Procesul a fost fixat la 20 mai.

Presedintele Tribunalului a primit 19.300 înscrieri de apãrãtori din toatã tara. Cu douã zile înainte, au început sã soseascã trenuri întregi cu studenti. Iesenii au venit si aici în numãr de trei sute. De asemenea, în numãr mare, au venit si bucurestenii, clujenii si cernãutenii. Printre sositi era si o delegatie a Focsanilor, în frunte cu fostul prim-jurat de la 14 martie, Mihail Caras care acum se înscrisese ca apãrãtor în num ele juratilor focsãneni. Sosiserã si martorii acuzãrii: politistii din Iasi. Dezbaterile procesului s-au deschis în sala Teatrului National, presedinte fiind Dl. Consilier Varlam. Pe banca acuzãrii, alãturi de mine, erau: Mota, Tudose Popescu, Gârneatã, Co rneliu Georgescu, Radu Mironovici. Pe banca apãrãrii: prof. Cuza, prof. Gãvãnescul, Paul Iliescu, prof. Sumuleanu, Em. Vasiliu-Cluj, Nicusor Graur, întreg baroul din Turnu Severin etc.

Sala era arhiplinã, iar afarã, în jurul teatrului, asteptau peste 10.000 de oameni.

S-au tras la sorti juratii. Au iesit urmãtorii: N. Palea, G. N. Grigorescu, J. Caluda, I. Preoteasa, G. N. Grecescu, D. I. Bora, V. B. Jujescu, C. Vãrgatu, C. Surdulescu, Adolf Petayn, P. I. Zaharia, G. N. Boiangiu, I. Munteanu si G. N. Ispas. Au depus jurãmântul si s-au asezat grav pe locurile lor. S-a citit actul de acuzare. Au urmat integoratoriile. Am povestit lucrurile asa cum s-au întâmplat. Ceilalti cinci au rãspuns si ei la interogatoriul ce li s-a fãcut, spunând adevãrul: cã nu au fostamestecati în nici un fel în faptele care se judecã.

Martori ai acuzãrii erau: un jidan si politistii de la Iasi. În sedintã au negat totul. Nu era nimic adevãrat. Toate bãtãile, toateschingiuirile erau purã inventie. Negau chiar si certificatele medicale eliberate de prof. Bogdan, medicul legist.

Atitudinea aceasta, dupã ce juraserã pe cruce cã vor spune adevãrul si numai adevãrul, a provocat indignarea întregii sãli.

Pe unul din martori, comisarul Vasiliu Spanchiu, pe care-l vedeam transformat acum î n cea mai blândã fiintã, nu vãzuse si nu fãcuse nimic, ridicându-mã, cu voia presedintelui, l-am întrebat tare si plin de indignare:

    Nu esti d-ta acela care m-a lovit cu pumnul peste fatã în grãdinã la d-na Ghica?
    Nu sunt.
    Nu esti d-ta acela care bãgai pe studenti cu capul în cãldarea du apã, atunci când, spânzurati cu picioarele în sus, erau bãtuti la tãlpi?
    Nici nu am fost pe acolo; eram în oras pe atunci.

Pe fata lui, prin gesturile lui, din atitudinea lui întreagã, se vedea cã minte, cã jurã pe cruce si minte. Multimea din salã clocotea de indignare. Deodatã, ca o expresie a acestei indignãri colective, un domn sare din mijlocul multimii, îl apucã pe comisar în brate si-l scoate pe sus afarã din salã.

Era dl Tilicã Ioanid. Îl auzim îmbrâncind pe comisar pe scãrile din dos:

– Canalie, sã pleci de aici cã nu-ti garantãm viata.!

Apoi adresându-se tuturor comisarilor din Iasi:

– Ati schingiuit în mod barbar, cu mâinile voastre pe acesti copii. Dacã ati fi fãcut asa ceva la Turnu Severin, ati fi fost mãcelãriti pe stradã de lume. Prezenta voastrã aici murdãreste acest oras; plecati cu primul tren, altfel va fi rãu de voi. Acest gest a fost de altfel bine venit, cãci lumea era cu sufletele încãrcate. El a produs o usurare în întreaga salã.

Cãlãii erau umiliti si umblau salutând pânã la pãmânt si cersind câte o micã atentie de la cel mai umil purtãtor de fundã tricolorã.

    Parcã noi nu suntem buni români! Dar ce sã facem? Am avut ordin.
    Nu! Canalii! N-ati avut suflet de pãrinte si de român. N-ati avut onoare de oameni. N-ati avut respect pentru lege. Ati avut ordin? Nu! Ati avut suflete de trãdãtori.

Asa le spunea lumea pe strãzi.

Urmeazã apoi timp de vreo douã zile audierea martorilor apãrãrii, printre care bãtrânul profesor Ion Gãvãnescul de la Universitatea din Iasi, le însusi bruscat de prefectul Manciu cu ocazia congresului profesorilor universitari, la cãrui presedinte era; ofiterii, fosti comandanti si profesori ai mei la Liceul Militar si Scoala de Infanterie. Vin pe rând copiii schingiuiti si pãrintii lor sã refacã în fata judecãtorilor, aproape plângând, scenele de durere si umilire la care au fost pãrtasi.

Partea civilã a fot reprezentatã de Dl. Costa-Foru, seful unei loji masonice din capitalã.

Apãrãtorii au vorbit în ordinea urmãtoare: D-nii Paul Iliescu, Tache Policrat, Valer Roman, Valer Pop, Sandu Bacaloglu, Em. Vasiliu-Cluj, Cacanãu, Donca Manea, Mitulescu, Virgil Neta, Neagu Negrilesti, Henrietta Gavrilescu, prof. Dr. Sumuleanu, prof. Ion Gãvãnescul, prof. A. C. Cuza. Urmeazã o serie de declaratii scurte, fãcute de D-nii: Mihail Caras, Colonel Vasilescu Lascãr, bãtrânul preot Dumitrescu din Bucuresti, Colonel Cãtuneanu, studentul Ion Sava în numele studentilor din Iasi, Dr. Istrate în numele studentilor din Cluj, studentul I. Rob pentru stude ntii din Cernãuti, Dragos în numele studentimii din capitalã, studentul Camenitã pentru Turnu Severin, Ion Blãnaru pentru studentii fãlcieni, Comandor Manolescu, Alexandru Ventonic pentru negustorii crestini din Iasi, Costicã Ungureanu, Petru Vasiliu, Grec ea, Cãpitan invalid Peteu-Ploiesti, M. Negru-Chisinãu.

Ultimul cuvânt l-am avut eu. Eu am spus:

–Domnilor jurati, noi am luptat si tot ce am fãcut, am fãcut numai din credintã si dragoste pentru tarã. Ne luãm angajamentul de a lupta pânã la capãt. Acesta este ultimul meu cuvânt.

Era în dupã amiaza zilei a sasea a procesului, 26 mai 1925.

Am fost introdusi toti sase într-o camerã. Asteptam rezultatul. Cu mai putinã emotie, dar totusi cu emotie. Peste câteva minute, auzim în sala cea mare tunete de aplauze, strigãte, urale. N-am avut vreme sã judecãm mai mult, pentru cã usile s-au deschis si multimea ne-a luat, ducându-ne în sala de sedinte. Lumea, când am apãrut purtati pe umeri, s-a ridicat în picioare, strigând si fluturând batistele.

Presedintele Varlam era cuprins si el în valul de entuziasm cãruia nu i-a putut rezista. Juratii erau fiecare la locurile lor, în piept purtând toti câte o fundã tricolorã cu zvasticã.

Mi s-a citit verdictul de achitare, dupã care am fost luat pe sus si dus afarã, unde se aflau peste zece mii de oameni. Cu totii am format un cortegiu si nea-u dus pe brate, pe strãzi, în timp ce lumea de pe trotuare arunca flori. Am fost condus în balconul d-lui Tilicã Ioanid, de unde, în câteva cuvinte, am multumit tuturor românilor din Tur nu Severin, pentru mare lor dragoste pe care mi-au arãtat-o cu prilejul acestui proces.

Dupã ce am multumit prin câteva vizite fãcute severinenilor pentru modul cum s-au purtat cu mine, am plecat a doua zi spre Iasi cu un tren special. În garã erau mii de oameni cu flori, care veniserã sã ne petreacã si sã ne împodobeascã vagoanele. Trenul special nu era pentru mine: el era al celor peste 300 de ieseni care veniserã la proces, la care se mai adãugaserã vagoanele focsãnenilor, bârlãdenilor si vasluienilor. Am plecat. În urmã, a rãmas multimea fluturând din batiste si manifestându-si dragostea si dorinta ei de luptã, prin urale care fãceau sã clocoteascã vãzduhul. Stând la geam, mã uitam înapoi spre multimea aceea mare de oameni, din care nu cunoscusem mai înainte pe nimeni si care acum se despãrteau de noi cu lacrimi în ochi, ca si cum ne-am fi cunoscut de zeci de ani. În gând mi-am fãcut o rugãciune, multumind lui Dumnezeu pentru biruinta pe care ne-o dãduse.

Abia acum, trecând din vagon în vagon , am putut sã-mi revãd camarazii de la Iasi, vorbind cu fiecare în parte si bucurându-ne toti cã Dumnezeu ne-a fãcut biruitori si ne-a scãpat din aceastã primejdie, din caretoti dusmanii nostri credeau cã nu voi mai putea scãpa.

Într-un compartiment erau prof. Cuza si prof. Sumuleanu cu d-na. Mergeau satisfãcuti, înconjurati de dragostea noastrã.

Toate compartimentele erau, care mai de care, mai frumos împodobite cu flori si cu verdeatã. Mai ales cã la statia urmãtoare Turnului Severin, un nou val de flori ni-l aduseserã, fãrã sã ne fi asteptat, tãranii cu preotii lor, cu învãtãtorii si cu copii de scoalã, cu totii îmbrãcati în costume nationale. În toate gãrile, lume multã astepta sosirea trenului. Nu era o primire din acelea oficiale si reci. Nu-i aduseserã pe oameni nici datoria, nici teama, nici interesul. Pe la marginea multimii am vãzut bãtrâni care plângeau. Oare de ce? Ei nu cunosteau pe nimeni din cei care eram în tren. Pare cã cineva necunoscut îi împingea, soptindu-le tainic:

– Veniti la garã, pentru cã din toate trenurile care trec, este unul care merge astãzi pe linia destinului românesc. Toate merg
pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam.

Multimile au câteodatã contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Multimile vãd neamul, cu mortii, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mãrire, ca si acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteste viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci multimile plâng.

Aceasta va fi fiind mistica nationalã, pe care unii o criticã, pentru cã nu stiu ce este si pe care altii nu o pot defini, pentru cã nu o pot trãi. Dacã mistica crestinã cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un „salt din natura umanã în natura divinã" (Crainic), mistica nationalã nu este altceva decât contactul omuluisau al multimilor cu sufletul neamului lor, printr-u salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupãrilor personale, în lumea eternã a neamului. Nu cu mintea, cãci aceasta o face orice istorie, ci trãind, cu sufletul lor.

