Putini sunt cei ce tolereazã nerecunostinta. Nimeni nu vrea sã creadã cã e natural sã fii nerecunoscãtor si e gresit sã condamni pe cineva pentru ingratitudine.
   Cum ar putea cineva fi multumitor altuia?
   Un om trãeste numai pentru el însusi, numai pentru el si tot ce face un altul e lucru secundar, în afarã de momentul când se amestecã în viata lui.
   Cel ce gãseste ajutor în altul, îi datoreazã ceva; bani ori alte lucruri materiale. Primesti ceva dela unul care asteaptã sã-l plãtesti înapoi iar tu accepti relatia fiind obligat sã ceri sau sã iei.
   Relatia e simplã si s'ar putea opri aici dacã nu ar interveni un alt element inventat de om. In afarã de restituirea materialã, se pretinde cã se mai datoreazã ceva si acesta imaterial si se cheamã recunostintã, adicã o continuã strigare cãtre lume din partea celui ce a primit, ca i s'a fãcut bine, enorm bine si cã se simte pentru vesnicie îndatorat chiar dupã ce ar fi dat de sapte ori câte sapte datoria înapoi.
   Astfel datoria, oricare, nu se poate plãti numai cu cretari ci mai e trebuinta de o serie de plãti materiale si imateriale ce nu se mai sfârsesc niciodatã. Trebue sã pãstrezi viu servilismul, pungã deschisã si admiratie reverentioasã fãrã de sfârsit.
   E mai complicat atunci când serviciile nu sunt restituibile într'o formã usor de calculat, fie cã nu se cere plata ori fiindcã nu se poate mãsura. In acest caz, la problema restituirii materiale se adaugã si greutatea de a nu putea înapoia ceva palpabil.
   In fond, dela un caz la altul, e numai o diferentã de grad, de presiunea exercitatã asupra individului pentru a fi recunoscãtor.
   Ingratitudinea naste din aceastã obligatie pretinsã de a înapoia ceva mai mult, dublu, ori triplu ori de o mie de ori.
   Apare aici elementul turburãtor al lãcomiei celui ce dã, nu din gândul de a fi de folos ci de a profita de slãbiciunea ori lipsa unui nenorocit.
   Lãcomia intrã în cel ce primeste dela hrãpãret, ca o otravã înceatã si sigurã; simte cum nu i s'a dat numai un pumn de galbeni dar în acelas timp veninul din lãcomia celui ce dã, care prin ajutor cautã sã-l prindã într'o cursã farã iesire, în sclavie, în vesnicã datorie.
   Cel ce dã, o face aproape totdeauna fiindcã are mai mult decât îi trebue lui însusi; o poate deci face fãrã sã se lipseascã si n'ar trebui sã cearã înapoi. Cãutând însã platã pentru ajutor, undeva, cumva, în oricine, nestiut, se creiazã un complex de gresalã, de pãcat si tot instinctiv, omul refuzã sã accepte o astfel de acuzatie. Prin asta, ajutorul dat se încarcã si mai mult de murdãrie si devine în mâna celui ce primeste ca un blestem si nu binecuvântare.
   Cel ce dã stie iarãsi cã primitorul nu vede cu plãcere faptul de a datora ceva, cã dând, insultã oarecum pe celãlalt si cã dacã o face totusi, de atâtea ori e chiar pentru a-i arãta cã el singur nu e in stare sã iasã dintr'o încurcãturã. Ce poti astepta in schimb dela cineva pe care îl batjocoresti, îi dai otravã si-l dispretuiesti, decât nerecunostintã.

   Cerând recunostintã dela primitor, creezi singur starea de nerecunostintã care turburã si stricã relatii normale între oameni ce poate au avut ceva iubire intre ei.
   Când nu poti tine mâna închisã în fata celui ce cere, ascunde-ti fata sã nu te stie ori cereti iertare ca nu poti si dai atât cât cere si cã te simti tu fatã de el plin de datorie pentrucã a venit si te-a rugat tocmai pe tine pentru ajutor.
   Nu acceptati recunostinta nimãnui si nu o lãsati sa creascã în nimeni. Impingeti dela voi orice vorbã sau fapt ce s'ar pãrea ca ar cânta viers de multumire pentru ceva ce ati fi fãcut si dacã insistã dati cu piciorul sã plece muzicantul.
   Gratitudinea nu trebue sã existe; e ceva artificial, bolnãvicios si plin de primejdie dacã e lãsat în om. Omul nu trebue sã fie recunoscãtor nimãnui decât lui însusi si dacã are datorii si le plãteste, a fãcut mult mai mult decât ce trebuia sã facã.
   O lume întreagã ar fi mai fericitã dacã n'ar vorbi nimeni de recunostintã.

