opinia publica de dreptatea cauzei românesti. A fost însotit de Protopopul I. Mota din Orastie, conducatorul ziarului „Libertatea“, una dintre cele mai vechi foi de afirmare nationala din Transilvania si tatal eroului legendar Ionel Mota, întemeietor al Miscarii Legionare, alaturi de Capitanul sau Corneliu Zelea Codreanu.

Atunci când se tragea cu mitraliera în obrazul lui Hristos si se clatina asezarea crestina a lumii, Ionel Mota asa si-a înteles datoria vietii lui, de a lupta pentru apararea credintei si mergând în Spania însângerata de diavolul rosu, a primit moartea, împreuna cu camaradul sau Vasile Marin, la 13 ianuarie 1937[2].

Al treilea care l-a însotit pe Vasile Lucaci a fost ambasadorul V. Stoica. Acestuia i-a fost harazita o soarta mai grea, fiind asvârlit în închisoare de comunisti, unde si-a sfârsit viata, fara ca nimeni sa mai stie imensele servicii pe care cei trei mari Români le-au adus natiunii române. Cu un curaj neînchipuit, au strabatut jumatate de glob pentru a ajunge în America, mergând pe la polul nord si prin Japonia (si nu prin Europa, din cauza razboiului), trecând prin mari greutati si primejdii, dar îndeplinindu-si cu succes misiunea[3].(N.n)

Regele Ferdinand si Unirea

“O unire”, dupa cum spunea Regele Ferdinand I, “dupa un greu trecut, plin de restriste pentru chinuitul nostru neam, dar si învatatura de mare pret si de aspra otelire în lupta vietii”. “Idealul nostru a fost înfaptuit în parte”, dupa cum spunea acelasi Suveran, pentru ca în afara hotarelor stabilite prin Conferinta de Pace si prin Tratatele de la Versailles, Trianon, Neully, Saint–Germain, au ramas masse compacte de Români peste Nistru si risipiti prin fenomenul de transhumanta, în Polonia si Cehoslovacia, peste Tisa, pâna în inima Ungariei, în Banatul sârbesc si românesc si în întreaga Iugoslavie, în Valea Timocului, Bulgaria, Grecia, Turcia, Albania, în tinutul Valahilor (Mezarici). Sate compacte, nu numai pe linia de Frontiera, ci si în interiorul statelor respective, carora li s-a interzis orice manifestare a constiintei românesti.

Regele Ferdinand a mai spus ca, dupa Unire “ne mai ramâne a duce la îndeplinire transformarea si consolidarea noastra interna” si ca “Fara patriotism curat, fara munca încordata, fara respectul de ordine si autoritate si fara credinta în Dumnezeu, nu se poate înfaptui nimic mare!”

Regele Carol I care a sporit teritoriul României, în urma razboiului balcanic, la sfârsitul domniei sale a inaugurat Domnia Regelui Ferdinand, care a preluat-o la 15 februarie 1915, când “Europa era zguduita de cel mai înfricosat razboi din câte sunt pomenite în istorie” – relateaza evenimentele Ioan Lupas. Atunci, Nicolae Filipescu i-a spus: “Sire, esti trimisul lui Dumnezeu ca sa împlinesti visul unui neam. Vei fi cel mai mare Voevod al Tarii, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al Ardealului, al Tarii Românesti si al Moldovei – aducând pe deasupra si stralucirea purpurei regale, sau rapus, în cel mai suprem avânt de vitejie al neamului, vei fi sfintit ca erou national. De aceea marirea ce ti-o dam, Sire, este: Sa te încoronezi la Alba Iulia sau sa mori pe Câmpia de la Turda”.

Si s-a împlinit, spre fericirea Neamului Românesc, prima dorinta a lui Nicolae Filipescu: Regele Ferdinand I si Regina Maria s-au încoronat la Alba Iulia, în biserica ridicata anume în acest scop, în locul unde fusese odinioara Mitropolia zidita de Mihai Viteazul!

Cu prilejul încoronarii, Regele Ferdinand si-a marturisit dorintele sufletului într-o proclamatie:

“Vreau ca taranimea, stapâna pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, sa le dea toata puterea de rodire în folosul ei si al binelui obstesc“.

“Vreau ca muncitorimea, credincioasa patriei, sa-si aiba soarta tot mai prospera într-o viata de armonie si de viata sociala.”

“Vreau ca în hotarele României Mari toti fiii buni ai Tarii, fara deosebire de religie si nationalitate sa se foloseasca de drepturi egale cu ale tuturor Românilor, ca sa ajute cu toate puterile Statul, în care Cel–de–Sus a rânduit sa traiasca cu noi.”