Când trenul, împodobit cu drapele si verdeatã, a intrat în Craiova, peronul gãrii era plin de peste zece mii de oameni, care ne-au ridicat pe sus si ne-au dus în dosul gãrii, unde cineva ne-a urat bun venit si biruintã. A vorbit prof. Cuza si am vorbit si eu câteva cuvinte. La fel am fost primiti în toate gãrile mari si mici, dar cu deosebire la Piatra Olt, Slatina si Pitesti. În cele mai multe din aceste localitãti, asezate de-a lungul liniei ferate, nu erau organizatii nationaliste, nu fãcuse nimeni manifeste ca sã-i cheme pe oameni la garã si totusi peroanele erau pline cu mii de oameni.

La Bucuresti am sosit pe la orele opt seara. Am fost luat în brate de pe peron si scos în dosul gãrii. Acolo pe întreg pãtratul acela era o mare de capetece se prelungea de pe Calea Grivitei pânã dincolo de Scoala Politehnicã. Cred cã erau peste 50.000 de oameni, cuprinsi de un entuziasm cãruia nu-i putea sta nimic în cale. A vorbit prof. Cuza. Am vorbit si eu. De altfel în toatã tara era un curent nationalist asa de puternic încât ar fi putut conduce L.A.N.C. la guvernarea tãrii.
   Treceau nefolosite, în acele zile, cele mai mari momente tactice politice ale acestei miscãri, cu care ea nu se va mai întâlni niciodatã.
   Profesorul Cuza n-a stiut sã valorifice un mare moment tactic cu care atât de rar se întâlnesc miscãrile politice.
   Pentru orice observator obiectiv, cunoscãtor al luptelor politice, soarta L.A.N.C. a fost pecetluitã din acel moment.

Am plecat. Toatã noaptea ne-au iesit oameni înainte prin gãri. La Focsani erau în garã peste o mie. Era ora trei noaptea. Ei asteptau aici de cu searã, de la ora patru. Voiau sã ne oprim mãcar o zi la ei. Dar am plecat înainte. În tren s-a suit o delegatie cu Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu, Georgicã Niculescu si altii. Mi-au spus:

–Dacã nu am avut bucuria sã avem procesul la noi, trebuie sã faci nunta. la 14 iunie dimineata, trebuie sã sosesti la Focsani. Vei gãsi totul aranjat.

Delegatia s-a dat jos la Mãrãsesti, dupã ce am promis cã la 14 iunie voi fi la Focsani.

Dimineata, peste mãsurã de obosit, am ajuns la Iasi. Studentimea si lumea din oras erau la garã. Nea-u luat pe sus si ne-au dus prin oras pânã la Universitate. Acolo erau cordoane de jandarmi. Multimea a rupt cordoanele si a pãtruns înãuntru, ducându-ne pe sus în aulã. Aici a vorbit prof. Cuza. Dupã aceea lumea s-a împrãstiat în ordine. Ne-am dus fiecare pe la casele noastre. Eu am revãzut cu drag cãsuta din strada Florilor, de care mã despãrtisem cu opt luni în urmã. A doua zi, am plecat la Husi, unde mama mã astepta, plângând, în pragul casei.

Câteva zile în urmã, am fãcut cununia civilã la Primãria din acest oras.
 

La 13 Iunie, am plecat la Focsani cu mama mea, tatãl meu, fratii, surorile, mireasa si socrii. Ajunsi acolo, am fost gãzduiti de Generalul Macridescu.

Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nuntii si ne-a spus cã totul este aranjat si cã din celelalte orase sosiserã peste 30.000 oameni, care fuseserã încartiruiti cu totii si cã vor mai sosi în timpul noptii. Cã toatã lumea din Focsani primeste cu plãcere sã gãzduiascã pe oaspeti.

A doua zi dimineata, mi s-a adus un cal - asa era programul - si dupã ce am trecut cãlare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afarã din oras, la Crâng. Pe marginile soselei, de o parte si de alta lume, prin copaci erau copii, iar pe sosea veneau în urma mea nasii, în trãsuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza si Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col.Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgicã Niculescu, Maior Bãgulesscu si altii. Venea apoi carul miresei cu sase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntasilor. În total 2.300 care, trãsuri si automobiler, toate încãrcate cu flori si lume îmbrãcatã în costume nationale. Eu ajunsesem la 7 km. de oras, în Crâng si coada coloanei încã nu iesise din Focsani.

În Crâng s-a oficiat nunta pe o estradã de scânduri pregãtitã anume. Erau de fatã între 80-l00.000 de oameni. Dupã oficierea slujbei religioase au început hora, jocurile si petrecerea. Apoi a urmat masa întinsã pe iarbã verde. Fiecare îsi adusese de mâncare, iar focsãnenii avuseserã grijã si pentru lumea venitã din alte pãrti. Toatã aceastã desfãsurare de costume nationale, de care românesti, de viatã si de entuziasm, a fost filmatã. Peste câteva sãptãmâni s-a reprezentat la Bucuresti. Dar numai de douã ori, cãci Ministerul de Interne, a confiscat si filmul si copia lui si le-a dat foc.

Spre searã, nunta s-a terminat într-o înfrãtire si însufletire generalã. Eu am plecat în aceeasi noapte cu sotia si câtiva camarazi la Bãile Herculane, unde am rãmas douã sãptãmâni la o veche familie de cunoscuti, St. Martalog.

Mota s-a dus la Iasi, unde a început sãparea temeliei Cãminului Cultural Crestin, pe locul donat de ing. Grigore Bejan.

   La 10 August, am botezat la Ciorãsti, lângã Focsani, 100 de copii care se nãscurã în vremea aceea în judetul Putna si împrejurimi.
   Botezul trebuia sã aibã loc în Focsani. Guvernul însã, pentru a-l împiedica, a decretat starea de asediu în acest oras. Ne-am retras atunci la Ciorãsti si prin foarte multe greutãti, am reusit pânã la sfârsit sã botezãm sub baionete, copiii.

   M-am reîntors apoi la Iasi, ca sã lucrez alãturi de ceilalti camarazi, la ridicarea cãminului. Ne urmãream vechiul plan al clãdirii, precum si cel al organizãrii tineretului, planuri întrerupte de soartã aproape un an de zile.

   Au început sã ne vinã donatii. Familia Moruzzi din Dorohoi a donat 100.000 lei, Generalul Cantacuzino a donat 3 vagoane de ciment, Românii din America, prin foaia "Libertatea", au donat peste 400.000 lei. tãranii din cele mai îndepãrtate sate ale Ardealului, Bucovinei, Basarabiei, contribuiau din putinul lor pentru "Casa de l a Iasi".

Toate donatiile veneau din cauza simpatiei mari de care se bucura acum miscarea în toate straturile sociale. Mai cu seamã, stârniserã un adevãrat entuziasm fotografiile care arãtau cum studentii si studentele îsi construiau singuri casa. Era ceva cu totul nou, neîntâlnit încã nici la noi nici în strãinãtate. Crease, faptul acesta, atâta simpatie în Iasi, încât functionarii când ieseau de la birou, veneau acolo, îsi aruncau hainele si puneau mâna pe lopatã, pe târnãcop sau pe targa cu beton. La ace astã muncã s-au întâlnit studentii de la Cluj, din Basarabia, din Bucovina si din Bucuresti. Frãtii de cruce se fãcuserã acum în multe orase sub conducerea lui Mota, asa cã din toate pãrtile veneau tinerii elevi si lucrau, plecând apoi educati si organizati. Doi ani de luptã studenteascã, de frãmântãri si suferinte comune ale întregului tineret al tãrii, realizeazã o mare minune: restabilirea blocului unitar sufletesc al neamului amenintat de incapacitatea de solidarizare si contopire a bãtrânilor în marea comunitate nationalã.

Acum tineretul adunat din toate pãrtile, consolida si sfintea aceastã unitate sufleteascã, prin sfortãrile lui comune, în scoala muncii pentru tarã.

Curentul din tarã era formidabil. Nu cred sã fi fost de multe ori pe pãmântul românesc un curent popular mai unanim ca acesta. Dar Liga nu mergea bine. Lipsã de organizare, lipsã de plan de actiune. La acestea se mai adãugase în urma marelui curent, pericolul amestecului în cadrul miscãrii, aunor elemente compromitãtoare si primejdioase. O miscare niciodatã nu moare din cauza dusmanilor dinafarã. Ea moare din cauza dusmanilor dinlãuntru. Ca orice organism omenesc. Nu moare omul decât unul la un milion din cauza exterioare (cãlcat de tren, demasinã, împuscat, înecat). Omul moare din cauza toxinelor interne. Moare intoxicat.

Ori, în urma proceselor de la Vãcãresti, Focsani, si Severin, a venit în miscare oricine a vrut. Unii au venit sã facã escrocherii: încasãri de abonamente, vânzãri de brosuri, împrumuturi etc., care oriunde apãrea, compromiteau miscarea, altii veniserã sã-si creeze situatii politice si începuserã sã se lupte între ei sã se pârascã, sã se submineze unul pe altul pentru sefie, locuri de deputati etc. Altii erau de bunã credin tã, însã nu aveau educatia disciplinei, neîntelegând sã se supunã sefilor si directivelor date, ci întelegând sã discute la infinit orice dispozitie si sã lucreze fiecaredupã capul lui. Altii, de asemenea de bunã credintã, dar incapabili de a se încadra. Sunt elemente foarte bune, care au structura sufleteascã alcãtuitã, încât nu se pot încadra, iar dacã se încadreazãdistrug totul. O parte sunt intriganti din nastere. Oriunde intrã, prin sistemul de a vorbi despre altul la ureche, stricã întreaga armonie a organizatiei si o desfiinteazã.

O altã categorie o constituie acei care au câte o idee fixã: cred sincer cã au gãsit cheia tuturor solutiilor, cãutând sã te convingã de valoarea lor. Altii sufãr de boala ziaristicei. Voiesc cu orice pret sã fie directori de ziare sau cel putin sã-si vadã numele iscãlit la sfârsitul unui articol. Altii au o purtare în societate de asa naturã, încât oriunde apar, compromit întreaga luptã si macinã încrederea de care se bucurã organizatia. În sfârsit, altii sunt plãtitianume ca sã bage intrigi, sã spioneze si sã compromitã orice încercare nobilã a miscãrii.

Câtã grijã, câtã atentie, prin urmare trebuie sã aibã un sef de miscare fatã de elementele ce vor sã vinã sub conducerea lui. Câtã educatie trebuie sã le facã si câtã neobositã supraveghere trebuie sã exercite asupra lor. Fãrã acestea, miscarea se compromite iremediabil. Ori profesorul Cuza era cu totul strãin de aceste lucruri: "În Ligã intrã cine vrea si rãmâne cine poate", va aduce un adevãrat dezastru.

Intr-o org anizatie nu intrã "cine vrea", ci intrã cine trebuie si rãmâne cine e, si atâta vreme cât e om corect, muncitor, disciplinat, credincios.

N-au trecut câteva luni si biata Ligã devenise un cazan de intrigi, un adevãrat iad. Credinta mea de atunci pe care mi-o pãstrez si astãzi este:

Dacã într-o organizatie apar aceste începuturi de cangrenã, ele trebuiesc imediat localizate si apoi extirpate cu cea mai mare energie. Dacã nu se pot localiza si se întind ca un cancer în întregul organism al miscãrii, cauza este pierdutã. Viitorul si misiunea organizatiei sunt compromise. Ea va muri sau îsi va târî zilele între viatã si moarte, fãrã ca sã poatã realiza ceva.

