Motii trãiesc încã în muntii din mijlocul Ardealului. Vechi ca si muntii, ei îsi duc viata de-a lungul secolelor având întreaga lor istorie strãbãturã de douã fire de foc: sãrãcia – sunt singurii români si poate singurii oameni de pe pãmânt care n-au cunoscut în toatã istoria lor o zi de bine si de belsug – si lupta pentru libertate . Toatã viata lor a fost o luptã pentru libertate. Ei ne-au dat pe Horia, Closca si Crisan si au sustinut revolutia de la 1784; ei ne-au dat pe Avram Iancu si au luptat si la 1848. În muntii lor, istoria cunoaste peste 40 de rãscoale contra stãpânirii unguresti; toate înecate pânã la sfârsit în sângele lor. Dar dârzenia nu le-a fost înduplecatã niciodatã. În ultimul timp glasul de tribun al lui A mos Frâncu si acela al Cãpitanului Emil Siancu – ei însisi moti – rãsunã în pustiu ca un strigãt de alarmã. În munti sunt mine de aur. Rând pe rând s-au îmbogãtit si se îmbogãtesc exploatatorii, dar ei au rãmas mereu fãrã haine si fãrã pâine:

Stânca surã e goalã. Pe ea nu creste nimic. Nici grâu, nici porumb. Singura avutie e aurul din mâna exploatatorilor si singura posibilitate de trai stã în lemnul din pãdure. O mie de ani a tinut calvarul stãpânirii strãine. O mei de ani de rãbdare cu gândul cã va veni odatã România Mare, care-i va scãpa, care se va ocupa, în sfârsit, de soarta lor si de soarta copiilor lor. Care va repara lunga si omorâtoarea nedreptate, care va veni sã le rãsplãteascã rãbdareamilenarã si suferinta si luptele.  Numai cei ce n-au mamã nu stiu ce-i mângâierea. Numai cei ce n-au patrie nu cunosc nici mângâierea, nici rãsplata. Patria plãteste totdeauna pe copiii ei, pe cei ce au asteptat dreptatea ei si au crezut în ea, pe cei ce au luptat si suferit pentru dânsa. Cum nu-i va rãsplãti si pe moti pentru nemãsurata lor rãbdare, suferintã si vitejie? Dar dupã rãzboi fiecare om si mai ales fiecare om politics-a ocupat de „el", de persoana lui. De situatia lui materialã, electoralã, politicã. Asa cã pe moti i-a uitat. Cine se ocupã numai de „el", nu se mai poate ocupa si de „altii". Si pe cine îl împresoarã grijile prezentului, nu se mai poate situa cu gândurile si simtirea în istorie, pentru ca, lucrând în numele patriei, sã aibã grijã de a înfãptui marile reparatii si rãsplãti istorice pe care aceasta le datoreazã vitejilor ei. Si nu numai cã au fost uitati, dar au fost lãsati pradã tuturor samsarilor jidani care, în fugã dupã câstig, s-au infiltrat în muntii lor, unde niciodatã piciorul strãinilor n-a putut sã-i încalce si le-au luat singura lor posibilitate de viatã. Si-au ridicat fierãstraiele pânã în creierii muntilor, doborându-le pãdurea si lãsându-le numai stânca goalã.

Îl cheamã în cântecul lor de jale pe Iancu, eroul lor, sã-si vadã muntii goi si „codrii rasi" de cetele de „jidãnasi". Sub stãpânirea României Mari, în zilele mult asteptatei izbânzi a neamului. În adevãr, ce tragedie înfiorãtoare sã rezisti zece veacuri contra tuturor împilãrilor si sã mor ide foame si de mizerie în România Mare, pe care tu ai asteptat-o timp de un mileniu! Pe ea ai asteptat-o. Ea ti-a fost singurul sprijin moral ce te-a mentinut. Acum cade si aceastã sperantã. N-a avut pâine, dar a trãit în nãdejde. România Mare, pentru aceastã populatie, nu a fost o înviorare si un triumf, o încoronare, dupã o mie de ani de suferintã, cu mari rãsplãti din partea neamului întreg. Pentru acesta era nevoie de sufletul lui Stefan cel Mare, nu de sufletul de pigmeu al politicianului român. Pentru ei, România Mare a fost o prãbusire în deznãdejdea mortii. Acesti politicieni pãteazã obrazul natiei noastre. Cãci un neam, pe deasupra oricãror interese, îsi are obligatiile morale de îndeplinit. Dacã nu si le îndeplineste, rãmâne pãtat.

Înduiosat de scrisoarea unui învãtãtor din Bistra, de lângã Câmpeni, m-am suit în tren sã merg la fata locului. Sã vãd si eu ce e acolo.  Purtat de un tren mic, urcam cu inima strânsã pe vãile glorioase ale Muntilor Apuseni, pe unde jucase moartea în zeci de lupte si pe unde umblã duhurile lui Horia si Iancu. Într-o garã mã apropii de un tãran. Un mot. Pe hainele lui erau cel putin 20 de petice cusute. Expresie a unei sãrãcii neasemuite. Avea de vânzare cercuri de lemn pentru vase, fãcute de el. Le vindea pentru un pret de nimic. Cu ochii afundati în cap si cu obrajii supti. O figurã blajinã. Privirea îi era sfioasã si nefixatã de vreun gând. Pentru cine cunoaste, citeste în acesti ochi durerea si descoperã pe omul flãmând. Omul chinuit de foame.  În acesti ochi blajini care inspirau milã, nu era nici o preocupare. Nici un interes pentru viatã.

Cum o duceti pe aici? îl întreb eu.

Bine! Bine, multumesc.

Dar se face porumb, cartofi?

Da, se face.

Aveti de toate, hranã…?

Da, avem… avem…

Va sã zicã, n-o duceti rãu?

Nu!… Nu!…

M-a mãsurat de câteva ori cu ochii, s-a arãtat foarte putin dispus la vorbã, cãci cine stie pe ce meleaguride deznãdejde îi zbura mintea si în nobletea mostenitã a rasei, nu voia sã se plângã în fata unui om strãin.

În sfârsit, am ajuns la Bistra. M-am dus la învãtãtorul din sat care-mi scrisese. am stat o zi. Am intrat prin casele sãrace ale motilor. O spuzã de copii asteptau zgribuliti câte 2-3 sãptãmâni, câte o lunã si mai bine, pe pãrintii lor plecati cu calul si cãruta sã le aducã câte un sac de mãlai, în schimbul cercurilor de lemn si ciuberelor pe care le lucreazã si pe care apoi le vând la sute de kilometri, în regiunile unde Dumnezeu a fost mai darnic.  Într-un an, motul, câteva luni stã acasã si restul timpului dupã mãlai, pentru copiii sãi. Îmi spune învãtãtorul:

– Nici în timpul stãpânirii unguresti nu s-au putut aseza strãini aici. Acum însã, iatã s-a stabilit o cherestea a unei societãti jidãnesti din Oradea, care a pus mâna pe pãduri si le taie. Toatã viata sãracã si-o întretineau motii din munca lemnului, fãcând cercuri si ciubere. De acum, nici de acestea nu vor mai avea parte. Sunt condamnati la moarte. De foame si de nevoi, se duc si muncesc la jidani, tãindu-si ei singuri copacii din pãdure, pentru 20 de lei pe zi. Atât îi rãmâne motului din toatã bogãtia care se scurge la vale în trenuri lungi. Si când se va termina lemnul din pãdure, se terminã si cu noi. Dar este ceva si mai trist. Noi am trãit sute de ani viatã de virtute. Jidanii ne-au aduscu ei pãcatele desfrâului. Sunt peste 30 de jidani la aceastã fabricã. Si sâmbãtã seara, când fac plãtile,opresc pe fetele si femeile motilor, îsi bat joc de ele si fac orgii pânã dimineata. Boli morale si fizice na macinã stele alãturi de sãrãcie si mizerie.  Si nu poti zice nimic. Nu poti încerca nici o actiune, deoarece acesti jidani sunt în raporturi de asa strânsã prietenie cu toti politicienii, încât sunt stãpâni atotputernici. Autoritãtile unt la discretia lor, de la jandarmi si pânã sus.  Iar dacã încerci sã spui ceva, esti acuzat imediat, „cã îndemni la urã" , pe o parte de cetãteni în contra celorlalti cetãteni; „cã tulburi armonia socialã"si „buna înfrãtire"în care totdeauna au trãit românii cu „populatia pasnicã evreiascã" . Cã nu suntem „crestini" , cãci Iisus Hristos a zis: „sã iubesti pe aproapele tãu" si chiar pe cel care face rãu etc. O vorbã dacã spui, esti arestat ca „dusman al sigurantei statului"si ca atâtãtor la „rãzboi civil" . Esti insultat si chiar bãtut. Sunt stãpâni pe autoritãti si trebuie sã taci si sã privesti la tot dezastrul neamului tãu. Mei bine ne-ar lua Dumnezeu vederile, ca sã nu mai vedem cu ochii nostri si sã nu mai stim nimic.

Mie mi se urca sângele în cap si iar îmi trecea prin mine sã pun mâna pe armã, sã mã ridic în munti si sã trag cu nemiluita în cetele de dusmani si de vânduti, dacã autoritãti si legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra natiunii române, a onoarei si a viitorului ei si dacã aceste legi si autoritãti vândute i-au închis orice spe rantã de dreptate si de mântuire româneascã. M-am întors la Iasi cu sufletul chinuit , încãrcat de povara pe care tot neamul acesta o poartã asupra lui. Ce grozavã este înstrãinarea clasei conducãtoare a unui popor, a clasei lui politice si culturale.  Literatii si scriitorii îsi gãsesc subiect de tratat în toate nimicurile. Cãrti peste cãrti apar. Sunt pline vitrinele librãriilor de ele. Ce va zice viitorul despre acestia, dacã pentru o tragedie istoricã precum aceea a motilor, petrecutã sub ochii lor, ein-au gãsit nici un cuvânt care sã fie în acelasi timp si un semnal de alarmã pentru poporul ametit de toatã literatura scandaloasã care-l adoarme si-i întunecã drumul viitorului si al vietii? Cum va trebui sã priveascã neamul pe acesti scriitori si literati, a cãror misiune, ce mai sfântã, este tocmai aceea de a denunta primejdiile care-i amenintã fiinta fizicã sau moralã si de a-i lumina cãile viitorului? Si cum va trebui sã fie privitã aceastã clasã politicã de „oratori" în parlament si pe la toate rãspân tiile drumurilor, dezertoare de la obligatiile ei elementare, de a veghea asupra vietii si onoarei neamului?

Coborând cu micul tren de la Bistra spre Turda, în aceeasi încãpere a vagonului s-a urcat si directorul fabricii din Bistra. Un jidan gras pe care abia îl mai tineau hainele si care dãdea impresia unei vieti trãite în abundentã. Nu cred cã unul ca acesta, mãcar o singurã datã în viata lui, sã fi cunoscut ce este foamea.  În statia urmãtoare s-a mai urcat un tânãr cam de seama mea. Din primele momente am înteles cã sunt cunoscuti si prieteni si se aflã în foarte bune raporturi, si cã acel tânãr e român.  Jidanul si-a turnat cafea cu lapte dintr-un termos si a scos niste bucãti de cozonac dintr-un pachet. A început sã mãnânce. Observam la el o poftã de lup. S-a repezit la mâncare înainte de a-l invita pe cunoscutul sãu. Imediat însã, l-a invitat. Acesta a primit o felie de cozonac si o ceascã de cafea cu lapte si a început a mânca putin cam sfios, arãtându-se recunoscãtor si respectuos fatã de bogãta sul jidan pentru „atentia" pe care i-o arãtase. Era pe la cinci dimineata. Încã nu se luminase bine. Vineri, înainte de Pasti. Vinerea Patimilor. Mã întrebam îndurerat: Oare cine va fi fiind canalia aceasta de tânãr român, care în aceastã zi, când toatã lumea crestinã tine post negru, mãnâncã alãturi de jidan, alãturi de cãlãul românilor, cozonac? Din discutiile între aflu cã acesta era un inginer silvic. Jidanul avea o poftã de vorbã nemãsuratã. Tot timpul vorbea si glumea. La un moment dat, scoate un pate fon, aseazã rând pe rând plãcile si-l pune sã cânte. Tot ce-si poate imagina mintea mai necuviincios. Eu stau într-un colt de vagon. Ascult fãrã a spune nici un cuvânt. Mã uit pe geam. Începe sã se lumineze. Pe soseaua de alãturi coboarã, tãcuti si tristi,motii, mergând fiecare pe lângã capul calului sãu. Se duc la târg la Turda, cu câte un sac de mangal în cãrutã, la 60 de kilometri sã-l vândã si sã cumpere, nu haine noi, nu jucãrii, ci câteva kilograme de mãlai, pentru ca sã ducã de Pasti copiilor. Aceas ta e toatã bucuria pe care le-o pot face.

Geme inima în mine de durere si de îngrijorare. Nu e de ajuns cã acesti jefuitori le iau pâinea. Le pângãresc, le pãlmuiesc, în aceastã Vineri a Patimilor, sãrãcia si credinta. Trec cântând si batjocorind pe drumurile acestea de pãtimire milenarã, pe care din respect pentru suferintã si durere omeneascã, nici un om din lume nu poate pãsi decât în cea mai adâncã tãcere si bunã cuviintã, descoperit în fata poporului flãmând si rupt, care pãseste rar, sub condamnarea soartei nemiloase. Când s-a luminat de ziuã, patru ochi si-au întâlnit privirile. Ai mei si ai tânãrului. Am înteles cã mã cunoscuse. Încurcat, nu-si mai gãsea cumpãtul. Îl recunoscusem si eu. Fusese student nationalist crestin la 1923. Îl vãzusem în primele rânduri ale unui grup studentesc, manifestând si cântând:

Mi-am zis plin de amãrãciune: Dacã toti tinerii care luptã, vor ajunge mâine asa, atunci neamul acesta al nostru trebuie sã piarã: prin cucerire jidãneascã, prin potop, prin cutremur sau prin dinamitã – nu intereseazã, dar trebuie sã piarã.