“Vreau ca Românii din toate straturile sociale, însufletiti de nazuinta unei depline înfratiri nationale, sa se foloseasca toti de legitima ocrotire a Statului.”

“Vreau ca în tot timpul Domniei mele, printr-o întinsa si înalta desvoltare culturala, patria noastra sa-si îndeplineasca menirea de civilizatie, ce-i revine în renasterea Orientului, european, dupa atâtea veacuri de cumplite sbuciumari.”

În cei 5 ani cât a mai trait, desi sanatatea îi era sdruncinata, n-a contenit a se interesa de toate chestiunile politice, culturale si economice, sprijinind initiativele folositoare si sfatuind pe toti factorii vietii românesti sa colaboreze în armonie la consolidarea patriei întregite.

Regele Ferdinand a murit în 1927 (20 iulie) si a dispus prin testament ca o suma de 50 de milioane din averea sa personala „sa fie distribuita între diferite institutii religioase, culturale, stiintifice, si de ocrotire sociala din cuprinsul Tarii” (Ioan Lupas: „Trecutul nostru românesc Dacia Traiana” – Astra, Sibiu).

Regele Ferdinand la sfârsitul anului 1920, a facut o marturisire, pe care a dovedit-o prin fapte: „Sunt cinci ani de când am spus într-un moment solemn ca voi fi bun Român si voi fi pâna la sfârsitul meu, caci în inima mea nu este alt sentiment decât iubirea de patrie.”

Regele Ferdinand, desi aristocrat german, a dat dovada ca a fost un bun Român; catolic, a protejat biserica ortodoxa, copiii, i-a botezat ortodox, fiind excomunicat de Papa; a declarat razboi Germaniei, fiind sters din cartea Hohenzollernilor; pe întâiul nascut l-a desmostenit,- toate din constiinta morala, pentru a respecta juramântul fata de poporul român. Reprezentanta nationala a luat act de renuntarea la Tron a Principelui Carol în 4 ianuarie 1926, Mihai I a fost proclamat Rege la 30 Iulie 1927.

Pâna în 1926 eu am asteptat sa se întoarca tatal meu din razboi si auzeam vorbindu-se în jurul meu de toate problemele consolidarii României întregite. Scoala mea – scoala primara de stat – a purtat, rând pe rând, numele Regelui Ferdinand I, a lui Constantin Angelescu, Ministrul instructiunii Publice si, în anii în care m-am despartit de sat, Alexandru Lapedatu – Ministrul Cultelor, ca omagiu adus acestor trei mari personalitati ale culturii române si ale vietii publice românesti. Calitatea mea de orfan de razboi a avut repercursiuni asupra întregii mele vieti!

Dupa moartea Regelui Ferdinand s-a înfiintat Regenta formata din Primul Patriarh al României, Elie Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, fost presedinte al Curtii de Casatie si Principele Nicolae – fratele lui Carol, care avea din 1930 sa devina Regele Carol al II-lea, în care pusesera unii mari sperante , dar a carui domnie n-a fost nici spre binele Neamului si Tarii si nici spre folosul umanitatii.

Carol I a adus o perioada de liniste interna de aproape o jumatate de veac, s-a facut independenta nationala, prin participarea la razboiul ruso–turc din 1877, proclamarea României ca Regat în 1881, o contributie directa la unitatea culturala a tuturor Românilor si o pregatire a unitatii politice din 1918. A sprijinit pe memorandisti pentru înlaturarea nedreptatilor din Ardeal (1892–1894), a fost un punct de sprijin pentru cei de la Vat si Seghedin. (În închisorile în care au suferit Memorandistii).

Prin pacea de la Bucuresti (1913) s-a sporit teritoriul si Regele Carol I a contribuit prin pregatirea politica si militara facuta Regelui Ferdinand, la libertatea si unitatea nationala, lasând ca mostenire spirituala subordonarea, în orice împrejurari a intereselor personale trecatoare, permanentului interes obstesc al Patriei. S-a învins pe sine, facând sa triumfe cauza nationala pentru viitorul României întregite!

Regele Carol II (dela 8 iunie 1930 pâna în 1940) a inversat aceasta scara de valori, punând deasupra interesul personal, – Tara si Neamul s-au farâmitat (ibidem).

