Mihail Eminescu - poet sau folclorist de Emanoil Paraschivas

MIHAIL EMINESCU

- poet sau folclorist -

de Emanoil Paraschivas

Bucuresti, 1997

Aflat dintru început laolaltă cu titanii generatiei sale, in mijlocul cãrora a crescut şi s-a format -putem numi aici pe Mihail Polihroniade, Victor Puiu Gârcineanu, Poetul Mihail Eminescu

Mircea Eliade, Iordache Nicoară, printul Sturdza, Radu Demetrescu Gyr- prieteni apropiati şi in acelaşi timp camarazi în cadrul Mişcării tineretului creştin-nationalist pornită de Corneliu Codreanu sub protectia Sfantului Arhanghel Mihail, autorul lucrării a trãit tragedia poporului român din timpul ocupatiei Antichristului bolşevic cu toate grozăviile ce au avut loc, fiind in mijlocul principalelor evenimente care au zguduit temelia creştină a României în acest secol zbuciumat.

Cei optsprezece ani de temnită, din care jumătate petrecuti în completă izolare, au avut darul, contrar aşteptării călăilor, de a-l îndrepta mai mult spre căutarea spiritualitătii, a lui Dumnezeu, au transformat tânărul de douăzeci şi patru de ani, aflat in calea valurilor vietii, într-un bărbat bine ancorat in credinta creştină, pornit pe calea desăvârşirii întru Hristos, cel mai ales, mai frumos şi in acelaşi timp mai dificil demers al umanitătii. Picătura de har divin care a fost sădită in fiecare dintre noi a dat rod bogat în sufletul domnului Emanoil Paraschivaş, dovadă fiind zecile de poezii create în închisoare, articolele publicate după eliberare in revistele Patriarhiei (Studii teologice, Vestitorul Ortodoxiei), gândurile înmănunchiate în volumul Dăltuiri mărunte⁽¹⁾ şi alte scrieri, deocamdată in manuscris, ca şi marele dar de a-si apropia, prin căldura sufletească şi dăruirea de sine, tinerii dornici să se adape din izvorul de apă vie al întelepciunii moştenită de la străbunii daci.

Bunicul cum îl numesc tinerii, a primit de lei înteleptii auşlu, conducătorii comunitătilor româneşti din Muntii Pindului, de unde îşi trage o parte din sevă, darul minunat al îmbinării bunătătii cu fermitatea, al vorbei blânde, alinătoare, cu sfatul pornit dintr-un spirit lucid şi bun cunoscător al capcanelor vietii. De aceea, deşi octogenar, este alături, sprijin, cu sufletul tânăr, de cei care abia pornesc pe cărarea abruptă a Muntelui Vietii.

Coordonator al echipelor mixte de foşti detinuti politici şi studenti ai Universitãtilor bucureştene, domnul Paraschivaş a încununat un efort de trei ani prin sfintirea, la 23 Mai 1996, a Monumentutui de la Balaciu, Mormântul celor fară de mormânt, ridicat în mijlocul Câmpiei Bărăganului spre a fi loc de închinare şi de pelerinaj pentru pomenirea tuturor celor căzuti de-a lungul veacurilor pentru apărarea Tarii, de la Burebista şi Decebal la miile de tineri ucişi în plin secol XX, care zac neştiuti in gropile coxnune pe tot cuprinsul României istorice.⁽²⁾

Apropierea de Eminescu este firească şi nu se putea să nu aiba loc dată fiind formatia sufletească a autorului scrierii de fata. Deşi absolvent al Academiei Comerciale şi al Facultatii de Drept (domeniu în care si-a pregătit şi doctoratul), domnul Emanoil Paraschivaş scrie, precum am arătat şi mai sus, de la poezie la studiu critic sau eseu teologic. Dragostea fată de cel care s-a ridicat ca rostitor al năzuintelor Neamului, l-a îndemnat, atunci când s-a observat că Eminescu nu are Crucea creştinească la căpătâi, să-i aşeze una, in ciuda obstructionărilor autoritătilor⁽³⁾ (între timp Sf. Cruce a dispărut !).

Alcătuirea de fată vine, in urma unor atente lecturi a scrierilor despre poetul şi omul Eminescu şi are la bază rationamente logice, închegate pe studii ştiintifice, care nu lasă loc interpretărilor şi duc cititorul pe un făgaş mai putin cercetat, până in momentul de fată de eminescologii noştri. Chestiunile puse in acest studiu ne-au fost, desigur, la îndemână tuturor. Meritul domnului Paraschivaş este că le-a depistat şi, cu instrumentele unui fin logician, le-a îndepărtat rugina vremii, aducându-ne in fată probleme, aş îndrăzni a spune de interes national, odată ce ne revendicăm de la Eminescu şi ni-l punem pe blazon, ca geniu şi poet al întregii românimi.