Am petrecut-o în douã marsuri. Cu tinerii din frãtiile de cruce din Galati si Focsani si cu legionarii. Voiam sã-i duc pe drumurile de atâtea ori bãtãtorite demine, sã trãiesc cât mai mult cu ei, sã-i observ. sã-i studiez, sã vadã si ei frumusetile tãrii acesteia. De data aceasta, ca si în toate marsurile pe care le voi face, voi cãuta sã dezvolt în tinerii legionari, în primul rând, vointa. Prin marsuri lungi, încãrcati de poveri, executate prin ploaie, vânt, cãldurã tropicalã sau noroaie si în cadentã si aliniere, cu ore întregi de interdictie a vorbirii. Prin viatã asprã, dormind în pãdure si mâncând simplu. Prin obligatia de a fi severi cu ei însisi, în toate privintele, începând de la tinutã si gesturi. Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligati a le învinge, escaladând stânci, trecând ape. Urmãream sã fac din ei oameni de vointã, care sã priveascã drept si sã se comporte cu bãrbãtie fatã de orice greutate. De aceea nu permiteam niciodatã ocolirea unui obstacol, ci numai depãsirea lui. În locul omului slab si învins, care se apleacã mereu la toate bãtãile de vânt, om care covârseste, ca numãr, în politicã, ca si în celelalte ocupatii – trebuie sã creãm neamului acesta un învingãtor. Neaplecat si neînduplecat. Prin instructia întrunitã, voi cãuta, în al doilea rând, sã dezvolt constiinta de corp, de unitate. Un duh al unitãtii. Am observat cã instructia întrunitã are o mare influentã asupra intelectului si psihicului unui om, punându-i în ordine si în cadentã mintea dezordonatã si simtirea anarhicã.  Prin aplicarea de pedepse, voi cãuta sã dezvolt, în sfârsit, simtul responsabilitãtii. Curajul de a-si asuma fiecare rãspunderea faptelor sale. Pentru cã nimic nu e mai dezgustãtor decât omul care minte si fuge de rãspundere.  Am pedepsit regulat, fãrã exceptie, pentru orice abatere. La Vatra Dornei am pedepsit un tânãr, pentru cã a provocat un conflict într-un parc.  La Dorna Cozãnesti s-a întâmplat ceva mai grav, nu ca efect, ci ca dezvãluire de constructie sufleteascã. Patru tineri s-au dus la o cârciumã jidoveascã, au cerut sarmale, pâine, vin si dupã ce au mâncat bine, s-au sculat si, în loc de platã, unul dintre ei a sco s revolverul, eroic si a amenintat pe jidan cã îl împuscã de cã spune ceva, sub cuvânt cã sunt din grupul lui Corneliu Codreanu. L-am pedepsit. Tânãrul, dacã-l voi lãsa asa, se va nenoroci el, nu jidanul cãruia i-a furat o cutei de sardele. De altfel în lumea legionarã pedeapsa nu poate da nastere la supãrare. Pentru cã toti suntem supusi greselii. Pedeapsa înseamnã în conceptia noastrã, obligatia pe care o are omul e onoare de a repara greseala sa. Odatã aceasta ispãsitã, omul este liber de povara ei, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.  Aceastã pedeapsã, în cele mai multe cazuri, este o muncã. Nu pentru cã munca ar avea un caracter de osândã, ci pentru cã dã o posibilitate de a repare, printr-un bine, rãul pe care l-ai fãcut.  De aceea totdeauna legionar ul va primi si va executa cu seninãtate o pedeapsã.

Trecuserã mai bine de doi ani de când Legiunea luase fiintã. Cuiburile se înmultiserã pe toatã întinderea tãrii. Se simtea acum nevoia de a accentua, prin întrebuintarea si stimularea acestor mici forte, miscarea începutã. Singura cale legalã care putea sã ne ducã la mãsuri de stat pentru rezolvarea problemei jidãnesti, era calea politicã. Ea presupune contactul cu masele populare. Bun sau rãu, acesta era dru mul pe care legea ni-l punea la dispozitie si pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuia sã pãsim. Cu Lefter si cu Potolea am fixat prima întrunire publicã legionarã la Tg. Beresti din nordul judetului Covurlui, pentru data de 15 Decembrie. Hotãrârea amluat-o încã de la 8 noiembrie, când o nouã serie de legionari, veniti din diferite pãrti ale tãrii cu ocazia sãrbãtoririi patronului Legiunii, îsi depuneau jurãmântul. În acelasi timp l-am trimis pe Totu în judetul Turda, pentru ca, împreunã cu Amos Horatiu Pop, sã intensifice si acolo propaganda legionarã, pregãtind o întrunire.

La 14 decembrie seara, eram în Beresti. La gara m-a asteptat Lefter, Potolea, Tãnase Antohi si altii. Târgul era un adevãrat viespar de jidãnime; casã îngrãmãditã lângã casã, dugheanã lângã dugheanã. Singura stradã trece prin mijlocul târgusorului. Noroiul pânã la glezne. Pe margini, niste trotuare de scândurã. Am fost gãzduiti la Potolea.  A doua zi dimineata, mã întâmpinã la usã maiorul de jandarmi si procurorul, veniti de la Galati sã-mi punã în vedere cã nu pot sã tin întrunirea. Le-am spus:

–Ceea ce pretindeti dvs. nu e nici drept nici legal. În tara aceasta toatã lumea are dreptul sã tinã întruniri: nemti, unguri, turci, tãtari, bulgari, jidani. Numai eu sã nu am acest drept? Mãsura Dvs. este samavolnicã. Este în afara legii si nu mã voi supune. Voi tine întrunirea cu orice pret.

În sfârsit, dupã mai multã discutie, mi s-a aprobat sã tin întrunirea, dar sã nu fac dezordini.  Ce era sã fac? Ce dezordine? Sã sparg casele la oameni? Era prima mea întrunire publicã. Nu aveam tot interesul ca ea sã decurgã în cea mai perfectã ordine, pentru a nu-mi pierde dreptul de a le tine pe celelalte? La ora fixatã pentru întrunire, s-a adunat un numãr foarte mic de oameni. Abia vreo sutã. De la ei am aflat cã lumea ar fi voit sã vinã multã, dar a fost opritã de jandarmi prin sate. Toatã întrunirea a durat cinci minute. Un minut a vorbit Lefter, unul Potolea si restul eu. Am spus:

– Am venit sã tin o întrunire. Dar autoritãtile îmi opresc oamenii cu forta. În contra tuturor ordinelor, voi tine zece întruniri! Sã mi se aducã un cal si voi merge cãlare din sat în sat, prin toatã plasa Horincii!

Calul era de altfel singura posibilitate de locomotiune prin noroaiele acelea. Peste douã ore mi s-a adus un cal si am plecat. Dupã mine, pe jos, venea Lefter cu încã vreo patru legionari. Am ajuns în primul sat, la Meria. Acolo, în curtea bisericii, în câteva minute, lumea s-a adunat toatã: bãrbati, femei si copii. Le-am vorbit putine cuvinte si nu am desfãsurat nici un program politic:

– Sã ne unim cu totii, bãrbati si femei, sã ne croim nouã si neamului nostru altã soartã. Se apropie ceasul de înviere si mântuire româneascã. Cel ce va crede, cel ce va lupta si suferi, va fi rãsplãtit si binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la portile noastre! O lume, cu sufletul sterp si uscat, moare si alta se naste: a acelora cu sufletul prin de credintã. În lumea aceasta nouã, fiecare îsi va avea locul sãu, nu dupã scoalã, nu dupã inteligentã, nu dupã stiinta, ci în primul rând dupã credinta sa si dupã caracterul sãu.

Am plecat mai departe. Dupã vreo patru kilometri, am ajuns în sat, la Slivna. Se înserase. Oamenii m-au asteptat însã, în drum, cu lumânãrile aprinse. În capul satului mi-a iesit înainte un cuib de legionari în frunte cu Todosiu. Am vorbit si aici. Pe urmã am plecat mai departe, spre satul Comãnesti, condus de cuibul de legionari din Slivna. Pe drumuri pe care nu mai fusesem niciodatã.  Si aici, de asemenea, oamenii m-au asteptat cu felinare si lumânãri, iar flãcãii, cântând.  Oamenii mã primeau cu bucurie, fãrã deosebire de partide politice. Nu ne cunoscusem, dar parcã eram prieteni de când lumea. Dusmãniile se topiserã. Eram o singurã apã, un singur suflet, un singur neam.  A doua zi dimineata, am plecat mai departe. De astã datã, nu mai eram singur. Trei cãlãreti mã întrebaserã dacã mã pot însoti si am pornit împreunã. În marginea satului vecin, Gãnesti, Ne-am oprit la Dumitru Cristian. Om de vreo 40 de ani, cu o figurã de haiducsi uitãtura de sub sprâncene. Nationalist si luptãtor din timpul miscãrilor studentesti, el si-a deshãmat caii de la cãrutã, si-a pus seaua pe unul si a pornit cu noi. În curând numãrul nostru s-a mãrit cu Dumitru si Vasile Popa, cu Hasan si Chiculitã. Tot mergând din sat în sat, numãrul cãlãretilor a ajuns la douãzeci. Eram toti tineri între 25 si 30 de ani. Numai câtiva aveau între 35 si 40 de ani, iar cel mai bãtrân era mos Chiculitã din Cavadinesti, de vreo 45 de ani. Când ne-am fãcut mai multi, am simtit nevoia de un semn distinctiv, de o uniformã. Dar pentru cã nu aveam posibilitãti, ne-am pus cu totii, la cãciuli, pene de curcan. Si asa intram prin sate cântând. Trecând în cântec si în trapul cailor, pe coamele dealurilor de lângã Prut, pe unde de atâtea ori trecuserã si luptaserã strãmosii nostri, se pare cã eram umbrele acelora care apãraserã pe vremuri pãmântul Moldovei. Viii de acum si mortii de atunci, eram acelasi suflet, aceeasi mare unitate, purtatã de vânturi pe creste de dealuri: a românismu lui. Vestea cã sosesc s-a întins din om în om, prin toate satele. Lumea ne astepta pretutindeni. Pe cine întâlneam pe drum, ne întâmpina cu întrebarea:

– Domnisorule, când veniti si pe la noi prin sat? Ieri v-a asteptat lumea pânã noaptea târziu.

 În sate,când cântam sau vorbeam oamenilor, simteam cã pãtrund în cele adâncuri sufletesti nedefinite, acolo unde politicienii, cu programele lor de împrumut, nu putuserã sã pogoare. Aici, în aceste adâncuri, am înfipt rãdãcinile miscãrii legionare. Ele nu vor mai putea fi scoase de nimeni. Joi, era zi de târg la Beresti. La ora 10 dimineata, am apãrut pe creasta de deasupra târgului, 50 de cãlãreti. De acolo, în coloanã de mars, cântând, am coborât în târg. Lumea ne-a primit cu mare însufletire. Din casele crestinilor ieseau românii si ne turnau cãldãri cu apã în cale, dupã vechiul obicei, ca sã ne meargã în plin pe drumul nostru.Ne-am dus din nou în curtea lui Nicu Bãlan, unde ar fi trebuit sã aibã loc prima întrunire. acum eram peste trei mii de oameni. N-am tinut întrunire. Am dat cãlãretilor, unora dintre ei, câte o amintire de la mine.  Lui Nicu Bogatu i-am dat tabachera mea, fãcutã în închisoarea de la Vãcãresti; lui mos Chirculitã i-am dat o zvasticã. Pe Lefter si Potolea i-am numit în Consiliul suprem al Legiunii, iar pe Nicu Bãlan, în statul major la Covurluiului. Pe Dumitru Cristian, seful legionarilor de pe valea Horincii. Valea aceasta a Hornicii, cu locurile si cu oamenii ei, mi-a rãmas dragã. Dupã Focsani, aici va fi al doilea stâlp al miscãrii legionare.

Vineri, înainte de Crãciun, seara la ora 5, am plecat cu camioneta spre Ludos. Eram patru: Radu Mironovici, care conducea, Emil Eremeiu, un alt cunoscut si eu. Un ger grozav oprise trenurile pe drum. În noaptea aceea am îndurat un frig îngrozitor. Desi umpluserãm camioneta cu paie si intraserãm pânã la brâu în ele. Am fãcut drumul Iasi – Piatra Neamt – Valea Bistritei. La ora 4 dimineata, eram pe crestele Muntilor Carpati.

La 11 seara, în ajunul Crãciunului, dupã mai mult de 24 de ore de mers, am ajuns la Ludosul de Mures. Aici ne-am odihnit bine la Amos. A doua zi, ne-am dus la bisericã, apoi am vizitat orãselul. E mai mare decât Tg Beresti si situat la vreo 40 km nord de Turda, capitala judetului. Si acesta e plin de j idãnime, fãrã însã a ajunge procentul de la Beresti. Si aici Iuda, asezat la Târg, si-a întins pânza ca un pãianjen peste întreg tinutul românesc. În aceastã plasã vor fi prinsi bietii tãrani, vor fi învârtiti si ametiti si apoi supti de tot avutul lor.