Originea mea tãrãneascã

Atât dupa mama cât si dupa tata eram neam de neamul meu Român din sat. Doar prenumele dupa tata era al unor boeri de pe la Curtea lui Mircea cel Batrân (Popsor si Popsor cel tânar), unul dintre cei mai iubiti voevozi ai mei. Tata era dintr-o familie de nobili ai satului, învatati. În generatiile anterioare gasim oameni cu carte traind la Cluj, Budapesta si Viena. Familii cu acelasi nume se gasesc la Sibiu, la Suceava, la Radauti. În Ardealul de Nord – numai în comuna noastra. Sunt veniti ei? Au plecat ceilalti? Cei de la Budapesta si Viena sunt rude din sat, oameni care prin plecarea lor n-au facut un complex al desradacinarii si n-au ramas ca niste inadaptabili, ci au ajuns sa detina functiuni importante în ierarhia statala a fostei Monarhii ca înalti functionari si demnitari.

Despre rosturile lor mi-a vorbit Prof. Petre Pontiu, care a avut colegi si prieteni descendenti de ai lor. Tata, ca Român curat ce era, umbla îmbracat ca un taran român cu: itari (cioareci), opinci, camasa alba în afara. Mama la fel, purta costum national. Carturarii din familie, ramasi în sat, au fost exceptii. Mai apropiat era învatatorul Petre Colbazi, ruda cu medicul din Alba Iulia, cu Augustin Caliani, cu Dr. Coltar, cu Cheteanu de la Blaj. Unchiul Petre a facut de toate: agricultura, comert, tâmplarie, învatator în sat.

Tatal meu: cumpatat, muncind pamântul cu întelepciune, cu temeinicie, din simtul datoriei fata de înaintasi si fata de urmasi. O viata pasnica, lipsita de pasiuni deosebite. Dusman al neîntelegerilor si framântarilor, pentru a-si câstiga pâinea, s-a dus în secuime, dintr-un calcul. Si-a gasit un standard de viata mai ridicat, muncind printre straini, departe de sat. Prin vrednicia sa, munca organizata si constructiva, a ajuns sa-si asigure nivelul de trai dorit si sa-si satisfaca înclinarile sale spre civilizatie. De la el banuesc ca am mostenit taria de a ma desprinde de pamânt, de idei, de sentimente, de conceptii, de trecut si de a îmbratisa cu încredere orice ocupatie (de a-mi gasi un echilibru sufletesc în orice situatie, am avut vreo 30 – 40 de ocupatii, caci cu locuintele si cu profesiunile am fost ca în balada lui Topârceanu: “Unde n-am fost si ce n-am facut!”).

Mama mea: foarte frumoasa, chiar si când a devenit batrâna, se trage din neam de tarani, care se ocupau cu pastoritul si agricultura. A regretat toata viata ca nu a fost data la scoala. Timpurile erau grele, ea, cea mai mica, trebuia sa ramâna acasa, în casa, dupa rânduiala din strabuni (mereu îi reprosa bunicii: “Ce ti-am gresit eu de nu m-ai dat la scoala, macar o clasa sa fi învatat?!” – la care bunica raspundea: “Ei si, daca mergeai la scoala, te faceai preoteasa în Dealul Mare?” – mama spunând cu convingere si foc: “De unde stii ca nu m-as fi facut?”[4].

De la mama am mostenit dragostea pentru carte si stiinta, ca izvor al culturii – pe care au avut-o cei plecati la învatatura la scoli românesti si unguresti. M-a învaluit întreaga viata cu dragostea ei, trecând cu curaj frontiere si cautându-ma în necunoscut. M-am simtit întotdeauna ocrotit în toate primejdiile de dragostea si credinta ei în mai bine. M-a încurajat la învatatura, verificându-mi lucrarile, fara sa stie scrie si citi. Spunea doar: “E bine, dar poti sa le faci si mai bine!”. O taina pe care am aflat-o în ultimii ani de liceu. Sub influenta dânsei am stat toata viata si tot ce am sau am facut bun îi datorez dânsei. Spun aceasta pentru ca pe tata nu l-am cunoscut si prea putine mi s-au povestit despre el.

Din pacate, curând dupa casatorie, tata a fost mobilizat si trimis în razboi, fara sa fi facut armata, lasând în secuime tot ce agonisise. A plecat pe front în armata austro–ungara, luptând sub steag strain si traind si el ca toti Românii din Ardeal, tragedia eroilor lui Liviu Rebreanu din nuvela “Catastrofa” si din romanul “Padurea Spânzuratilor”. A murit în primul atac în Galitia, înainte sa ma nasc eu.

