Eram încã la Jena când, într-o bunã zi, am fost surprins de vestea cã întreaga studentime românã, de la toate universitãtile, s-a ridicat la luptã. Aceastã nebãnuitã de nimeni manifestare colectivã a tineretii românesti a fost o izbucnire vulcanicã pornitã din adâncurile natiei. Ea s-a manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care a luat pozitie ori de câte ori neamul s-a gãsit în impas, pentru ca aproape concomitent sã irumpã violent în toate celelalte centre universitare.

Într-adevãr, la 3-4 decembrie, la Bucuresti, Iasi, Cernãuti, sunt mari manifestatii de stradã. Întreaga studentime românã este în picioare, ca într-un ceas de mare rãspântie. Pentru a mia oarã, rasa aceasta, a pãmântului, amenintatã de atâtea ori în decursul veacurilor, îsi arunca tineretul în fata primejdiei pentru a-si salva fiinta. Un mare moment de electrizare colectivã, fãrã pregãtire prealabilã, fãrã discutii pro si contra, fãrã decizii luate în comitete, fãrã ca cel putin cei din Cluj sã se cunoascã cu cei din Iasi, Cernãuti, Bucuresti. Un mare moment de iluminatie colectivã ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopti întunecoase, în care o tinerime întreagã îsi vede linia de viatã a ei si a neamului.

Aceastã linie trece luminoasã de-a lungul întregii noastre istorii nationale si continuã virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viatã si de onoare pe care va trebui sã mergem si noi si strãnepotii nostri, dacã voim viatã si onoare pentru neamul nostru.

Generatiile se pot aseza pe aceastã linie, se pot apropia sau îndepãrta de ea. Având putinta deci, de a da pentru neam de la maximum de viatã si onoare, pânã la maximum de dezonoare si rusine.

Câteodatã pe aceastã linie se ridicã numai indivizi izolati pãrãsiti de generatiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morti si de martiri ai trecutului si viata de mâine a neamului.

Aici nu intereseazã majoritatea, fie ea de 99%, cu pãrerile ei.

Nu pãrerile majoritãtii determinã aceastã linie de viatã a neamului. Ele, majoritãtile, se pot numai apropia sau îndepãrta de ea, dupã starea lor de constiintã si virtute sau de inconstientã si decãdere.

Neamul nostru n-a trãit prin milioanele de robi care si-au pus gâtul în jugul strãinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toti haiducii, car în fata jugului strãin nu s-au supus, ci si-au pus flinta în spate si s-au ridicat pe potecile muntilor, du când cu ei onoarea si scânteia libertãtii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin „majoritãtile" lase si „cuminti". Ei înving sau mor: indiferent. Pentru cã atunci când mor, neamul trãieste întreg din moartea lor si se onoreazã din onoarea lor.Ei strãlucesc în istorie ca niste chipuri de aur care, fiind pe înãltimi, sunt bãtute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari si cât de numeroase, se asterne întunericul uitãrii si al mortii. Apartine istoriei nationale nu acela care va trãi sau va învinge - cu sacrificarea liniei vietii neamului - ci acela care, indiferent dacã va învinge sau nu, se va mentine pe aceastã linie.

Ea este predeterminatã în întelepciunea lui Dumnezeu; ea a fost vãzutã în ziua de 10 decembrie, de studentii români. Si în aceasta stã valoarea zilei: o întreagã tinerime româneascã a vãzut lumina.

La 10 decembrie, delegati din toate centrele se adunã la Bucuresti, îsi fixeazã în zece puncte ceea ce au crezut cã formeazã esenta miscãrii lor si se declarã greva generalã pentru toate universitãtile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 decembrie mare prin valoarea formulãrii care s-a fãcut atunci, dupã cât au putut delegatii formula din esenta adevãrului care frãmânta sufle tul întreg al studentimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a vãzut-o sufletul ei. Este însemnatã ca zi a hotãrârii. A hotãrârii la actiune, a declarãrii rãzboiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atât a tãrie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute si necunoscute, atâtea morminte! 10 decembrie 1922 cheamã tineretul pãmântului acesta la un mare examen.

Nici cei din Bucuresti si nici eu care eram departe si nici altii, care poate erau copii prin liceu, dar care astãzi lâncezesc adânc în închisori sau dorm sub pãmânt, n-am crezut cã ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii si ne va aduce atâtea lovituri si atâtea rãni în lupte pentru apãrarea tãrii noastre.

La Bucuresti, Cluj, Iasi si Cernãuti, izbucniri formidabile ale maselor studentesti, care, conduse de puterea lor de intuitie, - accentuez: nu de conducãtori - se îndreaptã spre dusman. Ele vizeazã în primul rând presa jidãneascã: „Adevãrul", „Dimineata", „Mântuirea", „Opi nia", „Lumea", focare de infectie moralã, de otrãvire si zãpãcire a românilor.

Se îndreaptã pentru a le distruge, dar si pentru a arãta poporului român primejdia primei linii inamice, fatã de care el va trebui sã fie în gardã. Manifestatia contra presei înseamnã: declararea ei de dusmanã a intereselor nationale si prin aceasta atragerea luãrii aminte a românilor de a nu se lãsa indusi în eroare., orbiti sau condusi de presa scrisã de jidani sau de românii jidãniti.

Presa aceasta atacãideea religioasã la români, slãbindu-le astfel rezistenta moralã si rupându-le contactul cu Dumnezeu.

Presa aceasta împrãstie teorii antinationale, slãbindu-le credinta în natiune si rupându-i de pãmântul tãrii, de dragostea pentru el, pãmânt care în toate timpurile a fost îndemn la luptã si sacrificiu.

Presa aceasta prezintã fals interesele noastre românesti, dezorientând si îndreptând pe români pe linii opuse intereselor nationale.

Presa aceasta înaltã mediocritãtile si oamenii capabili de coruptie pentru ca strãinul sã-si poatã satisface interesele lui si coboarã valorile morale care nu se vor preta a face servicii iudaismului si intereselor acestuia.

Presa aceasta otrãveste sufletul neamului, dând zilnic si sistematic publicitate crimelor senzationale, legãturilor imorale, avorturilor, aventurilor.

Presa aceasta omoarã adevãrul si slujeste minciuna cu perseverentã diabolicã, întrebuinteazã calomnia ca armã de distrugere a luptãtorilor români.

De aceea un român trebuie sã fie atent când citeste o foaie jidãneascã, stând în gardã fatã de fiecare cuvânt care nu e la întâmplare aruncat si cãutând a descifra planul iudaic cu care el a fost scris. Asupra acestor chestiuni voieste miscarea studenteascã sã atragã luarea aminte a tuturor românilor, atunci când ea se îndreaptã cãtre red actiile jidãnesti, declarându-le vrãjmase ale poporului român.

Am accentuat cã izbucnirile formidabile ale maselor studentesti erau conduse de puterea lor de intuitie si nu de conducãtori. Pentru cã e usor ca cineva sã îndrepte câtiva indivizi cãtre casa cuiva, pentru a-i face manifestatie ostilã. Când însã marile multimi se îndreaptã cu ostilitate, din porunca instinctului lor, cãtre cineva, acela este condamnat fãrã apel ca vrãjmas national.

În timpul luptelor studentesti trece din gurã în gurã formula „numerus clausus". Dar nu ca o formulã salvatoare, cãci masele nu dau formule, ci indicã primejdii.