În dimineata zilei a doua de Crãciun, am pornit. Întâi camioneta cu 10 legionari, iar dupã ea, eu cu vreo 20 de cãlãreti: Amos, Nichita, Colceriu, profesorul Matei si altii, toti cu pene de curcan la cãciuli. Pe sosea ne întâlnea lumea si nestiind despre ce este vorba, ne privea cu nedumerire. Dar noi mergeam parcã investiti cu cea mai puternicã autoritate, cãci simteam cã venim în numele neamului românesc, din porunca lui si pentru dânsul.  În Gheta, Gligoresti, în Gura Ariesului, oamenii s-au adunat tot asa de multi ca si pe Valea Horincii. Nici lor nu le-am dus nici un program politic. Le-am spus numai cã venim din Moldova ca sã chemãm la înviere sufletul necãjit al românilor; cãci o mie de ani de robie, de nedreptate si de mormânt ne-au fost de ajuns. Rom ânia Mare s-a fãcut cu multã jertfã, dar parcã stãpânirea strãinã si vechea nedreptate se prelungesc încã si dincoace de înfãptuirea acestei Românii. Zece ani de guvernãri românesti n-au reusit sã ne vindece de rãnile care ne dor si nici n-au reparat nedre ptãtile seculare.Ele ne-au dat o unitate de formã dar sufletul românesc ni l-au frânt în atâtea bucãti, câte partide sunt.  Învierea neamului acesta clocoteste sub pãmânt si va izbucni în curând, luminând cu lumina ei întreg viitorul si întreg trecutul nostru întunecat. Cel ce va crede, va fi biruitor! Din nou simteam cum mã cobor în adâncuri. Desi la sute de kilometri distantã, desi în regiuni despãrtite de secole prin granite, si acolo am gãsit acelasi suflet, exact acelasi ca pe Valea Horincii de lângã Prut. Acelasi suflet al neamului , peste care am înteles cã n-a putut fi trasã niciodatã vreun fel de frontierã. El a curs de la un capãt la altul al neamului, de la Nistru pânã la Tisa, fãrã ca sã-i pese de frontierele asezate de mâna omeneascã, ca si apa care în adâncuri curge pe sub pãmânt, fãrã ca sã tinã seama de gardurile pe care oamenii le-au fãcut la suprafatã. Acolo, în adânc, nu am gãsit partide, nici vrajbã, nici ciocniri de interese, nici „oarba neunire", nici luptele între frati, ci unitate si armonie.

A treia zi de Crãciun am plecat din nou. Ne-am oprit la o bisericã si am fãcut o rugãciune pentru Mihai Viteazul, pentru Horia si ai lui si pentru Iancu, ca sã stie si ei cã noi pãsim astãzi pe pãmântul pe care trupurile lor au fost chinuite si sfârtecate pentru neam. Era ziua Sfântului Stefan. Am aprins o lumânare pentru sufletul lui Stefan cel Mare, prin care neamul nostru s-a ridicat la cea mai mare înãltime a lui si pe care au îl socot la înãltimea lui Napoleon, a lui Cezar si Alexandru Macedon . Pe oriunde vor merge pasii mei, prin orice lupte voi intra, dacã deasupra mea voi simti umbra Sfântului Arhanghel Mihail si dedesubt umbrele celor 20 de morti dragi ai familiei si miscãrii legionare, în dreapta simt sufletul lui Stefan cel Mare si spada sa.

La 20 ianuarie, am trimis pe Totu, Crânganu, Eremeiu, însotiti de o echipã cu camioneta, în jud. Tecuci; iar eu, la 25 ianuarie 1930, eram din nou pe Valea Horincii, în mijlocul cãlãretilor. La 26 seara, dupã ce am trecut prin Rogojeni, intrãm în Oancea. În ambele sate suntem primiti cu dragoste si cu nãdejdi de multimea adunatã. Suntem gãzduiti în Oancea la familia Antachi. A doua zi, luni, târg la Cahul. Sã trecem în Basarabia. Aici jidanii sunt multi si mai provocatori. Aici, ca si în celelalte târguri basarabene, jidãnimea e comunistã, dar nu pentru „iubirea de oameni", ci numai din urã pentru statul român, pe care numai prin triumful comunismului l-ar putea vedea doborât la pãmânt si pus sub cãlcâiul totalei stãpâniri jidãnesti. Triumful comunismului coincide cu visul iudaismului de a stãpâni si exploata popoarele crestine în virtutea „poporului ales", care stã la baza religiei jidãnesti.

Seara, am fãcut niste cruci albe din pânzã, de 20 cm pe care le-am pus pe piepturile cãlãretilor. Mi s-a dat o cruce de lemn pe care o voi purta în mânã.

A doua zi, la ora 10 dimineata, în fruntea a 30 de cãlãreti, trec Prutul, mergând cu crucea în mânã în contra puterii pãgâne care sugruma Basarabia crestinã. Dupã patru kilometri intrãm în oras. Crestinii ies din case si vin dupã noi. Nu ne cunosc, dar ne vãd cu cruci albe pe piept si cu pene la cãciulã. Trecem pe strãzi cântând: „Scoalã, scoalã, mãi române". Ne oprim în piatã. Într-o clipã se adunã în jurul nostru peste 7000 de tãrani. Nimeni dintre ei nu stie cine suntem si ce voim. Dar toti presimt cã venim spre mântuirea lor. Încep sã le vorbesc în aceeasi limbã ca pe Valea Hornicii si în Turda. Dar dupã douã minute politaiul Popov si autoritãtile strãbat pânã la mine si mã opresc:

-N-ai voie sã tii întrunire în piata publicã…

-Poporul român are voie oriunde în casa lui.

Autoritãtile strigau sã nu vorbesc; oamenii, sã vorbesc.

– Oameni buni – le spun eu – asa este; legile ne opresc sã tinem adunãri în piatã publicã. Sã mergem la marginea orasului sau într-o curte a cuiva. Fac semn cãlãretilor si pornim spre marginea orasului. Un cordon de sergenti opreste multimea. Peste câteva minute îmi apare în fatã un detasament de soldati cu baioneta la armã. În frunte un colonel, Colonelul Cornea. Scoate revolverul si mi-l pune în fatã:

– Stai, cã te-mpusc!

Mã opresc.

– Domnule colonel, de ce sã mã împusti, cãci nu am fãcut nici un rãu. Am si eu revolver, dar n-am venit sã mã bat cu nimeni si mai cu seamã cu armata românã. Toate argumentãrile mele au fost zadarnice. Am stat acolo timp de aproape o orã, suportând toate insultele si batjocurile posibile. As fi putut sã rãspund la fel si sã mã lupt. Mi-a trebuit însã o rãbdare de fier ca sã nu cad într-o situatie si mai tristã, aceea de a mã lupta eu, nationalist român, cu armata tãrii mele, în fata jidanilor comunisti.

Colonelul a început sã tragã cu sabia în noi si în cai, iar soldatii sã ne împungã cu baionetele. A venit prefectul. am descãlecat si am plecat cu el la Prefecturã. A fost un om civilizat. A venit si colonelul. I-am spus:

–Eu am respect pentru gradul Dvs., de aceea nu v-am rãspuns. Dar nu-i nimic. Lunea viitoare ne întâlnim din nou în acelasi loc.

Am plecat. Un sergent mi-a dat calul. Cristian si Chiculitã mã asteptau, fãrã cai, la poartã. Si-au adus si ei caii, am încãlecat si am pornit înapoi pe unde venisem, alungati din urmã de politisti si întovãrãsiti de privirile batjocoritoare ale jidanilor. La marginea orasului, am gãsit si pe ceilalti cãlãreti amãrâti si deprimati de înfrângerea avutã. Mai de parte, câtiva tãrani s-au furisat din oras, sã ne întrebe cine suntem.

– Mergeti si spuneti oamenilor cã lunea viitoare venim din nou. Toatã crestinãtatea din judet sã vinã la Cahul.

Suferisem o înfrângere. Acum nu mai puteam cânta, ne întorceam fãrã sã mai vorbim unul cu altul. Ajunsi la Oancea, am fãcut 10 afise de mânã prin care anuntam cã luni, 10 februarie, vom veni din nou la Cahul. Acestea le-am trimis prin cãlãreti în mai multe puncte ale judetului. Ne-am întors la Gãnesti, acasã la Cristian, unde a m ajuns pa la 12 noaptea, dupã un drum greu, prin întuneric de nu vedeam la doi pasi înainte, bãtuti în fatã de lapovitã, iar în spate de amintirea înfrângerii. Am dormit la Cristian. A doua zi dimineata, am plecat la Beresti. Acolo am scris un ordin cãtrelegionarii din Valea Horincii, Galati, Iasi, Bucuresti, Focsani si Turda, prin care le spuneam cã am fot înfrânti la Cahul si cã este, pentru noi toti, o problemã de onoare de a ne reîntoarce acolo si de a învinge. Cã sunt chemati în numãr cât mai mare. L ocul de adunare, la Oancea, nude trebuie sã fie prezenti cel târziu duminicã seara, 2 februarie. În acelasi timp, am anuntat si echipa Totu, Crânganu, Eremeiu, care se afla în judetul Tecuci. Am scris de asemenea o scrisoare tatãlui meu pe care-l rugam sãvinã sã ne ajute. Legionarii mi-au strâns bani si am plecat la Bucuresti. Acolo m-am prezentat d-lui Ioanitescu, subsecretar de stat la Interne.  I-am povestit cele întâmplate la Cahul si i-am cerut permisiunea de a tine o nouã întrunire – cerere legalã – luându-mi angajamentul desfãsurãrii în cea mai perfectã ordine a acestei întruniri. Cu conditia de a nu fi provocati de autoritãti. Dupã mai multe lãmuriri pe care mi le-a cerut, mi s-a aprobat întrunirea. Nu aveam nevoie de aprobare. Nu cere legea acest l ucru. Dar eu am vrut sã mã pun la adãpost de orice interpretare tendentioasã.  Duminicã dimineata am fost din nou la Oancea. Lefter s-a dus la Cahul, pentru a fixa cu autoritãtile locul de adunare. În oras era o mare fierbere. Autoritãtile primeau vesti cã tãranii se îndreaptã cu miile din toate pãrtile judetului, pentru a veni la adunare la Cahul.

În cursul zilei, au sosit douã camioane din Focsani, cu Hristache Solomon si Blãnaru. Au sosit de la Turda: Moga si Nichita; de la Iasi: grupul de legionari cu Banea, Ifrim si pãrintele Isihie: din Galati: Stelescu cu frãtia, un delegat al studentilor legionari din Bucuresti si Pralea cu cuiburile din Foltesti. apoi pe jos, cu cãrute si cãlãri, berestenii si legionarii din Valea Horincii. A sosit si tatãl meu. Seara eram peste 300 de legionari care au fost încartiruiti în Oancea. Si încã mai soseau.  Fiindu-mi teamã ca nu cumva sã ni se desfacã podul de pontoane de peste Prut, fãcându-ne astfel imposibilã trecerea, am dispus ca în timpul noptii, un grup de 30 de legionari sã ocupe ambele capete ale podului.  Luni dimineata, la ora 8, am trimis înainte un grup de 50de legionari sub comanda lui Potolea ca sã intre în oras pentru a face politia adunãrii. Între timp s-au fãcut interventii pentru a ne opri întrunirea. Era o imposibilitate. La ora 10 ne-am încolonat si am pornit:

În linia I-a , cãlãreti în numãr de 100, cu drapel, toti cu pene la cãciulã. Multi în cãmãsi verzi. Fiecare avea pe piept o cruce albã fãcutã din pânzã. Aveam înfãtisarea unor cruciati, care mergeau în numele crucii, în contra unor puteri pãgâne, sã scape pe români.

În linia a II-a , veneau pedestrii în coloanã de mars, cu drapelul lor, peste 10 la numãr.

În linia a III-a , urmau vreo 80 de cãrute, încãrcate cu câte 4-5 si 6 oameni, în majoritate locuitori din Oancea, de asemenea cu drapelul lor.

Totul avea aspect de început de bãtãlie. Când am ajuns la marginea orasului, o mare de capete descoperite ne-au primit fãrã urale si fãrã muzici, într-o impresionantã tãcere de bisericã. Am trecut cãlãri prin mijlocul acestei tãrãnimi. O parte plângea.

Tãrãnimea aceasta din întreaga Basarabie, nici ea nu a simtit nimic în bine dupã unire. Cãci iesind de sub stãpânirea ruseascã, a intrat sub stãpânirea jidanilor. A fost pur si simplu lãsatã pradã jidanilor. De 12 ani este exploatatã si suptã de cãtre comunistii jidani, cum nici cel mai tiranic regim cunoscut în istorie n-a exploatat vreo societate omeneascã. Orasele si târgurile sunt adevãrate colonii de lipitoriînfipte în trupul istovit al tãrãnimii. Si culme a nerusinãrii, tocmai aceste lipitori s-au transformat în luptãtori împotriva exploatãrii poporului, în contra terorii care apasã poporul. Acestia sunt comunisti din Basarabia si din România. Si mai mult: aceste lipitori pline de sângele supt al românilor întretin, în presa lor în frunte cu „Adevãrul" si „Dimineata" urmãtorul limbaj:

-Noi am trãit si trãim (lipitorile!) în cea mai bunã frãtie si armonie cu poporul român.  Numai niste dusmani ai poporului, dusmani ai tãrii, niste extremisti de dreapta,vor sã strice aceastã armonie.