Mama a ramas singura acasa, alaturi de bunica – mama dânsei – Simina, care de tânara era vaduva cu sase copii. Mama avea sotul, doi frati si trei cumnati pe front. Unul dintre frati murise în Serbia, la începutul razboiului. Ceilalti au cazut si ei, dar nu se stie unde si când. Mai erau în razboi fratii si cumnatii lui tata. În aceeasi situatie.[5]

Cu toate puterile sufletului si ale mintii: ce sunt, ce am primit si ce vehiculez spre viitor, multe consecinte asupra felului meu de a gândi, simti, actiona, asupra formatiunii mele psihice si a evolutiei mele spirituale si sociale, pe cale rationala si mistica, pe cale sentimentala si pe baza de intuitie, prin experienta, îsi trag seva din originea mea taraneasca.

Eu aveam si purtam în mine o lume cu toate misterele ei. În interiorul meu erau mai multe planuri. Reactiunile fata de lumea înconjuratoare: o verisoara, calul, o vaca, drumul la hotar, orizontul din deal si întunecimile noptii din sat, – o lume în care m–am încadrat din prima clipa, fata de care n-am simtit ostilitati, dar de la care n-am vrut sa cer nimic, ci sa-i dau totul, asa dupa cum nu am cerut niciodata de mâncare, dupa cum spunea mama, dar mi-am împartit întotdeauna mâncarea cu gainile, oile, cu orice animal si cu orice om pe care l-am întâlnit.

Oriunde ma simteam la mine acasa: între rudenii sau straini, în gradina casei sau pe hotar, în sat sau la oras. Ma acomodam repede. N-am fost niciodata oaspete sau trecator.

Coordonatele vietii mele nu se limitau la casa si gradina, ci doream satul, hotarul si tot ce ne înconjura. Ma integram în natura si în societate si prin ele în eterna curgere a vietii si a omenirii.

Crescut ca o planta din pamânt, ma simteam legat de el, dar îl purtam cu mine si din acest motiv n-am fost niciodata un desradacinat si un desorientat.

Iubeam pamântul pe care-l iubea mama si cerul de undea veneau ploaia, vântul, soarele, vremea buna si de unde asteptam roadele. Muncind si eu pamântul ca agricultor si mai târziu ca miner, l-am îndragit tot mai mult si am dorit sa-l cunosc, sa-l cultiv si sa-l ocrotesc dupa nevoile si legile lui. Certitudinea era pamântul, sperantele erau în cer si în viitor.

Din frageda pruncie am fost si am ramas legat de familie, de mama. Prin mama puteam ajunge în lumea satului si în lumea mare.

Mama ar fi vrut sa ma fac preot, sa ma rog si sa învat, sa conduc si sa ridic poporul din sat din greaua situatie în care se afla, sa le apar legea, scolile. Asta am încercat pe alta cale: sa ma rog în intimitatea mea, sa învat pe altii ca meditator si apoi ca îndrumator al tineretului român.

Umblând la scoala, am ramas tot taran în gândurile mele, în fapte, în felul meu de trai, desi am fost prin case de boeri mai mici sau mai mari, de învatati din neam în neam, de conducatori. Am gasit ca ei pot avea traditii de o generatie sau doua, pe când eu de cel putin 2000 de ani.

N-am uitat de ce m-a dat mama la „carte“. N-am uitat ca învatatura nu trebue sa fie numai pentru folosul meu, ci pentru binele Neamului si al Tarii. Oriunde m-as afla pe pamânt sa fiu purtator de lumina, sa îndrumez si apoi sa apar poporul din care m-am ridicat.

Sensul vietii mi-a fost definit: dragostea de carte si datoria de a învata pe altii si pentru altii.

Tãranul

Spiritualitatea taranului român a fost piatra de temelie a vietii mele launtrice. Am fost fermecat întotdeauna de mitologia satului: credinta în idealuri dogmatice – utopice, acceptate fara sa fie controlate, ceva (ideal) fantastic. Taranul – supus fenomenelor naturii, are o conceptie speciala asupra vietii. Astfel, el, neputându-si rezolva singur, independent si sigur problemele sale de existenta, face apel la colectivitate prin spiritualism, la trecut, luând ca exemplu sfaturile stramosilor, – de aici si cultul mortilor – la divinitate, vazând distanta între om si Dumnezeu. Îsi gaseste locul sau în lume, fara sa-si piarda încrederea în el însusi si în viitor. Face o îmbinare între divinitate si miturile zeilor, între divinitate si mitul eroilor, capabil sa îndeplineasca aspiratiile, idealul. Realizeaza o meditatie, o interiorizare, o prosternare în fata a ceea ce îl depaseste, – natura, ca dovada si expresie a existentii divinitatii. Face eforturi morale si fizice uriase pentru realizarea scopurilor, pentru bunastare si eliberare spirituala.

Sarbatoarea e un prilej de odihna, de reconfortare fizica si de reînoire morala.

Misterele: moartea si învierea, divinitatea (divinizarea) si nemurirea nu sunt probleme, caci sensul lor e transmis din generatie în generatie, un dor de alta viata, – pentru care se pregateste (spre a repeta viata).

Suferinta: acceptarea si înlaturarea ei, e stapânit de dorinta de a se integra în existenta, ca ceva dat. Dorinta e socotita radacina suferintei. El nu face “experiente” gratuite. Accepta normele etice si juridice, care dau sens existentei individuale si colective, – de la placere: la putere, la ordine.

El e înradacinat în viata, în concretul ei prin: modelare, normare, integrare reala si simbolica a omului în colectivitate. Comportarea reala a omului e raportata la: model, norma, la valori. El se adapteaza la modele, la viata sociala, la legi. E prezent în ansamblul vietii, în inima familiei si în interiorul colectivitatii la situatii, deziderate, idealuri, înfrângeri (gaseste resurse bogate de rezistenta fara sa-si piarda încrederea în sine, un spirit critic, ironie si glume, arma de aparare – a ridiculiza). Taranul român e de toate: agricultor, industrias, poet, astronom, filozof, vraci, cântaret, mestesugar.

Înstrainatii prin religie, politica, citadinizare, sunt eliminati din colectivitate. El are cultul pentru batrâni, care reprezinta un cumul de experienta, o sinteza de gândire, un for de orientare.

Pentru taran, lumea, viata, sunt o iluzie, o amagire, ceva fugitiv. El vede Raul si Binele în gând, în vorba si în fapta. Alege binele fara sa fie deasupra lui sau a vietii. Opozitia dintre lumea veche si lumea actuala, orientarea si situarea omului fata de lume, tendinta de dominare a lumii, – nu-l uimesc pe taran, caci lumea îsi are o explicatie de care el este convins.

Desi absorbit de problemele materiale, el e preocupat mereu de probleme spirituale, n-a încetat niciodata sa creada în Dumnezeu. Întotdeauna i-a dat vietii un sens mistic si a fost însetat de mistica. Un echilibru pefect între simtul religios si simtul realitatii.

Taranul de pe câmpie e departe de bigotism. Mentaliter potius quam vocaliter – mai mult ruga inimii decât a buzelor, - veselie, bunatate, saracie, dragoste.

“Taranul ramas român si sub barbarii cei vechi si sub cotropitorii ceilalti.” (L. Rebreanu)

Primele amintiri

Dintr-o schita „Pribeagul“ gasita între note. (N. n.)

„Cât de putine lucruri stiu din copilaria mea! Unele imagini le pastrez direct, iar altele din povestiri.

Ma vad purtat în brate de mama, de bunica, de matusi, printre lanuri de grâu, pe drumuri de hotar.

Umbra unui snop ma adapostea de puterea soarelui si de ura stapânului mosiei. Eram o piedica în calea muncii. Grija ce mi-o purta mama aducea pagube. Trebuia sa fiu ascuns cu maestrie, spre a nu ma gasi ochiul exploatatorului crud. Dimineata ajungeam în câmp înainte de a se fi facut lumina. Zorile ma mângâiau la adapost. Înserarea ma ocrotea în momentul în care se amesteca ziua cu noaptea... în drum spre casa.

Cât dura secerisul vremea trebuia sa fie buna. Un nor în înaltimi aducea pocnet de bici, urme vinete pe corpul bietelor femei, ramase fara aparare, cu teama în suflet pentru viata celor ce se masurau pe front cu moartea, pentru a apara un pamânt care nu era al lor si o orânduire care-i apasa si storcea puterile sufletului si vlaga trupului.

Anii grei ai razboiului... “

“Am avut o copilarie lunga, luminoasa, cu ispravi si zburdalnicii, plina de bucurii în care m-a alintat dragostea parintilor si pretuirea tuturor.

Nici o clipa nu eram singur. Însotit de ai casei sau de prieteni, n-aveam momente de însingurare, de îngândurare, de tristete, de amaraciune. N-aveam timp sa ma întâlnesc cu mine însumi. Traiam într-o permanenta uitare de sine. Adunam din zori si pâna în noapte impresii si zilnic eram cuprins de uimire în fata a ceea ce descopeream în jurul meu. Vorbeam, cântam, ma jucam, alergam. Eram cuprins de curiozitate si neastâmpar. Jocurile erau acelea ale copiilor din sat: d-ascunselea, d-a baba–oarba, de-a micea, d-a prinselea, cu smeul, cu carabusul si altele ivite din senin.