Lucrarea este o luare de pozitie, o reactie, la campania de denigrări (re-)pornită împotriva marelui scriitor, care desfiintează calomniile ce se lansează de către venetici, duşmani ai Neamului şi credintei strămoşeşti. Demonstrează cu angumente ştiintifice injustetea acuzatiilor ce se aduc, demontând, pas cu pas, urzeala răului. Cel care a înmănunchiat virtutile caracteristice poporului roman, care a sintetizat şi a numit crezurile sale, care i-a cunoscut nevoile, stand ancorat in credinta creştină şi dragostea de tară, care a numit Biserica Dreptmăritoare "Maica noastră, a românilor", care s-a întrupat in acel chevalier sans peur et sans reproche ce luptă cu orice sacrificiu pentru idealurile sale, nu se putea să nu intre in vizorul detractorilor şi vânzătorilor de Neam, care sanctionează imediat orice ieşire din tiparele stabilite de ei, orice actiune, scriere, pozitie care nu-i cusher (sau, pentru anii pe care-i trăim, political correctness).

Apa trece, pietrele român. Desigur, Eminescu nu va putea fi clintit din locul pe care l-a ocupat definitiv in sufletele românilor. Însă se impun luări de pozitie, precum această lucrare, in virtutea principiului audiatur et altera pars şi a dreptului de stăpân in tara ta, spre a face cunoscut lumii, cu mijloacele modeste pe care le avem, că încă mai existăm şi vom fi aici, până la sfârşitul veacurilor, pe pământul sfintit cu sângele a mii de martiri. Bătălia începută de luptătorul nationalist in veacul trecut nu s'a stins.

-Emanoil Paraschivas, Cuvânt la Sfintirea Monumentului Mormântul celor fără de mormânt, Balaciu, 23 Mai 1996 (v. pag 21).

-Articole în Studii teologice, Vestitorul Ortodoxiei, PENTRU PATRIE - buletin informativ etc.

Dumnezeu, in marea Sa dărnicie, şi-a deşertat din traista cu talanti in căuşul spiritual al fiecărui om atât cât poate el să cuprindă. Când harul Creatorului depăşeşte hotarele cuibului unde s-a înscăunat Sfantul Duh, omul respectiv, deşi total asemănător fizic cu lumea înconjurătoare, se desprinde de ea, capătă o sensibilitate mai profundă fata de frumos, îşi măreşte capacitatea de întelegere a lucrurilor, pudicitatea i se îngemănează cu fecioria şi, în final, capătă mantia iubirii.

Pe aceşti aleşi ne-am deprins a-i numi, in general, genii sau creatori de artă, in cazul cand se dedicaînmãnunchierii frumosului.

Deşi liberul arbitru este darul cel mai de pret al omului, de care nici divinitatea nu se atinge, in artă, se pare, există o nuantă de încorsetare. Fiecare popor îşi are specificul său de exprimare a sublimului, de care artistul nu poate să se îndepărteze fără a păcătui.

Făurarul care reuşeşte să cuprindă in opera sa cât mai mult din această moştenire sfantă se aciuiază şi nu mai iese din sufletul celui care l-a îndrăgit. Această duioasă manifestare se perpetuează in aproape toti aceia care au văzut lumina soarelui în spatiul carpato-danubiano-pontic, deoarece in orice capodoperă românească fiecare îşi recunoaşte rnăcar un crâmpei din eul său.

Tara noastră a fost binecuvântată cu mai multi unşi, - care ne-au_. lăsat moşteniri inestimabile. Una din aceste comori, îndrăgite de toti Românii, este Luceafãrul dăltuit de Eminescu.

Cum a fost clădită această catedrală a poeziei romăneşti, izvorul de unde a scos marele poet incandescenta pe care a imortalizat-o , a fost şi este discutat de multi cercetători de renume. Lipsa de armonie a „orchestratiei" exegetilor care se ocupă de tâlcuirea acestei poeme nu o constituie ermetismul ei. Ea, ca orice poezie cultă, are „ascunzişurile" ei fireşti. Interpretii însă, netinând seamă că "din putul sec nimeni nu poate să scoată apă", vor să mai spună ceva care nu s-a spus şi... ajung până la denaturarea adevărurilor evidente.

În linii mari, mărul discordiei in interpretarea poemmi de care ne ocupăm îl constituie: genul operei (epic, liric, simbolic, folcloric etc.), primul izvor de inspiratie al Luceafãrului şi influentele filozofice care l-au determinat pe Eminescu să scrie aşa cum a scris.

Pentru a defrişa hătişunle semănate in calea adevărului este necesar să identificăm noul şi rolul său in "clătinarea" Luceafãrului.

În primul rând, cu sau fara intentie, se încearcă dislocarea lui Eminescu din poet de geniu in simplu folclorist. Dacă s-ar accepta această subtilă înlocuire de pozitie, efectul in timp ar fi extrem de nefavorabil pentru actualii şi viitorii tineri, încă debusolati.

Eminescu, pierzându-si aureola reală de deschizător de drumuri, îndemnurile sale nu ar

mai putea avea puterea luminilor de referintă in domeniile cheie ale tarii. Si în acest caz, alunecarea României spre unde vor altii nu ar fi mult înlesnită?

Oare denigrările ce abundă azi la adresa marelui nostru clarvăzător să fie doar aprecieri dezinteresate, întâmplătoare?

Totaşi, nu toată puzderia de critici poate fi anulată. Deşi pe noi nu ne interesează, în aceseă lucrare, decât rama Luceafãrului, corect este să îacercăm rezistenta tuturor argumentelor ce se vor directoare in poziiia soclului pe care va trona Luceafărul.

Am arătat mai sus că aleşii Domnului sunt dotati cu o sensibilitate neobişnuită. Confirmarea acestei păreri o face Brătescu Voineşti, publicând in revista Din pragul Apusului un crâmpei dintr-o convorbire cu Titu Maiorescu: "Citirea Luceafãrului mă face să cred că Eminescu a fost îndemnat să-l scrie de o mare durere pe care trebuie s-o fi îndurat".

In Amintiri despre Eminescu publicate îa File rupte, Vlahută.tâlcuieşte cu multă delicatete aleanul lui Eminescu, atestând astfel veridicitatea "spovedaniei" lui Brătescu-Voineşti: "Intr'o conversaitie cu Eminescu, prelungită până noaptea târziu, poetul mi-a povestit o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat Luceafãrul, şi care nu se poate spune aici"(s.n.). Aceste mărturii sunt atât de catogorice şi se oglindesc atât de perfect în neasemuita poemă, încât nici umbra unei alte surse de inspiratie în faurirea Luceafărului nu are cum să se strecoare fara să frizeze reaua credintă. Şi totuşi, unii se încrâncenează să "demonstreze" că albul este negru. Adică, netinând seama de spusele lui Eminescu însuşi că o mare dragoste l-a îndemnat să dăltuiască Luceafurul din propria-i suferintă, ei sustin că în cele două poveşti, Fata fără trup şi Fata din grădina de aur, găsite de R Kunisch in Muntenia, ar fi izvorul Luceafãrului.

Deşi ne-am propus să fim cât mai concişi, nu putem închide rotundul fâră a preciza că, in artă, specificul autohton este şoldun in gardă tot timpul, sfidând exceptiile. Emanoil Paraschivas, autorul lucrãrii de fatã

Emanoil Paraschivas, autorul lucrãrii de fatã

Este notoriu că toate basmele noastre sunt axate pe moral. Pe când Fata fãră trup a lui K Kunisch oferă o impudicitate sexuală atât de transparentă încât micutii ascultători de basme din tara noastră sau n-ar înlelege despre ce este vorba sau, fetitele, ar fugi plângând. Cu toate acestea, la mai mult de un sfert de veac de la aparitia Luceafărului, proeminente ale criticii noastre au o nouă teorie prin care vor să "ciobească" adevărata realitate.

Dumitru Caracostea, în Studii si materiale pentru întelegerea lui Mihail Eminescu, (Ed. Socec, 1920), sustine că „Luceafărul este stema folclorului românesc.

Ceea ce va rămâne pentru totdeauna in poezia noastră populară Miorita, este astăzi, in literatura cultă, Luceafărul" (s.n.).

Caracostea şi-a fondat această afirmatie pe argumente aparent inatacabile: "De la Eminescu însuşi avem o însemnare pretioasă, făcută în toiul muncii pentru desăvârşirea Luceafãrului. În manuscrisul 2275 bis, pagina 56, pe marginea uneia dintre variantele poemei, el lasă următoarea însemnare: In descrierea unui voiaj in Tările Române, germanul K. povesteste legenda luceafărului. Aceasta este povestea. Iar întelesul alegoric pe care i 1-am dat este că, dacă geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu este capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Si, părându-i-se că nu e destul de lămurit, între această notă şi text, intercalează o altă însemnare: mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului de pe pământ şi i-am dat acest înleles alegoric."

Dacă Dumitru Caracostea ar fi retinut propria-i declaratie, că însemnarea din manuscrisul 2275 bis a fost făcută de poet în toiul muncii pentru desăvârşirea Luceafarului şi, ca atare, nu avea cum să stea la baza marii creatii, poate n-ar fi apreciat că un monument poate fi ridicat pe o bază inexistentă.

Marin Mincu, in Luceafarul, (Ed. Albatros), demolează fară drept de apel tot eşafodajul critic al lui Caracostea: "să vedem ce elemente a luat Eminescu din Kunisch şi, în celaşi timp, cât de "popular" este basmul transmis de el.

In primul rând, acest basm este inexistent în colectia noastră de folclor. În continuarea ideii, Marin Mincu ne confirmă existenta manuscrisului 2275 bis, dar completează imaginea adnotării cu precizarea: "însemnarea eminesciană se aflã, de fapt, pe una din paginile de manuscris in care poetul se găsea in stadiul avansat, apropiat de forma definitiva, deci, intr'adevar, se pare ca poetul a "descoperit" ideea "alegoriei" posibile abia dupã ce scrisese opera".

Intrand in prezentul apropiat, un eminescolog de talia lui Petru Cretia nu a sesizat ca un basm, oricât ar fi de bun, nu poate fi izvor de creatie al unui poem gata lucrat? