Reîntors de la Iasi, aveam în fatã douã drumuri pe care trebuia sã activez paralel:

               I.Pregãtirea adunãrii pentru care se fãcuserã steagurile în toate universitãtile.
              II.Continuarea miscãrii studentesti, mentinerea grevei generale.

La primul punct, cea mai ma re dificultate nu era nici lipsa de oameni, nici lipsa de organizare, nici mãsurile guvernului. Cea mai mare dificultate o aveam de data aceasta, nu în dezaprobarea acestui plan, ci în lipsa de entuziasm pentru el a profesorului Cuza.

Profesorul Cuza nu er a suficient convins de necesitatea organizãrii, iar pe de altã parte nu credea în posibilitatea reusitei adunãrii care urma sã aibã loc.

La punctul II aveam dificultãti serioase în conducerea centrelor studentesti din Bucuresti si Cluj, care dificultãti împiedicau existenta unui punct de vedere unitar, ca plan de luptã în jurul cãruia sã se poatã realiza o unitate perfectã a acestei lumi noi, ridicatã cu toate puterile ei ca sã înfrunte si vrãjmasul si toate pãcatele noastre trecute.

Nici conducãtorii si nici masa acestor centre:

              a.nu cunosteau problema jidãneascã si mai ales nu cunosteau pe jidani. Nu cunosteau puterea iudaicã, modul ei de a gândi si de actiona. Pornisem la rãzboi si nu ne cunosteam adversarul;
              b.credeau cã guvernul de atunci, liberal sau eventual un altul, care ar veni dupã el si cãruia noi i-am promite sprijinul nostru ne-ar satisface doleantele cerute.

De aceea, ei se asezau mai mult pe terenul diplomatiei. Credeau cã pânã la sfârsit vor putea convinge pe oamenii politici de dreptatea cauzei studentesti. Cred cã nimic nu e mai penibil decât sã discuti o problemã cu oameni care nu cunosc nici cele mai elementare linii ale ei. Fatã de aceastã situatie de la punctul II am luat urmãtoarele mãsuri:

              1.Câtiva delegati buni ai centrului Iasi sã ia parte regulat la sedintele comitetului central de la Bucuresti (sedintele acestui comitet se tineau regulat de douã si de trei ori pe sãptãmânã. Începeau pe la nouã seara si continuau pânã la trei noaptea, patru, cinci si chiar sapte dimineata, discutându-se încontradictoriu. Pentru multi dintre participantii de atunci, singurele amintiri despre miscarea studenteascã au rãmas aceste sedinte si luptele retorice din sânul comitetului).
              2.Crearea la Bucuresti si Cluj a câte unui grup din cei mai buni luptãtori din masa studenteascã, care sã lucreze în afarã de directivele centrului respectiv.

La Cluj si la Bucuresti, aceste grupuri s-au constituit foarte repede. La Bucuresti existau chiar în comitet, unde conducerea se izbea la fiecare sedintã de o fermã opozitie. LA Bucuresti, Ibrãileanu, delegatul Iasiului, a fost de un real folos. De asemeni, atitudinea dârzã a lui Simionescu, conducãtorul medicinistilor, a mentinut studentimea în spiritul cel adevãrat.

În chestiunea pregãtirii adunãrii, situatia era aceasta, dupã vestile primite de la Iasi:

In douã sãptãmâni se împãrtiserã peste 40 de steaguri în 40 de judete, la oameni de încredere. Era si natural ca dupã douã luni de miscare studenteascã, de grevã generalã la toate universitãtile, sufletul românilor sã clocoteascã si ei sã se ridice de pretutindeni, asteptând un cuvânt de ordine. Steagurile si vestea adunãrii sosierã la timp.

Profesorul Cuza vroia sã fixeze data adunãrii prin luna mai, ca fiind primãvarã sã vinã mai multã lume. Pãrerea mea însã era ca adunarea sã se facã cât mai repede pentru urmãtoarele ratiuni:

              1.Toatã lumea, ridicatã în jurul miscãrii studentesti astepta un semnal de comandã, pentru a se putea închega, a se lãmuri si pentru a putea actiona dupã un plan stabilit.
              2.Îmi era teamã cã jidãnimea si masoneria, dându-si seama de situatie, sã nu porneascã initiativa unei organizatii pseudo-nationaliste, pentru a capta elementele si a îndruma astfel miscarea pe o linie moartã. În orice caz, aceasta ar fi nãscut o confuzie în mintile românilor, fapt care nu era deloc dorit.
              3.Era necesarã însãsi mentinerea frontului miscãrii studentesti, pentru cã rãzboiul nu era usor de purtat: lovituri din partea guvernului, lovituri din partea autoritãtilor, lovituri din partea pãrintilor, lovituri din partea profesorilor, sãrãcie, foame, frig. O ridicare de mase românesti, care sã ia apãrarea cauzei lor, care sã le trimitã un cuvânt de bine, de îndemn, de îmbãrbãtare, ar fi înviorat întreg frontul acestei miscãri.
              4.În sfârsit, pentru cã mii de studenti stãteau si nu stiau ce sã facã; fãcuserã o manifestatie, douã, trei; o întrunire, douã, trei… Dar sunt douã luni. Lumea aceasta trebuie sã aibã ceva de fãcut. Odatã nãscutã noua organizatie, pentru toatã aceastã multime, ajunsã la epuizarea mijloacelor ei de actiune, se va deschide larg câmp de activitate.

Ea va avea de a doua zi de lucru, îndreptându-se asupra satelor, spre a le organiza si spre a le insufla credinta cea nouã.

Profesorul Cuza fixeazã ziua de duminicã, 4 martie. Locul adunãrii, la Iasi.

Fuseseminvitat la masã de profesor. Acolo s-a pus problema numelui organizatiei care trebuia sã ia fiintã. Cãpitanul Lefter spune: Partidul Apãrãrii Nationale, ca în Franta. Mie mi s-a pãrut frumos. Profesorul Cuza adãugat:

– Nu partid, ligã: „Liga Apãrãrii Nationale Crestine".

Asa a rãmas.

Eu am dat atunci telegrame la Cernãuti si Cluj, cu urmãtorul continut: „Nunta la Iasi, 4 martie".

Apoi m-am ocupat pânã în cele mai mici amãnunte cu pregãtirea adunãrii. Planul a fost fixat de profesorul Cuza, de acord cu profesorul Sumuleanu si tatãl meu: la Mitropolie, rugãciune; la Universitate, omagiu pentru Simion Bãrnutiu si Gh. Mârzescu; în sala Bejan, întrunire publicã.

S-au fãcut afise, anuntându-se marea adunare nationalã. Vestea unei mari adunãri românesti la Iasi, în scopul înfiintãrii unei organizati de luptã a mers ca fulgerul printre studentii celor patru universitãti si de acolo în mijlocul românilor.

Încã din seara de 3 martie au început sã soseascã vagoane întregi cu grupuri, având în frunte pe conducãtori care aduceau pânza steagurilor.

Pânã dimineata, sosiserã 42 de grupuri, cu 42 de stegari. Pânza acestor steaguri era neagrã în semn de doliu; la mijloc o patã albã rotundã semnificând nãdejdile noastre încercuite de întunericul pe care ele vor trebui sã-l învingã; în mijlocul albului o zvasticã, semnul luiptei antisemite din întreaga lume, iar de jur-împrejurul steagului, tricolorul românesc. Profesorul Cuza aprobase la Bucuresti si forma acestor steaguri. Acum le-am prins de prãjini, le-am învelit în jurnalesi am plecat cu totii la Mitropolie, unde s-a oficiat serviciu religios în fata a peste 10.000 de oameni.

În momentul în care urma sã fie sfintite, s-au desfãsurat cele 42 de steaguri negre în fata altarului. Odatã sfintite, ele vor pleca pe tot întinsul tãrii, în jurul fiecãrui steag ridicându-se o adevãratã cetate de suflete românesti. Aceste steaguri aruncate în fiecare judet vor fi cheaguri care vor aduna laolaltã pe toti cei de un gând si de o simtire. Cu sfintenia lor sãrbãtoreascã, înfãtisarea lor im presionantã si cu fixarea lor în fiecare judet, o mare problemã de organizare si de orientare popularã se rezolva.

De la Mitropolie, mii de oameni în cortegii cu steaguri desfãsurate s-au îndreptat prin Piata Unirii, Lãpusneanu si Carol, spre Universitate. Aici s-au pus coroane de omagiu si de veneratie pentru Mihail Kogãlniceanu, Simion Bãrnutiu si Gh. Mârzescu, acesta din urmã apãrãtor al art. 7 din Constitutie din 1979, tatãl ministrului liberal, George Mârzescu, apãrãtor al jidanilor.

Aici, în Aula Uni versitãtii s-a iscãlit actul de înfiintare al „Ligii Apãrãrii Nationale Crestine".

Dupã masã, a avut loc întrunirea în sala Bejan, prezidatã de Generalul de Ion Tarnoschi. Multã lume care nu avusese loc în salã astepta în stradã. Cu mare însufletire, profesorul Cuza a fost proclamat presedinte al „Ligii Apãrãrii Nationale Crestine". Au vorbit: profesorul Cuza, profesorul Sumuleanu, General Tarnoschi, tatãl meu, reprezentantii tuturor judetelor, ai centrelor studentesti: Tudose Popescu, Prelipceanu, Alex. Ventonic, Donca Manea, Novitchi, Sofron Robotã. Printre acestia si eu. La urmã, dupã citirea motiunii, profesorul Cuza, drept încheiere mi-a încredintat o misiune, spunând:

    Însãrcinez cu organizarea L.A.N.C. pe întreaga tarã, sub directa mea conducere, pe tânãrul avocat C.Z. Codreanu.

Apoi a fixat pe sefii de judete. Adunarea s-a terminat într-o ordine desãvârsitã si într-un mare entuziasm.

Mici organizatii antisemite cu caracter politic si economic au mai fost si înainte de 1900 si dupã. Erau slabe încercãri de-ale oamenilor cu prevedere si iubire de tarã, de a se opune nãvãlirii iudaice, mereu crescânde. Cea mai serioasã organizatie antisemitã a fost însã „Partidul nationalist-democrat", înfiintat la 23 aprilie 1910, sub conducerea profesorilor: N. Iorga si A. C. Cuza. Acest partid avea un întreg program de guvernãmânt. În art. 45 se dãdea solutia problemei jidãnesti:

„Solutia problemei jidãnesti prin eliminare jidanilor, dezvoltând puterile productive ale românilor si proteguind întreprinderile lor".

La urma acestor puncte de program era urmãtoarea declaratie solemnã:

„Acest program îl vom pãstra, rãspândi si apãra cu toatã puterea si statornicia noastrã, privind aceasta ca întâia noastrã datorie de cinste".

A. C. Cuza    N. Iorga

Aceastã organizatie adunase în ea pe toti luptãtorii care se formaserã în decursul timpului de la 1900 si apoi pe cei care i-a creat de la 1910 încoace. Printre fruntasi se numãrau: prof. universitar ªumuleanu, prof. Ion Zelea Codreanu, Butureanu la Dorohoi, toni la Galati, C. N. Ifrim si apoi mai târziu Stefan Petrovici, C. C. Coroiu s.a.

Acestia toti, la 1914, se aflau în fruntea miscãrii care cerea intrare românilor în rãzboiul pentru cucerirea si dezrobirea Ardealului; iar la 1916 majoritatea au fost pe linia întâia a frontului, fãcându-si datoria în chip strãlucit.

Încã de la 1910-1911 Dorohoiul sub conducerea avocatului Butureanu, Iasii sub aceea a prof. Cuza si Suceava sub conducerea tatãlui meu, deveniserã cetãti de renastere româneascã.

La 1912, curentul era asa de puternic în aceste judete, încât în alegeri, regimul nu s-a putut feri de o mare înfrângere, decât întrebuintând teroarea. Cu aceastã împrejurare, tatãl meu a fost grav rãnit.

Imediat dupã rãzboi, când tãrãnimea se întorcea de pe front cu dor si hotãrâre de viatã nouã, în primele alegeri a intrat în Parlament prof. Cuza la Iasi si tatãl meu la Suceava. Aici au dat o aprigã luptã parlamentarã, în aplauzele tãrii întregi. Lupta se dãdea în special împotrivapãcii care încerca sã ni se impunã de cãtre germani, ale cãror armate dusmane ne încãlcaserã tara.

Rãsunetul acestor lupte, în adevãr frumoase, au strâns în jurul Partidului Nationalist Democrat nãdejdile tãrii, încât la alegerile care au urmat s-au putut vedea biruinti în adevãr formidabile. La Suceava, biruinta a fost fãrã seamãn. Din sapte deputati, guvernul a luat unul, celelalte grupãri nimic, iar lista tatãlui meu sase. La Dorohoi, la Iasi, aproape în aceeasi mãsurã. Trenurile duceau spre Bucuresti u n numãr de 34 deputati nationalisti.

Dar spre nenorocul neamului românesc, întreagã aceastã oaste, care se ridica din toate pãrtile tãrii sfârseste printr-o mare înfrângere. Aceasta cade ca un trãsnet peste capetele românilor. Fortele iudeo-masonice reusesc sã despartã pe cei doi sefi ai partidului, pe profesorul Nicolae Iorga de A. C. Cuza. Nicolae Iorga nu combate tratatul care ne impunea „clauza minoritãtilor" si se declarã pentru iscãlirea lui. Profesorul Cuza, pe baricada cealaltã, aratã cã aceastã cla uzã a minoritãtilor este o sfidare pentru tot sângele vãrsat de români, un amestec nepermis în treburile noastre interne si un început de nenorocire pentru noi. Ni se impunea acordarea drepturilor politice în masã jidanilor.

De câtva timp N. Iorga nu mai este antisemit.

Se întelege, ruptura s-a fãcut ireparabilã.

Si amãrâtul acesta de neam si-a frânt din nou în inimi nãdejdile lui de mântuire. Majoritatea membrilor si parlamentarilor au plecat cu profesorul Nicolae Iorga, crezând cã atitudinea prof. Cuza îi depãrteazã de perspectivele puterii. Cu prof. Cuza n-a mai rãmas decât prof. Sumuleanu si tatãl meu.

La 1923, în timpul miscãrii studentesti, sub impulsul curentului nationalist, apar la Bucuresti „FasciaNationalã Românã" , sub conducerea d-lor Vifor, Lungulescu, Bãgulescu iar la Cluj „Actiunea Româneascã"cu profesorii universitari: Cãtuneanu, Ciortea, Iuliu Hatiegan, avocatul M. Vasiliu-Cluj si un grup de studenti în frunte cu Ion Mota.

Cei dintâi scot foaia sãptãmânalã „Fascismul", bine scrisã, cu suflet. Sunt însã necunoscãtori ai problemei jidãnesti. Cei din rândul al doilea scot revista bilunarã „Actiunea Româneascã"si apoi „Înfrãtirea Româneascã" , de asemeni foarte bine scrisã, dar se mãrginesc numai la atât. Nu pot determina o actiune si nu pot crea o organizatie temeinicã.

În acest timp, studentul Ion Mota traduce din limba francezã „Protocoalele", care sunt comentate de profesorul Cãtuneanu si M- Vasiliu-Cluj si publicate în volum. Tot în acea vreme, M- Vasiliu-Cluj îsi publicã lucrarea sa „Situatia Demograficã a României", în care aratã cu date statistice starea îngrozitoare a oraselor românesti.

Aceste douã organizatii n-au nici puterea de actiune, nici cea de organizare si nici cea de doctrinã a „Ligii Apãrãrii Nationale", si vor sfârsi la 1925 în a se contopi cu aceasta.

Dupã înfiintarea „Ligii Apãrãrii Nationale Crestine", activitatea mea avea sã meargã pe douã linii: pe aceea a miscãrii studentesti, care rãmânea o unitate aparte, cu organizarea ei pe centre, cu obiectivele imediate, problemele si luptele proprii, în care era angajatã de trei luni; si pe aceea a L.A.N.C. în care, cãpãtasem functiunea de organizator sub conducerea prof. Cuza.

Pe latura studenteascã, aveam a lupta pentru:

              a.Mentinerea pozitiei pe linia grevei generale, în care studentimea românã era angajatã cu onoarea ei, lucru destul de greu în fata atacurilor, loviturilor, presiunilor, ademenirilor, care curgeau peste capul studentilor de pretutindeni. Pe deasupra mai erau sigrupuri de studenti defetisti, partizani ai credintei în înfrângere, care trebuiau tinuti în respect.
              b.Întrebuintarea sistematicã a elementelor studentesti disponibile pentru lãrgirea miscãrii în toate masele românesti si organizarea ei într-o singurã armatã: L.A.N.C.

Pe latura L.A.N.C. aveam sefi si steaguri în circa 40 judete. Ne trebuia:

              1.Completarea lor în restul judetelor.
              2.O cât mai strânsã legãturã cu sefii respectivi.
              3.Crearea neîntârziatã a unor norme precise de orientare în materie de organizare, care nu existau si pe care toti sefii judeteni le cereau, nestiind cum sã lucreze.

În rezumat: defensivã pe linia studenteascã, ofensivã pe linia L.A.N.C.

Marea masã studenteascã mergea cãlãuzitã de instinctul sãnãtos al rasei si de umbrele mortilor. Mergea pe linia ei glorioasã, înfrângând nenumãrate greutãti.

Cu „Liga", problemele se puneau ceva mai greu.

Sefii de judete creau lãmuriri si norme de organizare. Oamenii ridicati de curent trebuiau întãriti în credinta lor, îndoctrinati, lãmuriti deplin asupra organizãrii si obiectivelor pe care aveau sã le atingã în lupta lor. Trebuia sã li se facã scoala disciplinei si a încrederii în sef.

Noi nu dãdeam nastere acum unei miscãri, ci aveam gata o miscare pe care trebuia sã o încadrãm, sã o disciplinãm, s-o îndoctrinãm si s-o conducem în luptã.

Când mã duceam la profesorul Cuza cu scrisorile si cererile sosite, el se gãsea dezarmat în fata acestor cereri, care-l introduceau într-o lume strãinã lui. Strãlucitor ca un soare si de necombãtut pe înãltimile din lumea teoriei, coborât pe teren, pe câmpul de luptã, devenea neputincios:

– N-avem nevoie de nici un regulament. Sã se organizeze singuri.

Sau:

–N-avem nevoie de disciplinã, cãci nu suntem la cazarmã - ne spunea adeseori.

Atunci m-am apucat si am fãcut singur un regulament pânã în cele mai mici amãnuntimi. Dându-mi seama însã, cã pentru vârsta mea era o problemã grea, m-am dus cu el la tatãl meu si în câteva zile de lucru i-am adus modificãrile de formã si fond necesare.