Erau pe locul întrunirii peste 20.000 de tãrani. Desigur, cea mai mare adunare de oameni pe care o vãzuse de la începutul fiintei sale acest oras. Fãrã manifeste, fãrã ziare si fãrã propagandã. Întrunirea s-a tinut într-o mare solemnitate. De o parte, erau asezati în linie cãlãretii: de altã parte, coloana legionarilor pedestri. tãrãnimea a ascultat descoperitã. Nici un cuvânt, nici un gest n-a tulburat aceastã solemnitate. De astã datã colonelul Cornea n-a mai apãrut la întâlnirea datã. Am spus acestei tãrãnimi basarabene, pe care o vedeam cã asteaptã un cuvânt de mângâiere si pe care n-o adunasem eu aici, în numãrul acesta covârsitor, ci marile ei dureri:

– Cã noi nu vom lãsa-o uitatã în robia jidãneascã în care zace astãzi. Cã ea va deveni liberã, stãpânã pe rodul muncii ei, stãpânã pe pãmântul ei, stãpânã pe tara ei. Cã zorile zilei celei noi a neamului se aratã. Cã în lupta începutã, ea sã dea numai credintã – credintã pânã la moarte – si va primi, în schimb, dreptate si mãrire.

Au vorbit apoi: Lefter, Potolea, Banea, Ifrim, preot Isihie, Victor Moga, Târziu, Hristache Solomon. La urmã a vorbit timp de douã ore tatãl meu, desãvârsit ca limbã popularã, stil si adâncime. Apoi am sfãtuit tãrãnimea sã se împrãstie prin sate, în cea mai perfectã liniste si ordine, atrãgând atentia cã noi am face cel mai mare serviciu jidanilor dacã aceastã impunãtoare adunare s-ar sfârsi printr-o cât de micã dezordine. Lumea voia sã ne ducã cu ea. Din toate pãrtile ni se striga:

– Dumnezeu sã vã ajute!

Urmãriti de dragostea acestor tãrani, am plecat la Oancea, de unde ne-am despãrtit. Din acest moment al adunãrii de la Cahul, tatãl meu a intrat în miscarea legionarã. Lumea s-a împrãstiat în cea mai perfectã ordine. triumful nostru era mare, mai ales prin linistea si ordinea în care se desfãsurase si se terminase totul. Jidanii din Cahul avea însã nevoie cu orice pret de scandal, de tulburare si dezordine. Pentru ca sã ne compromitã actiunea si sã poatã determina mãsuri în contra ei din partea guvernului. Vãzând însã cã oamenii se îndreptã linistiti cãtre case, doi jidani, desigur pusi de rabin, au spart geamurile unui magazin, propriu lor magazin. Ar fi iesit de aici, în presa din Sãrindar: „Dimineata" si „Adevãrul": Mari devastãri la Cahul, Cât pierde tara în fata strãinãtãtii! etc., dacã autoritãtile si oamenii nostri ni i-ar fi surprins asupra faptului si n-ar fi fost dusi la politie. Am dat acest caz de micã importantã în sine, dar de o imensã importantã pentru cei care vor sã înteleagã si sã cunoascã sistemele de luptã diavolesti ale jidanilor. Ei sunt în stare sã dea foc unui oras întreg, pentru ca, aruncând propria lor faptã în spatele adversarului, sã compromitã o actiune, care altfel ar duce la rezolvarea completã a problemei jidãnesti. Atrag deci atentia legionarilor, sã nu se lase provocati, cãci noi, numai prin cea mai perfectã ordine vom triumfa. Dezordinea nu înseamnã conflictul nostru cu jidanii , ci însemneazã conflictul nostru cu statul . Or, jidanii de aici vor sã ne împingã în permanent conflict cu statul . Deoarece statul fiind mai puternic, noi, atrasi sau împinsi în luptã cu statul, vom fi mãcinati; iar ei vor rãmâne mai departe ca niste privitori impartiali.

La Iasi, mã astepta în poartã câinele meu Fragu, pe care-l aveam de la 1924, martor la toate încercãrile si luptele prin care trecusem de atunci încoace. Aici mi-am rezolvat chestiunile curente de organizare, corespondenta cu cuiburile, pe care mi le prezenta în regulã Banea, seful corespondentei legionare. Banea începuse a prinde bine felul meu de a vedea, în timp de doi an de corespondentã, încât putea rezolva foarte multe chestiuni singur, în aceastã perioadã în care veneam rar la Iasi.

N-am putut rãmâne acasã decât o sãptãmânã, deoarece tãranii din Basarabia au trimis delegati, scrisori si telegrame dupã mine. Ei s-au legat cu atâta nãdejde de miscare aceasta, cu atâta sfintenie, cum nu-si poate cineva imagina. În douã sãptãmâni de la prima intrare în Cahul, vestea despre legionari s-a dus ca fulgerul prin toatã masa crestinã a Basarabiei de jos. Din sat în sat, pânã la marginea Nistrului. Vestea unui început de mântuire din sclavia jidãneascã a aprins inimile bietilor tãrani.

Îsi legaserã pânã atunci nãdejdea de Partidul tãrãnesc, crezând cã ei, tãranii, când va veni la putere acest partid al lor, vor cãpãta dreptate. Dupã 8 ani de chinuri, de lupte, de nãdejdi în acest partid, au descoperit ceva îngrozitorpentru sufletul lor: cã au fost trãdati, înselati: cã în dosul numelui de partid tãrãnesc se ascund interesele jidãnimii. Partidul „La tãranul român cu perciunii de jupân". Asa în botezase profesorul Cuza. Te cuprindea jalea sã fi vãzut aceastã strivire de credintã în inimile tãrãnimii, în momentul în care, dupã 8 ani, a înteles cã buna ei credintã fusese înselatã.

Iatã-ne deci din nou la Beresti si apoi cu masina pe malul Prutului, la Rogojeni, unde mã asteptau peste 200 de cãlãreti sub conducerea lui Stefan Moraru si a lui Mos Cosa. Adunati de prin toate satele din jur.

-Sã mergem pânã la Nistru, spuse unul.

-Da! Vom merge, îi rãspund.

Acum îmi încolteste pentru prima oarã gândul sã fac o expeditie în stil mare cuprinzând toatã Basarabia de sud, de la Tighina pânã la Cetatea Albã. Întors la Iasi, mã munceste mereu acest gând: cum as putea face sã strãbat Basarabia pânã la Nistru? O singurã problemã e grea: cum as putea proceda ca sã nu ne opreascã autoritãtile, sã nu ne batem cu statul, cu armata? Atunci mã gândesc sã lansez o nouã organizatie nationalã, pentru combaterea comunismului jidãnesc, în care sã intre si „Legiunea Arhanghelul Mihail" si oricare alte organizatii de tineri, peste deosebire de partide. În modul acesta socoteam cã ne puteam strecura în Basarabia. Ce nume sã-i dãm acestei organizatii? Discut cu legionarii în sala cãminului. Unii spun: „Falanga anticomunistã", altii, alte denumiri. Crânganu spune: „GARDA DE FIER".

– Acesta sã fie!

Acum pregãteam aceastã actiune anticomunistã, nu antimuncitoreascã. Pentru cã eu, când zic comunisti, înteleg jidani.  Pentru a obtine autorizatia intrãrii în Basarabia, înlãturând astfel conflictele cu autoritãtile, peste câteva zile m-am prezentat în audientã la Dl. Vaida Voevod, pe atunci Ministru de Interne. De la Ionel Brãtianu, era al doilea om politic de talie mare pe care-l vedeam.  M-a retinut trei ore. Am înteles cã era gresit informat si asupra noastrã si asupra problemei jidãnesti, pe care nu o cunostea în adevãrata ei luminã. Pe noi ne credea niste tineri zvãpãiati, care vrem sã rezolvãm problema jidãneascã prin spargeri de geamuri. I-am explicat atunci cum vedem noi problema jidãneascã. Cum ea este o problemã de viatã si de moarte pentru români. Cum numãrul lor e coplesitor si inadmisibil; cum au desfiintat clasa de mijloc, orasele românesti. I-am spus proportia dintre crestini si jidani la Bãlti, Chisinãu, Cernãuti, Iasi; pericolul pe care-l reprezintã în scoli, amenintând cu înstrãinarea clasei conducãtoare românesti si cu falsificarea culturii noastre. I-am explicat si modul cum vedem noi rezolvarea. A înteles din primul moment despre ce este vorba. Dar, desi unui om de valoarea sa nu-i trebuie mult ca sã înteleagã esenta lucrurilor, totusi, eu cred cã el nu va putea niciodatã complet, pentru cã as e în firea lucrurilor: ochii de la 1890 nu mai vãd la fel u cei de la 1930. Sunt chemãri, suntîndemnuri, sunt porunci mute, pe care numai tineretul le aude si le întelege pentru cã numai lui i se adreseazã. Fiecare generatie cu ei în lume. De aceea, poate, nu avea suficientã încredere în noi.

Am obtinut aprobarea marsului în Basarabia, dupã ce bineînteles, mi-am luat angajamentul cã se va pãstra cea mai perfectã ordine. Peste câteva zile am fãcut un manifest cãtre tot tineretul tãrii.

Între timp încep mari frãmântãri în Maramures. Un alt colt de tarã româneascã, peste care moartea îsi întinsese aripa. Acolo, jidãnimea a cuprins satele. A pus stãpânire pe pãmânturi, pe munti, pe stânile din munti. Românii, ajunsi în stare de sclavie, se retrag tot mai mult în fata nãvãlirii iudaice si se sting încet, încet, lãsând mosiile lo r mostenite de la Dragos Vodã în mâinile nãvãlitorilor. Nici un guvern nu se mai intereseazã de ei, nici o lege nu-i apãrã.

La începutul lui iunie 1930, la poarta casei mele de la Iasi, se opreste o cãrutã cu doi cai. Din ea se coboarã doi preoti, un tãran si un tânãr.  Îi primesc înãuntru. Se recomandã preot ortodox Ion Dumitrescu, preot unit Andrei Berinde si tãranul Nicoarã.

– Venim cu cãruta din Maramures. De douã sãptãmâni suntem pe drum: suntem amândoi preoti în Borsa, unul unit si altul ortodox. Nu mai putem de mila nenorocitilor de români din Maramures. Am fãcut memorii peste memorii. Le-am adresat pe unde ne-a tãiat capul: Parlament, Guvern, Ministri, Regentã. De nicãieri, nici un rãspuns. Nu stim ce sã mai facem. Am venit cu cãruta pânã aici, la Iasi, sã rugãm studentimea românã sã nu ne lase. Vorbim în numele a mii de tãrani din Maramures, care au ajuns la disperare. Suntem preotii lor. Nu putem închide ochii la ceea ce vedem. Ne moare neamul. Si ni se frânge inima de milã.

I-am gãzduit câteva zile si le-am spus:

– Singura solutie pe care o vãd este sã-i organizãm si sã încercãm a le ridica moralul. Ei sã stie cã nu duc singuri lupta; cã noi îi sprijinim; cã luptãm pentru ei si cã soarta lor depinde de biruinta noastrã. În urmã le-am trimis, pentru organizare, pe Totu si Eremeiu. Iar mai târziu pe Savin si pe Dumitrescu-Zãpadã. Mii de tãrani din Borsa si din toate vãile se înrolau în organizatie. Jidanii si-au dat seama de primejdia unei renasteri românesti si au început a provoca. Vãzând cã sistemul nu le reuseste, atunci au recurs la un mijloc infernal. Au dat foc Borsei, aruncând vina asupra românilor. Ziarele jidãnesti au început imediat sã tipe. Sã cearã mãsuri energice contra românilor, care vor sã facã pogromuri. Preotii amândoi au fost atacati de jidani, batjocoriti, loviti si mai apoi alungati mai multi kilometri si bãtuti cu pietre. La urmã au fost arestati ca agitatori si închisi amândoi în temnita din Sighetul Marmatiei. De asemenea au fost arestati: Savin si Dumitrescu-Zãpadã si cât eva zeci de tãrani fruntasi. Totu si Eremeiu au fost si arestati la Dorna si închisi în arestul de la Câmpulung. „Adevãrul" si „Dimineata" încep o adevãratã canonadã de minciuni si infamii puse în sarcina preotilor si a arestatilor. Toate protestele noastre: telegramele, memoriile etc., n-au nici un rezultat, din cauza tipetelor, larmei si presiunilor jidãnesti.

În vederea marsului pe care urma sã-l facem, dau un „ordin de mars" pe care-l public în „Pãmântul Strãmosesc". Extrag din el:

1. Mergem sã trecem Prutul în sunetul vechiului imn al unirii românesti „Hai sã dãm mânã cu mânã cei cu inima românã". Mergem sã facem o vizitã satelor între Prut si Nistru, sã le ducem cântecele noastre si sã legãm frãtie de legionari cu urmasii lui Stefan cel Mare si Sfânt.

2. Durata marsului, o lunã.

3. Formatie pe 7 coloane puternice, la interval de 20 km.

4. Trecerea Prutului prin 7 puncte. Coloana din dreapta cu directia si obiectivul de atins: Cetatea Albã, coloana din stânga, directia si obiectivul: Tighina.

5. Modul de înaintare, marsul pe jos de la Prut pânã la Nistru.

6. Data plecãrii, 20 iulie, dimineata. Trecerea Prutului la ora ce se va anunta.

………………………………………..

În momentul în care jidãnimea a luat cunostintã de faptul cã noi voim sã intrãm în Basarabia pentru a trezi constiinta românilor, presa jidãneascã a pornit în contra noastrã un uragan de atacuri. Calomnii, minciuni, atâtãri, s-au abãtut fãrã încetare timp de o lunã peste noi.