„Numerus clausus" însemneazã cã marea primejdie jidãneascã stã în numãr, mai cu seamã în numãr, pe care nu-l mai putem suporta nici în scoli, nici în comert, nici în industrie, nici în profesiunile libere. „Atentie la numãr", voieste sã spunã „numerus clausus", cãci el trece peste puterile noastre de rezistentã nationalã si dacã nu luãm mãsuri, murim ca neam.

Atâta valoare are aceastã formulã. Sau, dacã voiti, ca mãsurã salvatoare, are valoarea unei formule de urgentã, de primã îngrijire necesarã, dar cu totul insuficientã pentru vindecarea boalei. „Numerus clausus", în sine, însemneazã: limitarea numãrului jidanilor în scoli, profesiuni libereetc. Pânã la ce numãr limitare? Pânã la proportia dintre numãrul tuturor jidanilor fatã de acela al românilor în cuprinsul României. Adicã, dacã în România sunt 15 milioane de români si 3 milioane de jidani, proportia este de 20%. Dupã formula „numerus cl ausus" jidanii urmeazã sã fie admisi în scoli, medicinã, barou etc., în proportie de20%.

„Numerus clausus" însemneazã limitarea numãrului jidanilor pânã la proportia dintre numãrul lor si numãrul total al românilor.

„Numerus clausus" este numai o formulã de repartitie a jidanilor în sânul natiilor, dar nu o formulã de rezolvare a problemei.

Aceastã formulã nu rezolvã aproape nimic, cãci ea se ocupã de respectarea proportiilor, dar nu atacã proportia în sine. Dacã jidanii sunt 3 milioane, îi lasã 3 milioane. Mai ales nu se ocupã din cauza acestei proportii si nu aratã mijloacele prin care s-ar putea micsora aceastã proportie, adicã nu cuprinde în sine mijloacele de rezolvare a problemei jidãnesti.

Numãrul mare al jidanilor ridicã o serie de probleme:

              1.Problema pãmântului românesc;
              2.Problema oraselor;
              3.Problema scolii românesti si a clasei conducãtoare;
              4.Problema culturii nationale.

Toate acestea sunt tratate impecabil de profesorul A. C. Cuza în scrierile sale: „Poporatia", „Nationalitatea în artã", „Articole", „Discursuri parlamentare", „Curs de economie politicã". Cele ce sustin mai jos apartin în esentã gândirii profesorului Cuza.

Numãrul jidanilor din România nu se cunoaste exact. Pentru cã statisticile încercate au fost fãcute cu cea mai mar lipsã de interes de cãtre politicienii români, pentru a-si ascunde opera de trãdare nationalã si pentru cã jidanii de pretutindeni fug de adevãrul statisticii. Un proverb spune: „Jidanul trãieste din minciunã si moare în contact cuadevãrul". De altfel, multã vreme, Directorul Statisticii Statului din Ministerul de Finanta era Leon Colescu = Leon Coler.

Si au dreptate din punctul lor de vedere, pentru cã românii pusi în fata numãrului exact al populatiei jidãnesti, si-ar da seama cã se aflã în fata unei adevãrate primejdii nationale si s-ar ridica pentru a-si apãra patria. Deci, în fata adevãrului statisticii, puterea iudaicã se stinge, moare. Ea nu poate trãi decât din ascunderea adevãrului, din falsificarea lui, din minciunã.

Noi credem cã sunt în România între 2-2 1/2milioane de jidani. Dar chiar dacã ar fi numai un milion - asa cum sustin ei - poporul român s-ar gãsi în fata unui pericol de moarte. Pentru cã nu intereseazã numai numãrul în sine, cantitatea, ci si calitatea celor care îl reprezintã si mai ales intereseazã pozitiile pe care le ocupã jidanii în structura functionalã a unui stat în viatã, sub toate formele, a unei natiuni.

Pãmântul nostru a fost pãmântul nãvãlitorilor. El însã n-a cunoscut niciodatã în decursul istoriei ca vreo armatã sã fi ajuns la formidabilul numãr al jidanilor de azi. Nãvãlirile treceau peste noi mai departe: nãvãlitorii de azi nu mai pleacã. Se stabilesc aici, pe pãmântul nostru, într-un numãr neîntâlnit pânã astãzi si se prind ca râia de trupul p ãmântului si al natiei.

Când începe nãvãlirea jidanilor? În jurul anului 1800 gãsimun numãr de abia câteva mii în toatã Moldova. La 1821, în Bucuresti, se aflau 120 de familii.

Aceastã târzie asezare pe pãmântul nostru de datoreste faptului cã jidanii s-au ocupat totdeauna cu comertul. Ori comertul, pentru a se putea dezvolta, cere: libertate si sigurantã la exercitarea lui.

Pe pãmântul românesc aceste douã conditii lipseau, lipsea libertatea de exploatare a solului românesc, deci perspectivele unui comert mai mare, si lipsea mai cu seamã siguranta. Pãmântul românesc a fost cel mai nesigur pãmânt din lume. N-avea tãranul român siguranta casei lui, a vitelor, a muncii, a recoltei sale de un an. Loc de nãvãlire si de lupte, teatru de rãzboi de secole nesfâr site, iar dupã ele de multe ori dominatie strãinã cu biruri sângeroase.

Ce sã caute jidãnimea pe acest pãmânt? Sã se batã cu hunii, cu tãtarii, cu turcii?

Nãvãlirea jidãneascã începe abia acum 100 de ani. În urma pãcii de la Adrianopol 1829, se capãtã libertatea de comert si în acelasi timp încep sã se arate zãrile unei vieti mai linistite.

De acum începe nãvala care va creste an cu an peste capul nostru, al românilor si în special al moldovenilor, secãtuindu-ne de averi, nimicindu-ne moraliceste si amenintându-ne cu pieirea.

La 1848 comerciantii si industriasii moldoveni încep sã se plângã domnului Mihail Sturza, cerând mãsuri împotriva comerciantilor jidani si a concurentei neloiale practicatã de ei.

De atunci nãvala creste mereu. Poate nu e bine zis nãvalã, cãci aceasta presupune ideea de violentã, de curaj moral si fizic. Infiltratia iudaicã este termenul cel mai potrivit, pentru cã cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimtite. strecurare lasã si perfidã. Cãci nu e putin lucru ca sã rãpesti pãmâ ntul si avutiile unui neam, fãrã ca mãcar sã-ti justifici prin luptã, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfã, cucerirea fãcutã.

Ei au acaparat încetul cu încetul comertul mic si industria micã româneascã, apoi au atacat prin aceleasi manopere frauduloase comertul si industria mare si astfel au pus stãpânire pe orasele din jumãtatea de nord a tãrii.

Atacul asupra clasei de mijloc românesti a fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de pradã care, pentru a-si paraliza adversarul, îl împung cu acul în sira spinãrii.

Nu se putea un loc mai bine ales.

Clasa de mijloc atacatã cu succes, însemneazã spargerea în douã a neamului românesc.

E singura clasã care are un dublu contact: în jos cu cea tãrãneascã pe care stã suprapusã, exercitând asupra ei o putere de autoritate si prin starea economicã mai bunã si prin aceea de culturã; în sus, cu ce conducãtoare, pe care o sustine pe umerii ei.

Atacul reusit asupra clasei de mijloc, adicã nimicirea ei, atrage dupã sine, ca o consecintã fatalã, fãrã efort din partea atacatorului:

              a.nãruirea clasei conducãtoare (aceastã clasã conducãtoare va termina prin a se prãbusi);
              b.imposibilitatea refacerii ei;
              c.zãpãcirea si îndobitocirea, înfrângerea si robirea clasei tãrãnesti.