Sistemul de organizare era simplu, dar deo sebit de al partidelor politice de pânã acum. Deosebirea consta în aceea, cã în afarã de organizarea politicã propriu-zisã, bazatã pe comitete judetene, comunale si membri, formasem un corp al tineretului, aparte organizat în decurii si centurii. Aceasta n u existase pânã acum în organizatiile noastre politice. Mai târziu si l-au însusit si ele sub forma de tineret liberal, tãrãnist etc.

Când l-am prezentat profesorului Cuza, chestiunea a luat un caracter de adevãrat rãzboi. El nici n-a vrut sã audã de asa ceva. Atunci s-a încins o discutie de câteva ore, penibilã, între prof. Cuza si tatãl meu, discutie care m-a înlemnit si, bãnuind cã va duce iar la cine stie ce nenorocit de conflict, regretam cã am provocat aceastã discutie. Tatãl meu, un om violent si aspru, a luat regulamentul si a plecat la tipografie sã-l tipãreascã, fãrã aprobarea profesorului Cuza.

Acesta însã, cu mai mult tact, mai calm i pe cât de îndãrãtnic în unele privinte, pe atât de maleabil în cazuri de acestea, a stiut sã împace lucrurile. L-a chemat înapoi, spunându-i:

–Ei, sã-l tipãrim, dar sã-l cercetez si eu.

L-a corectat, i-a refãcut forma, i-a adãugat partea doctrinarã, chemãri, manifeste si l-a dat la tipar. Acesta a constituit „Cãlãuza Bunului Român" si apoi a L.A.N.C., cartea de bazã a „Ligii", tot timpul pânã la 1935.

Eu am rãmas multumit cã s-a putut face într-adevãr ceva bun si absolut necesar pentru organizatie, dar în sufletul meu îmi spuneam: „Greu vor merge lucrurile dacã pentru asemenea chestiuni elementare trebuie atâta discutie. Într-o organizatie nu sunt bune nici nelãmuririle sefului, nici discutiile".

De multã vreme se zvonea cã Parlamentul liberal, care era Adunare Constituantã, având deci misiunea de a modifica Constitutia, are intentia sã modifice art. 7 din Constitutie, în sensul de a acorda „cetãtenia si drepturi politice tuturor jidanilor aflãtori în România".

Pânã acum, acest articol din vechea Constitutie oprea încetãtenirea strãinilor si constituia astfel o adevãratã pavãzã de ocrotire a tãrii împotriva nãvãlirii si amestecului jidanilor în conducerea propriilor noastre destine românesti. Acordarea acestui drept de amestec în treburile publice ale României a unui numãr de douã m ilioane de jidani, acordarea unui drept de egalitate a jidanului pripãsit la noi de curând, cu românul înfipt de milenii în acest pãmânt, era totodatã o nedreptate strigãtoare la cer si o mare primejdie nationalã, care nu putea sã nu îngrijoreze si sã nu c utremure pe orice român cu iubire pentru tara lui.

Profesorul Cuza, în fata acestei situatii, a scris o serie de articole nemuritoare, arãtând primejdia care amenintã viitorul acestei natii, iar „Liga" a rãspândit în tarã liste pentru a fi iscãlite de români, prin care se cerea mentinerea art. 7 din Constitutie. Listele au fost acoperite de sute de mii de iscãlituri si au fost înaintate Adunãrii Constituante.

Eu am cugetat cã noi, studentii, în timpul dezbaterii acestei grave chestiuni, sã plecãm din toate centrele la Bucuresti si acolo, împreunã cu studentimea bucuresteanã si cu populatia sã manifestãm si sã oprim atacul care avea sã ne robeascã viitorul nostru. Am plecat la Cernãuti, Cluj si Bucuresti.

Studentii au primit propunerea si au început organizarea în vederea plecãrii. Pentru momentul acesta trebuia sã trimit o telegramã conventionalã.

Planul însã a cãzut. Pentru cã noi ne asteptam ca dezbaterile în jurul acestei chestiuni sã dureze cel putin trei zile, în care timp ne-am fi putut deplasa la Bucuresti.

Or, la 26 martie, dezbaterile n-au durat nici o jumãtate de orã. Guvernul liberal, ca si Adunarea - pare-se constienti de actul de mare rusine pe care-l fãceau - au cãutat sã-l ascundã, trecându-l cât mai neobservat.

A doua zi dupã acest mare act de trãdare nationalã, presa asa-zisã româneascã, ca si cea jidãneascã, trecea sub tãcere actul infam. „Dimineata", „Lupta", „Adevãrul", publicau în fiecare zi pagini întregi cu litere groase, conflictul dintre proprietari si chiriasi la Bucuresti si într-un colt câteva vorbe prin care anuntau simplu si perfid: art. 7 din vechea Constitutie a fost înlocuit prin art. 133.

Partidul liberal si ticãloasa adunare de la 1923 au pus si pecetluit astfel piatra de mormânt peste viitorul acestui neam.

Nici un blestem alcopiilor, al mamelor, al bãtrânilor, al tuturor românilor în suferintã pe acest pãmânt, acum si în veacul ceacului, nu va fi suficient pentru a rãsplãti pe acesti trãdãtori de neam.

Astfel, în tãcere si într-o atmosferã de lasitate generalã se consuma marele act de trãdare nationalã.

Numai glasul profesorului Cuza, personalitatea care predomina cum peste toatã natia româneascã, se auzea:

„Români,

Constitutia de la 28 martie 1923 trebuie desfiintatã imediat. Protestati în contra votului ei. Cereti alegeri libere. Organizati-vã pentru a vã asigura biruinta. O nouã constitutie trebuie sã garanteze drepturile de întâietate ale natiei românesti, ca natie dominantã în Stat."

Când am auzit la Iasi, m-a podidit plânsul. Si mi-am zis:

– Nu se poate! Cel putin trebuie sã se stie cã am protestat. Cãci neamul cãruia i se pune asemenea jug pe grumaji si nici mãcar nu protesteazã, este un neam de imbecili.

Am fãcut atunci un manifest cãtre ieseni, chemând pe toti românii la o adunare de protestare în Universitate. Vestea acordãrii drepturilor la jidani s-a împrãstiat în toate casele ca fulgerul. Orasul clocotea.

Autoritãtile, din ordinul guvernului, au scos armata, jandarmii, politia; au început provocãrile si interdictia de circulatie. Atunci planul s-a schimbat. Adunarea nu s-a mai fãcut la Universitate, ci în 14 puncte ale orasului. Aici au început manifestatiile si ciocnirile care au durat toatã noaptea.

Autoritãtile, armata si fortele politienesti au fost complet derutate prin schimbarea bruscã a planului de luptã, a locului de adunare si prin purtarea lor în fugã de la un capãt al orasului la celãlalt, dupã cum erau anuntati de agenti despre aparitia manifestantilor, care apãrau din jumãtate în jumãtate de orã în puncte contrarii.

Grupul de sub comanda mea s-aîntrunit la punctul greu: Podul Rosu (Socola) si Tg. Cucului; acolo unde obrãznicia jidãneascã sustinea cã niciodatã nu va putea intra vreun manifestant antisemit nepedepsit cu moartea.

Pe acolo nu locuieste nici un român. Mii de jidani s-au trezit si forfoteau ca un cuib de viermi. Când am fost primiti cu focuri de armã, am rãspuns cu focuri de armã.

Noi nea-m fãcut datoria dând peste cap tot ce ne stãtea în cale si arãtând jidãnimii cã Iasiul, strãvechea capitalã a Moldovei, este încã româneascã si cã acolo e bratul nostru care stãpâneste, care poate îngãdui sau nu, care detine pacea sau rãzboiul, care pedepseste sau iartã.

A doua zi a sosit la Iasi în ajutorul celor douã regimente, al politiei, jandarmeriei si jidãnimei, cavaleria din Bârlad, iar foile din capitalã au apãrut în editie specialã: „Iasiul a trãit o noapte si o zi de revolutie".

Atât am putut face noi, niste copii. Atât ne-am priceput în momentul în care ni s-a pus jugul pe umeri. Nu l-am primit cu seninãtate, cu resemnare de iobag, cu lasitate. Atât si jurãmântul sacru pentru toatã viata de a sfãrâma acest jug, oricâte lupte si jertfe ni s-ar cere.

A doua zi m-am dus la Prefectura de Politie sã duc mâncare la cei arestati. Acolo, tocmai era interogat si retinut Iulian Sârbu, pentru motivul de a fi fost autorul manifestului. Vãzând aceasta, m-am prezentat anchetatorului si i-am spus:

– Nu e Sârbu autorul manifestului; eu sunt.

La politie mi s-a spus:

                Domnule Codreanu, trebuie sã mergi pânã la tribunal cu agentul.
                De ce cu agentul? Am ripostat. Merg singur. Era prima datã când mi se punea cuvântul la îndoialã.
                Mã simteam ofensat.
                Nu, eu cu agentul nu merg. N-are decât sã meargã la 20 metri în urma mea. Eu mã duc singur.
                Cuvântul meu face mai mult decât 20 de agenti de politie.

Ajung la Tribunal. Agentul intrã si mã introduce si pe mine în fata domnului judecãtor de instructie Catichi. Domnul judecãtor îmi spune:

– Esti arestat si trebuie sã te trimit la penitenciar.

Când am auzit mi s-a fãcut negru înaintea ochilor. Pe acea vreme „arestat", era ceva infamant. Nimeni dintre ieseni nu mai fusese arestat si nu se auzise ca un student nationalist sã fie arestat. Dar eu cu trecutul meu de luptãtor!

M-am apropiat de masa judecãtorului de instructie si i-am spus:

– Domnule judecãtor, eu nu primesc sã fiu arestat si nimeni nu va putea sã mã ridice pentru a mã duce la penitenciar.

Bietul om, pentru a nu mai provoca discutie, a dat ordin agentului sã mã ducã la penitenciar si m-a sfãtuit sã nu mã opun. Apoi a plecat. Agentul a încercat sã mã ducã. I-am spus:

– Du-te acasã omule si lasã-mã în plata Domnului, cã nu mã poti dumneata duce de aici. Au venit si altii. Eu am rãmas acolo de la ora 11 ziua pânã seara la ora 8. Toate interventiile de a mã scoate au fost zadarnice.

Eu mã gândeam:

–Nu sunt vinovat cu nimic. Mi-am fãcut datoria cãtre neamul meu. Dacã e cineva vinovat care trebuie arestat, sunt aceia care au fãcut rãu neamului meu: Parlamentul carea acordat drepturi politice jidanilor.

În sfârsit, au plecat toti functionarii de la tribunal, rând pe rând, pânã la usieri. Eu am rãmas cu agentii lângã mine.

Pe la ora 8 sosesc trei ofiteri.

– Domnule Codreanu, avem ordin sã evacuãm acest tribunal.

                Bine, domnilor ofiteri, voi iesi afarã.

Am coborât scãrile si am iesit. Spre surprinderea mea, acolo vãd o companie de jandarmi în semicerc, procurori, judecãtori si politie.

Atunci, eu merg drept înainte si mã asez jos, în mijlocul curtii. Vin autoritãtile si îmi spun:

                Trebuie sã mergi la penitenciar.
                Nu merg.

M-au ridicat pe sus, m-au pu s într-o trãsurã si ma-u dus la penitenciar, la pas, cu compania de jandarmi dupã mine. În ultimul moment când intram pe poartã, bãietii s-au repezit sã mã scoatã, dar revolverele agentilor i-au oprit.

Era protestare contra legilor? Nu. Era contra jugului nedreptãtilor.

Pare cã aceastã protestare a mea de a intra pe linia arestãrilor era un presentiment cã multã suferintã va trebui sã îndur, odatã intrat pe aceastã cale, între zidurile reci ale închisorilor.

Am rãmas o sãptãmânã acolo, pânã în ajunul Pastilor. Primele mele zile de închisoare! Le-am suportat foarte greu moraliceste, pentru cã nu puteam întelege ca cineva sã fie arestat atunci când luptã pentru neamul sãu si din ordinul acelora care luptã contra neamului.

La iesire am plecat acasã. Multi români mi-au iesit înainte prin gãri, fãcându-mi manifestatie de simpatie si îndemnându-mã sã duc lupta mai departe, cãci este a neamului si neamul pânã la sfârsit va învinge.

Neamul întreg, în tot ce avea el mai bun, de la tãran si pânã la intelectual, a primit cu nespusã durere trista veste a modificãrii art. 7; dar nu pute face nimic, cãci s-a trezit vândut si trãdat de conducãtorii lui. Oare ce blestem pe capul nostru si ce pãcate ne-au condamnat pe noi, românii, ca sã avem parte de asemenea ca nalii de conducãtori?

Iatã fatã în fatã: douã momente istorice, în douã Românii deosebite, cu douã rânduri de oameni si cu aceeasi problemã.

Constituanta de la 1879, din România Micã, micã de tot, care avea curajul sã suporte presiune Europei si Constituanta de la 1923, din România Mare, înãltatã din jertfa sângelui nostru, care din slugãrnicie interesatã, sub presiunea aceleiasi Europe, nu pregetã sã umileascã si sã punã în pericol viata unei natiuni întregi.

VASILE CONTA, VASILE ALECSANDRI, MIHAIL KOGÃLNICEANU, MIHAIL EMINESCU, ION HELIADE RÃDULESCU, BOGDAN PETRICEICU HASDEU, COSTACHE NEGRI, A. D. XENOPOL

În paginile care urmeazã, cititorii acestei cãrti vor întâlni cu oarecare surprindere, o serie de extrase din opera câtorva din culmile de gândire, de simtire si de caracter ale neamului nostru, care la 1879 au luptat cu îndârjire pentru drepturile la viatã ale poporului român, înfruntând cu bãrbãtie fulgerele amenintãtoare ale unei întregi Europe.

Desi intercalarea acestor fragmente îngreuneazã si complicã planul de dezvoltare normalã al volumului de fatã, cãlcând regulile impuse în aceastã materie, am redat aceste extrase, nu atât din dorinta de a le întrebuinta ca argumente istorice, ci mai ales pentru considerentul de a scoate din nou la luminã a ceste perle de cugetare si de exprimare ale acelor strãluciti înaintasi pe care conspiratia ocultei iudeo-masonice i-a prigonit, închizându-i cu peceti grele, sub lespezi de uitare, tocmai pentru cã au scris, au cugetat si au luptat ca niste adevãrati uria si ai românismului.

Generatia noastrã, sãrind peste 50 de abdicare practicatã de politicieni în fata primejdiei jidãnesti, se regãseste pe aceeasi linie de credintã, de simtire si de caracter, cu cei de la 1879 si în momentul acestei sfinte întâlniri se închinã cu recunostintã si evlavie în fata marilor lor umbre.

Iatã atitudinea pe care a avut-o în Camera de la 1879 marele Vasile Conta.

Cu 50 de ani înainte, filosoful român demonstra cu argumente stiintifice de nezdruncinat, într-un sistem de logicã impecabilã, temeinicia adevãrurilor rasei care trebuie sã stea la baza statului national. Teoria adaptatã dupã 50 de ani de acelasi Berlin care la 1879 ne impunea acordarea drepturilor la jidani.

De aici se poate vedea subrezenia argumentelor acelora care atacã miscarea nationalã ca fiind inspiratã de noua ideologie germanã, când în realitate, dupã atâtia zeci de ani, Berlinul este acela care intrã pe linia lui Vasile Conta, Mihail Eminescu si ceilalti.

„Noi, dacã nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune.

Este recunoscut, de cãtre chiar aceia care ne atacã azi, cã cea dintâi conditie pentru ca un Stat sã poatã exista si prospera este ca cetãtenii acelui stat sã fie din aceeasi rasã, din acelasi sânge si aceasta este usor de înteles. Mai întâi, indivizii de aceeasi rasã se cãsãtoresc obisnuit numai între dânsii; cãci numai prin cãsãtorie între dânsii se mentine unitatea de rasã pentru toti acei indivizi; apoi cãsãtoria dã nastere la sentimentele de familie, care sunt legãturi le cele mai puternice si cele mai durabile din câte leagã vreodatã pe indivizi între dânsii; si când tinea seama cã aceste legãturi de familie se întind de la individ la individ pânã când cuprind întregul popor al unui Stat, vedem cã toti cetãtenii care co nstituiesc Statul sunt atrasi unul cãtre altul printr-un sentiment general de iubire prin aceea ce se numeste simpatia de rasã. Mai mult de cât atât. Dacã tineam seama cã acelasi sânge curge în vinele tuturor membrilor unui popor, întelegem cã toti acestimembri vor avea, prin efectul ereditãtii, cam aceleasi sentimente, cam aceleasi tendinte si chiar cam aceleasi idei; asa încât, la vreme de nevoie, la ocaziuni mari, inima tuturor va bate în acelasi fel, mintea tuturor va adopta aceeasi opinie, actiunea tu turor va urmãri acelasi scop; cu alte cuvinte, natiune care va fi de o singurã rasã, va avea un singur centru de gravitate; si Statul care va fi format dintr-o astfel de natiune, acela si numai acela va fi în cele mai bune conditii de tãrie, de trãinicie si de progres. Prin urmare, dupã cerintele chiar ale fiintei, cea dintâi conditiune pentru existenta unui Stat este ca poporul sã fie din aceeasi rasã. Ei bine, acest adevãr este acela pe care se bazeazã principiul nationalitãtilor, de care se face atâta vorbã în lumea civilizatã. Acest principiu al nationalitãtilor, se întelege cã nu se raporteazã decât la rasã si nicidecum la ceea ce se numeste supusii aceluiasi Stat, fãrã deosebire de rasã, cãci atunci principiul n-ar mai avea nici o aplicare. Ei bine, acest principiu este atât de adânc înrãdãcinat astãzi în constiinta tuturor oamenilor, fie oameni de Stat, fie simpli cetãteni, încât astãzi toate constituirile si toate reconstituirile de State nu se mai fac în lumea civilizatã decât dupã principiul nationa litãtilor. Apoi sã nu se mai zicã atunci de cãtre publicistii evrei, sau evreofili cã baza Statului ar fi numai simplul interes material comun al cetãtenilor, fiindcã vedem din contrã cã tocmai veacul nostru este acela care a dat nastere principiului nationalitãtilor, tocmai principiul acesta prevaleazã astãzi din ce în ce mai mult…

Este adevãrat cã aceasta nu împiedicã admiterea strãinilor la cetãtenia unui Stat, dar cu oconditiune: ca acei strãini sã se contopeascã în natiunea dominantã; cu alte cuvinte, sã se amestece cu totul, asa încât, la urma urmei, sã rãmânã în stat tot unul si acelasi sânge.

Acestea sunt singurele principii stiintifice ale naturalizatiunii. Asadar, pentru ca naturalizarea sã fie folositoare, rationalã si conformã cu stiinta, ea nu trebuie acordatã decât acelor strãini care se contopesc, care se dispun a se contopi, prin cãsãtorie cu indigeni. Altminterea, întelegeti bine cã dacã s-ar acorda cetãtenia la indivizi care nu au aplicare si nici nu o pot avea. de a se contopi în sângelerasei dominante, atunci ar fi a expune acea tarã la o luptã perpetuã între tendinte contrare.