Aceste atacuri s-au îndreptat deopotrivã si în contra d-lui Vaida. Jidanii cereau ca dl. Vaida sã fie imediat debarcat de la Ministerul de Interne, mai mult, „dat peste bord", pentru îndrãzneala de a fi aprobat ca noi, tinerii români, sã intrãm în Basarabia pentru a duce un cuvânt românesc de bine, demângâiere, de nãdejde, pãrintilor si fratilor nostri de peste Prut.  Basarabia e datã economiceste si politiceste în stãpânirea absolutã a jidanilor. Orice încercare de dezrobire româneascã, orice atingere a acestei negre stãpâniri, este consideratã ca o crimã. Sub presiunea atacurilor si uneltirilor presei jidãnesti, marsul în Basarabia a fost interzis, tocmai în ziua în care legionarii porniserã din toate pãrtile spre Prut. Am fãcut atunci urmãtorul protest pe care l-am lansat în capitalã:

„Marsul Gãrzii de Fier, care trebuia sã aibã loc în Basarabia a fost oprit. Inamicii unei Românii sãnãtoase si puternice au triumfat. Jidãnasii din Sãrindar, de la Lupta, Adevãrul, Dimineata, acesti otrãvitori ai sufletului românesc, de o lunã de zile amenintã, de o lunã de zile insultã, de o lunã de zile ne pãlmuiesc sufletele, aici la noi acasã. Din cãpusi înfipte în sânul cestei natii, s-au transformat în monopolizatorii întelegerii intereselor superioare ale patriei si cenzuratorii nepoftiti ai tuturor actelor de guvernãmânt. La Turda au cerut guvernului sã opreascã demonstratia, sub motiv cã se aprinde Ardealul; la Cahul , cã se începe revolutia în Basarabia; la Galati, cã se vor naste mãceluri si pogromuri. Pretutindeni au rãmas niste provocatori ordinari, Legiunea pãstrând o ordine si o disciplinã desãvârsite. Astãzi ne îndreptam spre Nistru, pentru ca sã întoarcem Basarabia cu fata spre Bucuresti. Dar, acestor mercenari ai comunismului, nu el convine aceasta. Basarabia trebuie sã rãmânã pradã bolsevismului si sã priveascã spre Moscova, pentru ca ei sã continue a teroriza cu provincia dintre Prut si Nistru întreaga politicã a României.

Politicianismul venal si pervers, acest putregai care ne infecteazã viata, îi secundeazã, din calcul meschin de interes electoral si dintr-un înjositor spirit de servilism, în opera lor de dezmembrare a tãrii si înstrãinare a pãmântului nostru strãmosesc. Spirit si calcul care au dat România, de 50 de ani încoace, pe mâna veneticilor de peste hotare.

Priviti!… se miscã astãzi mucenicii din Maramures si Bucovina! Îsi plâng pe drumuri amarul de robie în care i-a aruncat ticãlosia tuturor conducãtorilor de tarã; nu pentru cã i-ar fi uitat, ci pentru cã i-au vândut. Nu vi se pare cel putin straniu, cã nu s-a gãsit un singur glas în aceastã tarã, care sã vinã cu un cuvânt de mângâiere pentru ei? Si nu vi se pare cel putin o nerusinare, a reduce toatã chestiunea din Maramures la „instigatorii" Nicolae Totu si Eremeiu? Ei sunt vinovatii? Dar politicianismul care a înselat în fiecare zi, de 12 ani, nu este vinovat? Dar sutele de mii de venetici, jidani, care au venit peste capul lor ca lãcustele, sã le ia pãmântul rãmas de la strãmosi si sã-i robeascã, acestia nu sunt instigatori si provocatori? Dar domnii din Sãrindar care necinstesc mândria noastrã de stãpânitori în tara aceasta, acestia nu sunt provocatori?

Iatã un exemplu tipic din care se poate vedea adevãrata cauzã a „dezordinilor" din Bucovina si Maramures. "Universul" din 17 iulie 1930 publicã urmãtoarea statisticã: la Cernãuti: copii în vârstã de scoalã, curs primar: 12.277 din care români (bãieti si fete) 3.378 iar restul de 8.825 strãini. Ce dovadã de coplesire a elementului românesc din nordul tãrii mai doriti? Unde voiti sã fugã din fata acestei nãvale uriase si ucigãtoare sufletul neamului românesc? Îi bârfiti si îi loviti si-i ofensati, cã s-ar ridica pentru pâine si „situatie economicã proastã", când în realitate ei se înaltã cutezãtor, sã apere fiinta românismului la granita de nord. Pentru ce nu s-a gãsit nici un bãrbat politic sã-i spuie Majestãtii Sale adevãrul:

Nenorocitii acestia nu cer pâine. Cer dreptate! Cer eliberarea suflatului românesc care trage sã moarã, înãbusit în Maramures si Bucovina. Cer mãsuri în contra sutelor de mii de jidani, ghiftuiti, rotunzi si albi va viermii, care-i sfideazã în fiecare zi în sãrãcia lor, sub protectia tuturor autoritãtilor românesti.

Desigur, stiu ei bine, domnilor ziaristi, cã nu prin manifestãri violente vor putea rezolva o asemenea problemã: dar ajunsi la limita de pe urmã a rãbdãrii, ei vor sã impunã o conducere româneascã României; sã forteze legiferarea româneascã: legi de protectie a elementului românesc în România.

Poate voiti ca prin insultele neîncetate cu care rãniti sufletele românesti, sã mã vedeti într-o bunã zi în fruntea sfintilor rãsculati din Maramures? Sã stiti cã în clipa aceea v-a sunat ceasul si v-a sunat si scândura!

În orice caz, dacã legile vi se par insuficiente ca sã vã poatã domoli, eu vã declar cã am destulã putere pentru ca sã vã pun la locul vostru si sã vã fac sã întelegeti în ce tarã trãiti. Dacã nu vã linistiti, voi chema în contra voastrã tot ce este viu în tara asta, hotãrât sã lupt prin toate armele pe care mi le va pune la dispozitie mintea.

O Românie nouã nu poate iesi din culisele partidelor, dupã cum România Maren-a iesit din calculele politicienilor, ci de pe câmpiile de la Mãrãsesti si din fundul vãilor bãtute de grindina de otel.

O Românie nouã nu poate iesi decât din luptã. Din jertfa fiilor sãi. De aceea, nu politicianismului mã adresez astãzi. Ci tie, soldat. Înaltã-te! Istoria te cheamã din nou Asa cum esti. Cu mâna ruptã. Cu piciorul frânt. Cu pieptul ciuruit . Lãsati-i pe neputinciosi si pe imbecili sã tremure. Voi, dati lupta cu bãrbãtie. În curând, Garda de Fiervã va chema la o mare întrunire în Bucuresti întru apãrarea maramuresenilor, copiii lui Dragos Vodã si a bucovinenilor , fiii lui Stefan cel Mare si Sfânt. Scrieti pe steagurile voastre: Strãinii ne-au coplesit. Presa înstrãinatã ne otrãveste. Politicianismul ne omoarã. Sunati din trâmbite alarma. Sunati din toate puterile.

În clipa când dusmanii ne coplesesc si politicienii ne vând, români, strigati cu înfrigurare ca pe potecile muntilor, în ceasurile de furtunã: PATRIA! PATRIA! PATRIA!

Corneliu Zelea Codreanu

Seful Legiunii"

În seara zilei în care afisasem manifestul, mã gãseam la Centrul Studentesc. Stãteam de vorbã cu câtiva studenti. Îsi face aparitia si tânãrul Beza. La un moment dat îsi scoate insigna organizatiei „Vlad Tepes" si o aruncã:

– De astãzi înainte, nu mai am nimic cu „Vlad Tepes", îmi dau demisia.

Pe mine, gestul nu m-a impresion at. Întâi, pentru cã Liga „Vlad Tepes" mi s-a pãrut ceva neserios si cu atât mai mult tineretul „Vlad Tepes", despre a cãrui existentã m-am îndoit chiar din primul moment. O demisie din acest tineret mã lãsa complet rece. Dupã mai multe minute, tânãrul intervine din nou în discutie, spunând cã ar voi sã devinã legionar, dacã eu n-as avea vreo obiectiune. I-am dat un rãspuns vag, care sã ocoleascã un refuz. Dogma legionarã îmi impune rezervã la orice nouã cerere de intrare în Legiune si cu atât mai mult în c azul de fatã. Cu câteva sãptãmâni înainte, îl mai vãzusem pe Beza la un mic restaurant, unde mã întreba dacã n-ar fi bune sã-l împuste pe Stere. Nu l-am luat în serios nici atunci. La plecare m-a invitat sã dorm la el. Am refuzat. M-am culcat le medicinisti. A doua zi pe la 12, aud strigând pe vânzãtorii de gazete: „Atentatul contra ministrului Anghelescu". Cine? Beza. Cum? A tras câteva focuri fãrã sã-si atingã victima decât superficial. De ce? Nu stiam. Mã interesez. Aud: conflict între macedoneni si Anghelescu pe tema „Legii Dobrogei noi", prin care se încalcã interesele românilor din Dobrogea. Pe Anghelescu nu l-am cunoscut niciodatã, dupã cum nu-l cunosc si nu l-am vãzut nici pânã în ziua de astãzi. Peste douã zile sunt chemat la instructie. În buzunaru l lui Beza s-au gãsit manifeste de ale „Gãrzii de Fier". Explic judecãtorului de instructie si dau o declaratie. Nu am nici o cunostintã si nici o legãturã. Nu cunosc nici mãcar mobilul care l-a îndemnat. Mi se dã drumul. Mã gândesc: cum poate cãdea nãpast a pe om. Dacã as fi primit invitatia lui Beza de a dormi la el? Deveneam autor moral. Orice argument expus de mine întru apãrare ar fi fost de necrezut. Mai ales cã faptul coincidea cu oprirea marsului în Basarabia.

A doua zi, spre marea mea surprindere, citesc în „Dimineata" cu titlul pe jumãtate de paginã: Corneliu Codreanu înfiereazã fapta lui Beza. Rãmân uluit. Mã duc la judecãtorul de instructie si-i spun:

-Domnule judecãtor, sunt foarte mirat cã a putut iesi, de aici, de la dvs., dintr-o instructie secretã, o informatie inexactã. Eu nu am înfierat fapta lui Beza. Nu am eu chemarea de a înfiera fapta lui Beza!

-Nu am dat nici o informatie. Sunt inventie de ale presei.

Dar pot sã fiu eu cãlcat în picioare de presa jidãneascã? Chiar dacã am cunoscut pe cineva numai câteva minute, chiar dacã nu am avut nici un fel de legãturã cu el, nimeni nu mã poate forta sã ca sã mã reped ca o canalie asupra lui , într-un asemenea caz si sã-l înfierez. Nu vreau. Poate s-o facã toatã lumea, afarã de mine, pentru cã nici nu stiu despre ce este vorba si pentru cã trecutul meu, în care am fost pus în aceeasi situatie de a trage, mi-a luat dreptul de a înfiera pe altii. Voi face un nou avertisment.

În aceeasi zi am tipãrit un manifest pe care l-am împrãstiat în capitalã:

„Deoarece presa a îndrãznit din nou sã mistifice adevãrul, sustinând cã eu as fi „înfierat" gestul lui Beza, tin sã dau urmãtoarele lãmuriri: Dacã Dl. Ministru Anghelescu o fi având motive de a fi supãrat, cred cã cel putin tot atâtea motive are si tânãrul Beza, atât în fata justitiei cât si în fata sufletului românesc.

Declar cã nu înteleg sã iau apãrarea celui dintâi, înfierând pe cel de-al doilea, ci cã voi apãra pe tânãrul Beza si cauza lui cu toatã cãldura sufletului meu si cu toatã puterea. Iar voi, din Sãrindar, înscrieti în rãbojul rãfuielilor apropiate al doilea avertisment."

Corneliu Zelea Codreanu

În urma acestor douã avertismente raporturile mele cu Dl. Vaida s-au rupt. Dl. Vaida s-a supãrat pe mine. Eu nu puteam însã proceda decât asa cum îmi dicta constiinta.

Chemat din nou la instructie, am fost arestat. Iatã-mã, asadar, din nou în dubã spre Vãcãresti. În aceeasi dubã mai erau încã sapte tineri cu care fac cunostintã: Papanace, Caranica, Pihu, Mamali, Anton Ciumetti, Ficata si Ghetea. Fãcuserã un manifest de solidarizare cu Beza. Am pãsit din nou pe sub aceleasi porti, ca si acum 7 ani în urmã, cu ceilalti 5 camarazi si printr-o întâmplare am fost dus în aceeasi celulã în care stãtusem atunci. A doua zi, am intrat în fabricã siam vãzut icoana Sfântului Arhanghel Mihail,de la care am pornit acum 7 ani, când eram copil.

Aici, în închisoare am cunoscut bine pe acesti tineri aromâni, plecati din Muntii Pindului. Culturã aleasã, o înaltã sãnãtate moralã, buni patrioti. Constructie de luptãtori si de viteji. Oameni de jertfã.  Aici am cunoscut îndeaproape marea tragedie a macedo-românilor, aceastã ramurã româneascã, ce de mii de ani, singurã, izolatã în muntii ei, îsi apãrã, cu arma în mânã, limba, nationalitatea si libertatea.  Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul sãu bun si curat ca roua, sã fie, prin tragica sa moarte si chinuire, cel mai mare martir al miscãrii legionare, la României legionare.  Aici gândurile si inimile noastre s-au înfrãtit pentru totdeauna. Vom lupta împreunã pentru neamul nostru întreg din Pind si pânã dincolo de Nistru. Nici plângeri, nici petitii, nici interventii pe la toate guvernele, surde pentru românii de peste hotare sau de aici, ci numai o natie rom âneascã puternicã si stãpânã va putea rezolva toate probleme românesti de pretutindeni. Atunci, acesti români, rãzletiti în lumea largã, vor fi adusi în tarã.Cãci este nevoie de sângele lor al tuturor aici, unde românimea se luptã cu moartea. Si e bine s ã se stie cã în aceastã luptã, au putut exista guverne care au deschis larg portile tãrile pentru miile de jidani si care în acelasi timp, au interzis intrarea în tarã a românilor de peste hotare.