 

   Nimeni nu poate fi cu adevãrat fericit decât sãrac.
   A fi sãrac înseamnã a avea totdeauna ceva mai putin decât ai nevoie pentru a trãi si a simti în acelas timp cã ai mai mult decât îti trebue. Inseamnã a trãi fãrã a cere si fãrã a lua tot ce ti se cade.
   A fi sãrac inseamnã a nu socoti trupul tãu ca un scop în viatã ci doar ca un mijloc, chiar dacã nu întelegi scopul trudei tale pe pãmânt.
   Inseamnã a lua platã muncii tale mai putin decât ai drept si a da rãsplatã mai bogatã decât cea ce se cuvine slujitorului tãu.
   Sã nu iubesti plinãtatea trupului tãu, multumirea simturilor tale, opulenta chipului si arãtarea obraznicã a bogãtiei tale.
   Sã nu ai vreme sã te strãduesti decât pentru bogãtia inimii tale; sã nu cauti decât mintea ta limpede si capul lipsit de grijile avutiilor înselãtoare.
   Nu e dintre cele mai usoare cãi aceia a sãrãciei. Sã nu cauti nimic pentru tine si în ciuda dorintei tale de a nu avea sã simti totdeauna cã stãpânesti mai mult decât îti trebue si cã esti nesfârsit de bogat.
   Nimeni n'a murit de foame, dar câti din îmbuibare sau din teama de a fi sãraci ?
   Când legi aurul luat dela vãduvã si dela cel neputincios în coltul nãframei tale cu sapte noduri, nu esti decât un miser, un fur, un ucigas, nu pentrucã lipsesti pe cineva ci pentrucã aduni ceva ce îti este tie de prisos.

   Intelege sãracia ca pe o binecuvântare. Nu o lua ca un semn a celui fãrã de pret în suflet, ci in sensul cã cineva sãrac de preocupãri trupesti e plin de tot ce face pe om mare.
   Cel sãrac nu poate fi furat, nici mintit, nici înselat si el însusi nu poate face nicicând acestea altuia.
   Nimic nu poate fi mai frumos decât sa poti dormi linistit cu usile deschise fãrã sã pui lãcat împotriva hotilor chiar când ar avea ce lua.
   A fi sãrac nu înseamnã a renanta ci a nu aduna nimic pentru tine. Nu înseamnã a nu mai munci doar a nu îndrepta efortul tãu pentru folosul si mãrirea ta. Truda e o necesitate pentru disciplina moralã si cel sãrac pentru a se mentine în sãrãcie are nevoie mai mult decât oricine altcineva de aceastã disciplinã.
   Munca poate sã ajungã sã te facã bogat dar a fi bogat fiind sãrac în acelas timp, e forma cea mai perfectã a bogãtiei.
   Când banul nu e un scop în sine, când strângerea lui nu e un furt, când întrebuintarea argintului nu e pentru îmbuibarea ta proprie, când nu e aurul stãpânul tãu ci doar slugã, ajungi sã împlinesti o formã desãvârsitã a sãrãciei. Cauti spre ea, dar cine ar putea vreodatã sã o ajungã ?
   Cel ce umblã jegos si amãrât, cu mâna întinsã la cersit si cu plângere de soarta lui, nu e un sãrac ci un mizerabil. Cu cât e mai adevãrat sãrac cel ce uitând de trebuintele sale, dã banul celui ce aratã promisiuni de împliniri, pentru a se ridica peste greutãti de moment.

   La fel si cel ce din holdã nu strânge nimic pentru el si nu ia nici cât îi este dat boului ce treerã.
   Se amestecã ideia de sãrac cu lipsa unei cãmãsi pe spate asa cum se spune cã sihastrul trebue sã fugã de lume. Sihastrul numai în mijlocul multimii poate sã dovedeascã tãria lui slujind cu adevãrat pe Dumnezeu. Deasemeni nu poate fi cineva sãrac decât atunci când nu e lipsit.

Nicolae Petra

Predici în pustiu, Mexico, 1960