Încercãrile noastre pe lângã profesorul Cuza, de a-l determina sã îndrepte situatia, au dat gres, deoarece pe de o parte el era cu totul strãin de aceste principii elementare în conducerea unei miscãri, iar pe de altã parte intrigilor de izolaserã si pe noi si începuserã sã paralizeze si puterea noastrã de interventie. Noi, grupul de la Vãcãresti, vãzând acestea si vãzând si asalturile disperate, valurile de intrigã care se izbeau în noi, si între noi si prof. Cuza, ne-am dus acasã la el, jurându-i din nou credintã si rugându-l sã aibã încredere în noi, cãci vom face ce este cu putintã pentru a îndrepta mi scarea.

Încercarea a rãmas zadarnicã, deoarece el observa cã noi vedeam lucrurile cu totul altfel, si ca organizare si ca actiune si chiar ca fundament doctrinar al miscãrii. Noi plecam de la ideea de om ca valoare moralã, iar nu ca valoare numericã, electoralã, democraticã.

El credea însã, cã noi sustinem acestea pentru cã suntem victimele unor intrigi.

Cine este vinovat de aceastã stare de lucruri?

Cauza acestor stãri de nenorocire este conducãtorul.

O asemenea miscare avea nevoie de un mare conducãtor, iar nu de un mare doctrinar, peste capul cãruia sã treacã valul miscãrii, el trebuie sã domine miscarea si s-o stãpâneascã.

Nu oricine poatã sã îndeplineascã aceastã functiune. Trebuie un om de meserie, un om cu calitãti înnãscute, cunoscãtor al legilor de organizare, de dezvoltare si de luptã ale unei miscãri populare. Nu e suficient sã fii profesor universitar, pentru a putea lua comanda unei astfel de miscãri. Aici avem nevoie de barcagii sau de comandanti de vapor, care sã ne conducã pe valuri, care sã cunoascã legile si sã fie deprinsi cu secretul acestei conduceri, care sã cunoascã locurile primejdioase cu stânci, care în sfârsit, sã fie stãpâni pe bratele lor. Nu e suficient ca cineva sã demonstreze cã Ardealul este al Românilor, pentru ca sã ia si comanda trupelor spre a merge sã dezrobeascã Ardealul. Dupã cum nu e suficient ca cineva sã demonstreze teoretic existenta primejdiei jidãnesti, pentru ca sã poatã lua comanda unei miscãri politice populare de rezolvare a acestei probleme. Ne gãsim pe douã planuri de activitate cu totul deosebite, planuri care cer persoanelor aptitudini si însusiri cu totul deosebite.

Primul plan ni-l putem închipui la 1.000 m. înãltime. Lumea teoriei. Câmpul abstract al legilor. Acolo omul cu anumite însusiri se ocupã cu cercetarea adevãrului si formularea lui teoreticã. Pleacã de jos, de la realitãti concrete, de pe pãmânt si urcã în sus pânã la legi. Acolo, în acest plan, este locul lui de creatie.

Celãlalt plan se aflã pe pãmânt. Aici omul cu anumite însusiri se ocupã cu arta impunerii adevãrului prin jocul fortelor. El se înaltã în sus pentru a se pune de acord cu legile, dar locul lui de creatie este aici jos, pe câmpul de luptã, în câmpul strategic si tactic.

Cei dintâi contureazã obiective, creeazã idealuri, cei de ai doilea le ating, le împlinesc.

Din cauza principiului natural al diviziunii muncii, sunt extrem de rare exceptiile care ar putea întruni la un loc, într-un singur om, însusirile celor douã feluri de îndeletniciri. Profesorul Cuza se aflã pe planul întâi. Aici el strãluceste ca soarele. Opera profesorului Cuza este aceasta:

a) Cercetarea si formularea adevãrului legii nationalitãtii.

b) Descoperirea si identificarea perfectã a inamicului nationalitãtii: jidanul.

c) Pos tularea solutiilor problemei jidãnesti. Atât! Dar e colosal. Pentru cã, desi toatã stiintae cu el, toti oamenii de stiintã sunt contra lui. Îl lovesc din toate pãrtilor si încearcã sã-i rãstoarne adevãrurile. El rezistã.

Acest prim plan nu cere întrebuintare de oameni, de forte omenesti. Dimpotrivã, omul planului întâi fuge de oameni. Planul al doilea cere în primul rând : oameni. Dar, simpli oameni? Nu! Ci oameni transformati în forte omenesti.

Aceasta însemneazã:

1.Organizare(cu toate legile ei).

2 .Educatie tehnicã si eroicã pentru mãrirea puterii, adicã pentru transformarea omului în putere omeneascã.

3. Conducerea acestor forte, organizate si educate, pe câmpul strategic si tactic în luptã cu alte forte omenesti sau cu natura.

Dacã doctrinarului i se cere sã stãpâneascã stiinta cercetãrii si formulãrii adevãrului, conducãtorului unei miscãri i se cere sã stãpâneascã stiinta si arta organizãrii, stiinta si arta educatiei stiinta si arta conducerii. Profesorul Cuza, strãlucitor si neînvins în planul întâi, coborât în planul al doilea, devine necunoscãtor, neîndemânatic, naiv ca un copil, incapabil de organizare, incapabil de educatie tehnicã si eroicã, incapabil de a conduce forte.

Pe planul al doilea învingãtorul din planul întâi, nu va putea repurta absolut nici o victorie. El va fi un învins sau în cel mai bun caz se va multumi cu micile succese pe care i le vor procura cei din jur.

Care sunt liniile spirituale ale unui conducãtor de miscare politicã ? Dupã pãrerea mea sunt urmãtoarele :

I. O putere lãuntricã de atractie. În lume nu existã oameni liberi (independenti). Dupã cum în sistemul solar, fiecare stea se aflã într-o orbitã în cadrul cãreia se miscã în jurul unei puteri de atractie mai mari, tot asa si oamenii, cu deosebire în domeniul actiunii politice, graviteazã în jurul unor puteri de atractie. La fel si în lumea cugetãrii. Rãmân bine înteles în afarã, acei ce nu vor nici sã se miste nici sã cugete.

Un sef trebuie sã aibã o asemenea putere de atractie. Unii au pentru zece oameni, numai pentru atâti putând fi sefi ; altii pentru un sat întreg, altii pentru un judet, altii pentru o provincie, altii pentru o tarã, altii depãsesc hotarele unei tãri. Sefia unui conducãtor e limitatã de marginile puterii lui lãuntrice de atractie. E un fel de putere magneticã, pe care, dacã cineva nu o are, nu poate fi conducãtor.

II. Capacitate de dragoste. Un sef trebuie sã iubeascã pe toti camarazii lui de luptã. Fluidul dragostei lui trebuie sã strãbatã pânã la marginea comunitãtii unei miscãri.

III. Stiintã si simt al organizãrii. Lumea atrasã în orbita unei miscãri, trebuie sã fie organizatã.

IV. Cunoastere a oamenilor. În organizare trebuie sã se tinã seamã de principiul diviziunii muncii, întrebuintând pe fiecare la locul sãu; dupã aptitudinile pe care le are si neprimind pe cei care nu le au de loc.

V. Putere de educatie si de insuflare a eroismului.

VI. Stãpânirea legilor conducerii. Un sef având o trupã organizatã si educatã, trebuie sã stie a o conduce pe câmpul de luptã politic în concurentã cu celelalte forte.

VII. Simtul bãtãliei. Un sef trebuie sã aibã un simt special care-i aratã când trebuie sã dea bãtãlia. E ceva lãuntric care spune: Acum! în minutul acesta nici mai târziu nici mai de vreme.

VIII. Curajul. Un sef, când aude aceastã poruncã lãuntricã, trebuie sã aibã curajul de a trage sabia.

IX. Constiinta obiectivelor drepte si morale si a mijloacelor loiale. Nu existã biruintã care sã dãinuiascã în afarã de aceste îndreptare.

În sfârsit, un conducãtor trebuie sã aibã toate virtutile unui luptãtor: jertfã, rezistentã, devotament etc.

Nu era vinovat profesorul Cuza de starea în care se afla Liga. Cred, cã profesorul Cuza, atunci când se opunea organizãrii, avea constiinta clarã a planului pe care el su a lipsei lui de putere în planul al doilea. Noi suntem vinovati si în special eu, pentru cã toti l-am fortat, în contra vointei lui, sã porneascã pe o cale, pe care nu se simtea puternic. De altfel în toate evenimentele importante din timpul celor doi ani de lupte,el fusese absent. Toate luptele care au cutremurat tara si au înãltat masele românesti, s-au dat fãrã contributia initialã a profesorului Cuza. El a fost la toate de mare folos, dar totdeauna în urmã: initiativa nu i-a apartinut.

Am gresit; si cum nu este gresealã care sã nu se întoarcã în contra celor ce au sãvârsit-o, si aceastã gresealã se va întoarce curând în contra noastrã. Dar se va întoarce si în contra miscãrii. Si aceasta va începe din momentul ce profesorul Cuza, neputându-se întelege, va lucra singur fãrã sprijinul nostru.

Anul acesta fusese un an greu si pentru el. Dupã 30 ani de apostolat la Universitatea din Iasii, guvernul fãcuse nemaipomenita nelegiuire de a-l scoate de la catedra sa. La ancheta sumarã fãcutã, acuzat fiind cã instigã spiritele, profesorul Cuza a rãspuns:

–Sunt un instigator al energiei nationale.

O viatã de luptã si de cursuri strãlucite în slujba natiei românesti se termina cu aceastã recompensã din partea neamului condus de iudeo- politicianismului român. La aceastã loviturã s-a mai adãugat si faptul cã, fiind singur pe stradã, a fost provocat si lovit de un jidan cu pumnul peste fatã.
   Când s-a auzit de aceastã infamã îndrãznealã, studentii au pãtruns în toate localurile, lovind la fel în fatã pe fiecare jidan pe care-l întâlneau. Cu prilejul manifestatiei au fost arestati 10 studenti, în frunte cu Mota, Iulian Sârbu, etc. si condamnati la o lunã închisoare, pe care au executat-o la Galata. Studentul Urziceanu a tras mai multe focuri de revolver, dar fãrã rezultat, asupra aceluia care era bãnuit ca autor moral al agresiunii sãvârsite.

   Dupã ce, la 13 Septembrie 1925, am pus împreunã piatra fundamentalã la cãmin si dupã ce zidurile se ridicaserã la 1m., iar miscãrii îi dãdusem tot ce putusem la vârsta mea, m-am gândit cã ar fi nemerit sã mã reîntorc în strãinãtate, pentru a-mi desãvârsi studiile. Mai ales, cã nici sãnãtatea nu-mi era într-o stare prea fericitã în urma grelelor încercãri prin care trecusem.
M-a împins la aceastã hotãrâre si faptulcã, în pãrerile mele asupra organizãrii si luptei, mã simteam cam izolat. Îmi spuneam: e posibil ca sã fiu gresit si e mult mai bine, sã nu împiedic o linie care se poate dovedi totusi bunã. Mai cu seamã cã, în ultimul timp, Liga cãpãtase forte noi prin u nirea cu "Actiunea Româneascã", de sub conducerea profesorului Cãtuneanu, în care era un frumos numãr de intelectuali de valoare din Ardeal, în frunte cu Valer Pop si preotul Titus Mãlai si prin unirea cu "Fascia Nationalã", o miscare mai micã dar sãnãtoas ã. Scãderile nevinovate ale conducerii, poate se vor remedia acum prin prezenta atâtor oameni de elitã, printre care erau: avocatul nostru, Paul Iliescu din Bucuresti, cu un însemnat grup de intelectuali, Generalul Macridescu cu alt grup de elitã din Focsa ni si distinsul profesor de Sociologie, Traian Brãileanu de la Universitatea din Cernãuti, vechi nationalist, precum si ilustrul profesor pedagog, Ion Gãvãnescul de la Universitatea din Iasi, care nu se înregimentase pânã acum în miscare, desi propovãduise o viatã întreagã si el, de la catedra de Pedagogie, ideea nationalã.
   Nu mai vorbesc cã la Bucuresti strãlucea si lumina miscarea nationalã savantul profesor de Fiziologie, Nicolae Paulescu, cunoscãtor neîntrecut al manoperelor iudeo-masoneriei.
   La aceste figuri, care înnobilau miscarea si-i dãdeau un prestigiu neîntrecut, se mai adãuga si sprijinul pretios al "Libertãtii", cea mai rãspânditã si mai bine apreciatã foaie popularã din România, redactatã de pãrintele Mota.
   Mota, care fusese eliminat de la Universitatea din Cluj si care abia era în anul II, s-a hotãrât sã meargã si el pentru a-si termina studiile.
   Ne-am înteles sã mergem amândoi în Franta, într-un oras mai mic. Am ales Grenoble. Eu aveam din cadourile de nuntã si din vânzarea brosurii "Scrisori studentesti din închisoare", 60.000 lei; Mota avea ajutor de acasã, lunar. Dupã ce am fost pe acasã pe la pãrinti, ne-am luat rãmas bun de la profesorul Cuza si de la camarazi. Ne-am dus la schit, la Rarãu, sã ne închinãm si am plecat. Întâi, eu cu sotia si dupã douã sãptãmâni, Mota.

Dupã o cãlãtorie lungã prin Cehoslovacia si Germania, dupã o întrerupere de câteva zile la Berlin si la Jena, am intrat în Franta si am poposit la Strasbourg. Ceea ce m-a impresionat peste mãsurã, a fost faptul de a vedea acest oras, în contra tuturor asteptãrilor mele, transformat într-un adevãrat cuibar de infectie jidãneascã. Coborându-mã din tren, asteptam sã-mi aparã în fatã tipul rase galice, care a luminat cu vitejia ei neegalatã veacurile istoriei.

M i-a apãrut însã, tipul coroiat si ahtiat dupã câstig al jidanului care mã trãgea de mânecã sã intru, fie în prãvãlie la el, fie în restaurant. Majoritatea restaurantelor de pe strada gãrii erau jidãnesti. În Franta jidanilor asimilati, toate erau cuser. Amintrat din restaurant în restaurant, pentru ca sã gãsesc unul crestin. În fiecare însã, gãseam tãblitã scrisã în idis: "Restaurant cuser". Cu mare greutate în sfârsit am gãsit unul francez, unde am luat masa.

Între jidanii din Târgul-Cucului si cei din Strasbourg n-am gãsit nici o deosebire; aceeasi figurã, aceleasi maniere, acelasi jargon, aceiasi ochi satanici în care citeai si descopereai, sub privirea curtenitoare, pofta de a te jefui. Dupã încã o noapte de drum am sosit dimineata, în Grenoble. Ce min une mi s-a deschis înaintea ochilor! Ce priveliste! Un oras asezat din negura vremii la poalele Alpilor. O stâncã uriase înaintatã spre mijlocul orasului ca si cum ar fi voit sã-l taie în douã. Surã, asprã si cutezãtoare, se înãlta deasupra caselor, care,desi cu etaje multe, rãmâneau pe lângã ea niste biete cãmãrute de furnici.

Mai departe, dar tot lângã oras, un alt munte plin de vechi întãrituri si transee, de parapete, era transformat într-un imens fort. În fund de tot, peste acestea, alb ca onoarea, strãluceste de zãpadã, iarna si vara, masivul impunãtor al Alpilor. Minunat de cele ce vedeam si mergând ca într-o cetate fermecatã din povesti, îmi spuneam: acesta este orasul vitejiei. Înaintând mai departe, m-am încredintat cã nu mã înselasem, pentru cã, oprindu-mã în fata unei statui, am citit: "Bayard, chevalier sans peur et sans reproche".

Un mare viteaz de epopee din secolul al XV-lea, care dupã o viatã întreagã de bãtãlii, bãtrân, murea rãnit în luptã, tinându-si în mânã sabia al cãrei mâner se transformase în cruce si de la care primea bãtrânul viteaz, acum în ceasul mortii, cea din urmã binecuvântare.

Ne-am luat o camerã cu chirie în Grenoble vechi. Existã si Grenoble nou, modern. Mi-a plãcut mai mult cel vechi. În curând a sosit si Mota. Ne-am înscris la Universitate. El, la licentã, eu, la doctoratul economic. Am început audierea cursurilor din anul I si anul al II-lea. Dar nu întelegeam absolut nimic. Erau primele lectii. Nu puteam desprinde decât cuvinte izolate. Continuând audierea cu stãru intã, aproape de Crãciun, am început sã înteleg binisor prelegerile. La doctorat nu eram decât 8 studenti. De aceea cursurile aveau un caracter familiar de strânsã legãturã între student si profesor. Profesorii, foarte buni, ei fãceau numai profesorat, nu si deputãtie.

Masa o pregãtea sotia mea pentru mine si pentru Mota.

Am început sã fac, în zilele de sãrbãtoare, mici excursii în jurul orasului. Mã impresionau ruinele castelelor si turnurilor vechi. Oare cine vor fi locuit aici pe vremuri! Vor fi fiind uitati de toatã lumea. Sã mã duc sã le fac vizitã. Intram pe sub ruine si stãteam acolo câte o orã, în liniste netulburatã, de vorbã cu mortii.

Intr-o margine a orasului am vizitat o bisericutã strãveche din secolul al IV-lea, Sfântul Laurentiu si spre marea mea uimire, am gãsit pe plafonul acesteia de culoare albastrã, peste 50 zvastici aurite.

În oras, pe Prefecturã, Palatul de Justitie si alte institutii era steaua masonicã. Simbol al stãpânirii absolute a acestei hidre jidãnesti peste Franta. De aceea mã retrãsesem în vechiul Grenoble, acolo unde erau bisericile si crucile lor, înnegrite de vremuri si uitare. Refuzam cinematografele moderne, teatrele si cafenelele, gãsindu-mi loc de petrecere pe sub rãmãsitele de ziduri, pe unde bãnuiam cã a trãit Baya rd. Mã afundam în trecut si acolo, spre marea mea multumire sufleteascã, trãiam în Franta istoricã, în Franta crestinã, în Franta nationalistã. Nu în Franta iudeo-masonicã, atee si cosmopolitã. În Franta lui Bayard! Nu în Franta lui Leon Blum! Piata, "Marche des puces", cum îi spuneau Francezii, era plinã de jidani, de unde îsi trãgea si numele. De altfel însãsi Universitatea era coplesitã de ei. Numai din România îsi fãceau studiile aici 60 de studenti jidani, pe lângã cei cinci studenti români.

Am vizitat si vechea mânãstire, "Grande Chartreuse", din care, cei 1.000 de cãlugãri fuseserã alungati de statul ateu. Pe diferitele icoane am vãzut urmele pietrelor cu care multimea, în timpul revolutiei, bãtuse pe Dumnezeu.

De la un timp, au început sã vinã peste noi grijile materiale. Banii mei se cam apropiau de sfârsit. Din tarã nu mai speram sã mai vinã, iar cât primea Mota nu putea sã ne ajungã pentru toti trei, cu toatã economia severã pe care o fãceam. Am stat multã vreme si ne-amgândit în ce mod am pu tea sã ne câstigãm un ban, fãrã a ne periclita frecventarea regulatã a cursurilor. Dându-ne seama cã în Franta sunt apreciate si bine plãtite cusãturile de mânã, ne-am hotãrât sã învãtãm de la sotia mea a lucra cusãturi nationale românesti, pe care apoi sã încercãm a le vinde. În câteva sãptãmâni meseria a fost învãtatã. În timpul liber lucram la cusãturi, pe care apoi le expuneam în vitrina unui magazin. Se vindeau si cu putinul ce câstigam, adãugam la ce primea Mota si ne întretineam o viatã foarte modestã.

În preajma Pastilor, ziarele din tarã, pe care le primeam regulat si scrisorile, mi-au adus vestea cãderii liberalilor si venirii la guvern a Generalului Averescu. Noile alegeri generale urmau sã aibã loc pe la jumãtatea lunii Mai. Liga intra pentru prima datã într-o mare luptã. Mi-am zis:

–Trebuie sã plec în tarã, sã iau parte la luptã si apoi sã mã reîntorc la studii.

Am scris profesorului Cuza, rugându-l sã-mi trimitã bani de drum. Neprimind nici un rãspuns, am scris la Focsani D-lui Hristache Solomon; care mi-a trimis zece mii de lei, din cari, o parte, am lãsat sotiei mele, iar cu alta am plecat spre tarã. Am ajuns la Bucuresti pe la începutul lui Mai si în plinã luptã electoralã. M-am prezentat profesorului Cuza, care nu s-a bucurat prea tare de prezenta mea, spunându-mi cã nu era nevoie sã deplasez, cãci miscarea poate merge bine si fãrã mine. M-a durut putin, dar nu m-am supãrat. Într-o organizatie nu încape supãrarea la o observatie a sefului. Ea poate fi dreaptã, ea poate fi nedreaptã, dar supãrarea nu încape; acesta e principiul care trebuie sã cãlãuzeascã pe un om într-o organizatie. Am plecat în judetul Dorohoi ca sã dau concurs profesorului Sumuleanu. De acolo am trecut si în alte judete. La Câmpulung, la Iasi, la Brãila etc. Între timp, în urma unei scrisori a profesorului Paulescu si a interventiei Generalului Macridescu, m-am hotãrât sã candidez la Focsani. Iatã-mã deci în cea mai dezgustãtoare si mai nedoritã situatie: mergând sã cersesc voturi pentru mine. Unde! În mijlocul multimii, care, tocmai în momentul în care ar fi trebuit sã fie stãpânitã de cele mai sfinte sentimente, fiind vorba de tarã si de viitorul ei, e buimãcitã de bãutura oferitã din belsug de cãtre agentii electorali si stãpânitã depatimile dezlãntuite de duhul rãu al politicienilor. Se coboarã, în aceste momente, peste viata linistitã si curatã a satelor, valurile pline de infectie ale politicianismului. În tara întreagã se întinde iadul. Din acest iad iese conducerea pentru un an, doi, trei sau patru, a unei tãri. Din ce noian de pãcate scoate democratia, "sfânta"democratie, conducerea unei tãri.
Am ajuns la Focsani. Acolo era încã stare de asediu din timpul botezului de la Ciorãsti. Pentru ca sã poti pleca în propagandã electoralã îti trebuia bilet de liberã petrecere, eliberat de comandantul garnizoanei. M-am prezentat si l-am luat. Pe la ora 10 dimineata, însotit de Domnul Hristache Solomon si altii, am plecat în douã automobile. Dar la 500 m. de marginea orasului am gãsit dru mul oprit de douã cãrute puse de-a curmezisul soselei. Lângã ele câtiva jandarmi. Am oprit. Jandarmii s-au apropiat si ne-au spus cã nu avem voie sã trecem. Eu le-am scos ordinul generalului si li l-a arãtat. Ei l-au citit si apoi ne-au spus:

–Totusi nu aveti voie.