Mic, mic, cresteam sub ocrotirea si caldura privirilor mamei, care ma purta pretutindeni cu ea... Asa odata, m-a dus la secerat, pe un deal din satul nou si m-a asezat la umbra unui snop de grâu. Era o arsita cumplita.... Pe când eram mai fericit, în mijlocul jucariilor ce ma înconjurau, un calaret în galop rasturna snopul peste mine si eu ma rostogolii peste jucarii. La câteva clipe mama veni, ma cuprinse în brate si sarutându-ma, ma linisti.

Administratorul baronului Adalber Banffy, – pe nume Velicsi, teroriza pe seceratori, în mare parte femei, biciuindu-i. Vad si acum secera mamei lânga mine si legaturile de la mâini cu care se apara de palamida.

Mama vorbea tot timpul cu mine si ma învatasem si eu sa vorbesc mult. Toata lumea ma alinta si-mi arata mare simpatie. Ma simteam ocrotit de multimea rudeniilor pe care le avea mama. Se stabili atunci o legatura tainica între mine si oameni, chiar între mine si multime. Ma simteam atras de ea – ca de un fluid.

Razboiul era în toi, saracia era mare si, de pretudindeni vedeam cum mama era ajutata.

Rudeniile tatalui meu ma înconjurau si ei desi, fratii si surorile tatalui meu stapâneau pamântul pe care-l mostenisem si,- fiind copil postum, nu voiau sa ma recunoasca. Au trebuit sa treaca multi ani pâna s-a schimbat situatia, asemanarea mea cu tata fiind prea mare…

În casa parinteasca si în gospodarie traiam: bunica Simina, mama mamei, mama – pe numele ei scump Lucretia, eu si o verisoara (tot Lucretia – Chetuca). Chetuca ramasese fara mama de mica. Ma iubea si avea grija de mine, desi era doar cu 4 ani mai mare decât mine. Si eu eram greu si neastâmparat! Odata, purtându-ma în brate, m-a scapat cu fruntea pe soba înfierbântata. Am si astazi semnul, o cicatrice ce-mi aminteste de dragostea ei.

Eu eram singurul barbat în casa. Împlinisem doi anisori si-mi arogam prerogative de conducator al familiei.

Într-o seara au aparut în curte trei fiinte ciudate. Refuzasera gazduirea în casa. Înaintea bucatariei de vara, care era în fata casei, ei îsi facura un foc mare. Într-un ceaun îsi pregateau mamaliga si deasupra unor pirostrii frigeau carne. Aveau mustati mari, încârligate pâna dupa urechi. Parul vâlvoi, ochii piezisi, statura mica, picioarele încovoiate. Venisera sa cumpere casa tatalui meu de la Gheorghieni (comuna Ciumani). Mirat de aratarea si deprinderile lor, am iesit din casa si m-am dus la ei sa tratez în numele familiei. Odata cu mine aparu si cel ce avea sa fie numit “Batrânul Salageanu”... Un barbat chipes, prezentabil, începu a vorbi cu ei în limba maghiara. Ei vorbeau un dialect ciudat, ce ma surprinse si pe mine. Aproape de limba noastra, ca intonatii si vocabular. Totusi greu de înteles! Mama sta în spatele meu, iar bunica nu aparu. Nu voia sa aiba vreun amestec. Când l-am zarit mai bine pe “Batrânul Salagean” i-am spus autoritar: “Pleaca, n-ai ce cauta în casa noastra!” – ca si cum i-as fi spus: “Aici eu sunt stapânul!” Intuiam eu ca discutia privea bunurile mele, ramase de pe urma tatalui meu, care plecase în razboi, de acolo din secuime? Îmi simteam drepturile de barbat uzurpate? Asa a început o prietenie durabila, sanatoasa, pe deasupra vârstei si a vicisitudinilor istorice, careia numai moartea i-a pus capat!...