"Nu zic cã nu se poate ca diferite rase ce ar exista într-o tarã sã aibã câte o datã un interes comun, ca tendintele ereditare ale uneia sã fie deopotrivã favorizate, ca si tendintele ereditare ale alteia de aceleasi împrejurãri. Cât timp aceastã stare de lucruri ar dura, împãmânteniti si pãmânteni ar trãi negresit în pace. Dar împrejurãrile se schimbã si cu ele se poate schimba si interesul diferitelor rase; sidacã nu astãzi, mâine; dacã nu mâine, poimâine, tendintele împãmântenitilor se vor gãsi în conflict cu tendintele pãmântenilor si atunci interesul unora nu se va mai împãca cu interesul celorlalti, si atunci interesele unora nu vor putea fi satisfãcute fãrã sacrificiile intereselor celorlalti; si atunci va fi lupta de existentã între o rasã si alta, vor fi lupte înversunate, care nu vor putea fi terminate decât sau prin dizolvarea completã a Statului sau când una din rase va fi zdrobitã cu totul pentru a rãmâne iarãsi o singurã rasã dominantã în Stat… Ei bine, istoria noastrã nationalã si experientele de
toatã ziua ne-au dovedit si ne dovedesc cã dintre toti strãinii care vin la noi, turcii si mai cu seamã jidanii sunt aceia care nu se amestecã niciodatã cu noi prin cãsãtorie, pe când ceilalti strãini: rusi, greci, italieni, germani, se amestecã cu noi prin cãsãtorie si se contopesc cu noi, dacã nu la întâia generatiune, la a doua sau la a treia, ar în fine vine un timp când nu mai este nici o deosebire întreacesti strãini si noi, nici în privinta sângelui, nici a iubirii de patrie. Nu tot asa este si cu jidanii…

Oricum s-ar pune chestiunea, oricum s-ar interpreta, noi, dacã nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune".

(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constitutie, tinut la Camera Deputatilor, sesiunea extraordinarã, sedinta de la 4 septembrie 1879 si publicat în Monitorul Oficial cu nr. 201 cu data de miercuri 5 (17) septembrie 1879, paginile 5755 si 5756)

În timp ce în Camerã, Vasile Conta tinea discursul de mai sus, la Senat, poetul Unirii, Vasile Alecsandri, exprima sentimentul românilor în felul urmãtor:

„Astãzi România se prezintã nouã cu istoria sa în mânã pentru ca noi sã înscriem pe paginile sale sau u milirea si pierderea neamului nostru sau demnitatea si salvarea lui…

În prezenta acestei situatii, fãrã seamãn în analele istorice ale lumii, trebuie sã stim a ne ridica cu inima si cu cugetul la înãltimea datoriei noastre, fãrã patimi, fãrã violente, dar cu spirit linistit, cu patriotism luminat si cu nobilul curaj ce se cere de la oameni chemati a decide soarta tãrii lor…

Ce este aceastã nouã cumpãnã? Ce este aceastã nouã nãvãlire? Cine sunt nãvãlitorii, de unde vin, ce vreau? Si cine este noul Moise, care-i conduce la noul pãmânt al fãgãduintei, asezat de astã datã pe malurile Dunãrii?

Ce sunt nãvãlitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit întru îndeplinirea misiunii sale; sunt adeptii celui mai orb fanatism religios; cei mai exclusivisti din toti locuitorii pãmântului, cei mai neasmilabili cu celelalte popoare ale lumii…

Ce vor ei de la noi?

Sã devie proprietari ai pãmântului acestui popor, iar din vechii stãpâni ai tãrii sã facã niste iloti, precum sunt astãzi tãranii din Galitia si din o parte a Bucovinei.

Tara e frumoasã, îmbelsugatã; ea are orase mari, drumuri de fier, institutii dezvoltate si un popor cam neprevãzãtor, ca toate popoarele de vitã latinã… Ce este mai usor, decât sã substitui locuitorii acestei tãri si de a face din tara întreagã o proprietate israelitã?

Dacã este acesta planul nãvãlitorilor de astãzi, precum totul ne induce a o crede, el probeazã încã o datã spiritul întreprinzãtor al neamului israelit si departe de a merita un blam, el e de naturã a-i atrage lauda si admirarea oamenilor practici.

Blamul s-ar cuveni nouã, românilor,dacã prin nepãsarea noastrã sau prin aplicarea unor fatale si absurde teorii umanitare, am da însine o mânã de ajutor la realizarea acestui plan. Blamul ar cãdea pe capul nostru, dacã înselati de aceleasi teorii, întelese pe dos, sau dominati de o spaimã imaginarã sub influenta unor amenintãri imaginate, am uita cã patria româneascã este un depozit sacru încredintat nouã de pãrintii nostri, pentru ca sã-l transmitem întreg si nepãtat copiilor nostri…

Ce ar zice dar tara întreagã, dacã i-am crea o asemenea situatie în istorie? Ce ar zice românul care s-a luptat voios pentru independenta mosiei strãmosesti?

Tara si-ar întoarce ochii cu durere de la noi.

Românul ar zice: nu-mi mai cereti de astãzi înainte sângele meu , dacã acel sânge vãrsat nu slujeste decât la trunchierea tãrii si la înjosirea demnitãtii nationale.

Pentru aceste considerente, când astãzi România vine cu istoria sa în mânã pentru ca noi sã înscriem pe paginile sale al nostru veto, eu unul rup pagina destinatã pentru înscrierea umilirii tãrii, iar pe cealaltã paginã scriu cu inima mea: demnitatea si salvarea ei!"

(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constitutie, rostit în Senatul României, sesiunea extraordinarã, sedinta de la 10 octombrie 1879 si publicat în Monitorul Oficial nr. 230 de joi 11/23 octombrie 1879, paginile 6552 pânã la 6558)
 

Iatã pozitia de mândrã tinutã nationalã pe care întelegea sã se aseze în raport cu problema jidãneascã si cu presiunile exercitate din afarã, ministrul de interne Mihail Kogãlniceanu, titular al aceluiasi departament, care astãzi a de venit locul de unde pornesc ordinele de torturã împotriva celor care mai luptãm ca sã ne apãrãm neamul:

„Toti cei ce poartã un interes viu pentru tara lor s-au preocupat a opri exploatarea poporului prin jidovi.

În România, chestiunea jidovilor nu este o chestiune religioasã; ea este o chestiune nationalã si totodatã o chestiune economicã.

În România jidovii nu constituiesc numai o comunitate relig ioasã deosebitã; ei constituiesc în toatã putere cuvântului o nationalitate, strãinã de români prin origine, prin limbã, prin port, prin moravuri si chiar prin sentimente.

Nu este, prin urmare, la mijloc persecutiune religioasã; cãci, de ar fi asa, israelitii ar întâmpina interdictiunea sau restrictiunea în exercitiul cultului lor, ceea ce nu este. Sinagogile lor nu s-ar ridica libere alãturea cu bisericile crestine. Învãtãmântul lor religios, publicarea lor de cult, asemenea nu ar fi învoite.

Toti acei care au vizitat principatele, si îndeosebi Moldova, s-au înspãimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfãtiseazã israelitii polonezi care împoporeazã orasele noastre. Când ei au cercetate mai în fond comertul, industria si mediile de convietuire a acestei multimi, acesti cãlãtori s-au spãimântat si mai mult, cãci au vãzut cã jidovii sunt consumatori fãrã a fi producãtori. ªi cã marea, si pot zice, singura lor industrie, este debitul bãuturilor…

Eu nu am scos pe nici un evreu din domiciliul sãu pe simplul cuvânt cã dupã toate legile tãrii, israelitii din România nu au drept de domiciliu la sate, precum acesta este cazul si în Serbia.

Eu am mãrginit închirierea pe viitor de cârciume si accisuri la israeliti, si mai în special, al cei ce se numesc galitiani si podoliani. Mãsura aceasta este întemeiatã pe regulamentul organic si pe legea votatã de adunarea generalã si sanctionatã de Domnul Mihai Sturza si pe care nici o lege posterioarã n-a desfiintat-o pânã astãzi, ba chiar toti ministrii de inter ne si înainte si în urma convietuirii, au ordonat si mentinut aplicarea ei. Dovadã sunt ordinele predecesorilor mei si anume: din 17 si 28 iunie 1861, din timpul ministrului Costa Foru, din 5 februarie 1866, subscris de generalul Florescu, din 11 martie si11 aprilie 1866 cãtre Prefectura de Râmnicul-Sãrat, subscris de PrincipeleDimitrie Ghica etc.

În aceastã situatiune nu un ministru, ci zece ministri, succedându-se la putere, unul dupã altul, n-ar putea face altfel decât ceea ce am fãcut eu si predecesorii mei.

Ministri ai României, ai unei tãri cu un regim constitutional, noi nu putem guverna decât cu vointa natiunii.

Suntem datori a tine seamã de trebuintele, de pãsurile, si pânã la un oarecare punct si chiar si de prejudiciile ei…

Aceasta dovedeste marea iritatiune din partea populatiunilor române, provenitã din grele suferinte si de o legitimã îngrijire, cãci este vocea unei natiuni ce se simte amenintatã în nationalitatea sa si în interesele sale economice. Aceastã voce strãinii o pot înãbusi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o asculta.

De aceea, nu de astãzi, ci de pururea, în tot timpul si sub toate regimele, toti domnii, toti bãrbatii de stat ai României, toti acei ce poartã un interes viu pentru tara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului românprintr-un alt popor strãin lui, prin jidovi".

(Din comunicarea Ministrului de Interne, Mihail Kogãlniceanu cãtre Ministerul de Externe, în iunie 1869, privitor la chestiunea jidoveascã. Publicatã în „Colectiunea de legiuirile României vechi si noi câte s-au promulgat pânã la finele anului 1870", de Ioan M. Bujoreanu, Bucuresti, 1873, Noua tipografie a laboratorilor români, partea F. Titlul, dispozitiuni si circulare, capitolul X, paginile 813-816).

„Dacã astãzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile si nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negotul si pe toatã industria micã din Moldova, dacã astãzi se lãfãiesc înspãimântãtor asupra sesului românesc, dacã astãzi se încuibã în vatra harnicilor olteni, ce va fi oare mâine, când vor avea drepturi egale, când vor avea putinta de a-si zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal cã patria aceasta este a lor tot deopotrivã cu noi!"

(Opere complete, Chestiunea israelitã, pag. 489, Iasi, librãria româneascã Ionescu-Georgescu, 1914. Citat de Alex. Naum)

„Prin ce muncã sau sacrificii si-au câstigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetãtenii români! Ei au luptat cu turcii, tãtarii, polonii si ungurii? lor le-au pus turcii, când au înfrânt tratatele vechi capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei tãri, s-a dezgropat din învãluirile trecutului aceastã limbã? Prin unul din ei si-a câstigat neamul românesc dreptul la soare?"

(Op. cit., pag. 481)

„Nu vedeti dumneavoastrã cã târtanii din Englitera si Franta nu cer drepturi de cetãteni în România, ci privilegii, suprematia; vor fonda o aristocratie a banilor, a vitelului de aur?

Cer aceea ce noi nu putem da pânã la ultimul român.

C red oare târtanii din Englitera si Franta, credeti oare si dumneavoastrã dimpreunã cu dânsii, cã românii se vor uita cu sânge rece la a se stabili între dânsii cea mai sordidã si imundã, cea mai bãdãranã dintre aristocratii, dominatia de martafoi, de jidani, de rusiani ai lui Mamona?

Pe ce cuvânt însã, si pe ce drept se va putea stabili o asemenea abominabilã dominatie înaintea atriului, înaintea portilor secolului douãzeci, unde umanitatea întreagã, afarã de fiii pieirii, se va prezenta ca o mireasã înaintea divinului sãu mire?

Vin târtanii din Englitera si Franta cu dreptul omului bazat de egalitate sã pretindã numai ei privilegiile si suprematie?

Si fiindcã nu pot invoca dreptul acesta, cuteazã, dupã cum le-a plesnit în cap paradoxul de român de ritul israelit , sã-si împingã cutezanta si mai jidãneascã de a ne ameninta cu numele suveranilor Europei!…

Cu ce oare ne vor cuceri jidanii? Cu cantitatea, cu numãrul, cu forta?

Pentru binele ce le-am dorit si le dorim, în numele regenerãrii popoarelor si însusi a evreilor pe pãmântul Palestinei, îi plângem de pietate si le dãm tot sfatul ce le poate da un crestin, - gelos de mântuirea umanitãtii întregi, prin rãnile lui Christ ce din înãltimea crucii ierta pe însisi cãlãii sãi, - sã nu cumva sã încerce la una ca ac easta si nici sã cuteze nici a cugeta, necum a pretinde ceva în aceastã epocã de agitatiune provocatã de îngerii satanei ce i-a indus în tentatiune, sã nu cerce la una ca aceasta cã Dumnezeu stie unde vor ajunge românii în legitima lor si cea mai sacrã dintoate urgiile, apãrându-si drepturile lor ca orice natiune ce îsi are instinctul de conservare!"

(Din „Echilibrul între antithese sau spiritul si materia", de I. Heliade Rãdulescu, Bucuresti, publicat de la 1859 pânã la 1869, partea III, titlul „Israelitii si Jidanii", capitolul X, pag. 380-383)

„Asa darã, Talmudul prevede pentru jidani douã cãi de purtare în privinta noastrã:

Dacã sunteti mai puternici decât crestinii, exterminati-i.

Dacã sunteti mai slabi decât crestinii, lingusiti-i…

Însã un om mai slab decât mine, pentru ca sã poatã ajunge odatã a fi mai tare decât mine, trebuie mai întâi sã treacã prin o treaptã de mijloc, în care sã fie egal cu mine.

Acum întelegeti oare ce va sã zicã a acorda jidanilor drepturile asa numite politice?"

(Din „Studii asupra iudaismului". Talmudul ca profesiune de credintã a poporului israelit, de B. P. Hasdeu, Directorul „Arhivei Istorice a României", presedintele sectiunii stiintelor morale si politice a Atheneului Român, Bucuresti. Tipografia Theodor Vaidescu, Casa Bossel, nr.34, 1866; pag. 30, 31).

„Jidovimea, adicã 1/7 parte din poporatiunea noastrã totalã, este cea mai tristã leprã cu care ne-au osândit slãbiciunea, neprevederea si venalitatea noastrã".

(Din scrisoarea cãtre Lupascu trimisã din Ocna, cu data de 12 Ianuarie 1869 si publicatã în vol. C. Negri, „Versuri, prozã, scrisori", cu un studiu asupra vietii si scrierilor sale de E. Gârleanu, Editura „Minerva". B-dul Academiei 3, Bucuresti, 1909, pag. 116)

Ne permitem a introduce în aceeasi culegere de citate, pãrerea aceluia care a fost marele istoric A. D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iasi, aceasta, având în vedere necontestata autoritate stiintificã a savantului care a trãit si a vãzut cu proprii sãi ochi dureroasele realitãti pe care la constatã.

„Dacã un român s-ar hotãrî sã deschidã o prãvãlie, nici un jidan nu-i va trece pragul, fiind astfel ocolit de o clientelã numeroasã, în timp ce românii nu se opresc deloc de la a cumpãra de la jidani. Se întelegedar cã chiar fãrã cartelarea preturilor, rezistenta negustorului si meseriasului român poate fi înfrântã.

Niciodatã un jidan nu va primi în întreprinderea sa un român dacã acesta din urmã ar putea sã învete de la el câte ceva; cãci românii nu sunt primiti în casele jidovesti decât ca slugi sau hamali. Acest sistem de exclusivism persistã cu toatã puterea. Nu se aflã, în nenumãratele ateliere sau prãvãlii ale jidanilor care au întãsat Moldova de la un capãt la altul, nici un singur crestin sau românca ucenic, lucrãtor, contra-maistru, contabil, casier, vânzãtor.

Jidanii practicã deci fatã de români exclusivismul economic cel mai riguros si nu pot renunta la el cãci le este prescris în însãsi religia lor".

(Din „La question israelite en Roumanie"par A. D. Xenopol, studiu apãrut în „La renaissance latine", Rue Boissy-d'Anglas 25, Paris, 1902, pag. 17)
 

Dupã Pasti lupta reîncepe. Pe frontul L.A.N.C., profesorul Cuza continuã actiunea prin presã, iar noi ceilalti ne ocupãm de organizare.Începe seria întrunirilor prin orase si sate.

Pe frontul studentesc, modificarea art. 7 din Constitutie aduce schimbãri. Conducãtorii de la Bucuresti si Cluj, care crezuserã cã pânã la capãt o miscare studenteascã va putea convinge guvernul sã recunoascã cererile drepte ale studentimii, vãzând cã acesta nu numai cã nu recunoaste nimic, dar cã acordã drepturi politice jidanilor, se descurajeazã amãrâti si încep sã fluture tot mai mult ideea capitulãrii.

La Cluj, chiar presedintele convoacã o adunare unde sustine teza intrãrii la cursuri. Masa studenteascã respinge propunerea si declarã cã ea luptã pentru onoare si cã lupta va trebui dusã pânã la limita cea de pe urmã a rezistentei. Sustinãtorii acestei teze sunt: Ion Mota, Corneliu Georgescu, Isac Mocanu, împreunã cu tot grupul nostru. Alexa îsi dã demisia si este ales în locul lui presedinte al centrului studentesc „Petru Maior", Ion Mota cu un comitet nou. Asaltul guvernului pentru a determina pe studenti sã intre la cursuri cade si de astã datã, dar cu sacrificarea conducãtorilor. Ion Mota si încã sase sunt eliminati pentru totdeauna din toate universitãtile pentru tinuta lor dârzã.

La Bucuresti, un grup în frunte cu Simionescu si Dãnulescu, începe sã ia locul conducerii din ce în ce mai nehotãrâte si mai slabe. Nici aici guvernul nu reuseste sã deschidã cursurile dupã Pasti.

Au trecut încã douã luni de rezistentã eroicã, de mizerie, de presiuni. Studentimea era epuizatã. La Bucuresti se fixeazã deschiderea Universitãtii în vederea examenelor, fie chiar numai pentru studentii jidani si pentru renegati. În ziua deschiderii, în Universitate se introduce armata. Slabele ciocniri din fata Universitãtii nu mai pot determina închiderea acesteia. Planul guvernului era sã le deschidã pe rând, lãsând Iasiul la urmã si punându-l în fata a trei universitãti deschise. Peste o sãptãmânã, la Cluj, si încã peste câteva zile la Cernãuti, universitãtile se deschid cu armata, în aceleasi conditii ca la Bucuresti. Peste o altã sãptãmâ nã venea si ceasul greu al Iasiului, care, izolat prin mãsurile guvernului, rãmãsese singur cu puterile mult scãzute.