Am dat ordin celor ce mã însoteau sã dea cãrutele la o parte. Dupã o micã busculadã, drumul s-a eliberat. Masinile au pornit încet înainte. Jandarmii, retrasi câtiva metri de sosea, s-au asezat în trãgãtori si au început sã tragã focuri. Eu am spus:

– Mergeti înainte, cãci trag în vânt.

Un glonte a izbit în aripa masinii. Un altul lângã noi. Ne-am continuat drumul. Douã gloante însã ne-au oprit în loc. Unul a spart rezervorul de benzinã si altul un cauciuc. De mers înainte, cu neputintã. Am coborât din masinã si ne-am întors înapoi pe jos. Ne-am dus la Generalul care ne dãduse biletul de liberã circulatie. I-am povestit cele întâmplate, de fatã fiind si Generalul Macridescu. Ne-a rãspuns:

–Sunteti liberi sã mergeti. Eu nu am dat ordin sã vã opreascã. Poate, autoritãtile administrative.

Am plecat la Prefecturã cu Generalul Macridescu. Prefect era Nitulescu, un om ursuz si brutal. Foarte linistiti, am intrat în cabinetul lui. Generalul Macridescu a povestit cele întâmplate. Prefectul însã, chiar din primele momente, ne-a tratat în mod necivilizat. A început sã ne tinã de la înãltime un discurs interminabil:

–Domnilor, interesele superioare ale Statului, cer...

– Sunt legi; noi suntem în cadrul legilor. Avem dreptul, încearcã sã explice Generalul Macridescu. Dar prefectul continuã:

–Tara cere în aceste momente grele...

Din nou încearcã Generalul Macridescu sã explice. Prefectul autoritar:

– Vointa tãrii este...

– Ascultã, Domnule Prefect, vãd cã D-ta nu vrei sã întelegi de vorbã bunã, îi spun eu enervat. Plec mâine dimineatã în propagandã si dacã jandarmii vor trage din nou în mine, vin aici în cabinet si trag eu si în D-ta.

Fãrã sã mai astept vreun rãspuns, întorc spatele si plec, lãsându-i pe ceilalti acolo. Dupã câteva ore, sunt invitat la Consiliul de Rãzboi. Mã duc. Un Comisar regal îmi ia interogatoriul. Declar în scris exact ce a fost. Sunt arestat. Spun:

– Bine, Domnilor, celui care trage în mine nu-i faceti nimic, iar pe mine, care numai spun cã trag, mã arestati!

Iatã-mã din nou, într-o camerã de închisoare, în cazarma unui regiment. Dupã 3 zile, sunt chemat la general. Un ofiter mã conduce în cabinet:

– Domnule Codreanu, D-ta trebuie sã pãrãsesti orasul Focsani.

– Domnule General, sunt candidat aici. Si ceea ce îmi cereti Dvs. e contra legii. Desigur, cã nu mã voi opune mãsurii, cãci nu pot, dar vã rog sã-mi dati ordinul Dv. în scris.

– Nu pot da în scris.

-Atunci voi pleca la Bucuresti, pentru ca sã mã plâng împotriva Dvs. Generalul mã elibereazã, cerându-mi cuvântul de onoare cã voi pleca cu primul tren.

Cu primul tren am si plecat la Bucuresti. A doua zi, m-am prezentat Ministrului de Interne, dl. Octavian Goga, care m-a primit bine. I-am povestit cele ce am pãtit si am cerut sã mi se facã dreptate. Mi-a spus cã va trimite un inspector administrativ sã cerceteze cazul, dar sã vin a doua zi.
Am venit a doua zi. M-a amânat pe a treia. Zilele treceau si mai rãmãsese putine pânã la alegeri. În sfârsit, a patra zi am plecat. Iar am luat bilet de la general si iar am pornit cu masinile. Nu mai erau decât douã zile pânã la alegeri. Am ajuns în primul sat. Erau câtiva oameni adunati, cum stau de obicei în preajma alegerilor, însã speriati de teroarea care se exercita. Vin jandarmii:

– Aveti voie sã vorbiti cu oamenii, dar numai un minut. Asa am primit ordin!

Vorbim un minut si plecãm mai departe. La fel în toate satele, câte un minut. Vai de dreptatea si legalitatea din tara aceasta! Îmi dai drept de vot, mã chemi la vot, dacã nu vin, mã condamni la amendã, iar dacã vin, mã snopesti în bãtãi. Politicienii români, indiferent dacã sunt liberali, averescani sau national-tãrãnisti, nu sunt decât o ceatã de tirani, care la adãpostul: "legalitãtii", "libertãtii", "drepturilor omului", calcã fãrã rusine si fãrã teamã, în picioarele l or, o tarã, cu toate legile, cu toate libertãtile si cu toate drepturile ei. Oare pe viitor ce cale ne va rãmâne de apucat?

În ziua de alegeri, delegatii nostri au fost bãtuti, umpluti de sânge si opriti de a ajunge la sãlile de votare: sate întregi nu s-au putut prezenta. Rezultatul: Am cãzut. Desi în oras bãtusem toate partidele.

– Nu-i nimic, mi-am zis. O reusitã mi-ar fi stricat planurile de a-mi continua studiile.

Peste douã zile am aflat cu mare bucurie rezultatul pe întreaga tarã. Liga avusese 120.000 voturi si intrase în Parlament cu 10 deputati: profesor Cuza, la Iasi; profesor Gãvãnescul, la Iasi; profesor Sumuleanu, la Dorohoi; tatãl meu, la Rãdãuti; Paul Iliescu, la Câmpulung; profesor Cârlan, la Suceava; Dr. HaralambVasiliu, la Botosani; Valer Pop, laSatu Mare; ing.Misu Florescu, la Piatra-Neamt; Iuniu Leca, la Bacãu.

Se alesese în adevãr, un buchet de oameni de elitã care fãceau cinste miscãrii nationale si cãtre care lumea se uita cu o netãrmuitã dragoste si cu vii nãdejdi. Cele 120.000 voturi reprezentau tot ce era mai bun si mai curat în poporul român. Alegãtorii strãbãtuserã prin toate amenintãrile, prin toate ademenirile, peste toate obstacolele pânã la sectiile de votare. Dar multi au fost acei care n-au put ut strãbate. Mai multi decât cei care au strãbãtut. Cel putin încã 120.000 de voturi au fost, fie oprite, fie furate din urne.

Am plecat înapoi în Franta, multumit de rezultat, dar urmãrit mereu de o întrebare:

– Cum se va putea învinge, dacã toate guvernele vor face alegeri la fel, întrebuintând coruptia, furtul si forta statului în contra vointei populare?

Ajuns în Franta, nu m-am mai putut prezenta la examene, în sesiunea de Iunie. O problemã grea mi se punea acum în fatã. Mota trebuia sã plece în tarã. Din toamnã urma sã-si facã serviciul militar. Cum voi putea trãi acolo, cãci din cusãturi iesea insuficient pentru a putea trãi un singur om, necum douã suflete...Am încercat sã gãsesc ceva de lucru în oras: orice. Imposibil. M-am gândit cã poate la tarã, prin împrejurimile orasului, voi gãsi ceva. Am plecat împreunã cu Mota sã caut de lucru în mai multe pãrti; dar ne-am întors seara fãrã rezultat.

Intr-o zi am plecat cu tramvaiul, ne-am coborât la vreo 10 km de Grenoble, la "Uriages le s Bains". (Acolo tramvaiele nu circulã numai în oras, ci pânã la 20 km. în toate directiile, fiind din abundentã energie electricã, captatã din cãderile de apã de pe munti.)

Ne-am îndreptat apoi pe niste cãrãrui, în sus spre munte. Dupã vreo jumãtate de orã, am ajuns la Saint Martin, o comunã destul de mare, cu un drum bine pavat prin mijlocul ei, cu case îngrijite, fãcute din piatrã, cu câteva prãvãlii sui cu o bisericã, înaltã frumoasã. Am trecut mai departe. Dupã o altã orã de mers, urcând mereu pe o cãl durã care ne topea, am ajuns într-un mic cãtun, "Pinet d'Uriage".

Era la o înãltime de cca. 800-900 m. În sus se deschidea o admirabilã perspectivã a Alpilor, acoperiti de zãpadã. Începuturile zãpezii pãreau a fi la câtiva kilometri de noi. În stânga se deschidea o vale minunatã în spre Chateau de Vizile, iar în dreapta, alta, spre Grenoble. Pe firul vãii serpuia soseaua betonatã, lucitoare ca apa unui pârâu bãtut de soare. Oamenii erau pe câmp la lucru. Ne miram cum acolo, pe o coastã de munte la câtiva ki lometri de zãpezi, care nu se topesc niciodatã, creste grâul înalt pânã la umãrul omului, ovãz si orz, precum si tot felul de legume. Probabil, din cauza climei mai dulci si a pãmântului care nu-i stâncos. Nu era nici de calitate prea bunã, era chiar sãrac ; dar oamenii îl îngrãsau mereu cu gunoi sau cu îngrãsãminte chimice.

Vedeam lumea pe ogoare, dar ne loveam de aceeasi problemã ca si în celelalte sate: cum sã intrãm în vorbã cu oamenii si cum sã le spunem cã am vrea sã gãsim ceva de muncã. Trecem pe lângã ei si nu îndrãznim sã le vorbim. Mai sus, sunt încã vreo 5-6 case. Mergem acolo. Ajungem la ultima casã. Dincolo nu mai era nimic. Era ultima locuintã omeneascã spre masivul Beldona, afarã de cabanele pentru turisti. În apropiere cosea un bãtrân. Trebui e sã vorbim cu el. Ii dãm bunã ziua si intrãm în vorbã. Ne vede cã suntem strãini si ne întreabã ce suntem. Îi spunem cã suntem români, cã ne place mult aici si cã am vrea sã cãutãm o camerã si sã stãm câteva luni la aer. Mosneagul e sfãtos. Si probabil, g ândindu-se cã a gãsit pe cineva de la care ar putea sã afle multe lucruri, ne cheamã la o masã asezatã afarã, aduce o sticlã de vin negru astringent, si trei pahare ca sã ne cinsteascã si apoi începe sã ne întrebe, urmãrind cu mare curiozitate rãspunsurile noastre:

–Va sã zicã, sunteti români.

– Da, români, români din România.