Iata începutul adevaratei mele copilarii si vieti. Ma revad, peste ani, alaturi de el. Noaptea sub cerul înstelat cu luna plina sau mâncata de vârcolaci, ma trezeam în carul purtat peste dealuri de cele doua vaci sau în caruta trasa de caii iubiti ai copilariei mele, cu ochii atintiti asupra unui imperiu pe care cu multa pricepere si caldura mi-l descifra. Ursa mare, Ursa mica,..., Steaua polara, “Calea Laptelui” , “Calea lui Traian”, dâra nesfârsita în care stelele mii curg ca un râu luminos pe bolta cereasca. Pe atunci acolo, în inelul de diamante cautam stelele celor ce nu mai erau. Nu ma gândeam ca soarele poate sa se piarda între multime de alti sori. Cunosteam norii care ne aduc ploaia, grindina sau zapada. Mi-a aratat locul unde ma aflam când treceam pe sub vii... Atunci am primit primele lectii de astronomie... Atunci mi s-a vorbit de marile descoperiri din tainele infinitului univers.

Începând de la doi ani, tatica ma lua cu el oriunde se ducea – pe jos, cu carul, cu caruta. O facea de dragul meu si din nevoia de a nu fi singur.

De dragul meu, fiindca eram modest în pretentii, ascultator atent al povestirilor si un izvor nesecat de întrebari, care de care mai neasteptata, mai nastrusnica. Nici nu i-ar fi trecut prin minte vreodata sa-si puna problemele pe care i le ridicam eu. Asta îl amuza si îl întarâta. Istet cum era, nu-mi da niciodata un raspuns “de mântuiala”, ca sa scape de mine. Ci un raspuns pe care sa-l tin minte toata viata si sa-mi fie de folos. Îi placea sa faca efortul de a fi impecabil în toate. Cu atât mai mult în conduita si în vorba.

Voia sa ma aiba lânga el din mai multe motive. În primul rând îi placea sa împartaseasca altora rodul gândului si experientele sale. Învatase de mic sa judece, fratii sai mai mari fiind plecati de acasa.

Era convins ca voi fi continuatorul lui. Era strain de satul nostru. Pe atunci în sate se traia în sistem închis, din acest motiv am rezistat! Veneticii erau dusmaniti, alungati, chiar ucisi. Eu aveam neamuri multe si dupa tata si dupa mama – îl aparam.

De la el am învatat sa calatoresc pentru placerea de a contempla natura si pentru a învata. În casa se vorbea numai româneste. Mama întelegea si alte limbi, dar nu le vorbea.

Cele doua îndeletniciri ale bunicilor erau pastoritul si agricultura.

Bunicii i se spunea “bacita” dupa bunic, Vasile baciul. Unchiului – tetea Avram – i se spune si acum “Baciu’ de la tabla”.

Bunica era credincioasa, buna, demna, nu mergea la nimeni, nu împrumuta de la nimeni nimic,nu primea decât în mod exceptional. Era legata de credinta, de casa, de familie, de pamânt, avea sentimentul proprietatii. Se multumea cu cât avea. Economicoasa, ducea o viata organizata, în care nenorocirile nu puteau învinge. Din cei doi frati pe care i-a avut, unul a murit – Simion. Ea a ramas vaduva de tânara, cu greutati familiale, cu cresterea a 6 copii.

Bunica se comporta în toate ca “la noi”. La noi s-a zâmbit dar nu s-a râs din plin, la noi s-a surâs dar nu s-a zburdat; gluma, anecdota au circulatie numai în cerc închis.

La noi nu s-a stiut niciodata daca darurile cu care te-ai nascut vor putea fi valorificate sub vreo forma.

Totul s-a spus ca o cimilitura si s-a întors ca o poveste! Unde era visul si unde realitatea? Ca “la noi” buna era scumpa la vorba “tot trei de-un greitar”. Povestea despre stramosi, despre cei plecati din sat, despre parinti, despre lumea din sat. Atât stramosii dinspre tata, cât si cei dinspre mama erau blânzi, întelegatori, buni, de caracter – trasaturi pe care le-am mostenit si din pricina carora am avut mult de suferit.

Mai ales însa, povestea buna, despre trecutul Românilor din Ardeal. Cunostea bine adevarul asupra neamului românesc si a luptelor pentru eliberare. N-am vazut-o citind niciodata, dar istorisea cu atâta precizie evenimentele, încât aveai impresia ca le citeste dintr-o carte: Cartea Neamului, tiparita în inima ei: Horia, Iancu, Barnutiu, Ratiu, Memorandumul, I. Maniu, Cuza, Carol, V. Lucaciu, – maltratari, torturi, revolutii.

Mama n-a spus întreaga viata o poveste. N-avea timp. Duminica mergea la biserica. Cu povestile, amintirile, rugaciunile: poruncile, catehismul, - era buna.

Întâmplarile din viata de toate zilele aveau un puternic ecou si rabufneau uneori în câte un fragment de comentar.