În ajunul deschiderii, stiind cã a doua zi dimineata armata va intra în Universitate, am fãcut planul de a o ocupa noi, în timpul noptii. De cu ziuã, am trimis un student de încredere care a intrat în sala pasilor pierduti si a desfãcut zãvoarele la douã geamuri mari, fãrã ca sã se observe, în asa fel încât numai împinse din stradã ele sã se deschidã. Fãrã a comunica planul, am convocat, laora 9, o sutã de studenti în sala Bejan. La ora 10, Universitatea a fost ocupatã de noi. Pe frontispiciul ei se arborase steagul cu zvasticã. Peste putin a sosit si rectorul Universitãtii, profesorul Simionescu, cãruia i-am deschis. El ne-a vorbit, îndemnându-ne sã pãrãsim Universitatea. Noi i-am rãspuns, explicându-i cauza noastrã. Peste câteva ore a plecat. Ne-am organizat pentru pazã si am rãmas toatã noaptea de veghe acolo. A doua zi dimineata, studentii au sosit la Universitate în numãr mare. Înviorati, au hotãrât în unanimitate continuarea luptei. Ziarele jidãnesti ne-au atacat furibund.

Peste douã zile, Clujul, într-o luptã, încearcã reluarea Universitãtii din mâinile jandarmilor. Peste alte douã zile, Bucurestii si Cernãutii. Aceste lupte duc din nou la ridicarea studentimii si la închiderea din nou a tuturor universitãtilor. Anul scolar se terminase. Tineretul românesc dãduseun examen unic de rezistentã, de caracter si de solidaritate.

Onoare studentimii care pentru credinta ei, înfruntând atâtea lovituri, a dat un exemplu de vointã colectivã nemaiîntâlnit în istoria universitãtilor din întreaga lume. În nici o tarã nu s-a vãzut ca studentimea, unitã într-un singur suflet, asumându-si toate responsabilitãtile si toate riscurile, sã poatã mentin e greva generalã timp de un an de zile, pentru a-si impune credintele, urmãrind prin demonstratia ei trezirea la constiintã a natiei întregi, fatã de cea mai grea problemã a existentei sale.

Este o paginã frumoasã, o paginã eroicã scrisã cu suferinta acestei tinerimi în cartea neamului românesc.

Cine îsi închipuie cã jidanii sunt niste bieti nenorociti, veniti aici la întâmplare, mânati de vânt, adusi de soartã etc., se însealã. Toti jidanii de pe fata pãmântului formeazã o mare colectivitatelegatã prin sânge si prin religia talmudicã. Ei sunt încadrati într-un adevãrat stat foarte sever, având legi, planuri si conducãtori care formeazã aceste planuri si-i conduc. La bazã, au Cahalul . Asa cã noi nu ne gãsim în fata unor jidani izolati, ci în fata unei puteri constituite, comunitatea jidãneascã. În fiecare oras sau târg, unde se strânge un numãr de jidani, se formeazã imediat Cahalul sau comunitate a jidãneascã. Acest Cahal îsi are conducãtorii lui, justitie separatã, impozite etc. si tine strâns unitã în jurul lui întreaga populatie jidãneascã din localitate.

Aici în acest Cahal mãrunt, de târg sau de oras, se fac toate planurile: cum sã capteze pe oamenii politici locali; cum sã capteze autoritãtile; cum sã se strecoare în diverse cercuri unde ar fi interesati, ca de pildã printre magistrati, ofiteri, functionari superiori; ce planuri sã întrebuinteze pentru a cuceri cutare ramurã a comertului din m âinile unui român; cum ar putea rãpune pe un antisemit local; cum ar putea distruge pe un reprezentant corect al unei autoritãti care s-ar opune intereselor iudaice; ce planuri sã aplice când, stoarsã, populatia se revoltã si izbucneste în miscãri antisemite.

Nu vom aprofunda aici aceste planuri. În general se întrebuinteazã urmãtoarele sisteme:

I. Pentru captarea oamenilor politici locali;

              1.Cadouri;
              2.servicii personale;
              3.finantarea organizatiei politice pentru propagandã, tipãrire de manifeste, deplasãri cu automobile, etc. Dacã în localitate sunt mai multi bancheri sau bogãtasi jidani, ei se împart la toate partidele politice.

        II. Pentru captarea autoritãtilor:

              1.coruptiunea, mituirea. Un politai din cel mai mic oras din Moldova, în afarã de leafa lui de la stat, mai primeste lunar încã o leafã sau douã. Odatã ce a primit mita, devine robul jidanilor, pentru cã altfel se întrebuinteazã a doua armã;
              2.santajul; dacã nu se supune, îi dã pe fatã mituirea;
              3.a treia armã este distrugerea. Dacã vãd cã nu te pot îndupleca si supune, atunci vor încerca sã te distrugã. Cercetându-ti bine slãbiciunile: dacã bei, vor cãuta prilejul sã te compromitã prin aceasta; dacã esti afemeiat, îti vor trimite o femeie care te va compromite sau te la lovi în inimã, distrugându-ti familia; d acã esti violent, îti vor trimite în cale pe un alt violent, care te va omorî sau îl vei omorî si vei intra la închisoare. Dacã nu vei avea aceste defecte atunci vor întrebuinta: minciuna, calomnia la ureche sau prin presã, pâra fatã de sefi.

În târgurile si orasele invadate de jidani, nu existã autoritate decât în stare de mituire, în stare de santaj sau în stare de distrugere.

III. Pentru a se strecura în diferite cercuri sau în jurul unor oameni de frunte folosesc:

              1.slugãrnicia;
              2.consilii de adminstratie;
              3.servicii personale josnice;
              4.lingusiri.

Astfel toti oamenii politici au secretari jidani, pentru cã: aduc din piatã, fac ghetele, leagãnã copiii, tin geanta etc., lingusesc, se insinueazã.

Românul nu va fi asa bun, pentru cã este mai putin rafinat, nu e parfid, e venit de la plug si mai ales pentru cã vrea sã fie un soldat credincios, bucurându-se de onoare, dar nu slugã.

IV. Planuri pentru distrugerea unui comerciant român:

              1.flancarea românului cu un comerciant jidan sau încadrarea lui între doi comercianti jidani;
              2.vânzarea mãrfurilor sub pretul de cost, pierderea acoperindu-se cu sume speciale date de Cahal.

Asa au cãzut rãpusi comerciantii români, unul dupã altul.

Dacã la acestea mai adãugãm:

              a.superioritatea comercialã a jidanului, rezultând dintr-o practicã comercialã cu mult mai îndelungatã decât aceea a românului;
              b.superioritatea jidanului luptând sub protectia Cahalului, românul neavând nici o protectie din partea statului românesc, ci numai mizerii din partea autoritãtilor corupte de jidani. Românul nu luptã cu jidanul de alãturi, ci cu Cahalul si de aceea se întelege cã individul va fi rãpus în luptã cu coalitia. Românul n-are pe nimeni, n-are un stat pãrinte, care sã-l creascã, sã-l îndrume, sã-l ajute. El este lãsat singur, în voia sortii, în fata coalitiei jidãnesti.

E usor de repetat formula tuturor politicienilor de categoria d-lui Mihalache: „Românul sã se facã comerciant". Sã ne arate însã acesti oameni politici români un singur comerciant român ajutat de statul român, o singurã scoalã fãcutã de el care sã creeze cu adevãrat comercianti, iar nu functionari de bancã sau de birouri. Sã nu se arate o singurã institutiune fãcutã de ei care sã fi ajutat cu un mic capital si sã fi îndrumat pe tânãrul absolvent de scoalã comercialã pe calea comertului. Nu românul a dezertat de pe linia comertului, ci acesti oameni politici au dezertat de la datoria lor de conducãtori si îndrumãtori ai natiei. Românul, pãrãsit de conducãtorii lui, a rãmas singur în fata coalitiei organizate jidãnesti, a manoperelor frauduloase si a concurentei neloiale si a cãzut înfrânt. Va veni însã un ceas în care acesti conducãtori vor trebui sã rãspundã.
 

Deci, încã odatã: nu ne aflãm în fata unor bieti indivizi veniti la întâmplare, de capul lor, dupã adãpost aici la noi. Ne aflãm în fata unui stat iudaic, a unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire. Miscãrile de populatie jidãnesti sunt împinse spre România dupã un plan bine stabilit. Probabil, marele stat iudaic urmãreste crearea unei noi Palestine, pe o portiune de pãmânt care pleacã de la Marea Balticã, cuprinde o parte din Polonia si din Cehoslovacia, jumãtate din România pânã la Marea Neagrã, de unde usor ar putea avea legãturã pe apã cu cealaltã Pale stinã. Cine este naivul care sã creadã cã miscãrile de populatie ale maselor jidãnesti se fac la voia întâmplãrii?

Ei vin cu un plan, dar nu au curajul armelor, al înfruntãrii riscului, al sângelui vãrsat, ca mãcar acestea sã le creeze o bazã de drept pe acest pãmânt.

De unde cunoastem aceste planuri? Le cunoastem sigur, trãgând concluzii din miscãrile adversarului. Orice comandant de trupã, urmãrind cu atentie actiunea adversarului, îsi dã seama de planurile pe care acesta le urmãreste. Este un lucru elementar. În toate rãzboaiele lumii a fost vreun conducãtor care a cunoscut planurileadversarului pentru cã ar fi asistat la facerea lor? Nu! Le-a cunoscut perfect din miscãrile adversarului sãu.

Pentru ca poporul român sã-si frângã orice putere de rezistentã, jidanii vor aplicaun plan unic si într-adevãr diabolic.

              1.Vor cãuta sã rupã legãturile sufletesti ale neamului cu cerulsi cu pãmântul.

                Pentru ruperea legãturilor cu cerul, vor întrebuinta împrãstierea, pe scarã întinsã, a teoriilor ateiste, pentru a face din poporul român, sau mãcar numai din conducãtorii lui, un popor despãrtit de Dumnezeu; despãrtit de Dumnezeu si de mortii lui, pentru a-l omorî, nu cu sabia, ci tãindu-i rãdãcinile de viatã spiritualã.

                Pentru ruperea legãturilor cu pãmântul, izv orul material de existentã al unui neam, vor ataca  nationalismul ca o idee învechitã si tot ce se leagã de ideea de patrie si pãmânt, pentru ca sã rupã firul iubirii care uneste poporul român de brazda lui.

              2.Pentru ca acestea sã reuseascã, vor cãuta sã punã mâna pe presã.
              3.Vor întrebuinta orice prilej, pentru ca în tabãra poporului român sã fie dezbinare, neîntelegeri si ceartã si, dacã e posibil, chiar îl vor împãrti în mai multe tabere, care sã se lupte între ele.
              4.Vor cãuta sã acapareze cât mai mult din mijloacele de existentã ale românilor.
              5.Îi vor îndemna sistematic pe calea desfrâului, nimicindu-le familia si puterea moralã.
              6.Îi vor otrãvi si ameti cu tot felul de bãuturi si otrãvuri.

Oricine va voi sã omoare si sã cucereascã un neam va putea sã o facã întrebuintând acest sistem: ruperea legãturilor lui cucerul si cu pãmântul, introducerea certurilor si luptelor fratricide, introducerea imoralitãtii si a desfrâului, constrângerea materialã prin limitarea la maximum a mijloacelor de subzistentã, otrãvire fizicã, betie. Toate acestea nimicesc o natie mai rãu decât dacã ai bate-o cu mii de tunuri sau cu mii de aeroplane.

Sã priveascã putin în urmã românii si sã vadã dacã în contra lor nu s-au întrebuintat cu precizie si cu tenacitate acest sistem, în adevãr ucigãtor. Sã deschidã românii ochii si sã citeascã presa de 40 de ani încoace, de când stã sub conducere jidãneascã. Sã reciteascã: „Adevãrul", „Dimineata", „Lupta", „Opinia", „Lumea" etc. si sã vadã dacã din fiecare paginã nu tâsneste fãrã întrerupere acest plan. Sã deschidã românii ochii si sã si-i arunce asupra vietii publice românesti dezbinate, sã-i deschidã si sã vadã bine.

Aceste planuri sunt însã ca si gazele de rãzboi. Sã le întrebuintezi pentru adversar, dar sã nu se atingã de tine. Propovãduiesc ateismul pentru români, dar ei nu sunt atei, ci tin cu habotnicie la respectarea celor mai mici precepte religioase. Vor sã dezlege pe români de dragostea pãmântului lor, dar ei acapareazã pãmânturi. Se ridicã împotriva ideii nationale, dar ei rãmân nationalisti sovini.

Cine crede cã fortele puterii iudaice au rãmas fãrã plan în fata miscãrii studentesti, se însealã.

Pentru un moment jidãnimea, lovitã în directivele ei de pânã acum, rãmâne dezorientatã. Încearcã sã opunã studentilor pe muncitorii din miscarea comunistã, adicã tot pe români, dar fãrã rezultat, cãci, pe de o parte, muncitorii erau sleiti de puteri, iar pe de alta, începuserã sã vadã si ei cã noi luptãm si suferim pentru drepturile lor si ale n eamului. Multi dintre dânsii erau alãturi de noi cu sufletul. Vãzând cã nu pot reusi sã ne punã în fatã pe muncitori, ridicã în fata studentimii guvernul si întregul politicianism. Prin ce mijloace? Partidele au nevoie de bani, de împrumuturi în strãinãtate când sunt la guvern, de voturi si de presã bunã în opozitie. Jidanii vor ameninta cu tãierea subventiilor necesare propagandei electorale a partidului respectiv. Cor ameninta cu finanta internationalã-jidãneascã, nemaiacordând împrumuturi. Vor specula cu joucul unei mari mase de voturi prin care pot determina victoria sau înfrângerea, în sistemul democratic, având acum drepturi politice. Vor ameninta cu presa pe care o stãpânesc aproape în întregime si fãrã de care un partid sau un guvern poate cãdea înfrânt.

Banii, presa si voturile hotãrãsc viata sau moartea în democratie. Jidanii le au pe toate si prin acestea, partidele politice românesti devin simple unelte în mâinile puterii iudaice. Încât noi, care începusem lupta împotriva jidanilor, ne vedem la unmoment dat luptându-ne cu guvernul, partidele, autoritãtile, armata, iar jidanii stând linistiti la o parte.

Ce va zice strãinãtatea de miscarea antisemitã din România care s-a întors la barbarie? Ce vor zice oamenii de stiintã, ce va zice civilizatia?

Oamenii nostri politici ne vor repeta nouã la fiecare pas argumentul jidãnesc, tipãrit în toate foile si în fiecare zi. Când în sfârsit, dupã 8 ani de zile, Germania, cu toatã civilizatia si cultura ei, se ridicã împotriva jidãnimii si biruieste hidra prin Adolf Hitler, argumentul cade. Atunci apare altul: „Sunteti în slujba Germaniei, plãtiti de germani ca sã faceti antisemitism. De unde aveti fonduri?" Si iarãsi politicienii români fãrã suflet, fãrã caracter si fãrã onoare, repetã dupã presa jidãneascã: „De unde bani? Sunteti în solda Germaniei".

La 1919, 20, 21, întreaga presã jidãneascã dãdea asalt statului român, dezlãntuind pretutindeni dezordinea si îndemnând la violentã în contra regimului, a formei de guvernãmânt, a bisericii, a ordinii românesti,a ideii nationale, a patriotismului". Acum, ca prin farmec, aceeasi presã, condusã exact de aceiasi oameni, s-a transformat în apãrãtoarea ordinii de stat, a legilor; se declarã în contra violentei, iar noi am devenit: „dusmanii tãrii", „extremisti de dreapta", „în solda si serviciul dusmanilor românismului" etc. Si pânã la sfârsit vom auzi-o si pe aceasta: suntem subventionati chiar de jidani.

Oare când va veni ziua aceea în care tot românul sã înteleagã argumentãrile mincinoase si perfide ale jidanilor si sã le respingã ca pe ceva de origine satanicã? Oare când va veni momentul ca sã înteleagã murdara constructie sufleteascã a acestei natii?

Iatã acum un exemplu de modul în care erau tratati trei profesori universitari români: A. C. Cuza, Paulescu si Sumuleanu.

„Curierul Israelit", organ al Uniunii evreilor pãmânteni, din 23 aprilie 1922, publicã în articolul de fond sub titlul „Strigoii", urmãtoarele:

„O tagmã de mãscãrici si de insultãtori publici s-au strâns sã formeze o bandã de fãcãtori de rele. Si spre rusinea tãrii în aceastã tagmã se aflã trei profesori de la universitãtile noastre. Si acesti ipochimeni, acesti strigoi întârziati vor sã reînvie antisemitismul… si au sã reuseascã sã o facã niste caraghiosi întârziati, acum când antisemitismul oficial dispare si când votul universal va aduce fatal dupã sine si democratizarea vietii noastre publice si sociale. Nu! E muncã zadarnicã, strigoii nu vor opri omenirea în mersul ei înainte, nici nu va fi nevoie sã le batã câteun par în
piept, îi va sfârsi definitiv ridicolul ticãlosiei lor… Ne-am ocupat de actiunea sãlbaticã, pornitã de asa zisa Uniune Nationalã Crestinã, compusã din vreo 5 caraghiosi si jumãtate pentru ca sã-i fixãm odatã în infama lor posturã si pentru a atrage atentia evreilor cã mai sunt fãcãtori de rele împotriva cãrora vor trebui sã se apere".

Asadar: tagmã de mãscãrici, insultãtori publici, bandã de fãcãtori de rele, ipochimeni, strigoi întârziati, ticãlosie, actiune sãlbaticã, infamã posturã; iatã ce sunt profesorii românismului: Cuza, Paulescu si Sumuleanu, si iatã ce este actiunea lor mântuitoare de neam.

Primim peste obraz si peste sufletele noastre românesti batjocurã peste batjocurã, aplme peste palme, pânã la aceea de a ne vedea cu adevãrat în grozava situatie: jidanii, apãrãtorii românismului, la adãpost de orice neajuns, trãind în liniste si belsug, iar noi, românii, dusmanii românismului, cu libertatea si viata în pericol, urmãriti ca niste câini turbati de toate autoritãtile românesti.

Eu a m vãzut cu ochii si am trãit aceste ceasuri, amãrât pânã în adâncul sufletului. Sã pornesti la luptã pentru tara ta, curat la suflet la lacrima ochilor si sã lupti ani de-a rândul într-o sãrãci e si foame ascunsã, dar sfâsietoare, pentru ca sã te vezi la un moment dat declarat în rândul dusmanilor tãrii, urmãrit de românisi spunându-ti-se cã lupti pentru cã esti plãtit de strãini, iar alãturi sã vezi întreaga jidãnime stãpânã pe tara ta, erijatã în purtãtoare de grijã a românismului si a statului român amenintat de tine, tineret al tãrii. este ceva îngrozitor.