În ultimã analizã, atacul iudaic asupra clasei de mijloc românesti aici tinde: moartea, pieirea poporului român nu însemneazã moartea celui din urmã român, dupã cum îsi imagineazã unii. Moartea aceasta însemneazã viatã în sclavie. Reducerea la stare de viatã de rob a câtorva milioane detãrani români, care sã munceascã pentru jidãnime.

Iatã constatãrile prof. Nicolae Iorga cu privire la numãrul jidanilor si la data asezãrii lor la noi. Profesorul Iorga în „Istoria Evreilor în tãrile noastre", comunicare fãcutã la Academia Românã în sedinta de la 13 septembrie 1913, expunând aceastã chestiune, printre altele precizeazã:

„La Neamt, câtiva evrei se aseazã unul lângã altul pe pãmânturile Mânãstirii între 1764-1766" (pag. 18).

„La Botosani vreun act domnesc ca acel din 1757 nici nu pomeneste pe evrei între ceilalti locuitori ai orasului" (pag. 17).

„Câte un evreu apare la Suceava ca orândar pe locul Mitropoliei si altii ca mici negustori, la Ocna, la Hârlãu, la Siretiu, la Galati, la Bârlad (era vreme când despre bârlãdenii crestini se putea scrie cã se îndeletnicesc cu negotul mai mult decât cu altã muncã) (pag.10), apoi la Roman unde la 1741 nu se stia decât de moldoveni si armeni, la Târgul Frumos unde în 1755 se pomenesc douã cârciumi si orânda jidoveascã ce sunt acolo în târg" (pag. 17-18).

În Bucovina în jurul anexãrii de la 1775:

„În aceste tinuturi ale Cernãutiului si Câmpulungului la care se adãuseserã pãrti ale Hotinului si Sucevei (în toate aceste tinuturi) nu erau decât 206 familii jidovesti înaintea stãpânirii împãrãtesti.

La 17 75 ajunseserã a fi prin scurgere din Galitia 780-800 familii.

Cel dintâi guvernator al tãrii, generalul Enzenberg, constatã cã ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumãritul, cu vin, holercã (rachiu) si bere…

Sunt, spune generalul, neamul cel mai de- a dreptul stricat, dedat trândãviei, se hrãneste fãrã a fi prea mult supãrat, dinsudoarea crestinilor muncitori.

O comisiune care functiona la 1781 aratã cã:

Aici în tarã, evreii obisnuiesc a cumpãra tãranului dinainte puiul în ou, mierea în floare si mielul în pântecele mamei la un pret mic si prin aceastã camãtã, a-i suge cu totul pe locuitori si a-i aduce la sãrãcie, asa încât tãranii împovãrati astfel de datorii si pentru viitor nu aflã alt mijloc de mântuire decât sã fugã din tarã.

Vedem pe divanul ac estei tãri (Moldova) apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi apãrându-se cu disperare împotriva lor.

…cum i se oferã lui Enzenberg de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încearcã si coruperea Domnului, dar acesta respinse BANII mai bine decât sã expuie tara pieirii totale" (pag. 20).

Si mai târziu, pe la 1840-48, iatã ce constatã profesorul Iorga:

„Cu zecile se numãrã aceste asezãri de exploatare si depravatie, cârciumã lângã cârciumã, cu sticle de rachiu de cartofi si alte otrãvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasã pentru hrãnirea viciilor civilizate ale clasei dominante" (pag. 34).

Si scrie mai departe profesorul Iorga:

„Totusi interventiile strãine hrãnite de elementele evreiesti din tarã, nu se oprirã. În 1878 ele puserã conditii recunoasterii independentei, câstigate cu jertfe de sânge a tãrii si grãmãdirã umilinteasupra României independente, care nu se putea sinucide dând politiceste jumãtate din ea în puterea evreilor moldoveni… Si pr ecum Kogãlniceanu apãrase satele de alcoolul si camãta evreiascã, dl. Maiorescu apãrã demnitatea României de insulta primirii strãinilor, prin vointa strãinilor" (pag. 39).

Am dat acestea aici pentru ca sã stabilesc dupã o mare, recunoscutã si necontestatã autoritate stiintificã, începuturile asezãrii jidanilor pe pãmântul românesc.

Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de sãlbatici, sã nu-si punã cu durere sfâsietoare problema pãmântului sãu, în fata unei nãvãliri strãine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei pânã astãzi, si-au apãrat pãmântul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca si istoria noastrã româneascã, e plinã de lupte pentru apãrarea pãmântului. Sã fie oare o anomalie, o starebolnãvicioasã a noastrã, a tineretului românesc, faptul de a ne ridica sã ne apãrãm pãmântul amenintat? Sau anomalie, a nu ni-l apãra atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este a nu ne apãra, adicã a nu face ce toate neamurile au fãcut si fac. Anoma lie si stare bolnãvicioasã este a ne pune în contradictie cu toatã lumea si cu întreaga noastrã istorie.

De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptã si se vor lupta necontenit pentru apãrarea pãmântului lor?

Pãmântul este baza de existentã a natiei. Natiunea stã, ca un pom, cu rãdãcinile ei înfipte în pãmântul tãrii, de unde îsi trage hrana si viata. Nu existã neam care sã poatã trãi fãrã pãmânt, dupã cum nu existã pom care sã trãiascã atârnat în aer. O natie care nu are pãmântul sãu nu poate trãi, dec ât dacã se aseazã sau pe pãmântul unei alte natii, sau pe trupul acesteia, sugându-i viata.

Sunt legi fãcute de Dumnezeu, care orânduiesc viata popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului . Dumnezeu a lãsat un teritoriu determinat fiecãrui popor ca sã trãiascã, sã creascã, sã se dezvolte si sã-si creeze pe el cultura sa proprie.

Problema jidãneascã în România ca si aiurea constã în încãlcare de cãtre jidani a acestei legi naturale a teritoriului. Ei ne-au încãlcat teritoriul nostru. Ei sunt infractorii, si nu eu, popor român, sunt chemat sã suport consecintele infractiunii lor. Logica elementarã ne spune: infractorul trebuie sã suporte consecintele infractiunii sãvârsite. Va suferi? Nare decât sã sufere. Toti infractorii suferã. Nici o logicã dinlume nu-mi va spune sã mor eu pentru infractiunea sãvârsitã de altii.

Deci problema jidãneascã nu naste din „urã de rasã". Ea naste dintr-un delict sãvârsit de jidani fatã de legile si ordinea naturalã în care trãiesc toate popoarele lumii.

Rezolvarea problemei jidãnesti?

Iat-o: reîntoarcerea delincventilor în aceastã ordine naturalã universalã si respectarea legalitãtii naturale.

Dar si legile tãrii opresc invazia jidãneascã. Art. 3 din constitutie spune: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populatie de gintã strãinã".

Ce însemneazã, dacã nu colonizare, faptul instalãrii a douã milioane de jidani pe teritoriul românesc?

Dar acest teritoriu este proprietatea inalienabilã si imprescriptibilã a poporului român. Si dupã cum scria cineva, poporul român, nu dupã 50 de ani, nu dupã 100 de ani, ci chiar si dupã mii de ani, ne vom revendica dreptul asupra acestui pãmânt, dupã cum ne-am recucerit pãmântul Ardealului, dupã 100 de ani de stãpânire maghiarã.