– E departe de aici, România?

– Vreo 3.000 de kilometri.

–Sunt si pe la D-vs. tãrani asa ca pe la noi?

– Sunt multi, pere Truk - cãci asa îl chema.

– Creste si pe acolo fân? Dar boi sunt? Vaci? Cai? În fine, îi rãspundem la toate, si ne împrietenim repede.

Nu-i spunem însã nimic din ceea ce ne durea pe noi, cãci mosneagul a vãzut cã noi suntem niste oameni învãtati "domni" si si-ar fi pierdut toate iluziile, aflând cã noi cãutãm de lucru la el. Îl intrebãm numai, dacã nu stie vreo camerã de închiriat la cineva. Ne-a dat o adresã sigurã, si ne-a repetat sã spunem cã ne-a trimis el, "pere Truk".

Despãrtindu-ne îi multumim si-i promitem cã o se venim sã-i ajutãm la coasã. Câteva case mai la vale, gãsim adresa datã de el. Chenevas Paul, pensionar. Un alt bãtrân de vreo 70 ani, îmbrãcat bine, fost plutonier si acum pensionar, (se mândreste cã e singurul pensionar din tot satul). Era proprietar a douã case, una lângã alta, în care locuia numai el singur, cãci nu mai avea pe nimeni. Toti ai lui muriserã. Ne închiriazã toatã casa cea micã, compusã, jos, dintr-o camerã si o cãmãrutã, iar, sus, la etaj, din altã camerã. (Acolo toate casele au câte un etaj). În camera de jos, o plitã degãtit. În cea de sus, un pat cu un asternut simplu. Are un aspect de pustiu. Se vede cã de multã vreme nu mai intrase nimeni în ea. Ne împãcãm cu patru sute franci pânã la Crãciun. (Pe sase luni). La oras plãteam 150 franci pe lunã. Am plãtit pe trei luniînainte, urmând ca peste câteva zile sã ne aducem bagajele si sã ne mutãm în noua locuintã. Ne-am reîntors bucurosi la Grenoble. Mã gândeam, cã având frecventa pentru amândoi anii de doctorat, îmi voi prepara examenele aici si mã voi coborî numai pentru casã mã prezint la ele.

Peste câteva zile urcam pe aceleasi cãrãri cu bagajele în spate, eu, sotia mea si Mota, spre noua noastrã locuintã. În sfârsit, iatã-ne instalati. Mota si-a luat rãmas bun de la noi si a plecat spre tarã. Noi am rãmas cu ultimii bani: vreo câtiva franci. Grea situatie! Ce o sã mâncãm?

A doua zi dimineata, îngândurat, plec la pere Truk. Ii ajut pânã seara la coasã si la încãrcatul fânului. La amiazã m-a invitat la masã si am mâncat la el. Seara de asemenea. Dacã as fi putut sã-i duc ceva si sotiei mele, ar fi fost perfect, dar m-am întors fãrã nimic. Dimineata urmãtoare, mã duc din nou. Mosneagul mai avea încã un om la lucru. Mic de staturã, cu pãrul roscat, neîngrijit, cu niste ochi sclipitori, care-i alergau în orbite, în lumina cãrora nu puteam prinde o razã de bunãtate. Pãrea a fi un om rãutãcios. Se numea Corbela. Probabil, în limba literarã si oficialã, Corbelle. Dar tãranii din regiune vorbesc toti "patois", adicã un dialect tãrãnesc care se deosebeste mult de limba oficialã, at ât prin pronuntia cât si prin structura cuvintelor. Diferenta este asa de mare încât un Francez de la oras nu poate întelege pe un Francez de la sat care vorbeste în "patois".
Acestia din urmã cunosc însã si limba oficialã.

La prânz am fost toti trei chemati la masã de o gospodinã, femeia mosneagului, o bãtrânã, ca bãtrânele de pe la noi. Acolo tãranii nu mãnâncã la 12 ceapã cu mãmãligã ca la noi. Masa lor obisnuitã cuprinde întâi o mâncare de legume, apoi o mâncare cu carne, iar la urmã brânzã. Si totdeau na un pahar cu vin. Eu m-am apropiat, le-am multumit, dar le-am spus cã nu mãnânc. Ei au crezut cã mã jenez si au insistat. Atunci le-am spus cã e Vineri si cã postesc. Nu mãnânc pânã seara. Era un vechi obicei, pe care de trei ani, din timpul primei închi sori de la Vãcãresti, îl tinusem regulat.

Corbela, când a auzit cã postesc, m-a întrebat rãstit:

– Dar de ce postesti?

–Pentru cã, eu cred în Dumnezeu.

–De unde sti cã existã Dumnezeu? L-ai vãzut D-ta pe Iisus Hristos? continuã mai departe Corbela.

– Nu L-am vãzut, dar asa sunt eu: nu te cred pe D-ta care-mi spui cã nu existã, ci cred sirurile de martiri, care atunci când erau rãstigniti pe cruce si li se bãteau piroanele în mâini, spuneau: "Puteti sã ne omorâti, dar L-am vãzut".

– A! Preotii! Sarlatanii! Euîi strivesc sub cãlcâi, apãsând si rotind cãlcâiul în pãmânt, ca si cum ar strivi un gândac.

Vãzându-l asa pornit, am rupt discutia. Seara am plecat acasã, de astã datã cu un cos de cartofi si cu o bucatã de slãninã pe care mi le-a dat bãtrânul. Sâmbãtã am lucrat la fel. Duminicã m-am dus la bisericã. Era lume adunatã din tot satul. Într-o stranã, în apropierea altarului, solemn ca un sfânt, stãtea un om care pãrea cã seamãnã cu Corbela. Mã uit mai bine. Urmãrea cu mare atentie pe preot. La u n moment dat se apropie de preot si foarte smerit îi ajutã. El e, Corbela! Dascãl, ajutorul preotului si clopotar la bisericã. Mai târziu, când m-am împrietenit cu oamenii, le-am povestit întâmplarea mea cu Corbela, fãcând cu totii mare haz.

– Sunt si pe la noi nebuni de acestia, îmi spuneau ei. S-au învãtat de la cei mari care sunt contra Bisericii. Dar noi, tãranii francezi, credem în Dumnezeu, asa cum apucat de la pãrintii nostri.

Preotul, un om de o vastã culturã, doctor în Filozofie si Teologie, trãia într-o mare mizerie, fãrã leafã de la statul ateu, care prigonea pe preoti ca pe niste dusmani. Ei trãiesc numai din ajutorul putinilor oameni ai satului.

Sãptãmâna urmãtoare am lucrat la un alt om, la scos cartofii. De aici am cãpãtat o cantitate mai mare de cartofi, baza noastrã de existentã pentru mai multã vreme. Apoi am trecut la altul, la legatul snopilor de grâu. Pe urmã la treierat. Acolo, în toate satele, obstea satului are masini de treierat. Ea trece din casã în casã,treierând la fiecare. Recolta este bogatã si frumoasã ca aurul. Nu este tãran care sã nu fie abonat la câte o revistã sãptãmânalã agricolã, plinã de sfaturi bune pentru agriculturã, grãdinãrit, cresterea vitelor si îngrijirea lor, stupãrie etc. Ei citesc aceste reviste cu multã atentie, din scoartã în scoartã, cãutând, într-o mare întrecere, ca fiecare sã aplice cât mai bine acele sfaturi si sã foloseascã cât mai mult din ele. Grajdurile lor sunt tot asa de îngrijite ca si casele. Vitele sunt bine pãzitesi de frig si de foame. tesãlate în fiecare zi. De aceea ele sunt frumoase, muncesc mult si produc mult. În grajdurile lor am gãsit adesea scris de tãrani pe câte o bucatã de carton: "Iubiti animalele, prietenii nostri de muncã!"

Dupã vreo lunã, satul s-a învãtat cu mine. Eram cunoscut sub numele de "Le roumain"(Românul). Auziserã cã sunt student la doctorat si seara stãteam de vorbã cu ei. Îi interesau problemele de filosofie, chestiuni politice, situatia internationalã, iar din Economia Politicã, cu deosebire, problema preturilor, legea cererii si ofertei si altele, care stabilesc pretul; cauzele scãderii sau urcãrii preturilor si timpul potrivit pentru vinderea produselor lor. tãranii între 25-40 ani, se orientau foarte bine în toate aceste chestiuni si puteai discuta cu ei probleme oricât de înalte. Le întelegeau.

De la un timp am început sã-mi prepar examenele. Mota îsi dãduse examenele în Iunie, înainte de plecare, cu mare succes.

Ziua munceam, iar seara si noaptea cât puteam sta, citeam. Pentru anul I aveam 4 obiecte: Economia Politicã, Istoria Doctrinelor Economice, Legislatia Industrialã si Legislatia Financiarã. Dupã douã luni însã au început sã-mi slãbeascã puterile. Alimentatia nu era suficientã. În ultimele zile mâncam numai cartofi fierti. La douã trei zile, câte un kg. de lapte, iar carne, odatã pe sãptãmânã. Uneori brânzã. Atât puteam eu câstiga cu munca mea. Mai rãu decât mine, era însã sotia mea care se anemiase mult. În Octombrie m-am prezentat la examen. Am cãzut, desi la obiectul principal, Economia Politicã, luasem cea mai mare notã si la celelalte obiecte note de trecere, la Legislatia Financiarã obtinând numai nouã, limita pentru doctorat fiind zece. Pentru moment am rãmas dezorientat. Nu fusesem un element strãlucit la carte niciodatã, dar nu cãzusem niciodatã pânã acum la vreun examen, fiind cotat printre elementele bunisoare.

În greaua situatie materialã în care mã aflam, era o loviturã. Greutatea stãtea în aceea cã nu mã mai puteam prezenta decât peste trei luni si din nou la toate materiile. M-am încãpãtînat si m-am hotãrât sã reiau munca de la capãt. Lucrul la tarã se terminase. Cãzuse zãpadã. Numai la tãiatul lemnelor în pãdure puteam sã mã mai duc. În schimbul ajutorului pe care-l dãdeam, am cãpãtat si eu un car cu lemne.

Au început însã sã-mi vinã ajutoare din tarã. De acasã si de la pãrintele Mota, dintr-un împrumut pe care-l fãcuse în numele meu, la o bancã.
Am petrecut iarna si sãrbãtorile Crãciunului, în mijlocul tãranilor si cu deosebire în mijlocul familiei Belmain-David. În sesiunea de Februarie m-am prezentat din nou si mi-am luat examenele anului întâi de doctorat. Imediat m-am apucat de prepararea celui de al doilea an: Drept Administrativ, Filosofia Dreptului, Istoria Dreptului Francez si Dreptul International Public. În primãvarã mi-am luat si eu o grãdinã, pe care am început s-o lucrez pe cont propriu.