Toate fortele oculte erau în joc pentru ca, presând asupra justitiei, sã obtinã condamnarea mea. Noua mea arestare si încarcerare la Vãcãresti a creat o stare de mare satisfactie în rândurile jidãnimii. Sunt atacat si insultat în toate foile de orice jidãnas obraznic. Mã atacã si foile românesti din slujba partidelor, pentru ca sã placã jidanilor.

Mise fixeazã termenul de judecatã. Încep aceleasi pregãtiri. Astept ca Nelu Ionescu, care mã apãrã în toate procesele începând de la 1920, sã vinã la Iasi. La rugãmintile studentilor s-au mai înscris în apãrarea mea si dl. Mihail Mora.  Procesul meu este, ca totdeauna, un asalt iudaic pentru a se obtine o condamnare. O cât de micã condamnare, cer jidanii de la „Adevãrul". Numai ca sã poatã spune cã miscarea condusã de mine este anarhicã, uzând de mijloace ilegale de actiune.  Misunã jidanii pe sãlile Ministerului de Justitie cu tot felul de interventii. În fata lor magistratura românã stã dreaptã si neînduplecatã. Sunt achitat. Procurorul face însã apel. Sunt retinut mai departe la Vãcãresti. Presiunile si interventiile puterii iudaice se mãresc. Sunt dus din nou la judecatã. Procurorul Praporgescu, la judecarea apelului, pentru a face pe placul acestei puteri, m-a asezat în boxã cu escrocii, hotii de cai si pungasii de buzunare. Trei ore i-au judecat pe acestia, încare timp am fost obiectul privirilor ironice si sfidãtoare a zeci de jidani. La urmã abia s-al luat procesul meu. Am fost din nou apãrat de d-nii Mihail Mora si Nelu Ionescu. Procesul s-a terminat cu o nouã achitare. Dupã aproape o lunã si jumãtate de închisoare, am fost eliberat. Am plecat acasã.

Dupã acestea, cu Nelu Ionescu, Gârneatã, Mota si Ibrãileanu, am pornit cu camioneta la Sighetul Marmatiei sã ne interesãm de soarta celor doi preoti care se aflau închisi într-o mizerie înspãimântãtoare. Nu venea nimeni sã-i vadã, sã le aducã de mâncare. Preotul Dumitrescu avea sotia bolnavã si doi copii mici. O casã, fãrã pâine, fãrã bani, fãrã medicamente, din mila oamenilor. Soartã de preoti crestini, ridicati întru apãrarea crucii, a bisericii si a neamul ui lor! La fel de tristã era si soarta celorlalti 10 tãrani fruntasi arestati.

Afarã, jidãnimea triumfa. Se strângeau bani în tarã si strãinãtate. Guvernul dãdea bani pentru „nenorocitii de jidani" de la Borsa, pentru ca sã-si facã case noi din piatrã, cu etaj, în timp ce bietii tãrani români mãnâncã pâine din fãinã de lemn amestecatã cu rumegãturã de ovãz.

Eu, care am vãzut atunci acest Maramures românesc, gemând si zbãtându-se în ghearele mortii, nu pot decât sã îndemn pe toti oamenii politici, pe toti membrii învãtãmântului, pe toti preotii, pe studenti, ca si pe elevii de scoalã, ca si pe toti procurorii umanitãtii, care vin sã ne cenzureze viata politicã:

– Mergeti cu totii si vizitati Maramuresul. Puneti arbitru pe orice om din lumea întreagã, sã rãspundã dacã e admisibil ca în tara Româneascã, sã se petreacã cu românii ce se petrece în Maramures.

Dupã patru luni de zile, preotii au fost transportati în închisoarea din Satu Mare. Acolo s-a judecat procesul lor, în care mai erau implicati 50 de tãrani si tãrãnci cu copii în brate, si 20 de jidani. Au pledat în procesul acesta profesorul Cãtuneanu, Ion Mota, un avocat din localitate si eu, pentru români, si patru avocati jidani pentru cei 20 de acuzati ai lor. Dupã opt zile cu totii au fost achitati, deoa rece tot ce li se pusese în sarcinã nu era adevãrat.

Între timp, dl. Vaida, sub presiunea atacurilor jidãnesti, a fost scos de la Ministerul de Interne si tot prin aceeasi presiune, înlocuit cu dl. Mihalache, care prin manifestãrile din ultimul timp lãsa sã se întrevadãcã nu se va sfii sã întrebuinteze fatã de noi metode de „mânã tare". Acest moment sosise.

Tânãrul Dumitrescu-Zãpadã, care fusese arestat la Sighet, exasperat de minciunile, atacurile, injuriile presei jidãnesti, fãrã sã întrebe pe nimeni, fãrã sã spunã un singur cuvânt cuiva, ia un revolver pe care-l gãseste la întâmplare, pleacã la Bucuresti, intrã în cabinet la Socor si trage un foc de revolver în acesta. Revolveru l era însã stricat. La al doilea glonte s-a defectat. Era în timpul sãrbãtorilor Crãciunului, dupã un an de zile, în care timp nu stãtusem acasã nici o lunã. Voiam sã fac sãrbãtorile în familie. Eram la Focsani, pregãtindu-mã sã plec spre casã, când citesc în ziare cele întâmplate la Bucuresti. Am fost imediat chemat la judecãtorul de instructie, Papadopol. S-a dovedit cã nu aveam nici un amestec în cele întâmplate. Mi s-a dat drumul.

Am plecat din nou la Focsani, unde din ordinul d-lui Mihalache si fãrã ni ci un motiv, am fost înconjurat de politie, în casã la Hristache Solomon si timp de 8 zile n-am putut iesi afarã. Domnul Mihalache dizolvase Garda de Fier si Legiunea, printr-un jurnal al Consiliului de ministri. S-au fãcut perchezitii la toate organizatiile, s-au ridicat scriptele, s-au sigilat sediile. Acasã la Iasi precum si la Husi mi s-au rãscolit pânã si pernele si saltelele.

Pentru a cincea oarã mi se rãvãsea casa, luându-mi-se tot ce era în legãturã cu miscarea, pânã la cele mai mici însemnãri pe care le aveam. Saci întregi, plini de acte, scrisori, hârtii, au fost ridicate din casele noastre si duse la Bucuresti. Dar ce puteau sã gãseascã la noi ilegal sau compromitãtor? Noi lucram la lumina zilei si tot ce aveam de spus, spuneam în gura mare. Credinta noastrã ne-o mãrturiseam tare în fata lumii întregi.

De la Focsani, la 9 ianuarie, am fost dus de agenti la Bucuresti si acolo, dupã un interogator de 12 ore, arestat si trimis iar la Vãcãresti. Au mai fost adusi a doua zi legionarii din judetele încare lucrasem cel mai mult: Lefter, de la Cahul; Banea, de la Iasi; Stelescu, de la Galati; Amos Pop, din Turda; Totu si Dãnilã.

O nouã loviturã asprã datã în moalele capului, unei organizatii românesti, care nu fãcuse nimic ilegal, ci numai încercasesã-si  ridice fruntea în contra hidrei iudaice. O nouã încercare a neamului acesta de a se ridica, prin tineretul sãu, din robie, se prãbusea sub loviturile unui român, Ministru de Interne, în aplauzele unanime ale jidãnimii din tarã si din strãinãtate. Si de aceastã datã, furia pentru nimicirea noastrã s-a pornit necrutãtoare. Nici un mijloc n-a fost crutat pentru a ne distruge. Nici o infamie. Si nu eram vinovati cu nimic. Pãtrundeau pânã la noi foile jidãnesti care ne atacau cu violentã, bãtându-si joc de noi si de adevãr; iar noi nu puteam face nimic. Nu puteam rãspunde nimic.  Cu bratele încrucisate între patru pereti de închisoare, priveam cum merg asupra noastrã insulte si acuzatii peste acuzatii, care de care mai grozave.

Pentru a arãta mãsura infamiei presei jidovesti din acea vreme, este suficient ca din multiplele încercãri fãcute cu intentia de a ridica în contra-ne opinia publicã si de a forta condamnarea noastrã, s redau urmãtorul fals ordinar sãvârsit de ziarul „Dimineata" si apoi reprodus si comentat de celelalte. Atrag atentiunea cã niciodatã n-am conceput, scris si iscãlit un asemenea ordin. Nu-mi apartine nici un cuvânt. El este pe de-a-ntregul nãscocit de jidãnime. Îl reproduc în întregime astfel cum a apãrut cu comentariile ziarului dimineata:

În legãturã cu scopurile si mijloacele uzitate de organizatia Arhanghelul Mihail , suntem în mãsurã sã publicãm un document senzational emanat de la legiunea din Iasi. Este vorba de o circularã trimisã la Câmpulung si Ludosul Mare de cãtre Legiunea Arhanghelul Mihail din capitala Moldovei:

Legiunea Arhanghelul Mihail

Sediul Iasi (Râpa Galbenã)

Cãminul Cultural Crestin

245/930 ad circulandum

Copie

Pentru rãspunsuri adresati Corneliu Zelea Codreanu Str. Florilor 20, Iasi

prin cifru –

Cãtre

Batalionul II Câmpulung

Batalionul III Ludosul de Mures

Avem onoare a vã aduce la cunostintã urmãtoarele:

Luând în considerare cã autoritãtile civile cât si cele militare au slãbit în vigilenta lor prin faptul cã noi am intervenit pe lângã unele personagii suspuse – atât la Ministerul Internelor, cât si din (e vorba de o altã autoritate înaltã N.R.) – trebuie ca sã dublãm forte mari de propagandã si instigatii abuzând de aceastã ocazie, care nu suntem siguri cã într-o bunã zi din nou se va întoarce c ontra noastrã. Prin urmare fãrã nici o ezitare si pierdere de timp, veti face urmãtoarele:

1.Veti întocmi tablouri de companii si plutoane de toti legionarii care au depus jurãmântul. Aceste tablouri le veti înainta Legiunii pânã la 1 noiembrie cor. care se vor centraliza apoi pe regiuni.

2.Batalionul II. va convoca la Câmpulung pe principalii conducãtori: Robota, Popescu, Serban, Despa, iar absolut în secret pe comisarul Nubert, Vatra Dornei si pe seful postului Poiana Stampii, Pãduraru Gheorghe. Le veti comunica cã Legiunea a luat dispozitiuni în schimbarea planului de lucru. De acum se va lucra prin conspiratii absolut în secret, nu veti mai tine întruniri publice si nici propagandã – veti lua contact mutual cu toti legionarii sefi de cuiburi – punându-le învedere sã mentinã aceeasi stare de revoltã între tãrãnime.  Lovitura decisivã se va da în toamna aceasta cu ocazia schimbãrii guvernului Mironescu.

3.Bat. III, veti convoca pe dl. Profesor Matei, Moga Victor, Moga Tãnase si comandantul plutonului din Grindeni – din Urca, veti chema doar pe comerciantul Moldovan. În secret se va chema serg.-instr. Jandarm Constantin, de la postul Ludos – comunicându-le (ca la Bat. II).

4.De 2 ori pe sãptãmânã veti scoate tineretul legionar la exercitii pe teren – (islaz) sau alte locuri – pregãtindu-l si explicându-i mãretul nostru scop, îmbãrbãrându-l.

5.Seful marelui stat major pe lângã Bat. III va termina cât mai repede posibil cu lucrãrile ce a fost însãrcinat verbal si cu ord. secr. nr. 7/1930 în cazul cã ecrazitul nu a fost îndeajuns veti cere din nou persoanei cunoscute.

6.Prin corespondentã veti încunostiinta si pe d. dr. Iosif Ghizdaru de la Sighisoara despre cele de mai sus, trimitându-i si un raport detaliat asupra activitãtii de la Ludos – la Sighisoara va lua fiintã Bat. IV sub conducerea d-lui dr. Ghizdaru.

7.Acest ordin îl veti arde imediat dupã primire. Fiti prudenti, o armatã de spioni jidani s-au pus în urmãrirea actiunii noastre – nu stati de vorbã si nu primiti pe nimeni care nu are semnãtura mea. Sus inimile, trãiascã Legiunea si cu Dumnezeu înainte!

Iasi. 7 octombrie 1930.

Comand. Leg.

(ss) Corneliu Zelea Codreanu

Seful stat Major si secretar

(ss) Gârneatã

Reiese clar din aceastã circularã cã legiunea Arhanghelul Mihaila pregãtit actiuni criminale apropiindu-si pentru aceasta pe unii dintre functionarii publici. Desi tardiv, autoritãtile sunt deci datoare sã identifice pe absolut toti functionarii publici care s-au pus în serviciul criminalei actiuni a legiunii Arhanghelul Mihailsi sã aplice sanctiunile cele mai severe."

Îmi dãdeam seama cã situatia era grea. Organizatia dizolvatã, sediile sigilate, perchezitii prin toate pãrtile. Opinia publicã zãpãcitã complet în fata tipetelor jidanilor si înmãrmuritã de acuzatiile pe care acestia ni le azvârleau, înclina sã creadã de adevãrate toate aceste odioase înscenãri. Pe deasupra, în închisoare, mizerie, frig, umezealã, lipsã de aer si de luminã, lipsã de asternut. Trebuia o mare interventie ca sã putem cãpãta niste paie pentru a pune în saltele si niste rogojini pentru a acoperi igrasia de pe pereti.  1931 începuse în închisoare sub ploaie de minciuni, de insulte si de lovituri ale jidanilor. I-am dus, si de rândul acesta, pe noii camarazi care mã întovãrãseau în noua mea încercare, sã vadã icoana si toate locurile pline de amintiri pentru mine.  Era desigur greu si pentru ei. Dar, rãspunderea lor nu era decât pentru ei si cu mult mai micã. tinta care trebuia sfãrâmatã si nimicitã eram eu. Simteam cum din nou se adunã nori negri deasupra noastrã, cum din nou si cu mai multã îndârjire se prãvãleste asupra noastrã o lume dusmanã, care vrea sã ne piardã. Singurul sprijin, în mijlocul acestor infernale uneltiri si uriase asalturi, l-am gãsit numai în Dumnezeu. Începem sã postim, post negru, toate vinerile. Iar în fiecare noapte la ora 12,sã citim Acatistul Maicii Domnului. Afarã, legionarii din capitalã în frunte cu Andrei Ionescu, Ion Belgea, Iordache, Doru Belimace, Victor Chirulescu, Cotigã, Horia Sima, Nicolae Petrascu, Iancu Caranica, Virgil Rãculescu, Sandu Valeriu, fac sfortãri uriase pentru a lumina opinia publicã derutatã de presa Sãrindarului.  Si în acelasi timp devotatul si neclintitul Fãnicã Anastasescu – nelipsit de la toate încercãrile prin care am trecut – cautã sã ne îmbunãtãteascã starea materialã din închisoare.  Iatã vina ce mi se punea în sarcinã, prin:

„Având în vedere actele de procedurã penalã adresate contra lui Corneliu Zelea Codreanu, avocat din Iasi, în etate de 31 ani, prevenit cã a comis faptul cã a încercata întreprinde o actiune împotriva formei de guvernãmânt statornicitã prin Constitutie si a încercat a face agitatiuni din care putea rezulta un pericol pentru siguranta publicã prin organizarea unei asociatiuni Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier, având ca scop întronarea unui regim dictatorial , ce urma sã fie impus la un moment voit de el, prin mijloace violente , în care sens partizanii erau pregãtiti si îndemnati, prin instructie quasi-militarã, ordine, directive si cuvântãri, precum si prin publicatiuni. afise, embleme, discursuri în întrunirile organizate sau întrunirile publice.

Având în vedere cã acest fapt e prevãzut de art. 11 aliniatul II din legea pentru reprimarea unor noi infractiuni în contra linistii publice, cu închisoare de la 6 luni, pânã la 5 ani si cu amendã de la 10.000, la 100.000 lei si cu interdictiune corectionalã.

Considerând cã din cercetãrile fãcute rezultã sarcini si indicii grave de culpabilitate, contra lui Corneliu Zelea Codreanu si cã pentru a împiedica pe numitul sã nu comunice cu informatorii si martorii ce urmeazã a fi audiati, cum si în interesul sigurantei publice, este în interesul instructiunii, ca numitul inculpat, pânã la noi dispozitiuni, sã fie detinut în casa de oprealã; Ascultând si concluziunile D-lui Procuror Al. Procop Dumitrescu si dispozitiunile art. 93 procedurã penalã;

Pentru aceste motive:

Mandãm tuturor angajatilor fortei publice ca confirmându-se legii sã aresteze si sã conducã la casa de arest de la Vãcãresti, pe Corneliu Zelea Codreanu…

Datã în cabinetul nostru astãzi 30 ianuarie 1931.

Judecãtor de Instructie Stefan Mihãescu

(Dosar nr.10-1931)"

Ploaia aceasta de acuzatii a durat neîncetat 57 de zile, rãspândindu-se zilnic, în milioane de foi, în sate si orase. Nici o posibilitate de rãspuns. De nicãieri, nici o razã de nãdejde. Nimeni n-are putintã sã ne ia apãrarea si sã denunte complotul jidãnesc pentru condamnarea si îngroparea noastrã si a miscãrii. Privim cum autoritãtile, procurorii, siguranta si acest domn, Mihalache, Ministru de Interne, care desi cu totii stiau din cercetãrile pe care le fãcuserã cã nu suntem vinovati cu nimic, cã nu s-a gãsit nici un depozit de munitii, arme, dinamite etc., cu toate acestea se complãceau în aceastã situatie de infamie, lãsând pradã insultei si batjocoririi jidãnesti niste oameni arestati, care nu se puteau apãra.  Fiind în joc Siguranta Statului, ar fi avut elementara datorie sã linisteascã opinia publicã, dând un comunicat, prin care sã fi spus cã nu este adevãrat, cã Siguranta Statului ar fi descoperit depozite de munitii etc. si cã tara ar fi fost în ajunul unui rãzboi civil. În mijlocul acestei situatii, ni se fixeazã procesul pentru vineri, 27 februarie. O parte din avocati sunt de pãrere sã se amâne procesul, din cauza atmosferei încãrcate si sã punem martori, cel putin din lumea organelor de sigurantã, care sã fie fortate, sub jurãmânt, sã declare adevãrul. Refuzãm propunerea. Ne judecãm fãrã nici un martor.  Prezideazã dl. Consilier Buicliu, ajutat de d-nii judecãtori G. Solomonescu si I. Cotsin, Procuror, dl. Procop Dumitrescu. Ne apãrã profesorul Nolicã Antonescu, d-nii Mihail Mora, Nelu Ionescu, Vasiliu-Cluj, Mota, Gârneatã, Corneliu Georgescu, Ibrãileanu.

Lumea si magistratii asteaptã sã vadã apãrând dovezile în contra noastrã, bombele si depozitele de munitii, dinamite, ecrazite si arme. Nimic, absolut nimic. Într-o jumãtate de orã dupã interogatoriul nostru, toatã aceastã farsã infamã s-a prãbusit. În sfârsit, am putut sã vorbim, înecati de indignare, care 2 lu ni, ceas cu ceas, se concentrase în noi. Tot barajul acela de minciuni se frângea în fata adevãrului. Toate lanturile cu care ne legaserã, cãdeau. Am fost apãrati în mod strãlucit de avocatii nostri.

Procesul a continuat si a doua zi. Pronuntarea s-a amânat câteva zile.  La termenul fixat, am fost dusi din nou la Tribunal, unde ni s-a citit sentinta de achitare cu unanimitate (sentinta penalã nr. 800)

Iatã în ce termeni a caracterizat sentinta de achitarea actiunea pentru care „Legiunea Arhanghelul Mihail" fusese tradusã în fata judecãtii, dupã ce mai înainte fusese dizolvatã:

„Având în vedere cã din cele arãtate de Dl. prim-procuror se constatã în fapt din dosar, cã în adevãr se recrutau aderenti numai printre oameni hotãrâti, bãrbati, femei si copii, printre plugari, elevi; cã se vorbeste de cuiburi de legionari sau „vulturi albi" de pildã; cã e vorba de un stagiu, jurãmânt sau legãmânt, de 5 legi fundamentale, dintre care una e a secretului; cã legiunea este organizatã militãreste cu o uniformã, cu un c entiron, cu o esarfã, cu programe de educatie fizicã si instructie militarã, exercitii de semnalizare si cunoastere a alfabetului Morse etc. Nu se constatã însã cã cei ce recrutau si cei recrutati au întreprins vreo actiune împotriva actualei forme de guvernãmânt statornicitã prin Constitutie si nici nu au întreprins vreo actiune din care sã rezulte vreun pericol pentru Siguranta Statului. Cã simplul fapt al constituirii într-o asemenea organizatie nu poate constitui o infractiune, chiar dacã în conceptia u nora ea ar prezenta un pericol, când, atâta vreme cât organizarea n-a fost ocultã, autoritatea administrativã ar fi putut interveni, fie oprind-o, fie dizolvând-o. Chiar în ipoteza în care s-ar stabili cã organizatia a copiat modelul fascist ca formã de al cãtuire, încã prin asta membrii ei nu pot fi considerati pasibili de pedeapsa pe care o prevede textul pentru care sunt trimisi în judecatã fiindcã, în starea staticã, o organizatie, oricare ar fi forma ei, nu prezintã nici un pericol pentru Siguranta Stat ului, ea putând face obiectul preocupãrilor unor mãsuri preventive a autoritãtilor administrative, nu însã a unor mãsuri represive care au intervenit numai atunci când se trece la actiune (afarã de cazul când legea nu prohibã direct forma de organizare). Ori nu se poate spune cã, din împrejurarea cã câtiva legionari au mers prin comune pentru a cãpãta aderenti, îndrumând poporul sã se organizeze, sã aibã încredere în miscarea legiunii etc., se poate scoate un indiciu cã ei intentionau sã pericliteze Siguranta Statului – propaganda fiind un mijloc de formarea si reîmprospãtarea cadrelor unei organizatii politice cum era aceasta si nici cã înjghebarea de asa-zise cuiburi, de cãtre elevii de liceu – formatiuni care nu fãceau parte din organizatia propriu zisã –nu dã nota pericolului pentru Siguranta Statului dacã se are în vedere cã în programul organizatiei era trezirea constiintei nationale cu precepte de educatie fizicã si moralã care cadreazã cu un program scolar, atât timp cât lipsesc agitatiunile.

Considerând cã nu se poate imputa inculpatilor cã urmãreau prin actiunea lor schimbarea actualei forme de guvernãmânt, pentru cã din dosar si e netãgãduit si de reprezentantul Ministerului public, cã atât inculpatul Corneliu Z. Codreanu cât si ceilalti precum sitoti componentii organizatieipropovãduiau un brat tare, în locul partidelor parazite, dar recunosteau autoritatea regelui, de care se vorbeste cu tot respectul cuvenit si ai cãror colaboratori, spun foarte des în manifestãrile lor, vor sã ajungã. Ori atâta vreme cât era vorba de o colaborare cu capul statului, nu poate fi vorba de o rãsturnare a formei de guvernãmânt la care guvernul n-ar fi consimtit.

……………………….

Având în vedere cã pentru aceste consideratiuni actiunea subversivã (care de altfel nu se dovedeste de nicãieri a fi o actiune subversivã) de care sunt acuzati inculpatii nu poate fi încadratã în dispoz. art. 11.

……………………….

Considerând cã marsul în Basarabia pus la cale de organizatie n-a avut loc, cãci nici n-ar fi avut loc dacã autoritãtile n-ar fi consimtit; consimtãmânt pe care de altfel inculpatii pretind cã l-au avut dar cã le-a fost retras mai târziu.

Cã în asemenea împrejurãri e de prisos sã se mai retinã sustinerile inculpatilor cã ei aveau de scop, în prim rând o punere la încercare a rezistentei legionarilor si în al doilea rând trezirea constiintei nationale în populatia impregnatã de elemente strãine.

Având în vedere cã s-a mai sustinut cã toate actele inculpatilor au a fi privite în lumina antecedentelor lor.

………………………….

Având în ved ere cã nici ca dat în dozarea punibilitãtii unor infractori nu pot fi citate, actele inculpatilor Corneliu Zelea Codreanu, Dãnilã etc. cât timp nu se stabileste existenta faptului pentru care sunt dati în judecatã, fiindcã, antecedentele intereseazã pentruproportionarea pedepsei, nu pentru intervenirea ei.

Cã astfel fiind, inculpatii nu sunt vinovati de faptele ce lise imputã si prin urmare urmeazã a fi achitati".

………………………….

Ne reîntoarcem bucurosi la închisoare. Acolo ne facem bagajele si asteptãm sã plecãm. Sã ne vinã ordinul de punere în libertate. Asteptãm, 8 seara, 9, 10 ,11, tresãrim la fiecare pas care se aude prin curte. adormim cu bagajele fãcute. A doua zi asteptãm iar. Abia a trei zi auzim cã procurorul a fãcut apel si cã, pânã la noua judecatã, vom rãmâne arestati.

În sfârsit, iar încep sã treacã zilele greu.

Pentru vineri, 27 martie 1931, ni se fixeazã noul termen la Curtea de Apel. Zilele trec din ce în ce mai greu. În sfârsit, iatã-ne din nou în dubã spre Palatul de Justitie. Ne judecãm. Suntem la Curtea de Apel, Sectia a II-a. Prezideazã dl. Ernest Ceaur Aslan. Aceiasi apãrãtori îsi fac datoria, combãtând cu acelasi succes teza procurorului Gicã Ionescu, care depãseste rechizitoriul sãu, prin iesiri insultãtoare si pline de urã.  Pronun tarea se amânã câteva zile. Înapoi la Vãcãresti. Asteptãm. Rechemati, ni se comunicã o nouã achitare, cu unanimitate.

Suntem eliberati dupã 87 zile de închisoare. Suntem gãsiti nevinovati. Oare cine va pedepsi pe insultãtorii nostri? Oare cine ne va rãzbuna toate nedreptãtile, loviturile si toate suferintele îndurate?

Dar procurorul face recurs. Mai târziu se judecã si acesta la Casatie. Suntem din nou achitati, cu unanimitate.