Toate popoarele din jurul nos tru au venit de undeva si s-au asezat pe pãmântul pe care trãiesc. Istoria ne dã date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam n-a venit de nicãieri. Acela suntem noi. Ne-am nãscut din negura vremii pe acest pãmânt odatã cu stejarii si cu brazii. De el suntem legati nu numai prin pâinea si existenta care ne-o dã muncindu-l din greu, dar si prin toate oasele strãmosilor care dorm în tãrâna lui. Toti pãrintii nostri sunt aici. Toate amintirile noastre, toatã gloria noastrãrãzboinicã, întreaga noastrã istorie aici, în acest pãmânt stã îngropatã.

Aici e Sarmisegetuza cu tãrâna regelui Decebal, cel nemuritor, pentru cã cine stie sã moarã ca Decebal, nu moare niciodatã.

Aici odihnesc Musatinii si Basarabii, aici la Podul Înalt, la Rãzboieni, la Suceava, la Baia, la Hotin., la Soroca, la Tighina, la Cetatea Albã, la Chilia, dorm românii cãzuti în lupte, boieri si tãrani, multi ca frunza si ca iarba.

La Posada, la Cãlugãreni, pe Olt, pe Jiu, pe Cerna, la Turda, în muntii nefericitilor si uitatilor moti din Vidra, pânã în Huedin si pânã la Alba Iulia, locul de torturã al lui Horia si fratilor lui de arme, sunt numai urme de lupte si morminte de viteji.

În Carpatii toti, din muntii oltenesti la Dragoslave si la Predeal, de la Oituz la Vatra Dornei, pe vârfuri si în fund de vãi, pretutindeni a curs sângele românesc în valuri.

În miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pãmântului românesc, care ne îndeamnã la lupte.

Întreb si astept rãspuns: pe ce drept voiesc jidanii sã ne ia acest pãmânt?

Pe ce urmã istoricã îsi întemeiazã pretentiile si mai ales îndrãzneala cu care ne înfruntã pe noi, românii, aici, acasã la noi? Suntem legati de acest pãmânt prin milioane de morminte si prin milioane de fire nevãzute pe care numai sufletul nostru le simte si rãu de aceia ce vor încerca sã ne smulgã de pe el.

În cadrul acestui pãmânt românesc jidanii însã, nu s-au asezat oriunde, la întâmplare. Ei s-au plasat în orase, formând în ele adevãrate insule de populatie jidãneascã compactã.

La început au fost invadate si cucerite orasele si târgurile din nordul Moldovei: Cernãuti, Hotin, Suceava, Dorohoi, Botosani, Soroca, Burdujeni, Iscani, Briceni, Secureni etc.

În fata lor au dispãrut negustorul si meseriasul român. Azi o stradã, mâine alta, poimâine un cartier, în mai putin de 100 de ani centrele românesti de un vechi renume si-au pierdut cu totul caracterul lor românesc, luând înfãtisare de adevãrate cetãti jidãnesti. Repede au cãzut si celelalte orase mold ovenesti: Roman, Piatra, Fãlticeni, Bacãu, Vaslui, Bârlad, Husi, Tecuci, Galati si Iasi, a doua capitalã a Moldovei, dupã ce prima si strãvechea noastrã Suceavã a fost transformatã pur si simplu într-un murdar cuib jidãnesc, care înconjoarã bietele ruine g lorioase ale cetãtii lui Stefan cel Mare.

La Iasi, parcurgând strãzi si cartiere întregi nu mai întâlnesti nici un român, nici o casã româneascã, nici un magazin românesc. Trece lume pe lângã mari biserici în ruinã si sãrãcie: biserica Talpalari, fãcutã de breasla talpalarilor români, biserica Curelari, fãcutã de aceea a curelarilor români. Tot se dãrâmã. Nu mai este în Iasiul acela mare nici un talpalar român, nici un curelar român. Biserica Sfântul Nicolae cel Sãrac, a vechii boierimi moldovenesti s-a dãr âmat pânã la temelie, iar peste mormintele din jurul ei, bodegile jidãnesti aruncã si astãzi lãturile, gunoaiele si murdãriile.

Biserica din Piata Mare, unde este cea mai mare aglomeratie de oameni, închisã din lipsã de enoriasi. Aglomeratia de oameni o constituieste numai populatia jidãneascã.

Pe strada Lãpusneanu geme de durere palatul domnesc al lui Cuza-Vodã, transformat în bancã jidãneascã. În fosta lui grãdinã se ridicã teatru jidãnesc în stil palestinian. Strãinul ne calcã în picioare tot ce avem mai sfânt.

Geme inima în noi de durere. Ne întrebãm, noi copii, sfâsiati sufleteste, cum de s-au gãsit români care sã se poarte cu atâta vrãjmãsie fatã de neamul lor? Cum de s-au gãsit asa de multi trãdãtori? Cum de n-au fost pusi la zid cu totii sau arsi de vii în clipa trãdãrii lor? Cum de stã toatã lumea? Cum de stãm noi? Sunt probleme de constiintã care ne apasã, care nelinistesc sufletul nostru, care ne tulburã viata. ªtim cã în nici un fel nu ne vom putea gãsi linistea, decât în lupte, în suferintã sau în morminte. Tãcerea noastrã ne acoperã de lasitate si orice minut de întârziere pare cã ne omoarã.

Nu mai vorbim de orasele si târgurile Basarabiei, care stau ca niste plãgi deschise pe trupul istovit si stors al tãrii.

Nu mai vorbim de Maramures, unde românii, ajunsi în stare de robie, mor în fiecare zi. Nu sunt cuvinte care sã poatã descrie marea tragedie a Maramuresului.

Dar boala s-a întins ca un cancer; ea a atins Râmnicul-Sãrat, a atins Buzãul, a atins Ploiestii si a pãtruns în capitala tãrii.

În 15ani de zile au cãzut Vãcãrestii, vechi cartier românesc, au cãzut în întregime Dudestii, au cãzut negustorii români de pe Calea Grivitei. Mor înlocuiti de jidani vestitii comercianti din Obor, a cãzut Calea Victoriei. Ea nu mai este astãzi decât o adevãra tã cale a „înfrângerii" românesti; cãci 3/4 din proprietãtile de pe Calea Victoriei sunt proprietãti jidãnesti. De 10 ani au pãtruns în Oltenia si au intrat în Craiova lui Mihai Viteazul, au intrat în Râmnicu Vâlcea, au intrat în Severin, sub protectia pol iticienilor români, care, bine plãtiti, pretind cã nu existã problemã jidãneascã. Acestor politicieni, a cãror trãdare fatã de neam este asa de îngrozitoare, dacã sunt vii, neamul va trebui sã le scoatã ochii; dacã sunt morti, va trebui sã-i scoatã din mor minte si sã le dea foc ciolanelor, în pietele publice. Pe copiii si nepotii lor, neamul va trebui sã-i urmãreascã în averi, confiscându-le si sã-i stigmatizeze cu epitetul de „copii de trãdãtori".

Pierderea oraselor noastre românesti are consecinte nimicitoare pentru noi, cãci orasele sunt centrele economiceale unei natiuni. În ele se acumuleazã toatã bogãtia natiei. Încât cine este stãpân pe orase, acela este stãpân pe mijloacele de subzistentã, pe bogãtia natiunii.