Dar în luna Mai 1927, primesc o scrisoare desperatã de la Mota si apoi altele de le Focsani si de la studenti, prin care eram chemat de urgentã în tarã, deoarece Liga se rupsese în douã. De la Mota si Hristache Solomon primesc si bani de drum. Pânã la examene însã, mai aveam o lunã de zile. Mã prezint Decanului Facultãtii si spunându-i, cã trebuie sã plec de urgentã în tarã, îi cer sã-mi îngãduie a mã prezenta mai înainte pentru a-mi da examenele. Cererea mi-a fost aprobatã. La 16 Mai, am dat examenele si le-am luat. La 18 Mai, am pornit spre tarã, luându-mi rãmas bun de la locuitorii din Pinet, în mijlocul cãrora trãisem aproape un an de zile. Unii dintre ei, cei mai bãtrâni, când am plecat, plângeau. Altii m-au condus pânã la gara din Grenoble.

Venisem în Franta cu îngrijorarea cã voi întâlni un popor imoral, putred si decãzut, asa cum se flutura de multã vreme prin lume. M-am convins cã poporul francez, tãranul si orãseanul, este un popor de o moralitate severã. Imoralitãtile apartin strãinilor stricati, bogatilor tuturor neamurilor, atrasi de Paris si de alte orase mari. Clasa conducãtoare, dupã pãrerea mea, însã, este iremediabil compromisã, gândind, trãind si actionând sub influenta si numai sub influenta iudeo-masoneriei si a bancherilor ei. Iudeo-masoneria si-a fãcut din Paris sediu pentru întreaga lume. (Londra cu
ritul scotian este numai o filialã). Aceastã clasã conducãtoar e este ruptã de întreaga istorie a Frantei si de natiunea francezã. De aceea plecând din Franta, fãceam o mare deosebire între poporul francez si între statul masonic francez. Am rãmas nu numai cu dragoste pentru poporul francez, dar si cu credinta, care nu mi se va clãtina niciodatã, în învierea si biruinta acestui neam în contra hidrei care s-a asezat peste el, întunecându-i gândirea, sugându-i vlaga, si compromitându-i si onoarea si viitorul.
 

   Am sosit în Bucuresti. Era un dezastru. "Liga Apãrãrii Nationale Crestine" se rupsese în douã. Sperantele natiei acesteia se prãbuseau. Un neam care-si încordase puterile sleite, într-un greu moment al istoriei sale, în luptã cu cea mai mare primejdie care i-a amenintat vreodatã viata, cãdea acum la pãmânt cu toate sperantele lui nimicite. Acest naufragiu în inimile viteze ale miilor de luptãtori, vãzându-si cu totii, într-o clipã, nãruite jertfele fãcute în trecut si toate sperantele, inspira un sentiment de durere chiar si acelora care stãtuserã departe de miscare. O mai mare durere colectivã nu mi se întâmplase sã vãd pânã atunci. Toate valurile acelea de entuziasm de la Severin la Focsani, de la Câmpulung la Cluj, se transformaserã în valuri de dur ere si deznãdejde.
   M-am dus la Parlament si m-am prezentat profesorului Cuza. Spre marea mea surprindere, am gãsit pe un singur om vesel în mijlocul durerii generale. Acesta era prof. Cuza. Redau textual si cu cea mai mare constiinciozitate convorbirea avutã.

– Bine ai venit, Cornelie dragã, apropiindu-se de mine si întinzându-mi mâna. Tu esti un bãiat bun. Sã-ti cauti ca si pânã acum de treabã si va fi foarte bine.

– Domnule Profesor, sunt amãrât pânã în adâncul inimii mele de nenorocirea care s-a abãtut asupra noastrã.

– Dar nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Liga este mai puternicã decât oricând. Iatã, am venit de la Brãila ieri. Acolo a fost ceva, nemaipomenit. M-a primit poporul cu muzici, cu tobe, cu urale nesfârsite. Ai sã vezi ce e în tarã. Tu nu sti ce e. Toatã tara e cu noi. Încã vreo câteva vorbe si am plecat. Mã întrebam apoi nãucit...

– Un sef, vãzându-si trupa lui sfâsiatã de dureri, ruptã în douã si cuprinsã de deznãdejde, sã se afle în cea mai perfectã voie bunã si veselie? Sã nu-si dea seama de dezastrul care fierbe sub el? Sau îsi dã seama., si atunci cum este cu putintã sã-i parã bine?

Cei 10 parlamentari ai Ligii au lãsat de dorit, dupã pãrerea mea, în toatã activitatea parlamentarã si extraparlamentarã din timpul anului ce trecuse. Erau elemente slabe? Hotãrât, nu. Erau de rea credintã? Hotãrât, nu. Erau de absolutã bunã credintã, dar cu mici insuficiente, fie de pregãtire în materie de cunoastere a problemei jidãnesti, cei mai recenti; fie mai greoi în deplasãrisi actiune, cei mai bãtrâni. Dar acestea sunt inerente oricãror oameni adunati într-o organizatie si trebuiesc modelate si complinite de conducere si corectate cu multã dragoste. Atunci, care au fost cauzele adevãrate ale acestei situatii?

Dupã pãrerea mea:

1. Lipsa de coordonare a actiunii parlamentare si extraparlamentare.

2. Lipsa de unitate sufleteascã, absolut necesarã unei asemenea organizatii, înconjuratã din toate pãrtile de ochi inamici care încearcã sã profite de orice neîntelegere internã.

Aceste douã însã, au la bazã o altã cauzã si anume:

Lipsurile conducãtorului, greselile lui. Un conducãtor trebuie sã facã necontenit scoalã, în sensul vederilor lui, cu toti luptãtorii din jur, pentru ca sã asigure unitatea de gândire a blocului respectiv. Sã elaboreze un plan de luptã. Sã dea directive în materie de actiune. Sã fie un permanent slujitor al unitãtii miscãrii, încercând cu dragostea lui, cu chemãrile lui, cu observatiile, cu pedepsele, sã netezeascã neîntelegerile si nepotrivirile inerente o ricãrei organizatii. Sã fie un neîncetat îndemn cãtre toti la îndeplinirea datoriei lor. Sã procedeze cu dreptate, respectând normele de conducere pe care si le-a impus si în baza cãrora si-a adunat oamenii.

Din toate acestea, profesorul Cuza n-a fãcut nimic. N-a fãcut scoalã cu oamenii sãi nici mãcar consfãtuiri.

– Sã facem o consfãtuire, D-le Cuza, îi spuneau unii din ei, ca sã stim si noi ce atitudine sã luãm si cum sã ne prezentãm în Parlament.

–N-avem nevoie de nici o consfãtuire, pentru cã noi nu suntem partid politic.

N -a dat niciodatã nici o directivã nimãnui. Veti gãsi volume de valoare, zeci de brosuri scrise de prof. Cuza, veti gãsi sute de articole, dar desfid pe oricine s-ar încumeta sã-mi aducã zece circulãri sau ordine de organizare sau de actiune date celei mai zbuciumate organizatii politice, de la 4 martie 1923, data înfiintãrii ei, si pânã la 20 mai 1927, momentul desfiintãrii ei. Nu veti gãsi, nu zece, nici cinci, nici trei. Profesorul Cuza a îndemnat, dar el n-a fost un animator.Profesorul Cuza a pedepsit, dar atunci când a pedepsit, a provocat un adevãrat dezastru, fiindcã a procedat fãrã întelepciune.

Intre timp, din cauza situatiei înfãtisate mai sus, se întelege cã o parte dintre parlamentari, vãzând si simtind cã lucrurile nu merg cum trebuie, îsi manifestau nemultumirile lor. Ei vedeau cã, încetul cu încetul, miscarea merge spre ruinã, mai ales, cã pe lângã lipsa unor directive, mai interveneau, din timp în timp, si unele iesiri ale prof. Cuza la tribuna Parlamentului, carea veau în adevãr un efect uluitor si descurajator pentru miscarea întreagã. Asa bunãoarã, când imediat dupã deschiderea Parlamentului, unul din deputatii Ligii protesta împotriva stãrii de asediu si a samavolniciilor ne mai pomenite, întâmplate la Focsani, prof. Cuza s-a ridicat si a spus cã bine a fãcut guvernul cã a instituit starea de asediu si cã el ar fi fãcut la fel, spiritele fiind agitate din cauza jidanilor. Altãdatã vorbind la mesaj, spunea, combãtând pe tãrãnisti (care de altfel erau în opozitie): cã Partidul poporului ar putea deveni un factor de guvernãmânt prin sistemul rotativei cu Partidul liberal, dacã Generalul Averescu si-ar însusi doctrina "Ligi Apãrãrii Nationale Crestine".

Aceste lucruri aruncate de la tribunã, tocmai în momentul în care mii oameni loviti, schingiuiti si nedreptãtiti, asteptau cu înfrigurare, ca o slabã mângâiere pentru suferintele lor, mãcar un cuvânt de înfierare a guvernului ale cãrui victime erau, împrãstiau o atmosferã de descurajare pretutindeni.

În cele ce urmeazã, redau dupã Monitorul Oficial, un pasaj din discursul amintit:

"Rãmân dar actualmente în slujba Statului douã partide mature, partide de ordine, ale ordinii actuale, partide de guvernãmânt, care se complecteazã si care asigurã jocul normal al mecanismului constitutional: Partidul Poporului si Partidul Liberal. Ele sunt asezate pe baze solide, rezemându-se pe interese de productie, desi diferite, totusi ambele generale, reale si permanente care le asigurã dãinuirea si eficacitatea actiunii lor. Noua operã de organizare constitutionalã si politicã a tãrii este opera la care au lucrat împreunã aceste partide, fiecare în mãsura rãspunderii si rolului pe care l-au avut: de guvern si opozitie. Partidul Poporului va continua opera începutã cãreia îi va aduce to ate ameliorãrile pe care practica sincerã si de bunã credintã le va învedera ca necesare pentru consolidare mai departe a Satului si unificare desãvârsitã a tãrii... Partidul Liberal este exponentul intereselor burgheziei românesti, al intereselor financiare, comerciale si industriale legitime si indispensabile, bunului mers al tãrii. Partidul Poporului chemat sã desãvârseascã organizatia economicã a Statului, asezând-o pe temelii reale, preocupat de nevoile tuturor în cadrul intereselor superioare ale tãrii, se sprijinã în special pe interesele generale, reale si permanente ale productiunii agricole, factor precumpãnitor al vietii noastre economice. Partidul Poporului care are rãdãcinile cele mai adânci si cele mai întinse pe tot cuprinsul tãrii, în cadrul armoniei sociale... vrea sã dea plugarilor stãpânitori de pãmânt rolul ce li se cuvine în economia Statului potrivit muncii si numãrul lor.

Aceastã atitudine din partea unui conducãtor de miscare nationalã, este incalificabilã. A face apologia partidelor pe care miscarea nationalã le denuntã ca pe o nenorocire abãtutã deasupra României si în contra cãrora luptã cu sacrificii dureroase, pentru a crea o nouã soartã acestei tãri, alta decât cea hãrãzitã de polit icienii partidelor, este tot una cu a-ti condamna la moarte propria miscare.