Nopti de-a rândul ne munceau aceste gânduri si în unele ceasuri, în care eram scârbiti si rusinati peste mãsurã, ne cuprindea jalea si ne gândeam, dacã nu ar fi mai bine sã plecãm în lume, sau dacã nu ar fi mai nimerit sã provocãm o rãzbunare în care sã ne gãsim cu totii moartea; si noi si românii cei ticãlosi si capetele hidrei iudaice.
 

Într-un comitet restrâns la Bucuresti, se fixeazã tinerea celui dintâi congres al conducãtorilor si delegatilor miscãrii studentesti dupã un an de luptã.

Acest congres urma sã aibã loc la Cluj, în zilele de 22, 23, 24 si 25 august 1923. Mota, presedintele cercului „Petru Maior", ne comunicã printr-o adresã cã autoritãtile i-au pus în vedere ordinul de interzicere a acestui congres. Noi, Iasiul, a, rãspuns Clujului, precum si celorlalte centre, cã ne luãm rãspunderea ca acest congres sã se tinã la Iasi, chiar dacã guvernul va voi sã-l interzicã. Centrele au aprobat, iar noi ne-am fãcut datoria de a îngriji de încartiruirea celor 40 de delegati anuntati.

În dimineata zilei de 22, am primit la garã pe rând delegatia Clujului, în frunte cu Ion Mota, a Cernãutilor, în frunte cu Tudose Popescu si Cârsteanu, a Bucurestilor, în frunte cu Napoleon Cretu, Simionescu si Râpeanu. La ora 10, am plecat in corpore la Mitropolie pentru a face o rugãciune si un parastas în amintirea studentilor cãzuti în rãzboi, printre care era si cãpitanul Stefan Petrovici, fost presedinte al Centrului Studentesc Iasi. Spre marea noastrã mâhnire, am gãsit însã portile Mitropoliei legate cu lanturi si pãzite de jandarmi.

Între timp soseste si bãtrânul profesor Gãvãnescul. Atunci ne asezãm cu totii în genunchi si descoperiti, ne facem rugãciunea în mijlocul strãzii, în fata bisericii, pe care nici turcii n-au închis-o celor ce vroiau sã se roage.Sosind din întâmplare, preotul Stiubei si vãzându-ne îngenuncheati, a venit si ne-a citit rugãciuni. Apoi, descoperiti, tãcuti si plini de durere, am parcurs prin mijlocul strãzii drumul pânã la Universitate sub privirile jidãnimii, care ni se pãreau ca niste sãgeti aruncate din usile si ferestrele prãvãliilor.

Pe scãrile Universitãtii se aflau autoritãtile, flancate de numeroase forte politienesti, care ne-au anuntat cã Ministerul de Interne a interzis congresul. Procurorul ne-a oprit, somându-ne sã ne împrãstiem. Enervat, am spus:

    Domnule procuror, eu stiu cã suntem într-o tarã condusã de legi. Constitutia ne garanteazã dreptul de întrunire si Dv. stiti mai bine decât mine cã un ministru nu poate abroga drepturile garantate nouã de cãtre Constitutie. De aceea, în numele legii pe care nu noi, ci D-voastrã o cãlcati, vã somãm sã vã dati la o parte.

Îndârjiti de sacrilegiul care fusese comis cu o orã înainte, când ni se închiseserã cu lanturi usile bisericii, rãpindu-ne dreptul de a ne închina, vãzându-ne acum în fata unei a doua încercãri nedrepte, provocatoare si umilitoare, aceea de a ni se fereca intrarea în propria noastrã casã, Universitateasi dându-ne seama cã aceste mãsuri constituiau o sfruntatã cãlcare a legii, am rãsturnat tot ce ni se opunea în cale si în urma unei lupte, am ocupat prin fortã Universitatea.

Regimentul 13, apãrut un moment mai târziu, înconjoarã Universitatea. Noi ne-am baricadat apãrând intrãrile. În dreptul fiecãrui geam sunt postati trei soldati cu baionetele la arme.

În aceastã situatie, într-o atmosferã apãsãtoare, adunarea se deschide în amfiteatrul Facultãtii de Drept, al ora 12. Congresistii, palizi de enervare si muti de durerea celor petrecute la Mitropolie si aici, rãspândesc în jurul sãlii pustii un aer de adâncã tristete. Domneste în toti îngrijorarea atacului armatei, a intrãrii ei în Universitate, peste noi si a consecintelor care vor urma. Nu tinem discursuri, dar congresul întelege tragedia situatiei si presimte cã se vor întâmpla lucruri grave.

Pentru prima zi sunt ales presedinte eu. Se începe cu înfierarea celor petrecute. Câtiva cer cuvântul si protesteazã. Apoi se încep discutii asupra miscãrii. Ce atitudine adoptãm la începutul anului care se deschide? Capitulãm? Greu! Un an de luptã fãrã nici un rezultat. Din contrã, rusinati, umiliti, bãtuti. Mergem înainte? Iarãsi greu! Studentii sunt sleiti de puteri.; ei nu mai pot începe un al doilea an de luptã. Totusi Mota, Tudose Popescu, Simionescu si eu sustinem teza luptei mai departe. Pentru jertfã. Din capitularea noastrã nu va iesi nimic decât rusine si umilintã. Din jertfa noastrã nu se poate sã nu rodeascã ceva mai bun pentru neamul nostru.

Pe la ora 8, se înserase. Auzim larmã si zgomot în stradã. Constantin Pancu, vechiul luptãtor de la 1919, înconjurat de studentii rãmasi afarã, de un mare numãr de cetãteni, se adunaserã la Tufli, cu fãclii aprinse în mâini si încercau sã înainteze în sus spre Universitate, pentru a ne aduce câtiva saci cu pâine. Noi sãrim cu toti le geamuri si privim. Manifestantii rup cordonul de la Tufli si urcã în pas alergãtor la deal. Al doilea cordon
din dreptul strãzii Coroiu este rupt într-o luptã grea. Auzim izbucniri de urale. Al treilea cordon este de asemenea rupt. Noi ne pregãtim sã asaltãm dinãuntru, sã iesim, dar la al patrulea cordon, ai nostri nu mai pot rãzbi. Se aude glasul lui Pancu, care stã cu sacul de pâine la picioare:

    Sunt copiii nostri.

Nouã ce curg lacrimi de bucurie. Pentru neamul acesta luptãm noi si al nu ne lasã.

La ora 9, încep tratativele între noi si autoritãti, prin Napoleon Cretu. Acestea promit imediata eliberare a tuturor studentilor încercuiti în Universitate, cu conditia ca ei sã mã predea pe mine. Studentii refuzã. Pe la ora 11, ne trimit vorbã cã se admite eliberarea în grupuri de câte trei. Desigur, cu intentia de a mã prinde pe mine la iesire. Noi primim.

Din cinci în cinci minute, ies grupuri de câte trei. La usã sunt observati cu atentie de 4 comisari si agenti. Eu mã dezbrac la repezealã de hainele mele nationale, le dau unui camarad si mã îmbrac cu ale lui. Ies cu Simionescu si cu un altul. La deschiderea usii, scap din buzunar câtiva lei. La zgomotul lor, toti comisarii se uitã în jos si întreabã:

    Ce ati pierdut, d-lor?

Noi toti cu capetele aplecate, cãutând împreunã cu ei, rãspundem:

    Niste bani.

Simionescu mai rãmâne de vorbã cu ei, cãutând si aprinzând chibrituri, iar eu scap.

În cel mai mare secret fixãm continuarea congresului a doua zi, afarã din oras, la Mânãstirea Cetãtuia.

Mã strecor pânã acolo îmbrãcat în hainele unui fochist si a norocul sã nu mã cunoascã nici congresistii. Prezideazã Ion Mota. Cu observatori plasati în locuri bune, lucrãm în liniste, pentru cã din deal, orice apropiere de om se observ de la 2 km. Stãm acolo pânã seara târziu. Se fac propuneri si se iau hotãrâri.

Tot în aceastã sedintã se proclamã ziua de 10 Decembrie ca sãrbãtoare nationalã a studentimii române.

A treia zi, congresul continuã într-o pãdurice din dealul Galatei. În majoritate, se decide continuarea luptei. Se alege nu comitet de actiune de cinci care sã dea directive de actiune întregii miscãri studentestide la toate universitãtile. Comitetul e compus din: Ion Mota - Cluj, Tudose Popescu- Cernãuti, Ilie Gârneatã - Iasi, Simionescu - Bucuresti si eu. Prin înfiintarea acestui comitet, vechea conducere studenteascã de la Bucuresti, insuficient lãmuritã si decisã, cade pentru totdeauna. Rãmâne ca formã, dar nu mai conduce.

Acum se hotãrãste oficial, pentru prima datã, o nouã orientare: lupta împotriva partidelor politice , socotite ca înstrãinate de neam si credinta într-o nouã miscare româneascã pe care studentimea trebuie s-o ajute oficial pentru a birui: „Liga Apãrãrii Nationale Crestine".

A patra zi, congresul îsi încheie lucrãrile în casele d-nei Ghica din str. Carol.

Seara, studentii pleacã fiecare pe la centrele lor, iar eu plec la Câmpulung pentru a organiza congresul L.A.N.C. din Bucovina, la care va lua parte prof. Cuza cu toti fruntasii miscãrii. Mã strecor cu greu, deoarece mi se lansase mandat de arestare.

Pe drum, mã bucuram de toate hotãrârile acestui congres care era în spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru cã în grupul nostru câstigasem un om: pe Ion Mota, presedintele centrului „Pentru Maior" din Cluj.

Congresul de la Câmpulung a avut loc în ziua de luni, 17 septembrie 1923.

S-a putut tine numai dupã o luptã grea, deoarece guvernul l-a interzis si a trimis pentru împiedicarea lui trupe din Cernãuti sub comanda unui colonel. La toate intrãrile au fost postate puternice cordoane.

Noi am concentrat toate fortele noastre la bariera dinspre apus a orasului, Sadova, Pojorâta. Acolo am rupt cordoanele datoritã arcasilor din Vatra Dornei si Cândreni, asigurând timp de o orã trecerea întregului convoi, compus din mai multe sute de cãrute.

Congresul s-a tinut în curtea bisericii din oras. Au vorbit: profesorul Cuza, tatãl meu, Dr. Cãtãlin - presedintele Bucovinei, Tudose Popescu, fratii Octav si Valerian Dãnieleanu, care, cu sufletul prin de credintã au organizat, alãturi de Dr. Cãtãlin, acest impunãtor congres.

Tãranii aceia mândri din munte, cu plete mari, îmbrãcati în cãmãsi albe si sumane, s-au adunat la sunetele buciumului din munti, în orasul lor, multi la numãr si vijeliosi ca niciodatã. Credeau cã a sosit ceasul, de veacuri asteptat, ca românul sã calce în picioare hidra care-i suge si sã se înalte în drepturile de stãpân al tãrii, al muntilor, al apelor, al oraselor sale. Rãzboiul l-au purtat din greu. Jertfa lor de sânge de pe toate fronturile a creat România mare. Dar spre marea lor durere si dezamãgire, România Mare nu le-a adus tot ceea ce asteptau.Pentru cã România Mare a refuzatsã le rupã lanturile robii jidãnesti, care-i chinuise atâta amar de vreme. România Mare i-a dat pe mai departe în exploatare la jidani si le-a adus pe cap politicianismul, care-i va bate cu biciul si-i va trimitem în temnite, când vor încerca sã-si reclame istoricele drepturi furate. Toate pãdurile din Bucovina, toti muntii aceia încãrcati de brazi, apartinând Bisericii Ortodoxe , politicianizatã si înstrãinatã si ea, sunt dati în exploatare jidanului Anhauhcu pretul nemaipomenit de 10 lei m.c., în timp ce tãranul român îl plãtea cu 350 lei. Cad pãdurile de pe munti sub nemiloasa secure jidãneascã. Se întinde sãrãcia si jale peste satele românesti, rãmân muntii numai stâncã goalã, si carã mereu, carã fãrã odihnã geamantane pline cu aur peste hotare, Anhauh si cu toate neamurile lui. Si din acest fabulos câstig se înfruptã politicianul român, tovarãs cu jidovul în exploatarea mizeriei miilor de tãrani.

Adunarea deleagã un numãr de 30 tãrani fruntasi care sã meargã la Bucuresti sub conducerea d-rului Cãtãlin si Valer Dãnieleanu, pentru a se prezenta primului-ministru, spre a-l ruga sã ia mãsuri în contra pustiiri muntilor, reziliind contractul Anhauh - Fondul Bisericesc, iar pe de altã parte, spre a-i cere „numerus clausus" în scoli, pentru ca în modul acesta sã-si arate dragostea si recunostinta fa tã de tineretul care i-a trezit la luptã.

Adunarea ne-a ales si pe noi, pe Tudose Popescu si pe mine, sã mergem la Bucuresti alãturi de ceilalti 30 de tãrani, ca reprezentanti ai lor.

Eu am plecat mai înainte, pentru a face ca acesti tãrani, care veneau pentru prima oarã în capitala tãrii lor, cu atâta curãtenie în suflete, cu atâta durere si cu atâtea nãdejdi, care veneau si pentru noi, studentii, fãcând cheltuieli uriase fatã de punga lor sãracã, sã fie bine primiti de studentimea românã.

În ziua sosirii , pe peronul gãrii din Bucuresti, studentimea i-a primit regeste - pe acesti regi din toate timpurile ai pãmântului românesc - iar ei coborau din vagoane cu ochii plini de lacrimi în sfânta lor capitalã.

În dosul gãrii astepta procurorul Rãscanu, comisari de politie si cordoane de jandarmi, care opreau trecerea. Se dã ordin jandarmilor si comisarilor sã loveascã. Paturi de armã si cauciucuri se astern unul dupã altul peste pletele albe ale tãranilor si peste fetele lor blajine. Noi, studentimea, bãgãm la mi jloc pe bãtrâni si rupem primul cordon. La Politehnicã sfãrâmãm pe al doilea, apoi pe al treilea si scãpãm în Piata Matache Mãcelaru. tãranii plâng. Unul cuprins de o indignare pe care nu si-o poate stãpâni, îsi rupe cãmasa de pe el.

A doua zi, ne ducem cutotii sã ne primeascã primul-minitru la Consiliul de Ministri din str. Gogu Cantacuzino. Ne amânã pentru a doua zi; în sfârsit, suntem anuntati cã vom fi primiti a trei zi. Venim. Intrãm într-o salã si asteptãm. Asteptãm vreo orã, tãcuti, vorbind în soaptã si umblând în vârful degetelor. Apare seful de cabinet:

    -Domnilor, plecati, cã dl. prim-ministru nu vã poate primi. Intrã acum în Consiliul de Ministri.
    -Dar suntem de departe - încercãm noi sã spunem. Ni se închide usa. Mã gândesc: fiecare om a cheltuit câte 1.000 lei numai pentru tren. Sã ne întoarcem înapoi fãrã rezultat? Ei nu mai pot sta.

Apuc usa cu amândouã mâinile si încep sã o zgâltâiesc din toate puterile si strig cât pot de tare:

    -Dati drumul cã sparg usa si intru cu forta. Izbesc cu piciorul în usã. tãranii încep sã vocifereze si pun umãrul la usã.

Se deschide usa si apar vreo zece insi speriati cu pãrul vâlvoi si galbeni la fatã. Cred cã erau ziaristi.

    -Ce vreti domnilor?, întreabã ei.
    -Spuneti primului-ministru cã dacã nu ne dã drumul înãuntru, spargem tot de aici si intrãm cu forta.

Peste câteva minute si se deschid usile larg si intrãm. Ne suim pe o scarã, ajungem sus. Acolo, într-o salã, în picioare, înalt si drept ca o linie, Ion Brãtianu; în spatele lui, ministrul Angelescu, Florescu, Constantinescu, Vintilã Brãtianu si altii.

    -Ce vreti, oameni buni?, întreabã el.

Noi eram încã stãpâniti de revoltã si am fi voit sã apãrem mai dârji, dând nota realã stãrii de spirit, dar tãranii, pãsind cu opincile pe scãrile de marmurã si covoarele fine, se muiaserã.

    -Mãria-Voastrã, domnule prim-ministru, vã sãrutãm mâinile si stãm plecati la picioarele Mãriei-Voastre; ce sã vrem? Vrem dreptate, cã ne-au nãpãdit jidanii. Ei care lemnele cu sutele de vagoane, iar pe noi ne plouã în case, cãci nu avem nici mãcar dranitã cu ce sã le acoperim. Nu mai putem sã ne tinem copiii la scoli. Ei ne-au umplut si scolile, iar copiii nostri vor ajunge slugi la ei.

Au mai vorbit apoi si alti tãrani. Ionel Brãtianu a ascultat, n-a fãcut nici o aluzie la rãzmerita noastrã anterioarã audientei si la urmã, dupã ce tãranii au adãugat:

    -Cerem si pentru studenti, copiii nostri, sã si se facã asa cum au cerut ei: „numerus clausus".

Ionel Brãtianu, a rãspuns:

  – Duceti-vã acasã si aveti rãbdare, cãci am sã pun sã se cerceteze chestiunea pãdurilor: cât priveste „numerus clausus", nu se poate. Arãtati-mi un singur stat din Europa care a introdus mãsura aceasta si o voi introduce si eu.

Dar Europa se va trezi abia peste 10 ani si va introduce „numerus clausus", dând dreptate credintei noastre, însã Ionel Brãtianu nu va mai fi, ca sã se poatã tine de cuvânt, iar urmasii lui se vor fi transformat în niste slugi ordinareale iudaismului, care-si vor ridica pumnul sã ne loveascã si ne vor omorî din ordinul stãpânilor strãini.

Am plecat cu totii fãrã nici o nãdejde. Nu se va face nimic. Ca rezultat imediat al audientei, peste câteva ore au fost arestati Dr. Cãtãlin, seful delegatiei si Valer Dãnieleanu. Un grup de studenti am fãcut seara o manifestatie ostilã în fata casei ministrului de interne. A fost prins studentul Vladimir Frimu si încarcerat la Vãcãresti.

Am plecat apoi la Câmpulung.
 

La Câmpulung a venit Mota ca sã mergem la schitul de pe Rarãu al lui Petru Rares, muntele pe care îl iubesc eu cu deosebire. Urcând Rarãul, Mota începe sã-mi spunã frãmântãrile lui sufletesti:

– Studenti nu mai pot rezista pânã la toamnã si decât o capitulare rusinoasã, a noastrã a tuturora, dupã un an de luptã, mai bine sã-i îndemnãm sã intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, sã terminãm frumos miscarea sacrificându-ne, dar fãcând sã cadã alãturi de noi toti acei pe care îi vom gãsi mai vinovati de trãdarea intereselor românesti. Sã ne proc urãm revolvere si sã tragem în ei, dând un exemplu groaznic care sã rãmânã de-a lungul istoriei noastre românesti. Ce se va alege dupã aceasta de noi, vom muri sau vom rãmâne toatã viata în închisoare, nu mai intereseazã.