Sã ne fie nouã, românilor, oare indiferent cine sunt stãpânii bogãtiei nationale? Noi sau jidanii? Nici unui neam din lume nu-i poate fi indiferent acest lucru. Pentru cã o poporatie se înmulteste si se dezvoltã în limita mijloacelor de subzistentã de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt m ai putine, cu atât mai putine vor fi posibilitãtile de crestere si de dezvoltare ale populatiei respective si invers (aceste adevãruri asupra legii poporatiei au fost cercetate de toti economistii si formulate inegalabil de profesorul Cuza).

Trecerea bogãtiilor din mâinile românilor în mâinile jidanilor nu însemneazã numai aservirea economicã a românilor si nu numai aservirea politicã, - pentru cã cine nu are libertate economicã nu are libertate politicã - ci însemneazã mult mai mult: o primejdie nationalã care macinã însãsi puterea noastrã ca numãr. În mãsura în care ne dispar mijloacele de subzistentã, în aceeasi mãsurã, noi, românii, ne vom stinge de pe pãmântul nostru, lãsând locurile noastre în mâinile populatiei jidãnesti, al cãrei numãr creste pe zi ce merge si din cauza nãvãlirii din afarã si din aceea a acaparãrii mijloacelor noastre de subzistentã, a bogãtiilor noastre.

Orasele sunt, în al doilea rând, centrele culturale ale unei natiuni (Vezi A. C. Cuza, „Apãrarea Nationalã", no.3, 1 Mai 1922). Aici în orase sunt plasate scolile, bibliotecile, teatrele, sãlile de conferinte, toate la îndemâna orãsenilor. O familie jidãneascã îsi poate usor întretine toti cei 5-6 copii la carte. O familie a unui tãran român, din cine stie ce fundãturã de sat, departe de oras, rar îsi poate întretine un singur copil la scoli pânã la sfârsit. Si în acest caz este complet sleitã de puteri si avere, încât pericliteazã existenta celorlalti 4 sau 5 copii rãmasi acasã. Deci cine stãpâneste orasele, stãpâneste posibilitãtil e de a se adãpa la culturã.

Dar nu numai atât, în orase si în scoli, o natie îsi împlineste misiunea ei culturalã în lume. Cum este posibil ca românii sã-si poatã împlini misiunea lor culturalã prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minti jidãnesti?

În sfârsit, orasele sunt centrele politice ale unei natii. Din orase se conduc natiile. Cine stãpâneste orasele, are direct sau indirect conducerea politicã a tãrii.

Ce mai rãmâne din tarã - în afarã de orase? O gloatã de câteva milioane de tãrani, fãrã mijloace de existentã omeneascã, supti si sãrãciti; fãrã culturã, otrãviti de bãuturã si condusi de jidanii îmbogãtiti, deveniti stãpânii oraselor românesti, sau de românii (prefecti, primari, politai, jandarmi, ministri) care numai de formã conduc, pentrucã nu sunt altceva decât executorii umili ai planurilor jidãnesti. Pe acestia, puterea economicã iudaicã îi sustine, îi linguseste, le face cadouri, îi coopteazã în consilii de administratie, îi plãteste cu luna (lui Iuda i s-a plãtit o singurã datã; aici se plãteste lunar), le excitã poftele de bani îndemnându-i spre lux si viciu, iar când nu se supun directivelor si vederilor jidãnesti, sunt dati pur si simplu afarã, chiar dacã sunt ministri, li se taie subventiile si plãtile, li se dau pe fatã hotiile siafacerile necorecte fãcute cu ei împreunã, pentru a-i compromite. Iatã ce a mai rãmas din aceastã patrie româneascã în momentul în care ne-am pierdut orasele; o clasã
conducãtoare, fãrã onoare, un popor de tãrani, fãrã libertate si toti copiii de români, fãrã tarã si fãrã viitor.

Cine stãpâneste orasele, stãpâneste scolile si cine stãpâneste scolile, mâine stãpâneste tara. Iatã câteva statistici din anul 1920:

Scoala româneascã, distrusã în modul acesta prin numãrul mare al jidanilor, naste douã probleme grave:

               I.- Problema pãturii conducãtoare românesti, pentru cã scoala creazã pe conducãtorii de mâine a neamului, nu numai pe conducãtorii politici, ci si pe toti conducãtorii din toate domeniile de activitate.
              II.- Problema culturii nationale, pentru cã scoala este laboratorul în care se pregãteste cultura unui popor.

Pentru a sublinia tragedia acestei scoli românesti coplesitã de jidani, gãsesc cã e deosebit de important sã citez mai jos dureroasele constatãri fãcute de unul dintre cei mai strãluciti pedagogi ai natiei noastre, prof. Ion Gãvãnescul de la Universitatea din Iasi:

„Nu vrem sã mai vedem spectacolul ce-l oferã Liceul National din Iasi, unde majoritatea zdrobitoare a elevilor o alcãtuieste elementul evreiesc. Putinii elevi români se simt strãini: în pauzele dintre ore stau retrasi, stingheriti si jenati prin colturi. Sunt minoritatea toleratã.

Majoritarii trãiesc aparte, vorbesc între ei de preocupãrile lor, de jocurile lor, de societãtile lor, Macaby, Hacoah, Macoah etc., de sezãtorile si conferintele lor, de sporturile lor, de planurile lor de lucru si petrecere. Si când vor sã se fereascã de indiscretia românilor, minoritarii-majoritari soptesc între ei ori o dau de-a dr eptul prin idis…

Bietii profesori români, în fata unor astfel de suflete de elevi! Te gândesti involuntar la gãina care a clocit ouã de ratã. Uite-o cum stã ciocãnind, speriatã pe marginea lacului, cum îsi cheamã cu disperare bobocii, puii ei de altã spetã, care au sãrit în apã si alunecã zburdând sã treacã pe tãrmul celãlalt, unde ea nu-i poate urmãri.

Ce scoalã de nationalism sã faci cu astfel de auditori? Poti sã vorbesti, dacã simti în tine flacãra patriotismului, de aspiratiile si idealul românesc? Poti mãcar sã deschizi gura? ti se înclesteazã fãlcile, îti îngheatã cuvintele pe buze.

Marele Kogãlniceanu, în fata unor astfel de bãnci cu scolari strãini… ar fi putut pronunta el celebrul discurs de introducere în istoria Românilor pe care l-a rostit tocmai pe acele locuri unde azi liceul „National" românesc a devenit un liceul „National" evreiesc?

I-ar fi pierit inspiratia care-si trage puterea din simpatia ochilor sclipitori de înselegere si credintã."

                                          Ion Gãvãnescul, „Imperativul momentului istoric", pag. 67

Si mai departe:

„Unde s-a vãzut vreodatã în Anglia, în Franta, în Italia, vreo scoalã de orice grad, ca sã ne mãrginim la o singurã laturã a vietii nationale, în care numãrul preponderental scolarilor sã apartinã altui neam decât neamului ce alcãtuieste populatia de bastinã a tãrii si care a întemeiat Statul National respectiv?

Se poate închipui bunãoarã, cã la o Facultate de Drept a vreunei Universitãti din Anglia sã fie 547 evrei si 234 de englezi, proportia dintre evrei si români de la Facultatea de Drept din Cernãuti, în anul 1920?

Sau la o Facultate de Filosofie din Italia, sã fie 574 evrei si 174 italieni, proportia dintre evrei si români la aceeasi Universitate din Cernãuti?