A ridica în slavã sistemul rotativei reprezentat prin Partidul liberal si averescan, denuntate de tine însuti, timp de o viatã întreagã, ca dusmane ale neamului, înseamnã a înlãtura orice perspectivã de biruintã a miscãrii nationale pe care o conduci dovedind totodatã, prin acest fapt, cã tu însuti nu crezi în ea. Ce ar zice lumea de un comandant de trupe eroice, care se luptã, fac jertfe supreme, cred în biruinta lor, trãiesc si sunt gata sã moarã cu gândul la ea, comandant care, într-un discurs în timpul luptei si în fata miilor de rãniti cãzuti, le-ar vorbi ridicând în slavã trupele inamice si prevestind victoria acestora. Ce s-ar întâmpla cu biata trupã, care în loc de a auzi un cuvânt de înãltare a nãdejdilor ei în biruintã, ar auzi pe însusi comandantul ei vorbind despre frumoasele perspective de victorie ale trupelor inamice? Ce s-ar întâmpla? Trupa aceea s-ar împrãstia demoralizatã.

Asa s-a întâmplat. Multi luptãtori pe frontul miscãrii nationale s-au împrãstiat deznãdãjduiti. Datoritã acestei atitudini ciudate, deputatii Ligii au început sã-si manifeste nemultumirea. Ei au gresit, dupã pãrerea mea. Nu aveau dreptul sã-si manifeste aceste nemultumiri decât numai fatã de presedinte si în cadrul restrâns al conducerii. Ei însã au depãsit acest cadru. În conditiile acestea. fiecare vorbã aruncatã însemneazã o nenorocire în plus peste aceea provocatã de însusi presedintele miscãrii.

Încetul cu încetul, greselile unora si ale altora au dus la rãcirea relatiilor dintre ei. Pânã când, într-o zi, deputatul Paul Iliescu, fãrã un motiv binecuvântat si fãrã o judecatã prealabilã, deci fãrã respectarea normelor si legilor organizatiei, este eliminat din "Liga Apãrãrii Nationale Crestine".Nu numai atât, dar fãrã ca presedintele sã spunã mãcar vreunuia din parlamentari ceva, ci pur si simplu, anuntând de la tribunã, cã a eliminat pe Paul Iliescu din L.A.N.C. si cerând în acelasi timp ca sã fie dat afarã din Parlament, iar locul de la Câmpul ung sã fie declarat vacant.

Aceasta a cãzut ca un trãsnet pe capul bietilor deputati ai Ligii. Peste douã zile, prof. Sumuleanu, care între timp venise de la Iasi, a fãcut o comunicare Camerei, iscãlitã si de ceilalti deputati: Ion Zelea-Codreanu, Valer Pop, Dr. Haralamb Vasiliu, Prof. Cârlan, prin care afirmau cã declaratia prof. Cuza, în orice caz, e prematurã, deoarece statutele prevãd cã excluderile se pronuntã de comitet. În cazul de fatã comitetul habar nu avea de aceastã chestiune. El nu cunostea ni ci o vinã acestui om, dar nu cerea sã fie eliminat. Comitetul cerea ca omul sã fie întâi judecat, ca sã se poatã apãra. Cereau, prin urmare, sã se respecte statutul; sã se respecte legea pe care au jurat toti. În acelasi timp s-au fãcut interventii în acest sens la profesorul Cuza.

Rezultatul acestor interventii:

Toti semnatarii sunt eliminati din "Liga Apãrãrii Nationale Crestine", în frunte cu prof. universitar Sumuleanu si cu tatãl meu, unii dintre acestia având merite de muncã si de jertfã la formarea acestei ligi mai mari decât însusi prof. Cuza. Prof. Sumuleanu era însusi vicepresedintele Ligii. Si acestia dati afarã tot fãrã nici o judecatã; fãrã a li se spune ceva, fãrã a fi fost întrebati.

Dupã pãrerea mea, procedarea prof. Cuza, în calitate de presedinte al organizatiei, cãruia îi incumba datoria de a avea cea mai mare grijã pentru viata organizatiei, si cea mai mare atentie la orice mãsurã în stare sã-i pericliteze existenta, a fost fundamental gresitã. În fond nedreaptã si cu totul ne le loculei, mai ales având în vedere persoanele în joc. Era însusi comitetul de conducere al Ligii. Erau creatorii acestei organizatii. Mãsura era nejudecatã, fiindcã profesorul Cuza n-a prevãzut consecintele care decurgeau din ea, pentru miscare. Imediat dupã ac eastã eliminare se scoate "Apãrarea Nationalã" prin care se afirmã, cã acesti oameni în frunte cu prof. Sumuleanu si Ion Zelea-Codreanu s-au vândut jidanilor, rãspândindu-se în toatã masa Românilor aceastã insinuare.

Prof. Sumuleanu, prieten nedespãrtit de un sfert de veac, om de o corectitudine exemplarã, a fost oribil si incalificabil atacat în "Apãrarea Nationalã" de sub directia si îndrumarea D-lui Cuza. Umbla pe stradã coplesit de durere, sub acuzatia de trãdare. Atunci prof. Sumuleanu a scos, drept rãspuns, o brosurã intitulatã "Miselia unor prieteni". De data aceasta, prof. Cuza, dupã pãrerea mea, nu numai cã a fost nedrept, a fost mai mult decât nedrept. Eliminatii, la rândul lor, au gresit, scotând manifeste cu atacuri deopotrivã de nedrepte, dar greseala acestora, era consecinta
greselii profesorului Cuza.

Toate acestea se petreceau în durerea sfâsietoare a tuturor luptãtorilor si în marea satisfactie si bãtaie de joc a jidãnimii. Eu am sosit în acest moment. În Parlament se judeca chestiunea d acã deputatii dati afarã din Ligã îsi pierd mandatele de parlamentari.

Mã întreb si acum: Oare profesorul Cuza, când a luat aceste mãsuri a fost victima unor sugestii sau a unor intrigi, sau asa a judecat singur, cã e bine?

Peste câteva zile, intervenindsi ceilalti din afarã, înmãrmuriti de mãsurile profesorului Cuza si cerând sã se împace lucrurile, prin revenirea asupra eliminãrilor fãcute si prin respectarea dispozitiilor statutare, ne pomenim cu o a treia mãsurã prin care sunt considerati eliminati si acestia. Printre ei erau: Generalul Macridescu, prof. Traian Brãileanu, Hristache Solomon, prof. Cãtuneanu etc.

Prin lume se împrãstia sistematic zvonul, cã toti cei eliminati s-au vândut jidanilor. Printre agentii activi în împrãstierea acestor zvonuri: Colonelul Neculcea si Liviu Sadoveanu, unul mâna dreaptã si altul cea stângã a profesorului Cuza.

Eliminatii s-au constituit atunci în "Liga Apãrãrii Nationale Crestine-Statutare", voind sã spunã prin aceastã denumire, cã ei se pãstreazã în cadrul statutului. În acest timp profesorul Cuza convoacã la Iasi, în sala Bejan, o mare adunare nationalã, la care iau parte vreo mie de oameni si care ratificã eliminãrile pe baza cã s-au vândut jidanilor.

Mã opresc aici si nu trec la observatii asupra celor ce se scriau, fie de o tabãrã, fie de alta, considerând, atât cât am consemnat, ca fiind suficient pentru întelegerea situatiei miscãrii în acea vreme. Atât doar as vrea sã adaug: cã timpul (au trecut nouã ani) a dovedit cã prof. Cuza a gresit; pentru cã, nici p rof. Sumuleanu, asa de crunt lovit în onoarea lui, nu s-a vândut jidanilor, nici tatãl meu care a primit lovituri aproape mortale din partea puterii iudaice (de care prof. Cuza nu s-a învrednicit), nici Generalul Macridescu, nici prof. Gãvãnescul, nici pro f. Traian Brãileanu, nici prof. Cãtuneanu, nici Dr. Vasiliu, nici prof. Cârlan, nici preotul Mota etc.

Ani dupã aceea, dupã ce dezastrul s-a întins ca un pustiu peste Ligã, a venit prof. Cuza la vechiul sãu prieten, prof. Sumuleanu, pe care îl lovise asa de crud, si i-a spus:

–Dragã Sumulene, n-am nimic cu tine. Hai sã ne împãcãm!

Profesorul Sumuleanu însã, s-a întors si plecând i-a zis:

–E prea târziu.

Nu pentru cã prof. Sumuleanu n-a vrut sã ierte o loviturã crudã, pe care o primise, ci pentru cã jos, era cenusa unei miscãri si a unor sperante românesti.

Am sosit din Franta, în mijlocul acestui dezastru care se abãtuse peste miscarea nationalã, cu intentia de a se salva ceea ce se mai putea salva. Am convocat la Iasi, în cea mai mare grabã, grupul "Vãcãresti", si o parte din conducãtorii tineretului universitar din cele patru centre.

Intentia mea a fost sã localizez dezbinarea produsã, realizând un bloc al tineretului. Sã fac imposibilã coborârea în spre tineret a atmosferei de vrãjmãsie care mãcina rândurile bãtrânilor. Dupã cum era si natural, acest bloc voiam sã-l bazez, în primul rând, pe constiinta, cã dezunirea si ura dintre noi însemneazã moarte pentru miscarea nationalã. Odatã, acest bloc înfãptuit, voiam ca sã ne îndreptãm spre liniile care ardeau ale bãtrânilor si prin interventii, fãcând cele mai hotãrâte presiuni pentru reabilitarea unitãtii, sã putem salva situatia.

Planul meu însã a cãzut. Tineretul era deja cuprins de flãcãrile mistuitoare ale învrãjbirii, încât la Iasi propunerea mea, cu toate legãturile care existau între mine si acest tineret, n-a gãsit nici un rãsunet în inimi. Si aceasta cu atât mai mult cu cât la conducerea studentimii din Iasi, care ar fi putut da în aceste ceasuri se mnalul unei directii salvatoare, se ridicase o serie de elemente slabe, cu porniri sufletesti spre rãu.

Din tot tineretul n-a rãmas în picioare în jurul acestei propuneri, decât vechiul grup de la Vãcãresti. Si pe lângã el câtiva tineri studenti ieseni, în numãr de 10-12, printre care din cei mai vechi: Ion Blãnaru, Ion Bordeianu, Victor Silaghi, iar din cei mai noi, un grup de Ardeleni în frunte cu Ion Banea, Emil Eremeiu, Misu Crisan. Din tot tineretul, atât rãmãsese în jurul nostru.

Mi-am continuat planul. Am plecat la Bucuresti cu întregul grup ca sã mã prezint celor douã fractiuni. Ne-am prezentat întâi "Statutarilor", cerându-le sã facã orice sacrificii pentru a putea restabili unitatea miscãrii. Dupã câteva ore, ei au consimtit la reunire, fiind gata a face sacrificii, dar cerând ca pe viitor sã se respecte statutul.  Dupã aceasta ne-am prezentat profesorului Cuza. El însã, în urma rugãmintilor si argumentãrilor noastre, a refuzat. Discutia avutã cu acest prilej e bine sã n-o mai redau.

Am plecat. În sufletele noastre se coborâse pustiul. Tot ce se ridicase, toatã strãlucirea de ieri a acestei miscãri nu venise ca un dar al norocului. Totul crescuse din luptã purtatã, pas cu pas, si metru cu metru. Îngrãmãdisem hotãrâri grele peste hotãrâri, înfrunta sem primejdii peste primejdii, riscuri peste riscuri, dureri fizice si morale, care de care mai sfredelitoare, sãnãtate din sãnãtatea noastrã, sânge din sângele nostru, luptã si jertfã cu fiecare zi.
   Acum totul se prefãcea în scrum.