Eu am fost de acord, cã actul final al luptei noastre sã fie, cu însusi pretul prãbusirii noastre, un act de pedepsire a pigmeilor care, dezertând de la posturile de mare rãspundere pe care le detineau, au umilit si au expus tuturor primejdiilor natia româneascã.

Si am simtit în momentul acela clocotind în noi sângele care cerea rãzbunarea nedreptãtilor si a lungului lant de umiliri suportate de neamul nostru.

În scurt timp dupã aceea, ne gãseam adunati la Iasi, în casele d-lui Butnaru din str. Sãvescu 12, urmãtorii: Ion Mota, Corneliu Georgescu si Vernichescu de la Cluj, Ilie Gârneatã, Radu Mironovici, Leonida Bandac si eu de la Iasi, Tudose Popescu de la Cernãuti.

Cea dintâi problemã care ni se punea era aceasta: cine trebuie sã rãspundã mai întâi? Cine sunt mai vinovati pentru starea de nenorocire în care se zbate tara: românii sau jidanii? Am cãzut unanim de acord, cã cei dintâi si mai mari vinovati sunt românii ticãlosi, care pentru argintii iudei si-au trãdat neamul. Jidanii ne sunt dusmani si în aceastã calitate ne urãsc, ne otrãvesc,ne exterminã. Conducãtorii români care se aseazã pe aceeasi linie cu ei, sunt mai mult decât dusmani: sunt trãdãtori. Pedeapsa cea dintâi si cea mai cruntã se cuvine în primul rând trãdãtorului si în al doilea rând dusmanului. Dacã as avea un singur glont, iar în fata mea un dusman si un trãdãtor, glontul l-as trimite în trãdãtor.

Ne-am pus de acord asupra câtorva elemente aflate pe linia trãdãrii si am ales sase ministri în frunte cu George Mârzescu. În sfârsit, venea si acel ceas în care, cei cu atitudini de canalie, care niciodatã nu si-au imaginat cã vor rãspunde pentru faptele lor, într-o tarã în care se considerau stãpâni absoluti, peste un popor incapabil de orice reactiune, aveau sã rãspundã cu viata lor.

De data aceasta natia îsi trimitea, prin firele nevãzute ale sufletului, rãzbunãtorii.

Am trecut apoi la a doua categorie: jidanii. Pe care sã-i luãm din cele douã milioane?

Am stat, ne-am gândit, am discutat si la sfârsit am gãsit cã adevãratii comandanti ai atacului iudaic asupra României sunt rabinii , toti rabinii din toate târgurile si orasele. Ei conduc masa jidãneascã la atac si oriunde cade un român, n-a cãzut la întâmplare. El cade ochit de rabinul respectiv. În dosul fiecãrui om politic cumpãrat, existã un cap de rabin care a studiat si a ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv, sã plãteascã. În dosul fiecãrui ziar jidãnesc si a fiecãrei metode: calomnia, minciuna, atâtarea, existã planul unui rabin.

Noi eram însã putini si i-am luat numai pe cei mari din Bucuresti. Dacã am fi avut însã posibilitatea numericã, i-am fi luat absolut pe toti.

Apoi am luat bancherii: Aristide si Mauritiu Blank, care au corupt toate partidele si toti oamenii politici români, punându-i membri în consiliile de administratie si coplesindu-i cu bani: Bercovici , care finanteazã partidul liberal (Blank luase asupra sa cu deosebire pe national-tãrãnisti, dar se simtea în stare sã cumpere si pe liberali). Apoi, pe jidanii din presã. Pe cei mai obraznici. Pe otrãvitorii de suflete: Rosenthal, Filderman, Honigman (Fagure), directorii ziarelor: „Dimineata", „Adevãrul", „Lupta", toti acesti dusmani ai românismului.

Am plecat în grupuri spre Bucuresti, luându-ne rãmas bun pentru totdeauna de la Iasi. eu am lãsat o scrisoare studentilor prin care le explicam gestul nostru, îmi luam rãmas bun de la ei si-i îndemnam sã intre la cursuri, dar sã pãstreze credinta intactã pânã la victoria finalã. Fiecare am lãsat scrisori cãtre pãrinti si cãtre camarazii de luptã.

La Bucuresti ne-am întâlnit din nou. Ne-am dus la Dãnulescu pe care-l cunosteam de câtãva vreme si care ne fãcuse o impresie bunã. El nu intra în aceastã echipã, dar l-am rugat sã ne adãposteascã, lucru pe care l-a fãcut cu multã bunãvointã. De la Dãnulescu am plecat pe la ora 8 seara acasã la Dragos, în str. 13 Decembrie 41, unde urmasã precizãm unele lucruri rãmase nelãmurite si sã discutãm asupra stabilirii datei la care urma sã pornim actiunea.

Abia ne adunasem, când Dragos intrã palid pe usã spunând:

    -Fratilor, politia a înconjurat casa.

Era în seara zilei de 8 octombrie 1923 pe la orele 9.

O secundã de nelãmurire, în care n-am mai avut timp nici mãcar sã vorbim. Ne-am încrucisat privirile, uitându-ne fiecare în ochii celorlalti. În a doua secundã, eu am iesit în salã si prin geamul usii am vãzut figura generalului Nicoleanu si a comisarilor care fortau usa. În a treia secundã, usile s-au deschis si casa s-a umplut de comisari. Generalul Nicoleanu strigã:

– Mâinile sus!

Dar n-am mai avut vreme, pentru cã am fost prinsi fiecare de câte doi comisari si asezati în linie: la flancul drept eram eu, apoi Mota, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Vernichescu, Dragos.

    -Scoateti revolverele!
    -Nu avem, am rãspuns noi. Avea numai Mota un Browning 6,35 si Vernichescu.

Apoi ne-au scos rând pe rând din casã, tinuti de brat de câte 2 comisari si am fost pusi fiecare în câte o masinã care astepta în stradã.

Din casã se auzea cum plânge bãtrâna mamã a lui Dragos.

Masinile pornesc. Oare unde ne duc? Nu vorbim nici un cuvânt, nu întrebãm nimic pe cei cãrora le suntem prizonieri. Nici el nu ne întreabã. Dupã ce strãbatem mai multe strãzi, intrãm la Prefectura Politiei. Suntem coborâti, apoi introdusi într-o camerã. Acolo suntem cãutati prin buzunare. Ni se ia tot ce aveam asupra noastrã, plus guler si cravatã. Aceastã cãu tare prin buzunare, aceastã despuiere de gulere, acest tratament de pungasi de buzunare ne umileste pânã la ultima expresie. Dar suntem abia la începutul acestui drum al umilintei. Pusi apoi în picioare cu fata la perete, fãrã a avea dreptul sã întoarcem capul si tinuti mai multã vreme în situatia aceasta ne gândeam: oameni de acum câteva ceasuri, liberi, mândri si hotãrâti de a sfãrâma lanturile neamului nostru, iatã ce am ajuns: niste bieti neputinciosi, stând cu fetele la perete nemiscati, la porunca unor nenorociti de agenti de politie, cãutati prin buzunare ca pungasii, despuiati de gulere, cravate, batiste, inele.

De acum va veni marea noastrã suferintã, care încetul cu încetul ne va sfâsia inima. Ea începea prin umilirea noastrã.

Cred cã nu existã suferintã mai mare pentru un luptãtor, care trãieste din mândrie si din onoare, decât dezarmarea si apoi umilirea lui. Totdeauna, moartea e mult mai dulce decât aceasta.

Suntem introdusi apoi într-o camerã cu bãnci si asezati la câte 5 metri cu agenti lângã noi, fãrã voie de a ne uita unul la altul. Asa am stat ore întregi pânã la început sã ne cheme la interogator. Pãrtasi ai acestor ore lungi, apãsãtoare, eram: Mota, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Vernichescu, Dragos si eu.

Dupã un timp am fost chemati câte unul la interogator. Acesta se fãcea într-o camerã mare în prezenta procurorului, judecãtorului de instructie, a generalului Nicoleanu si a unor reprezentanti ai ministrilor. Mie mi-a venit rândul spre dimineatã. Acolo mi s-au pus î n fatã niste scrisori ale mele si douã cosuri în care erau toate revolverele noastre pe care le ascunsesem într-un loc bun. Si nu stiam cum de ajunseserã acolo. Întelegeam: pe noi ne-au prins, dar cine a spus unde sunt revolverele?

Începe interogatoriul me u. Eu nu stiam ce au declarat ceilalti si nici nu avusesem vreo întelegere anterioarã între noi, ce sã declarãm, deoarece nu ne-am imaginat cã am putea ajunge într-o asemenea situatie. De aceea am judecat singur situatia si am luat hotãrârea pe care am crezut-o eu cea mai bunã.

Un minut de rãspântie.

Când mi s-a pus prima întrebare, desi trecuserã peste 3 minute de la intrarea mea în salã, încã nu convenisem sã judec situatia în care mã aflam si sã pot lua vreo hotãrâre. Eram coplesit de obosealã si zbuciumat sufleteste. De aceea când mi s-a cerut sã rãspund, am zis:

    Domnilor! Vã rog sã-mi dati un minut de gândire înainte de a rãspunde.

Se punea problema: a nega sau a nu nega. În acel minut mi-am încordat toate puterile mintii si ale sufletului si am ajuns la hotãrârea de a nu nega. De a afirma adevãrul. Si nu cu timiditate si cu regrete, ci de a sarja cu el.

    Da, ale noastre sunt revolverele; cu ele am vrut sã împuscãm pe ministri, pe rabini si pe marii bancheri jidani.

M-au întrebat numele acestora.

Când amînceput sã le spun numele, începând cu Alex. Constantinescu si terminând cu bancherii Blank, Filderman, Bercovici, Honigman, toti cei de fatã îsi holbau ochii din ce în ce mai mari, îngroziti. De aceea am bãnuit cã ceilalti camarazi, ascultati pânã la mine, negaserã.

    Dar pentru ce, Domnule, sã-i omorâti?
    Pe cei dintâi pentru cã si-au vândut tara. pe cei de ai doilea ca dusmani si corupãtori.
    Si nu regretati?
    Nu regretãm… Dacã am cãzut noi, nu e nimic; în urma noastrã mai sunt zeci de mii care gândesc ca noi!

Spunând acestea, parcã mã eliberam de sub pietroiul umilirii, sub care atitudinea de negare m-ar fi cufundat mai mult. Acum stãteam pe credinta mea, care mã adusese aici si înfruntam cu mândrie si soarta grea care mã astepta si pe acei care pãreau stãpânii mei pe viatã si pe moarte.

Pe tema negãrii trebuia sã stau în defensivã, sã mã apãr de acuzatiile care mi le aduceau, sã cer indulgentã, sã captez bunãvointa lor. La procesul care ar fi urmat, pe baza probelor scrise pe care ei le posedau, ar fi trebuit sã trecem printr-o dureroasã si rusinoasã situatie, negându-ne propriul nostru scris si propria noastrã credintã, negând adevãrul. Ceea ce era în contra constiintei noastre si în contra onoarei întregii noastre miscãri. Reprezentanti ai unei mari miscãristudentesti, sã nu avem curajul rãspunderii faptelor si credintelor noastre? Iar pe deasupra, ai nostri si tara nu ne-ar fi stiut gândurile, ori singurul rod al suferintei noastre, oricât de lungã ar fi fost, acesta era: o tarã nelãmuritã sã-si cunoascã mãcar bine dusmanii ei.

Pe urmã am fost pus sã scriu aceste declaratii cu mâna mea. Le-am scris.

La sfârsit însã, am adãugat: termenul nu era fixat. Pe noi ne-a prins în discutie, eu sustineam fixarea datei peste o sãptãmâna sau douã, atunci anchetatorii s-au oprit, insistând din ce în ce mai mult sã mã facã sã renunt la aceastã precizare. Mai târziu mi-am dat seama de ce insistau. Pentru cã aceastã ultimã frazã desfiinta valoare juridicã a întregii acuzatii si forma punctul nostru de apãrare, deoarece un complot cere patru lucruri: 1. o asociere în acest scop; 2. fixarea persoanelor; 3. adunarea armelor; 4. fixarea datei actiunii. Noi nu aveam data fixatã si ne aflam în faza discutiei.

Termenul era de o importantã capitalã, cãci în douã sãptãmâni se putea întâmpla; ori sã ne îmbolnãvim noi, ori sã moarã persoanele fixate de noi, ori sã cadã guvernul, ori sã cedeze etc.

Întreaga noastrã apãrare juridicã se va baza pe acest punct.

Dupã aceastã declaratie am fost condus de agenti într-un beci, bãgat acolo într-o celulã singur si închis cu lacãt pe dinafarã. În celulele vecine am înteles cã sunt camarazii mei. Am bãtut cu pumnul în perete si am întrebat cine mai este. Am auzit prin zid rãspunzând: Mota. M-am asezat pe scânduri sã adorm, fiindcã eram distrus d e obosealã, dar, neavând palton, m-a apucat frigul si am început sã tremur. Apoi au început sã mã mãnânce pãduchii. Misunau cu zecile. Am întors scândurile pe partea cealaltã; ei se ridicau deasupra. Am fãcut de mai multe ori aceastã operatie pânã ce am în teles cã s-a fãcut ziuã.

Am auzit zgomot la usã. S-a deschis si am fost scosi toti afarã, apoi condusi separat si asezati în câte o masinã, însotiti fiecare de câte doi jandarmi si doi comisari. Masinile au pornit una dupã alta. Si aceeasi întrebare: oare unde mergem?

Am strãbãtut mai multe strãzi necunoscute, cu oameni curiosi care se uitau dupã noi. Iesim afarã din capitalã si masinile se opresc în fata unor porti mari, deasupra cãrora era scris: „Închisoarea Vãcãresti". Suntem dati jos si pusi între baionete, la distantã de 10 m. unul de altul. Se aude un uruit de lacãte si de lanturi si portile mari se deschid. Unul câte unul ne facem cruce si pãsim înãuntru. Condusi sus la directie, nu se dau mandatele de arestare. Ne dãm seama cã suntem arestati pentrucomplot contra sigurantei statului, cu pedeapsa prevãzutã: muncã silnicã.

Am fost introdusi într-o altã curte, în mijlocul cãreia stãpâneste o bisericã înaltã. De jur-împrejur sunt ziduri si pe lângã ele celule si încãperi. Am fost bãgat într-o celulã din fund, latã de 1m. si lungã de 2 m. si închis pe dinafarã cu lacãte. Înãuntru este numai un pat de scânduri, lângã usã, o micã ferestruicã cu gratii de fier. Mã întreb unde or fi ceilalti. Mã culc apoi cu capul pe scânduri si adorm. Dupã vreo douã ore mã t rezesc tremurând. Era frig în celulã si nu intra nici o razã de soare. Privesc buimãcit în jurul meu si nu-mi vine sã cred unde sunt. Mã uit bine si vãd mizeria de lângã mine. Îmi zic: în grea situatie am ajuns. Un val de durere mi se coboarã în inimã. Darmã mângâi singur:

    E pentru neamul nostru.

Apoi încep sã fac miscãri de gimnasticã cu bratele, pentru a mã încãlzi.

Pe la ora 11, aud pasi. Un gardian îmi deschide usa. Mã uit la el. Poate sã-l fi cunoscut vreodatã în viatã. E un om strãin si ursuz. Se uitã la mine cu ochi rãi. Îmi dã o pâine neagrã si o strachinã cu bors. Îl întreb:

    Domnule gardian, nu cumva ai sã-mi dai o tigarã?
    N-am!

Mã închide din nou cu lacãtul si pleacã. Eu rup din pâinea neagrã si sorb câteva linguri din strachina de bors. Le asez apoi jos pe cimentul din celulã si încep sã-mi adun gândurile. Nu puteam sã mã lãmuresc cum de ne-a prin politia. A spus vreunul dintre noi din gresealã cuiva? Ne-a trãdat cineva? Cum de au gãsit revolverele?

Iar aud pasi. Mã uit pe ferestruicã. Un preot si mai multi domni se apropie de usa mea si încep sã-mi spunã:

    Bine Domnilor, se poate Dvs. tineri culti sã faceti una ca aceasta?
    Dacã se poate ca acest popor român sã piarã invadat de jidãnime si coplesit de vânzarea, desfrâul si batjocura conducãtorilor lui, se poate si ceea ce am fãcut noi.
    Dar aveti atâtea cãi legale!
    Am bãtut noi toate cãile legale pânã când am ajuns aici. Si dacã ni se deschidea vreuna, poate nu ajungeam nici noi în aceste celule.
    Si acum e bine? Va trebui sã suferiti pentru ceea ce ati fãcut!
    Poate din suferinta noastrã va iesi ceva mai bun pentru neamul acesta.

Au plecat.

Pe la ora 4 a venit un gardian si mi-a adus o pãturã roasã de vremi si un sac mare plin cu paie în loc de saltea. Mi le-am asezat cât am putut mai bine. Am mai mâncat putinã pâine si m-am culcat. Mã gândeam la discutia cu preotul si-mi spuneam: din petrecerile si din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câstigat niciodatã nimic. Din suferintã totdeauna a iesit ceva mai bun pentru el. Izbutisem sã gãsesc un rost al suferintei noastre si în acelasi timp un suport moral pentru aceste ceasuri triste.

M-am sculat atunci, m-a pus în genunchi si m-am rugat:

    Doamne! Ne luãm asupra noastrã toate pãcatele neamului acestuia. Primeste-ne suferinta de acum. Fã ca din aceastã suferintã sã rodeascã o zi mai bunã pentru el. M-am gândit apoi la mama mea si la cei de acasã, care poate vor fi auzit de soarta mea si se gândesc la mine. M-am rugat pentru ei si m-am culcat.

Desi m-am culcat îmbrãcat si m-am învelit cu pãtura, mi-a fost frig si am dormit rãu din cauza saltelei de paie. M-am trezit la ora opt când îmi deschidea un gardian usa, întrebându-mã dacã nu vreau sã ies câteva minute afarã. Am iesit si am început sã fac gimnasticã pentru a mã încãlzi.

Rândul meu de celule era mairidicat si vedeam toatã curtea. La un moment dat vãd pe cineva îmbrãcat în costum national plimbându-se printre hoti. Era tatãl meu. Dar nu-mi venea sã cred. Ce sã caute el aici? L-or fi arestat si pe el? Fac câteva semne si mã vede. Gardianul mã opreste:

    Domnule, nu ai voie sã faci nici un semn!
    E tatãl meu, îi rãspund eu.
    Poate sã fie, dar nu ai voie sã faci semne.

Mã uit la el si îi spun:

    Camarade, lasã-ne în plata lui Dumnezeu cu suferinta pe care ne-a dat-o El; nu mai pune si tu deasupra.

Si am intrat în celulã.

Dupã masã m-au scos din nou. M-au luat între baionete si m-au condus afarã din închisoare. Acolo, în drum, erau asezati toti în flanc câte unul, la câte 10 metri distantã, fiecare între douã baionete. În cap era tatãl meu, între doi soldati cu baioneta la armã. Mai veniserã câtiva noi: Traian Breazu de la Cluj, Leonida Bandac de la Iasi, Dãnulescu. N-aveam voie sã ne întoarcem capul sau sã ne facem semne unul altuia. O secundã doar am putut sã prind cu privirea fetele slãbite ale bietilor mei camarazi de suferintã.

Ceea ce îmi rodea inima, era situatia nedreaptã în care era pus tatãl meu. Nu era vinovat cu nimic. Luptãtor de o viatã pentru neamul acesta, profesor de liceu, maior, fost comandant de batalion pe linia I-a a frontului tot timpul rãzboiului, de mai multe ori parlamentar si nu dintre cei obscuri, era purtat acum între baionete pe strãzile capitalei.

Am plecat astfel încolonati spre tribunal. Românii se uitau la noi nepãsãtori. Când am ajuns însã în cartierul jidãnesc, jidanii au iesit cu totii la usi si la geamuri. Unii de aruncau priviri batjocoritoare si râdeau; altii fãceau comentarii în gura mare, altii scuipau.

Noi am plecat capul în pãmânt si am mers asa tot timpul cu inima încãrcatã de durere.

Tribunalul ne-a confirmat mandatele.Am fost apãrati de D-l avocat Paul Iliescu care s-a oferit cel dintâi sã pledeze pentru noi.

Am fost trimisi înapoi la în aceeasi formatie si pe acelasi drum. Pe la chioscuri vedeam anunturile ziarului „Dimineata" si a celorlalte foi jidãnesti scrise cu literã mare: „Complotul studentesc", „Arestarea complotistilor".

Si iarãsi am ajuns în celula mea. Timp de douã sãptãmâni am stat acolo în frig, fãrã ca sã mai stiu nimic de ceilalti si fãrã ca sã mai am vreo veste de afarã.

Dupã douã sãptãmâni, lungi ca douã veacuri, am fost scosi din celulã si am fost pusi în camere cu sobe, câte trei în fiecare. Ni s-a îngãduit sã ne facem de mâncare în comun si sã luãm masa împreunã.

Când ne-am revãzut a fost o adevãratã sãrbãtoare.

Eu am fost pus în aceeasi camerã cu Dragos si Dãnulescu. Între timp se predase si Gârneatã, presedintele Asociatiei Studentilor Cristini din Iasi, asa încât numãrul nostru crescuse la 13. Tatãl meu, fãrã nici o vinã, Mota, Gârneatã, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leo nida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu si eu, acuzati de complot; Dragos si Dãnulescu retinuti pentru cã fuseserãm în casã la ei. În afarã de acestia mai era si Vladimir Frimu, pe care l-am gãsit aici, arestat cu prilejul manifestatiei de la casa ministru lui de interne. Am obtinut un primus si cu alimente pe care începuserã a ni le trimite rudele si cunoscutii de afarã ne fãceam singuri mâncare. Masa care se dãdea detinutilor era în adevãr ceva înspãimântãtor, iar mizeria în care trãiau era de nedescris.

Tatãl meu obtinuse de la Directie permisiunea ca în fiecare dimineatã, la ora 7, sã ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Ne asezam cu totii în genunchi în fata altarului si spuneam „Tatãl nostru", iar Tudose Popescu cânta „PreaSfântã Nãscãtoare de Dumnezeu".

Acolo gãseam mângâiere pentru viata noastrã tristã din închisoare si nãdejde oentr uziua de mâine.

Ne fãcusem apoi fiecare program de muncã. Mota se ocupa de proces, Dãnulescu îsi pregãtea examenele de la Medicinã. Eu lucram la un plan de organizare a tineretului în vederea luptei nationale: organizarea centrelor studentesti, a flãcãilor de la sate si elevilor de liceu. La el am lucrat pânã la Crãciun si îl pusesem la punct pânã în cele mai mici amãnunte, urmând ca atunci când vom iesi din închisoare, sã-l punem în practicã; dacã nu, sã gãsim pe cineva din afarã pentru a începe organizarea. Aceasta trebuia sã se facã în cadrul „Ligii". „Liga" sã fie organizatia politicã, iar alcãtuirea noastrã, organizatie de educatie si de luptã a tineretului.

În ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, discutam ce nume sã dãm acestei organizatii tineresti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail".

Tatãl meu spune:

    Este în bisericã o icoanã a Sfântului Mihail, pe usa din stânga altarului.
    Sã mergem s-o vedem!

M-am dus cu Mota, Gârneatã, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose.

Ne uitãm si în adevãr rãmânem uimiti. Icoana ni s-a arãtat de o frumusete neasemuitã. Eu niciodatã nu fusesem atras de frumusetea vreunei icoane. Acum însã mã simteam legat de aceasta cu tot sufletul si îmi fãcea impresia cã Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început sã iubesc icoane.

De câte ori gãseam biserica deschisã intram si ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.

Începe chinul drumurilor la Tribunal. Pe jos, între baionete, prin noroi, cu ghetele rupte si uzi la picioare.

Niste samsari jidani, care furaserã statul cu câteva sute de milioane, erau dusi cu masinile, iar noi pe jos. De multe ori deplasãrile erau fãcute degeaba, numai ca sã fim chinuiti. Pe mine, judecãtorul de instructie m-a chemat de 25 ori, pentru a mã interoga numai de douã ori. Din declaratiile noastre de la început, n-am schimbat nimic.

***

Un gând ne frãmânta necontenit: cine ne-a trãdat? Stam nopti, cãutam sã dezlegãm aceastã enigmã. Ajunseserãm sã ne bãnuim unii pe altii.

Într-o dimineatã m-am dus în bisericã si m-am rugat la icoanã, sã ne descopere pe acel care ne-a trãdat. În seara aceleiasi zile, asezându-ne cu totii la masã, m-am adresat camarazilor:

    Sunt nevoit sã vã aduc o veste tristã. Trãdãtorul a fost descoperit. El se aflã în mijlocul nostru si stã la masã cu noi.

Toti se uitau unul la celãlalt. Eu cu Mota urmãream figurile fiecãruia, cãutând sã surprindem vreun gest care ar fi putut sã ne dea o cât de slabã indicatie. Am dus mâna la buzunarul de la piept si am spus:

    Acum sã vã arãt si actele.

În acest moment, Vernichescu s-a ridicat drept în picioare, a stat o clipã nelãmurit, apoi a dat cheia de la lada cu alimente lui Bandac si a zis:

    Eu plec.

Nouã ni s-a pãrut curioasã plecare lui Vernichescu, dar ne-am continuat discutiile pe tema actelor pe care refuzam sã le arãt, deoarece nu le aveam.

Când am plecat de la masã, l-am gãsit pe Vernichescu sigur. Ni s-a adresat:

    Codreanu mã bãnuieste pe mine.

I-am spus cã eu nu bãnuiesc pe nimeni si ne-am împãcat.

Trecuserã sãptãmâni peste sãptãmâni si viata noastrã se scurgea cu greu în închisoare. Pe peretele din dreptul patului însemnam fiecare zi care trecea prin câte o liniutã fãcutã cu creionul. Viata din închisoare e grea, istovitoare pentru omul care s-a nãscut liber si care a trãit mândru. E îngrozitor sã te simti înlãntuit, între ziduri înalte si dusmãnoase, departe de ai tãi, despre care nu mai stii nimic. Si nici mãcar între aceste zi duri nu esti liber; trei sferturi din timp stai sub lacãt, în celulã sau în camerã. În fiecare searã, zgomotul sinistru al zãvoarelor care se închid la usa ta, te aruncã într-o atmosferã de tristete. Afarã, dusmanii acestui neam stau liberi, se bucurã de o noare, de toate bunãtãtile, iar noi, pe deasupra mizeriilor morale de multe ori ne culcãm flãmânzi si tremurãm toatã noaptea de frig pe paturile de scânduri si pe paie.

Dar iatã, ne vin si zile de bucurie. Dupã douã luni de închisoare ne vine vestea cã a sosit ordinul ca tatãl meu si Dãnulescu sã fie eliberati. O mare bucurie pentru noi. Le ajutãm sã-si facã pachetele si în scurt timp sunt dusi din mijlocul nostru. Îi privim cum pleacã, urmãrindu-i cu ochii pânã ce ies pe prima poartã. Am rugat pe tatãl meu sã-i spunã mamei si celor de acasã sã nu aibã nici o grijã.

Orice eliberare este un prilej de mare bucurie pentru cei ce rãmân. Toti se bucurã. Probabil cã prin eliberarea unuia, fiecare se întãreste în speranta propriei sale eliberãri. Dupã putin timp au plecat: Dragos, Bandac, Breazu si Vernichescu, fiind si ei ca si tatãl meu si Dãnulescu scosi din proces. Am rãmas numai sase, dati în judecatã pentru „complot contra sigurantei statului".

Dragos, dupã câteva zile, ne-a trimis vestea cã Vernichescu este acela care ne-a denuntat. El a copiat si declaratiile acestuia care se aflau la dosar. Am primit aceastã veste cu sufletul plin de amãrãciune. Neamul nostru mereu a avut parte de trãdãtori.

La toate Universitãtile studentii au reintrat la cursuri. Se pare cã ne gãsim în fata unui moment de dezorientare. De douã luni ei trãiesc sub teroarea presei jidãnesti. Aceasta exagereazã necontenit gravitatea încercãrii noastre rãzbunãtoare si consecintele „dezastruoase" pentru tarã. Ea strigã, cã ne-am pierdutorice încredere în fata „lumii civilizate"; cã suntem un stat balcanic. Neîncetat se întreabã: ce va spune Berlinul, ce va spune Viena, ce va spune Parisul. Si astfel, transformati în apãrãtorii „intereselor permanente ale statului", jidanii îndeamnã în f iecare zi pe conducãtori la mãsuri radicale în contra miscãrii nationale care trebuie reprimatã cu „ultima violentã".

Cu un an în urmã, pe când Max Goldstein punea bomba la Senat si politia aresta pe jidanii comunisti, aceeasi presã striga:

„Un stat nu sepoate mentine prin violentã împotriva vointei populare. Unde este Constitutia? Unde sunt legile? Unde sunt libertãtile garantate de Constitutie? Ce va zice strãinãtatea în fata unui stat care ia asemenea mãsuri restrictive? Nu se poate mentine un stat pri n arestãri, închisori, baionete, teroare. Pentru cã la violenta statului multimea sau indivizii izolati vor rãspunde cu violentã La fortã, cu forta. La teroare, cu teroarea. Si nu vor fi vinovati ei, ci vinovat va fi statul care i-a provocat."

Iar acum cuo nerusinare pe care numai cei legati la ochi nu o vãd, tot aceastã presã scrie:

„Nu-i de ajuns cã au fost arestati acesti teroristi. Ei trebuiesc condamnati în asa fel încât sã se dea un exemplu. Si nici atât nu-i de ajuns: trebuie arestati toti acei care vânturã asemenea ideiantisemite, care aduc atâta rãu tãrii noastre. Aceastã buruianã antisemitã trebuie smulsã din rãdãcini. Si trebuie procedat fãrã crutare si fãrã milã."

Acestui puhoi de vrãjmãsie, presa nationalã îi opune o dârzã rezistentã. În afarã de ziarul „Universul", care a avut totdeauna o atitudine corectã fatã de manifestatiunile constiintei nationale, miscarea nationalistã avea atunci urmãtoarele foi: „Cuvântul Studentesc", foaie îngrijitã de studentimea bucuresteanã, care intrase abia acum sub conducerea neobositilor nostri camarazi de afarã: Simionescu, Râpeanu, Fãnicã Anastasescu, Dãnulescu si altii, ale cãror nume îmi scapã; „Dacia Nouã" , organ al studentilor din Cluj, cu Suiaga, Mocanu, poetul Iustin Iliesu, autorul „Imnului Studentesc" etc.; „Cuvântul Iasiului" , organ al studentimii iesene; „Desteaptã-te române" , organ al studentimii din Cernãuti, mutat de curând la Câmpulung sub conducerea Drului Cãtãlin si Danieleanu; „Apãrarea Nationalã" , organ al L.A.N.C. Bucuresti, cu articolele sfinte ale profesorului Paulescu, din care desprindem urmãtoarele rânduri: „…S-a aplicat constrângerea prin frig, foame si teroare, întrebuintate cu succes de jidanii bolsevici. Cine a putut sã-si închipuie vreodatã cã va veni o vreme când copiii nostri, floarea natiei românesti, vor fi siliti sã sãrbãtoreascã închisi în beciurile unei temnite, sau alungati în viscol fãrã adãpost si fãrã hranã, sãrbãtoarea unirii tuturor românilor. E probabil cã nu v-ati dat seama cã vã rãzboiti împotriva întregii natii românesti." „Unirea" , organ al L.A.N.C., Iasi, sub conducerea profesorului Cuza, cu articole de logicã nemuritoare; „Nationalistul" , organ popular al Ligii-Iasi; „Libertatea" , foaie popularã din Orãstie, a pãrintelui Mota, care aratã gestul nostru în adevãrata luminã, despicând primul, fãrã nici o ezitare, valul de tãcere care ne înconjura în cele dintâi momente.

Studentimea întelege jertfa noastrã. De aceea, miscarea studenteascã se va strânge tot mai mult în jurul acestor ziduri ale închisorii „Vãcãresti" , unde fiecare centru studentesc îsi are pe ai sãi. Tãranii încep sã ne poarte de grijã. Ei ne trimit bani si fac slujbe prin biserici pentru noi, îndeosebi în muntii Bucovinei si în Ardeal, unde strãbãtea „Libertatea".

Iatã un mic exemplu:

(„Cuvântul Studentesc", nr. 7, anul II din 4 martie 1924)

„.Printre darurile de bani pe care le-au primit studentii închisi la Vãcãresti de la tãranii multor sate din cuprinsul tãrii se gãseste unul mai strãlucitor si mai de pret decât toate. E darul trimis de motii din Muntii Apuseni. Câte 2, câte 3, câte 5 lei si-au scormonit si ei dintr-un colt de serpar ori de nãframã si i-au îndreptat la vale, pe potecile bãtute de Iancu, i-au trimis împreunã cu sufletul lor, hãt acolo, departe, la Vãcãrestii de peste munte, unde au auzit ei cã stau întemnitati fiii lor, care au vrut sã-i scape de nevoi si de nedreptate, de sãrãcie si obidã. Din cel mai sãrac colt de tarã, despre care cântecul spune cu atâta amar si jale:

Muntii nostri aur poartã,
Noi cersim din poartã-n poartã

Li s-a trimis studentilor de la Vãcãresti cel mai scump dar: o mânã de bãnuti si o frânturã de suflet de cersetor flãmând si gol fãr' adãpost, suflet care ascunde sub o zdreantã comoara cea mai de pret: sãnãtatea, izvorul nesecat de tãrie, din care porneste la vreme de cumpãnã Mântuirea Neamului! Motii se gândesc la studenti! Sufletul lor începe a întelege, a misca, a-si fãuri un nou ideal. E semnul cel mai bun si mai mult grãitor! Ascultati si câteva din numele lor:

Din Risca, de lângã Baia de Cris, au trimis: Nicolae Oprea, 2 lei; Nicolae Florea, 3 lei; N. Hãrãgus, Aron Grecu, Tigan Adam, A. Hentiu, N. Bulg, Ion Asileu, Al. Vlad, N. Borza, N. Leucian, Antonie Florea, A. Leucian, toti câte 5 le; N. Chiscut, A. Riscutã, Ion Ancu, Saliu Faur, câte 10 lei; N. Florea, preot si N. Rusu, câte 15 lei; N. Baia, notar si Dutu Riscutã, câte 20 lei. Total, 210 lei."

Tãranii vor întelege în curând, se vor lega de noi cu sufletul lor tare si îndelung rãbdãtor, în asteptarea unui ceas de dreptate.

Vin si sãrbãtorile Crãciunului. Noi rãmasi acolo singuri, ne gândeam la cei de acasã si în noptile lungi, în care nu puteam dormi, ne frãmântau mereu gândurile. Oare când vor învinge ai nostri? Când vom iesi de aici? Dacã vom fi condamnati la 10-15 ani, vom putea rezista pânã la sfârsit, sau suferinta si grijile ne vor mãcina sãnãtatea zi cu zi si vom muri în închisoare?

Pluteam în necunoscut. Starea aceasta de incertitudine ne consuma. Am fi dorit sã se fixeze odatã termenul procesului pentru a sti ce e cu noi si ce soartã ne asteaptã. Suferinta si soarta comunã care ne astepta ne legau unul de altul din ce în ce mai mult, iar discutiile asupra nenumãratelor
probleme, pe care nu le puneam ne duceau la aceeasi concluzie, ne formau încetul cu încetul acelasi mod de a gândi. Cele mai mici chestiuni interesând miscarea nationalã ne frãmântau ore si zile întregi. Acolo ne-am învãtat a gândi adânc si a urmãri o problemã pânã în cele mai mici amãnunte. Am reluat cercetare a problemei jidãnesti, a cauzelor ei, a posibilitãtilor de rezolvare. Am stabilit planuri de organizare si actiune. Dupã un timp, terminaserãm cu discutiile. Ajunseserãm la legi, la adevãruri indiscutabile, la axiome.

Priveam la dibuirile celor ce încerca u sã se ocupe cu problema nationalã, dând nastere fie unei foi, fie vreunei parodii de organizatie, la concluziile false la care ajungeau pe linia doctrinarã, la incertitudinile în materie de organizare, la lipsa de conceptie în materie de actiune.

Ne dãdeam seama acum si mai mult, în urma unei cugetãri mai adânci, cã:

  1.Problema jidãneascã nu este o utopie, ci o gravã problemã de viatã si de moarte pentru poporul român; conducãtorii tãrii, grupati în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucãrie în mâna puterii iudaice;
  2.Politicianismul acesta , prin conceptia lui de viatã, prin morala lui, prin sistemul democratic din care îsi trage fiinta, constituie un adevãrat blestem cãzut peste capul tãrii;
  3.Poporul român nu va putea rezolva problema jidãneascã mai înainte de a-si fi rezolvat problema politicianismului sãu.

Prima tintã de atins a poporului român, în drumul sãu de nãruire a puterii iudaice care-l apasã si sugrumã, va trebui sã fie nãruirea acestui politicianism. O tarã îsi are si jidanii si conducãtorii pe care îi meritã. Dupã cum tântarii nu se pot aseza si nu pot trãi decât în mlastinã, tot asa si acestia nu pot trãi decât înfipti pe mlastina pãcatelor noastre românesti. Deci, pentru a birui, va trebui sã ne stârpim întâi propriile noastre pãcate. Problema este mai adâncã chiar decât ne-a arãtat-o profesorul Cuza. Misiunea acestei lupte este încredintatã tineretului românesc, care, dacã vrea sã rãspundã acestei misiuni istorice, dacã vrea sã mai trãiascã, dacã vrea sã mai aibã tarã, trebuie sã sepregãteascã si sã-si adune toate puterile pentru a duce lupta si a birui. Ne-am hotãrât ca atunci când vom iesi de aici, dacã ne va ajuta Dumnezeu sã nu ne mai despãrtim, sã rãmânem uniti si sã ne închinãm viata acestui scop.

Dar pânã sã ne ocupãm de defectele neamului, am început sã ne ocupãm de propriile noastre pãcate. tineam sedinte de ore întregi si fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-a observat. Si cãutam sã facem sfortãri pentru a ni le îndrepta. Era o problemã delicatã, deoarece asa e fãcut omul: nu-si ascultã cu inimã usoarã critica propriilor defecte. Fiecare crede sau vrea sã se arate cã e perfect. Dar noi spunem: întâi sã ne cunoastem si sã ne îndreptãm pãcatele noastre si pe urmã vom vedea dacã avem dreptul sau nu de a ne ocupa si de ale altora.

Asa ne-au trecut sãrbãtorile si dupã sãrbãtori si iarna. A venit primãvara. Despre soarta noastrã viitoare, încã nu stiam nimic. Atât doar, cã afarã se determinase un mare curent popular pentru noi si pentru cauza noastrã, cu toate încercãrile disperate ale presei jidãnesti de a-i pune stavilã. Acest curent crestea mereu printre studenti, orãseni si tãrani, deopotrivã de puternic în Ardeal, în Basarabia, în Bucovina si în Vechiul Regat. Acum, de pretutindeni primeam scrisori de încurajare si de îndemn.

Primãvara ne aduce în sfârsit o mare bucurie. Fixarea procesului pentru 29 martie, la Curtea cu Jurati de Ilfov. Începem sã ne pregãtim. Dar ce pregãtire sã facem? Noi am declarat totul. Am spus tot ce aveam de spus. Se înscriu avocati care ne viziteazã. Ne atrag atentia cã situatia noastrã e grea, din cauza declaratiilor fãcute si cã ar fi bine sã renuntãm la ele si la atitudinea noastrã de pânã acum. Cã ar fi mai prudent a ne pune pe tema negãrii. Noi refuzãm categoric si rugãm, dacã pot sã ne apere în cadrul declaratiilor fãcute de noi, pe care nu întelegem sã le schimbãm întru nimic, oricare ar fi rezultatul procesului.

Dacã printr-o întâmplare ne achitã, cum de despãrtim de icoana noastrã la care ne-am rugat în fiecare dimineatã?

Am cãutat printre toti arestatii si am gãsit un pictor. Am vorbit cu el si în timp de trei sãptãmâni ne-a fãcut o icoanã mare de peste 2 m lungime, copiatã exact dupã aceea din bisericã, una micã pe care s-o port cu mine si alta mijlocie pe care s-o dau mamei m ele. Mota îsi face si el una pe care s-o dea pãrintilor.

Apoi ne facem socoteala cã fatã de declaratiile noastre, cel putin cinci ani, e mai mult ca sigur cã vom primi. Si atunci ne rugãm în fata icoanei:

– Doamne! Noi tot îi socotim pierduti acesti cinci ani. Dacã vom scãpa, ne legãm ca acest timp sã-l întrebuintãm în luptã.

Si am hotãrât ca în caz de vom fi achitati sã ne mutãm la Iasi cu totii. Acolo sã ne facem centrul nostru de actiune. De acolo sã începem, dupã planurile care erau gata, organizarea întregului tineret al tãrii cu elevii si elevele cursului superior de liceu si chiar cu cei din cursul inferior, cu scolile normale, cu scolile de meserii, cu seminarele, cu scolile comerciale si cu flãcãii de la tarã. În sfârsit urma reorganizarea centrelor studentesti. Toti acestia trebuiau sã creascã în spiritul credintei care ne însufletea pe noi, pentru ca pânã la majorat, sã aparã pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei noastre, serii dupã serii, ca niste valuri de asalt care vin din urmã sinu se mai sfârsesc.
 

Politicianismul infecteazã viata noastrã nationalã. Organizarea acestui tineret, în afarã de necesitatea autoeducãrii, mai este necesarã si spre a-l feri si izola de politicianism si de infectia lui. Coborârea infectiei spre tineretul român înseamnã nimicirea noastrã si victoria deplinã a lui Israel.

Mai mult! Aceastã organizare a tineretului va rezolva însãsi problema politicianismului care nemaiprimind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inanitie , prin lipsã de alimentare. Lozinca întregii generatii trebuie sã fie: nici un tânãr nu va mai intra pe poarta vreunui partid politic. Acela ce se va duce, este un trãdãtor al generatiei sale si al neamului. Pentru cã el, prin prezenta lui, prin numele lui, prin banul lui, prin munca lui contribuie la înãltarea puterii politicianiste. Trãdãtor este acel tânãr, dupã cum trãdãtor este acela care pleacã de pe frontul fratilor sãi si trece pe pozitia inamicului. Desi poate nu va trage cu propria sa armã, dar c hiar dacã va aduce numai apã pentru a rãcori pe cei ce trag, el este pãrtas la uciderea acelora care cad din rândurile camarazilor sãi si deci trãdãtor al cauzei.

Teoria care ne îndeamnã sã intrãm toti în partide, pentru a le face mai bune, dacã zicem cã sunt rele, e falsã si perfidã. Dupã cum de le începutul lumii curge, zi si noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii numai apã dulce în Marea Neagrã si nu reuseste sã-i îndulceascã apa, cin din contrã se face sãratã si cea dulce, tot asa si noi în cloaca partidelor politice, nu numai cã nu le vom îndrepta, dar ne vom strica si pe noi.

Cu aceste gânduri si hotãrâri plecam în cazul cã am fi fost achitati. Sistemul de organizare era gata. Planul nostru de actiune era stabilit pânã în cele mai mici amãnunte. Rostul fiecãruia era fixat. Foaia ce trebuia sã aparã avea sã poarte numele „GENERATIA NOUÃ", iar întreaga noastrã organizare trebuia sã se cheme „ARHANGHELUL MIHAIL". Toate steagurile trebuiau sã poarte pe ele chipul Sfântului Arhanghel Mihail din biserica de la Vãcãresti.

Aceastã organizare, asa acum o vedeam noi, a unei întregi generatii tinere românesti, urma sã fie sectia tinereascã a organizatiei politice L.A.N.C., cu scop de educatie.

Pentru noi, aceastã conceptie zãmislitã între zidurile închisorii „Vãcãresti", era un început de viatã. Era ceva nou, ceva complet si ca gândire si ca organizare si ca plan de actiune, deosebit de tot ce gândiserãm mai înainte. Era un început de lume. O temelie pe care vom clãdi de acum ani de-a rândul.

La iesire, urma sã mergem pe la toate centrele universitare si sã împãrtãsim studentilor hotãrârile noastre, arãtându-le cã manifestatiile de stradã, ciocnirile, nu-si mai au nici o ratiune în fata noului plan. Ne însusim manifestatiile din trecut, nu negãm a f i fost ale noastre, nu ne este rusine de ale, dar timpul lor a trecut. Va trebui sã pornim cu totii la o mare organizare care va aduce biruinta.

Pe Mota îl vedeam îngândurat. El mereu ne spunea cã de vom iesi de aici nu vom putea face nici un pas înainte fãrã pedepsirea trãdãtorului. Trãdarea ne-a mãcinat puterile neamului. Noi, românii, nu ne-am asezat niciodatã cu arma în mânã în fata ei; de aceea a prins rãdãcini, de aceea trãdãtori s-au înmultit pe toate cãrãrile, de a ceea toatã viata noastrã de stat nu e decât o trãdare permanentã de neam. Dacã nu rezolvãm problema trãdãrii, opera noastrã va fi compromisã.

Mâine dimineatã e procesul. Îl asteptãm cu emotie. În sfârsit acum se va hotãrî cu noi.

Suntem la cancelarie undeasteptãm sã ne vadã familiile. Erau pãrintii lui Corneliu Georgescu, veniti din Poiana Sibiului. La un moment dat intrã si Vernichescu. Mota îl apucã de brat ca si cum ar vrea sã-i spunã ceva si pleacã cu el în camera vecinã, în birourile functionarilor. Peste câteva minute auzim sapte detunãturi de revolver si strigãte. Iesim pe salã. Mota trãsese în Vernichescu pentru ca sã pedepseascã trãdarea.

Eu mã reped lângã el sã-l apãr, cãci era înconjurat de gardieni si functionari care îl amenintau. Lumea enervatã se potoleste. Noi suntem luati imediat si încarcerati, fiecare într-o celulã. Pe ferestruicã observãm cum Vernichescu este scos din infirmerie si dus la spital pe targã. Începem sã fluierãm cu totii din celule imnul nostru de luptã „Studenti Crestini din România Mare", si-l petrecem cu acest cântec pânã iese pe poarta închisorii.

Peste douã ore a sosit judecãtorul de instructie, Papadopol. Ne cheamã pe rând sus. Noi toti ne solidarizãm cu Mota.

A doua zi, dupã o noapte dormitã pe ciment, am fost dusi la Tribunal. Situatia noastrã era acum foarte grea. Noi însã, în arestul din subsolul Tribunalului, am cântat tot timpul cântecele noastre de luptã.

Procesul începe la ora unu. Încã de la ora zece, mii de studenti si cetãteni au început sã se adune în jurul Tribunalului. Pe la ora 12, au fost scoase toate regimentele din capitalã pentru a putea tine piept multimii.

La ora unu, am fost introdusi în sala Curtii cu Jurati. Presedintele Curtii era Dl. Davidoglu, iar procuror Dl. Racovicescu. Pe banca apãrãrii se aflau: profesorul Paulescu, Paul Iliescu, Nelu Ionescu, Teodorescu, Donca Manea, Tache Policrat, Naum etc. Se trag juratii la sorti. Ni se citeste ordonanta definitivã într-o mare tãcere. Noi ascultãm. Ne dãm seama cã se joacã soarta noastrã. Ne vine rândulsã vorbim. Începe interogatoriul. Noi recunoastem totul, afarã de faptul de a fi luat o hotãrâre finalã. Nu hotãrâsem data , dar am arãtat motivele care ne-au împins pe acest fãgas. Am arãtat pericolul problemei jidãnesti si am acuzat pe politicieni de tr ãdare de neam si coruptie.

Cu toate întreruperile presedintelui, noi am continuat pânã la capãt mãrturisirile.

Urmeazã un aspru si în mai multe locuri nedrept si insinuant rechizitoriu al procurorului.Simtim cã balanta a trecut de partea sa. Succesul acuzãrii nu tinem mult, cãci profesorul Paulescu îsi citeste declaratia într-o atmosferã de bisericã, pe care o crea marele sãu prestigiu si figura sa de sfânt. Declaratia a fost scurtã, dar a desfiintat rechizitoriul procurorului care se retrãgea jenat, pa rcã mai în fundul scaunului.

S-a fãcut o pauzã: era acum 8 seara. Afarã multimea astepta în numãr si mai mare. Au vorbit strãlucit: Nelu Ionescu, Tache Policrat etc. si la urmã Paul Iliescu. Era acum 5 dimineata. Procurorul, printr-un nou rechizitoriu, încearcã sã-si refacã pozitia si sã-si recâstige curtea. I se rãspunde. La ora 6 aveam ultimul cuvânt. Suntem scosi afarã. Juratii intrã în deliberare. Noi asteptãm, peste o jumãtate de orã, care ni se pare lungã ca o jumãtate de an. Peste putin auzim urale.Un ofiter ne aduce vestea:

– Sunteti achitati.

Imediat apoi, am fost introdusi în salã, unde ni se citeste verdictul de achitare. Lumea încã mai astepta afarã. La auzul achitãrii a izbucnit în urale si cântece.

Suntem pusi într-un automobil si condusi pe niste strãzi necunoscute la Vãcãresti, pentru îndeplinirea formalitãtilor de eliberare.

Ne luãm bagajele si icoanele pregãtindu-ne sã iesim din mormântul acela cu lungile lui nopti de fremãtare, cu suferintele lui. Însã bietul Mota rãmâne si mai departe, cine stie pânã când, sã se chinuiascã de acum înainte singur.

Trebuie sã ne luãm rãmas bun de la el. Îl îmbrãtisãm cu lacrimi în ochi si ne despãrtim cu adâncã durere. Noi plecam afarã, iar el intra din nou în celulã, la secret. si câte sãptãmâni de acum va mai trebui sã stea acolo singur, pe cimentul acela!

Ne-am dus la Dãnulescu si la Dragos, sã cerem iertare familiilor pentru supãrarea pe care le-am pricinuit-o si sã le multumim pentru grija pe care au avut-o tot timpul cât am stat închisi.

Apoi am plecat acasã, unde pe fiecare, mamele noastre cu întreaga familie ne-au primit cu lacrimi de bucurie în ochi.

La Iasi, nerãbdãtori, mã asteptau camarazii cei mai tineri. Dintre colegii mei de an, nu mai gãsisem pe nimeni. De astã toamnã pânã acum se rãspândiserã toti prin orasele lor.

Am dus icoana la biserica Sf. Spiridon si am asezat-o în altar.

Rând pe rând m-am întâlnit cu toatã lumea si cu studentii, bucurându-ne. Dar bucuria noastrã n-a durat mult, cãci plimbându-mã pe strada Lãpusneanu cu cele douã surori ale mele si cu vreo 10 studenti, a sãrit politia, fãrã nici un motiv, asupra noastrã si au început sã ne batã cu cauciucurile în cap si cu paturile de armã.

Provocati în modul acesta si loviti fãrã nici o vinã în Iasiul în care am dat atâtea lupte? În Iasiul în care am învins iudeo-comunismul în Universitate la 1919, 1920 si 1922? În Iasiul în care am pus la respect si am tinut la distantã ani de-a rândul jidãnimea coplesitoare si presa ei? Lovit în casã la mine?

Atunci m-am întors sã ripostez. Indignarea pare cã îmi dãduse o putere de leu si as fi fost în stare sã mã lupt cu toatã politia. Dar studentii si studentele cu care eram, m-au prins unii de mâini, iar altii mi-au apucat picioarele în brate. Tinut asa, am primit câteva lovituri cu paturile de armã. Lumea care era pe trotuare a început sã huiduiascã politia si sã strige. Eu am plecat acasã amãrât si supãrat pe cei ce m-au tinut. Ei însã îmi spuneau:

– Au ordin sã te provoace si dacã ripostezi, sã tragã ca sã scape de tine.

Dupã masã m-am dus împreunã cu Gârneatã si Radu Mironovici la un cãmin, unde într-o camerã mare s-au adunat fruntasii studentimii. Ei au început sã ne povesteascã cum au luptat si ce au avut de îndurat timp de o jumãtate de an de când nu ne mai vãzusem. Cum au intra t la cursuri si cum au procedat ca sã nu fie umiliti. Cum la 1 noiembrie, în ziua deschiderii, s-a adunat în aulã întreaga studentime împreunã cu toti profesorii, s-a fãcut serviciul religios, si ce a spus studentul Lãzãreanu cu acest prilej.

    -Noi vom intrala cursuri, dar nu acum. Întâi facem un memoriu profesorilor nostri, senatului universitar si asteptãm un rãspuns binevoitor.

Ne-a povestit apoi cum s-a înaintat memoriul si cum profesorii universitari, în frunte cu prorectorul Bacaloglu, au înteles sã tinã în seamã cea mai mare parte din punctele memoriului. La 6 noiembrie, studentimea a intrat la cursuri. Profesorii au stiut sã ocoleascã o umilire nedreaptã a studentimii care luptase un an întreg pentru credinta ei.

Ne-au spus mai departe, cum ministru l Mârzescu a adus un om de-al sãu ca prefect de politie cu misiunea de a strivi miscarea studenteascã si miscare nationalã din Iasi. Cum acesta cu întreaga politie s-a pus în urmãrirea miscãrii. Însã, deoarece studentii intraserã la cursuri si se fãcuse liniste si nestiind în ce mod ar putea sã-si culeagã laurii si sã capete bani, prefectul a început sã provoace.

Ne povesteau mai departe, cum la 10 decembrie, studentele care mergeau spre Mitropolie au fost întâmpinate de politisti îmbãtati, lovite cu cauciucurile, apucate de pãr în vãzul profesorilor universitari, târâte prin noroiul strãzii. Cum, rând pe rând, studentii au fost bãtuti. Cum la 10 decembrie studentul Gheorghe Manoliu, conducãtorul corului, a fost lovit cu betele peste fluierele picioarelor si apoi arestat; cum acesta, tinut la politia într-o stare de mare mizerie, s-a îmbolnãvit de gãlbinare si a murit în spital.

Studentii de la Iasi trecuserã prin mari greutãti timp de o jumãtate de an.

Noi, la rândul nostru, le-am povestit cele ce înduraserãm. Le-am adus aminte cã aveam datoria sã-l scoatem pe Mota din închisoare.

La urmã le-am fãcut o expunere asupra planului nostru de viitor. Cum va trebui sã organizãm întreaga noastrã generatie, s-o crestem si s-o educãm într-un spirit eroic. Cum va trebui sã izolãm politicianismul, pentru ca nici un tânãr sã nu mai pãtrundã în rândurile lui. Cum acesta va fi învins si atunci va ajunge la guvern L.A.N.C. cu profesorul Cuza. Cum numai printr-un guvern nationalist, expresie a constiintei, a fortei si a sãnãtãtii noastre românesti, se va putea rezolva problema jidãneascã, luându-se mãsuri legale de proteguire a elementului românesc si de înfrânare a actiunii de cotropire a jidanilor; cum în crearea acestei constiintei, acestei forte si acestei sãnãtãti, generatia noastrã are o mare si sfântã misiune. Cã noi, „Vãcãrestenii", ne-am hotãrât sã venim toti la Iasi, pentru a stabili aici centrul acestei actiuni pe care s-o asezãm sub protectia Sfântului Arhanghel Mihail.

Camarazii nostri au ascultat si au primit cu mare bucurie planurile noastre de viitor.

Pe urmã am vizitat pe profesorii: Cuza, Gãvãnescul, Sumuleanu etc., împãrtãsindu-le si lor aceste gânduri.