Sunt aceste raporturi normale? Nu sunt monstruozitãti de biologie etnicã, inadmisibile, inconceptibile? Nu sunt un semn de inconstientã criminalã pentru pãtura conducãtoare responsabilã a neamului românesc?"

                                                              Ion Gãvãnescul, op. cit.

Dar cine sunt elevii si studentii de astãzi? Elevii si studentii de azi sunt profesorii de mâine, medicii de mâine, inginerii de mâine, magistratii de mâine, avocatii de mâine, prefectii de mâine, deputatii de mâine, ministrii de mâine, cu un cuvânt, conducãtorii de mâine ai neamului în toate domeniile de activitate.

Dacã elevii de astãzi sunt 50%, 60%, 70% jidani, mâine în mod logic vom avea 50%, 60%, 70% conducãtori jidani ai acestui neam românesc.

Se mai poate pune problema dacã un neam are dreptul sã-si limiteze numãrul strãinilor la universitãtile sale?

Iatã ce rãspunde acestei întrebãri, în Buletinul Universitãtii din Harvard, citat de profesorul Cuza în „Numerus clausus", pag.11, Morris Gray, fost student al acestei universitãti (promotia 1906), studiind problema jidãneascã de acolo.

Morris Gray începe prin a formula problema în principiu, întrebându-se:

„Mai întâi, care este functia unei universitãti? Care sunt datoriile ei?

Dacã datoria ei este o datorie cãtre individ, admiterea trebuie sã fie bazatã în mod franc si manifest, pe principiul democratic : orice candidat trebuie sã fie admis cu conditia sã-si treacã examenele de intrare si de a plãti primul termen al redeventelor scolare. Si aceasta fãrã anchetã serioasã asupra personalitãtii candidatului, nici asupra posibilitãtilor latente de progres, deeminentã, de folos pentru el însusi sau pentru ceilalti.

Dacã însã, datoria Universitãtii e datorie cãtre o natie, atitudinea ei în ce priveste admiterea studentilor trebuie sã fie bazatã în chip firesc pe un principiu deosebit.

Dupã pãrerea mea, datoria unei universitãti este de a forma oameni în diferite domenii ale gândirii, în asa fel, încât o parte din ei cel putin, sã poatã deveni sefi în domeniile lor respective si sã facã servicii natiunii."

Va sã zicã, iatã un principiu bine stabilit, adaugã profesorul Cuza.

„Datoria universitãtilor este cãtre natia lor, pentru care trebuie sã pregãteascã conducãtori în toate domeniile si care nu pot fi decât nationali.

Cãci doar nu se va admite ca o natie sã-si formeze conducãtori strãini în universitãtile sale."

Din cele expuse mai sus se poate desprinde grava problemã a clasei conducãtoare românesti de mâine.

Rãmâne un adevãr stabilit: România trebuie sã fie condusã de români.

Este cineva care sustine cã România trebuie condusã de jidani?

Dacã nu, atunci trebuie sã admitã cã studentimea românã are dreptate si cã toate campaniile, toate injuriile, toate infamiile, toate atâtãrile, toate uneltirile, toate nedreptãtile care se aruncã si se vor arunca asupra acestui tineret românesc, îsi gãsesc justificareaîn rãzbo iul pe care jidãnimea îl duce pentru exterminare românilor si a celor mai buni luptãtori ai lor.

Un neam, punându-si aceastã problemã, cea mai gravã dintre toate, este ca si cu un pom si-ar pune problema fructelor sale.

Când s -ar vedea, cã din cauza coplesirii omizilor, el nu-si mai poate împlini rostul sãu pe lume, nu mai poate rodi, atunci si-ar pune cea mai tristã problemã, mai mare decât problema însãsi a vietii, pentru cã, vãzându-si desfiintat scopul vietii, ar fi mai dureros pentru el decât dacã i s-ar desfiinta viata însãsi. Cele mai mari dureri sunt ale sfortãrilor inutile, fiindcã sunt durerile care rezultã din constiinta îngrozitoare a inutilitãtii vietii.

E îngrozitor! Noi, poporul român, sã nu mai putem da roadele noastre? Sã nu avem o culturã româneascã, a noastrã, a neamului, a sângelui nostru, care sã strãluceascã în lume alãturi de roadele altor neamuri? Sã fim noi condamnati astãzi de a ne prezenta în fata lumii întregi cu produse de esentã jidãneascã?

Astãzi, în ultimul moment, când lumea asteaptã ca poporul român sã aparã cu rodul sângelui si geniului sãu national, noi sã ne prezentãm cu o infectie de caricaturã culturalã iudaicã?

Cu inima strânsã de durere, privim aceastã problemã si nu va fi român, care vãzându-si periclitatã o întreagã istorie, sã nu punã mâna pe armele sale, pentru a se apãra.

Extrag din „Imperativul momentului istoric", al profesorului Gãvãnescul, aceste nemuritoare rânduri:

„Grija de cãpetenie a neamului românesc tot asa de hotãrâtoare pentru fiinta lui ca si conservarea fizicã este afirmarea lui în sfera vietii ideale a omenirii. Crearea unei culturi cu caracter propriu românesc. Nu se poate ca o culturã româneascã sã creascã dintr-o scoalã, organizatie politicã sau economicã de caracter strãin. O institutie ca functiune a vietii nationale poartã caracter românesc atunci când factorul uman ce-i dã fiintã este românesc."

În fata situatiei nenorocite, în fata numãrului invadatorilor care ne coplesesc, profesorul Gãvãnescul se întreabã plin de îngrijorare, punând problema scolii si a culturii nationale:

„Unde sã se refugieze sufletele românesti? Unde sã scape de penibila impresie obsedantã a stãrii de exil în propria lor patrie? Afarã de bisericã, unde intrã sã se reculeagã în tihnã, sub ocrotirea crucii mântuitoare, singurul lor azil rãmâne scoala. Scoala este cuibul ideal în care geniul national îsi adunã progenitura, ca sã o hrãneascã, sã o creascã, sã o învete a zbura, sã-i arate drumul înãltimilor, pe care numai el le cunoaste, ca sã ajungã acolo unde numai lui îi este dat sã ajungã. Scoala este locul de refugiu unde se acordeazã, se pregãtesc strunele si organele sufletesti ale neamului, ca sã intoneze o nouã simfonie, nemaiauzitã în lume, prima simfonie a darurilor lui naturale, prescrise fiintei lui si numai fiintei lui. Scoala este sanctuarul unde se sãvârseste marea tainã a vietii unui popor, unde sufletul etnic îsi distileazã, în picãturi de luminã, esenta lui nemuritoare, ca sã fie turnatã în forma idealã predestinatã lui si numai lui, de gândul creator al lumilor Nu pot instrumentele melodice ale altor suflete etnice ca sã participe armonic la simfonia culturii noastre. Ele nu cunosc din felul constructiei lor, si nu stiu sã sune decât nota neamului lor. Ce simfonie româneascã vei scoate din ele? Nu poate esenta geniului national al altor suflete etnice sã cristalizeze în altã formã, decât cea hotãrâtoare lor de zãmislirea popoarelor. Sã scoateti chip de neam românesc de esenta nationalã ebraicã, maghiarã, germanã?"

                                        Ion Gãvãnescul, „Imperativul momentului istoric", pag. 64-68

 
Dar nu numai cã nu vor putea sã creeze culturã româneascã, ci jidanii vor falsifica-o si pe aceea pe care o avem, pentru a ne-o servi otrãvitã.