N-am cunoscut povesti cu zâne si feti–frumosi, povestiri stiintifico–fantastice, povesti istorice. Singurele crâmpee istorice: castaile, înfrângerea si drama lui Avram Iancu. Bunica le repeta mai mult pentru ea decât pentru mine. Si n-o spunea cu gândul sa ma instruiasca sau sa ma distreze, ci din prinosul inimii ce se revarsa în fraze scurte, dramatice, curmate de ocupatiile de fiecare clipa, de nevoi urgente.

Vizitând dupa ani, casa memoriala a lui Avram Iancu din Vidra si mormântul de la Tebea, am retrait emotia si durerea ce-mi sfâsiau inima, când bunica povestea viata intrata în legenda a Craiului Muntilor: Dupa ce multi Români fusesera omorîti, la 15 Decembrie 1849, Avram Iancu fu arestat. Împaratul îi multumise pentru serviciile ce i le facuse. A fost palmuit dupa ce i s-a atribuit “Crucea de aur pentru merite” – cu coroana. Iancu o respinge: “Am luptat pentru drepturile natiunii, nu pentru rasplatiri personale.” La Vidra, Iancu nu-l asteapta pe Împarat: “Un nebun nu sta de vorba cu un mincinos.”

Lumea zicea ca a înebunit si-l înconjurau... Iancu era desnadajduit de inutilitatea vietilor jertfite; urmarit de politia secreta, prigonit si insultat de dusmani, scârbit, a intrat într-o însingurare tragica. Peste 20 de ani a pribegit ca o umbra, ca un protest al poporului înselat în aspiratii.

Doinea din fluier. A intrat în lupta bogat. A dat 100 kg de aur la sfârsitul luptei.

Testamentul i-a fost: “Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natiunea mea fericita. Toata averea mea sa treaca în ajutorul natiunii.“

Peste 20 de ani a trait ca un calator flamând, hranit cu o bucata de pâine si un blid de lapte. Bunica spunea ca ar fi fost si pe la noi prin sat, desi dupa multi, el ar fi pribegit numai în Tara Zarandului, sub cerul liber, cu poame, cu peste, zdrentaros. Câte privatiuni pentru ca a respins darurile si onorurile împaratesti! În 1852 i s-a fixat domiciliu fortat la Alba–Iulia si apoi la Sibiu.

Motii ziceau catre Craiul Muntilor: „Tu sa ramâi la noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici.”

La 10 septembrie 1872 a murit sub cerul liber, lânga o clae de fân, pe iarba înrourata, în ograda brutarului Ion Stupina din Baia de Cris.

Muntii i-au fost martori, stelele faclii, trei zile si trei nopti batura clopotele. La 13 septembrie 1872, ora 2 dupa amiaza, a fost îngropat în cimitirul de la Tebea, sub gorunul lui Horea. De la Baia de Cris pâna la Tebea (câtiva kilometri) nu se sfârsise convoiul Motilor care-l duceau pe Iancu la mormânt, cu lacrimi, cu jale multa, eroul tribun al lor si al nostru al tuturor Românilor, dupa cum spune cântecul meu favorit:

“Colo'n muntii Tebii,

Unde Horea–odata

Si-aduna ostirea sub falnic gorun,

Este o movila si-o cruce uitata,

A lui Avram Iancu, eroul tribun.“

(Cântecul si marsul lui Iancu)

Luni de-a rândul s-au facut pomeniri si parastase în întreg Ardealul si în sat la noi.

Vestea mortii lui a fost adusa la noi de Motii ciubarari ce colindau în tot Ardealul si întreaga suflare româneasca l-a învaluit în legenda.

El a sintetizat în fiinta sa aspiratiile dupa libertate ale poporului. Ridicat din tarani, a ramas în contact neîntrerupt cu bataile inimii taranilor. Uneltele de lucru se prefacura în arme de lupta ca sa apere saracia si nevoile si neamul.

Duhul lui e întarire pentru cei sovaielnici în fata jertfei, calauza pentru vremuri grele, pentru viitor. Desi sufletul i-a fost zdrobit de deceptii si suferinta, a reprezentat, a desteptat, a îndrumat energia nationala.

Are drept la recunostinta noastra. Sfârsitul lui Avram Iancu e un lung si dureros proces istoric, revendicari pentru elementare drepturi la viata nationala si la demnitate omeneasca.

A murit pe roata Horia cu ai sai, Iancu singur ratacitor pe drumuri cu sufletul întunecat si nemângâiat. Mândria unei rase plina de putere. Avem datoria de a fi cins