Iatã-ne cu douã hotãrâri: una a d-lui Mihalache, prin care „Legiunea Arhanghelului Mihail" si „Garda de Fier" sunt dizolvate ca organizatii subversive si periculoase pentru existenta statului român, alta a întregii justitii românesti: Tribunal, Curte de Apel si Casatie, în unanimitate, dupã care, tinerii acestia n-au nici o vinã,Legiunea si Garda nu sunt periculoase întru nimic, nici ordinii publice, nici Sigurantei Statului. Cu toate acestea, sediile noastre rãmân sigilate pe mai departe.  Jidãnimea, care a fost din nou înfrântã, tace si pregãteste din umbrã alte minciuni, alte atacuri, alte infamii.

Doamne! Doamne! Cum nu vede neamul acesta cã noi, copiii lui, suntem lãsati pradã loviturilor dusmane care curg asupra noastrã, una dupã alta!

Doamne! Doamne! Oare când se va trezi el si va întelege toatã urgisirea si cabala îndreptatã contra lui, cu vrãjmãsie, pentru a-l adormi si rãpune!

În aprilie cade guvernul national-tãrãnesc. Vine guvernul Iorga-Argetoianu. Legiunea fiind dizolvatã, îmi înscriu miscarea la comisia electoralã centralã sub o nouã denumire: „Gruparea Corneliu Z. Codreanu", alegându-mi semn electoral:

Noua denumire, se întelege, nu prinde în mase. Popor, presã, dusmani, guvern, tot „Garda de Fier" continuã a-i zice. Sã luãm parte la alegeri. Sã nu ni mai spunã cã de ce nu ne punem în rând cu lumea, de ce nu uzãm de cãile legale. La 1 iunie sunt alegerile. Cu mari sfortãri materiale, cu împrumuturi, reusim sã ne punem candidaturi în judete.  Începe propaganda. Cea mai legalã si cea mai delicatã. În judetele în care candideazã Ministrul de Rãzboi si Primul Ministru al tãrii, noi nu candidãm. Pentru acest motiv, din putinul cât avem, rupem Focsanii si Rãdãutii. În schimb, asupra noastrã se reped: guvern, autoritãti, bãtãusi. Ni se opreste propaganda. La urmã ni se mai furã si din voturi. Totusi, obtinem, dupã o luptã grea, 34.000 de voturi. Se prezintã pe linia întâia Cahulul cu aproape 5.000 de voturi, Turda cu 4.000, Covurluiul cu cele trei sectii: Beresti, Gãnesti, Oancea cu aproape 4.000, Ismail cu 6.000 etc. De al15 decembrie 1929, de când am plecat la prima întrunire la Beresti si pânã acum, în iunie 1931, am dus-o într-o luptã si închisoare continuã. Pe acasã nu stiu dacã, adunând zi cu zi, am stat douã luni.

Dupã 20 de zile, aflu cã s-a declarat vacant un loc de parlamentar la jud. Neamt si cã în curând vor fi alegeri. Studiez situatia si iau hotãrârea de a intra în luptã. Avusesem în acest judet, la alegerile trecute, 1.200 de voturi. Acum se prezentau în alegeri liberalii, national-tãrãnistii în cartel cu averescanii, georgistii etc. Presa voia sã dea o semnificatie deosebitã acestor alegeri, pentru cã lupta va fi încordatã si rezultatul ei va fi succesiunea la guvern. Se observã concentrãri de forte. Lumea începe a face chiar pronosticuri. Unii dau victoria liberalilor, altii national-tãrãnistilor. În toiul luptei, unii vor face pariuri. Se înteleg de la sine, cã de noi nici nu se vorbea. Pe capul nostru nu se gândea nimeni sã punã pariuri.

La 25 iulie, dau si eu ordin de concentrare. Dar noi suntem sleiti. Nu avem nici cu ce plãti lista. Ne ajutã familia Iesanu pentru plata listei si tipãrirea de manifeste.  Pe la 30 iulie, sunt în Piatra Neamt si astept sosirea echipelor. Vine fiecare cum poate. Pe jos, cu trenul, cu cãruta. Acum încep sã intre mai în serios în luptã elementele crescute în frãtii, care formeazã echipe sub comanda legionarilor mai vechi. Dupã hartã, dau fiecãrei echipe câte un sector. Numãrul luptãtorilor nostri se ridicã la un total de 100. Ei pleacã pe jos, cu o credintã nesfârsitã, desi nu cunosc pe nimeni si nu stiu nici ce vor mânca, nici unde vor dormi. Dumnezeu le va purta de grijã, iar nevoia îi va învãta. La Brosteni pleacã echipa Bãnicã, profesor Matei, Cosma, la care se vor adãuga câmpulungenii; la Rãpciuni, echipa tocu; la Bicaz, echipa Crânganu; la Tg. Neamt, Victor Silaghi, Jorjoaia, Stelescu; la Bãltãtesti, Banea, Ventonic, Ifrim, Mihail David; la Roznov, Popovici; la Buhusi, Pãduraru cu Romascanii, Hristache Solomon si inginerul Blãnaru; la Crãcãoani, Doru Belimace si Rãtoiu; la Rãzboeni, Valeriu Stefãnescu, familia Mihai Crãciun si Stelian Teodorescu. Alãturi de acestia, prof. Ion Z. Codreanu tinea întruniri în diverse puncte ale judetului.  Pe alocuri erau si cuiburi de legionari sub conducerea urmãtorilor: Herghelegiu, Tãrâtã, Platon, Loghin, David, Nutã, Mihai Bicleanu, Ungureanu, Olaru V. Ambrozie, Macovei etc.

Echipele au început sã munceascã pe la oameni cu ziua pentru a cãpãta de mâncare. În scurt timp, ele au început sã fie iubite de tãrani. National-tãrãnistii au venit cu masini multe. Numai din partea lor sosesc în judet si pleacã în propagandã sapte fosti ministri. De asemenea, de la liberali. Din toate categoriile sociale, preotii se poartã cel mai slab. În judetele unde se strâmbã crucile de pe biserici, în fata stãpânirii politicianiste, atee si jidãnite, într-o luptã în care eram singurii care veneam în numele crucii, cu pieptul deschis în fata monstrului pãgân, preotii din judet, cu o exceptie de vreo 3-4, au fost în contra noastrã. În ultima sãptãmânã, trebuia sã-mi organizez fortele în vederea bãtãliei finale. Aveam acum 6 sectii puternice si 10 slabe. În discutia pe care am avut-o cu sefii de echipe, acestia sustineau cã odatã ce avem 6 sectii puternice, putem sã ne ridicãm echipele de acolo si sã le întãrim pe cele slabe. Era o pãrere gresitã care ne putea duce la pierderea bãtãliei. Am procedat exact contrar, concentrând forte în punctele mele puternice; iar la celelalte lãsând numai mici echipe de hãrtuialã. Adversarii, toti s-au grupat gresit. Ei s-au concentrat în punctele tari ale mele. Încât noi am dat bãtãlia în punctele noastre cele mai tari, iar ei în punctelelor cele mai slabe. Au fost nimiciti. Eu am luat în aceste 6 puncte câte 1.000 de voturi de sectie, iar ei câte 200, maximum 300. În acelasi timp, sectiile lor tari, rãmânând fãrã bunã apãrare, au fost înjumãtãtite de echipele noastre. În ziua de votare, începând de dimineatã, am strãbãtut cu o masinã puternicã, însotit de Totu, 15 sectii devotare din 16. Noaptea, laora 12, s-a aflat rezultatul, într-un mare entuziasm al maselor tãrãnesti si al echipelor de legionari si într-o nemaipomenitã deprimare a politicienilor si a jidanilor. Garda: 11.300 voturi; liberalii: 7.000; national-tãrãnistii cu averescanii: 6.000; cei lalti, mult mai putin. Si astfel, în prima luptã, în câmp deschis cu fortele coalizateale politicienilor, legionarii, desi într-un numãr redus si dispunând de mijloace incomparabil mai mici, izbutesc sã câstige victoria, împrãstiind panicã în toti adversarii.

În urma acestei alegeri, am intrat în Parlament. Singur, în mijlocul unei lumi dusmãnoase. Fãrã experienta acestei vieti parlamentar, fãrã talentul oratoriei democratice, care cuprinde multã frazã goalã, dar pompoasã, strãlucitoare, gesturi pregãtite în oglindã si o bunã dozã de obrãznicie. Însusiri cu care poti strãbate, te poti ridica, dar pe care Dumnezeu n-a vrut sã mi le dea si mie. Probabil, pentru a-mi tãia orice tentatie care m-ar fi îndemnat sã mãînalt prin ele.  Nu am depãsit niciodatã, tot timpul cât am stat în Parlament, legile bunei cuviinte si a respectului pentru cei mai bãtrâni, fie chiar cei mai mari adversari ai mei. N-am batjocorit, n-am luat parte la înjurãturi, n-am râs de nimeni si n-am ofensat pe cineva. Asa cã nu m-am putut integra vietii de acolo.Am rãmas un izolat, nu numai datoritã faptului cã eram singur fatã de ceilalti, ci un izolat fatã de viata aceea.  Într-o searã târziu, când sedinta era pe sfârsite si bãncile aproape goale, mi s-a dat cuvântul. Am cãutat sã arãt cã tara aceasta este cotropitã de jidãnime. Cã acolo unde este cotropirea cea mai mare, acolo este si cea mai înspãimântãtoare mizerie omeneascã: Maramuresul. Cã începutul existentei jidanilor pe pãmântul nostru, coincide cu începutul mortii românilor. Cã în mãsura în care numãrul lor va creste, noi vom muri. Cã, în sfârsit, conducãtorii natiei românesti, oamenii veacului democratiei si ai partidelor, în aceastã luptã si-au trãdat neamul lor, punându-se în slujba marii finante nationale sau internationale jidãnesti. Arãt cã în portofoliul Bãncii Marmorosch Blank, acest cuib iudaic de uneltire si de corupere, sunt trecuti o bunã parte din oamenii politici, oameni pe care aceastã bancã îi „împrumutase" cu bani: dl. Bra ndsch, subsecretar de stat 111.000 lei; Banca tãrãneascã a d-lui Davilla 4.677.000; dl. Iunian 407.000 lei; dl. Madgearu 401.000 lei; dl. Filipescu 1.265.000 lei; dl. Rãducanu 3.450.000; Banca Rãducanu 10.000.000 lei; dl. Pangal (seful masoneriei de rit sc otian) 3.800.000 lei; dl. Titulescu 19.000.000 lei. Toti fruntasi ai vietii publice românesti. În afarã de acestia mai sunt si altii. Sunt multi. Sunt toti, dar n-am putut pune mâna pe listã. Fiind întrerupt de unul din ei:

–Sunt bani împrumutati. O sã plãteascã.

Rãspund:

– Or plãti sau nu, nu stiu, dar eu vã spun un singur lucru: existã obligatia pe care o are cineva când împrumutã bani de la o asemenea finantã, de a o satisface când este la guvern, de a o satisface când este în opozitie si, în orice caz, de a nu lovi în ea când trebuie sã fie lovitã.

Citesc apoi o listã din care arãt, fãrã posibilitate de replicã, cum de la rãzboi si pânã acum statul român a fost defraudat cu cca. 50 miliarde lei, sub conducerea democratiei, a prea cinstitei si prea perfectei forme de guvernare a „poporului" prin el însusi. Conducerea „democratiei" având la bazã ideea „controlului" permanent al poporului în care poporul, marele controlor, este prãdat, în timp de 15 ani de guvernare cu fabuloasa sumã de 50 miliarde lei. Fac apoi observatiuni critice asupra democratiei. La urmã formulez 7 cereri:

1. Cer introducere pedepsei cu moartea pentru manipulatorii fraudulosi ai banului public.

Mã întrerupe dl. Ispir, profesor la Facultatea de Teologie:

– D-le Codreanu, d-ta te intitulezi crestin si purtãtor al ideii crestine. Îti aduc aminte cã sustinerea acestei idei este anticrestinã.

Rãspund:

– Domnule Profesor, când este chestiunea sã aleg între moartea tãrii mele si aceea a tâlharului, eu prefer moartea tâlharului. Cred cã sunt mai bun crestin dacã nu voi permite tâlharului sã-mi ducã tara le pieire.

2. Cerem revizuirea si confiscarea averilor celor care si-au furat tara.

1.Cerem tragerea la rãspundere penalã a tuturor oamenilor politici care se vor dovedi cã au lucrat în contra tãrii, fie sprijinind afaceri incorecte, fie în alt mod.

2.Cerem împiedicarea pe viitor a oamenilor politici de a mai face parte din consiliile de administratie ale diferitelor bãnci sau întreprinderi.

3.Cerem alungarea cetelor de exploatatori nemilosi care au venit pe pãmântul acesta sã exploateze bogãtiile solului si munca bratelor noastre.

4.Cerem declararea teritoriului României ca proprietatea inalienabilã si imprescriptibilã a neamului românesc.

5.Cerem trimiterea la muncã a tuturor agentilor electorali si stabilirea unui comandament unic, cãruia sã i se supunã, într-u singur gând, toatã suflarea româneascã.

Acestea sunt cele dintâi încercãri de formulare publicã a câtorva mãsuri politice pe care el socoteam mai urgente. Ele nu sunt rodul unei cugetãri îndelungate, a unei frãmântãri ideologice, ci rezultatul unor gânduri momentane asupra a ceea ce are nevoie neamul românesc, acum, imediat.

Peste 6 luni au apãrut câteva miscãri destul de populare, având în program numai cele trei puncte initiale: 1. Pedeapsa cu moartea, 2. Revizuirea averilor, 3. Oprirea oamenilor politici de a intra în consilii – ceea ce înseamnã cã le-au mai observat si altii ca necesare.