Scoala româneascã fiind masacratã în modul acesta, noi suntem pusi în situatia de a renunta la misiunea noastrã de neam, de a renunta la crearea unui culturi românesti si de pieri otrãviti.
 

Acestea toate, noi, studentii ieseni, spre deosebire de colegii nostri de la celelalte universitãti, le cunosteam înainte de începerea miscãrii studentesti, de la catedra profesorului Cuza, din scrierile prof. Paulescu si Gãvãnescul, din studiile si cercetãrile fãcute de noi la Societatea Studentilor în Drept si din ceea ce vãzusem cu proprii nostri ochi si simtiserãm în sufletul nostru.

Era o problemã de mare constiintã care nu se punea. Fiecare zi ne aducea câte o dovadã în plus: vedeam perfidia presei jidãnesti, vedeam reaua ei credintã în toate împrejurãrile, vedeam atâtãrile ei în tot ce era antiromânesc, vedeam opera de lingusire si de ridicare a oamenilor politici, a functionarilor, a autoritãtilor, a scriitorilor, a preotilor crestini care se pretau a face jocul intereselor jidãnesti; vedeam batjocura de care se învredniceau toti cei ce aveau o atitudine r omâneascã, corectã, demnã sau care îndrãzneau sã demaste primejdia jidãneascã; vedeam necuviinta cu care eram tratati, noi, în propria noastrã casã, ca si cum ei ar fi fost aici stãpâni de mii de ani; vedeam cu indignare crescândã amestecul îndrãznet al ac estor musafiri nepoftiti în cele mai intime probleme de viatã româneascã: religie, culturã, artã, politicã, cãutând ei a trasa liniile pe care sã se miste destinul neamului nostru.

Pe mine, cu mintea mea de tânãr, aproape copil, multã vreme m-au chinuit aceste gânduri, în cãutarea unor solutii.

Elementele care mau impresionat mai mult, care m-au determinat apoi la luptã si care m-au mângâiat si întãrit în ceasuri de suferintã au fost:

              1.Constiinta primejdiei de moarte în care se aflã neamul nostru si viitorul lui.
              2.Dragostea pentru pãmânt si mila pentru orice loc glorios si sfânt, batjocorit si pângãrit astãzi de jidani.
              3.Mila de oasele celor care au murit pentru tarã.
              4.Sentimentul de revoltã fatã de ofensele, de batjocura si de cãlcarea în picioare de cãtre strãinul dusman, a demnitãtii noastre de oameni si de români.

De aceea, când în decembrie 1922 am auzit vestea cea mare, vulcanica izbucnire a miscãrii studentesti, m-am hotãrât sã mã întorc în tarã, pentru ca sã lupt si eu alãturi de camarazii mei.

Peste putin timp trenul mã ducea spre casã. De la Cracovia am dat o telegramã studentilor din Cernãuti, care m-au asteptat la garã. Aici am stat douã zile. Universitatea era închisã. Studentii care o strãjuiau pãreau niste soldati în slujba tãrii lor, cu sufletul lu minat de Dumnezeu, Nici un pic de interes personal nu adumbrea frumoasa si sfânta lor actiune. Cauza pentru care se înfrãtiserã si luptau întru singur suflet era cu mult deasupra lor, cu mult deasupra nesfârsitelor lor lipsuri si nevoi.

Fruntasii luptãtori de la Cernãuti erau: Tudose Popescu, fiul bãtrânului preot din Mircesti, Dâmbovita, student în al treilea an la Teologie, apoi Dãnileanu, Pavelescu, Cârsteanu etc.

M-am informat asupra planului lor de luptã. Era grevã generalã pânã la victorie, adicã pânã la rezolvarea de cãtre guvern a punctelor din motiunea de la 10 decembrie în frunte cu „numerus clausus".

Nu mi s-a pãrut bun.

În capul meu a încoltit planul urmãtor:

             a. Miscarea studenteascã trebuie sã se extindã asupra întregului popor român. Miscarea studenteascã mãrginitã în cadrul Universitãtii sã se transforme în miscare nationalã a românilor, pentru cã, pe de o parte, problema jidãneascã nu este o problemã numai a Universitãtii, ci a natiei românesti, si, pe de altã parte, Universitatea singurã nu o poate rezolva.
              b. Aceastã miscare nationalã trebuie încadratã într-o organizatie sub o singurã comandã.
              c. Scopul acestei organizatii trebuie sã fie lupta pentru aducerea la guvernare a miscãrii nationale, care va rezolva si „numerus clausus" si toate celelalte probleme, deoarece nici un guvern al partidelor politice din afara acestei miscãri nu va rezolva problema nationalã.
              d. În vederea acestora, studentimea sã pregãteascã o mare adunare nationalã a românilor din toate straturile sociale, care sã însemneze si începutul noii organizatii.
              e. Pentru executarea adunãrii, fiecare universitate sã facã atâtea steaguri câte judete are provincia respectivã. Pânza acestor steaguri sã fie dusã si predatã de cãtre o delegatie de studenti, unui cunoscut nationalist pe care delegatia îl va socoti ca cel mai apt pentru acest lucru. Acesta îsi va aduna în jurul lui un grup de fruntasi din oras si întreg judetul si la primirea telegramei, care urma sã anunte cu o sãptãmânã înainte data si locul adunãrii, sã porneascã cu pânza steaguluisi cu toti oamenii sãi spre locul indicat.
               f. Pentru ca adunarea sã nu fie împiedicatã de guvern, toate pregãtirile se vor face în tãcere, pãstrându-se discretia asupra datei.

Într-o salã a cãminului, am expus acest plan în fata unui numãr de 50 de luptãtori.

Ei l-au gãsit bun. Atunci s-au strâns bani de la toti, s-a cumpãrat pânza necesarã si pe loc, în acea salã, studentele au fãcut steaguri pentru judetele Bucovinei.

La Iasi m-am întâlnit cu toti fostii mei camarazi.

Le-am expus si lor planul. S-au fãcut si aici steagurile, în prima zi, de cãtre studente, pentru toate orasele din Moldova si Basarabia.

Pe profesorul Cuza nu l-am gãsit. Era plecat la Bucuresti cu profesorul Sumuleanu si cu tatãl meu, în vederea unei adunãri în capitalã.

A doua zi am plecat la Bucuresti. Aici m-am prezentat profesorului Cuza, prof. Sumuleanu si tatãlui meu, care de peste un sfert de veac luptau împreunã în contra primejdiei jidãnesti, fiind coplesiti de batjocuri, de lovituri si chiar de rãni, si care astãzi trãiau marea satisfactie de a vedea tot tineretul cult al tãrii, în numãr de peste 30.000, înãltând steaguri de luptã pentru credinta pe care ei o viatã întreagã o slujiserã.

La Bucuresti însã, gândurile mele n-au fost primite cu acelasi entuziasm. Întâi, pentru cã am gãsit oarece rezistentã la profesorul Cuza. Expunându-i planul, dupã care urma sã creãm o miscare nationalã si sã-l proclamãm sef al acestei miscãri, în adunarea ce urma sã se tinã, profesorul Cuza a gãsit cã planul nu era bun, deoarece, spunea el:

–Noi n-avem nevoie de organizare, miscarea noastrã se bazeazã pe un formidabil curent de mase.

Eu am insistat, comparând o miscare de mase cu un put de petrol, care, nefiind captat într-un sistem organizat, chiar dacã izbucneste, nu e de nici un folos, deoarece petrolul se va împrãstia în toate pãrtile. Am plecat însã fãrã rezultat. A doua zi, profesorul Sumuleanu si cu tatãl meu l-au convins.

Dar mã izbeam de o greutate la care nu mã asteptam. Era pe la începutul lunii februarie. Masa mare a studentilor sã gãsea în plinã vigoare sufleteascã. Desi i se închisese toate cantinele, desi i se închisese portile tuturor cãminelor, studentimea rãmânând pe drumuri fãrã masã si casã în miezul iernii, totusi se afla în plin avânt sub protectia admirabil ã a românilor din capitalã, care, de a doua zi, si-au deschis larg portile caselor, gãzduind si dând masã la peste 8.000 de studenti luptãtori. Era în aceasta o aprobare, un îndemn la luptã, o solidarizare, o mângâiere pentru cei ce primeau rãni.

Eu însã, nu aveam nici o legãturã cu aceastã masã. Nu cunosteam pe nimeni. Prin studentul Fãnicã Anastasescu, care era administratorul revistei „Apãrarea Nationalã", am început a cunoaste pe câte cineva. Conducãtorii miscãrii studentesti din Bucuresti, aveam impres ia cã nu erau suficient de orientati, pentru cã, desi elemente de elitã, cu distinse calitãti intelectuale, fapt verificat prin locurile pe care le-au ocupat mai târziu în societate, s-au gãsit pe neasteptate în fruntea unei miscãri, la care nu se gândiser ã pânã atunci. De altfel, fiind multi, fiecare avea câte o pãrere deosebitã. Printre elementele valoroase de la conducere figurau în prima linie: Cretu, Dãnulescu, Simionescu, Râpeanu, Roventa si altii. Masa era rãzboinicã, o parte din conducãtori însã, cr edeau cã-i mai cuminte sã potoleascã spiritele.

Pe de altã parte si lipsa lor de pregãtire în aceastã directie, si contactul nepotrivit cu oamenii politici îi fãcuserã sã încerce într-o oarecare mãsurã, cel putin pe unii dintre ei, transpunerea miscãrii pe plan material, lucru neadmisibil, dupã pãrerea mea. Cãci aceasta ar fi fost ca si cum cineva ar spune:

1. Luptãm pentru a cuceri tara din mâinile jidanilor;

2. Luptãm pentru ca sã ni se dea o pâine albã la masã;

3. Luptãm pentru douã feluri de mâncare;

4.Luptãm pentru un pat bun;

5. Lucrãm pentru aparate de laboratorii, pentru instrumente de disectii etc.;

6. Luptãm pentru cãmine;

pentru ca la urmã sã se spunã, cu voce tare, de cãtre autoritãti:

– Cererile studentilor au fost satisfãcute, guvernul a recunoscut starea de plâns a studentimii si marea ei mizerie etc. Din cele sase puncte cerute de studenti, cinci au fost admise si anume: aparate pentru disectii, aparate pentru laboratorii, câte douã pâini albe pe fiecare zi, câte douã feluri de mâncare, treicãmine studentesti cu paturi bune etc.

Iar despre punctul întâi: salvarea tãrii din mâinile jidãnimii, sã nu se spunã numic, motivându-se, cã au fost admise de guvern cinci puncte din sase.

De la începutul miscãrii studentesti, întreaga presã jidãneascã a cãutat sã transpunã miscarea pe acest pan material.

Obiectivul miscãrii sã fie „o pâine".

Pentru ca adevãratul obiectiv - jidanul- sã scape neobservat. De altfel, cine va reciti foile, va putea observa cã si politicienii români puneau problema la fel: - trebuie sã li se dea studentilor cãmine, hranã etc.

Dupã cum am mai spus, o parte din conducerea de la Bucuresti, înclina pe aceastã pantã, pe care dacã ar fi apucat studentimea, s-ar fi abãtut de la adevãrata ei misiune.

Pãrerea mea a fost totdeauna contrarã acestui punct de vedere. Contrarã oricãrui amestec de ordin material în doleantele formulate de studentime.

Pentru cã, ziceam eu, si zic si astãzi, nu nevoile, nu lipsurile îi împinseserã la marea miscare pe studenti, ci dimpotrivã, pãrãsirea grijii oricãror nevoi si oricãror lipsuri, oricãror interese, oricãror suferinte personale sau chiar familiale, uitarea acestora de cãtre studentii români si integrarea lor cu toatã fiinta în grijile, nevoile si aspiratiunile neamului lor. Aceasta si numai aceasta le dãdea lumina sfântã din ochi.

Miscarea studenteascã n-a fost o miscare de revendicãri materiale. Ea se ridica dincolo de nevoile unei generatii, împletindu-se cu liniile mari ale neamului.

Pe de altã parte, aici, la Bucuresti, predomina ideea: miscarea studenteascã trebuie sã se mentinã în cadrul universitãtii, sã rãmânã o miscare academicã, sã nu se transforme într-o miscare cu caracter politic. Aceastã opiniune însã era complet gresitã, cãci coincidea cu interesele jidanilor si ale partidelor, care ave au tot interesul sã localizeze chestiunea numai la universitate, si acolo, printr-un mijloc oarecare, s-o stingã.

Pãrerea noastrã era cã noi nu facem miscare pentru miscare, ci miscare pentru victorie. Or fortele studentesti nu sunt suficiente pentru victorie. Ne trebuie fortele studentilor, unite cu ale celorlalti români.

Conducãtorii bucuresteni mai erau împotriva proclamãrii profesorului Cuza ca presedinte al unei eventuale organizatii. Ei sustineau cã nu e profesorul Cuza bun pentru asemenea actiune. Eu sustineam cã trebuie sã-l ajutãm, asa cum este.

În sfârsit, cei de la Bucuresti aveau o foarte mare rezervã fatã de mine. Mã durea, cãci eu veneam cu tot ce poate avea un om mai curat si mai sfânt în inima lui, cu dorinta vie de a conlucra pe calea dea mai bunã pentru tarã. Poate cã necunoscându-mã, erau îndreptãtiti sã fie rezervati.

Pentru aceste motive, la Bucuresti, am întâmpinat rezistentã. De aceea, am început sã lucrez în afara comitetului si nu am fãcut decât trei-patru steaguri.

La Cluj am plecat cu Alexandru Ghica, unul dintre cei trei copii ai doamnei Constanta Ghica din Iasi, strãnepoti de domnitor si care, în tot timpul miscãrii studentesti, s-au purtat impecabil.

La presedintia centrului studentesc era Alexa, un element cumpãtat si bun. M-a întâmpinat cu aceleasi argumentãri si în privinta orientãrii studentimii si cu privire la proclamare profesorului Cuza ca presedinte al noii miscãri. Masa studenteascã era dârzã si plinã de avânt. Atunci am cunoscut pe Mota: un tânãr ager si detalent. Avea aceleasi pãreri ca Alexa. Am încercat sã-l conving pe el, dar fãrã rezultat. Îmi era tare greu. Nu cunosteam pe nimeni. Totusi, am gãsit câtiva studenti: Corneliu Georgescu, student în Farmacie, Isac Mocanu de la Litere, Crâsmaru de la Medici nã, Iustin Iliesu etc. Am fãcut un steag si în casã la cãpitanul Siancu, care din primul moment s-a alãturat cu dragoste actiunii noastre; am jurat cu totii pe acest steag.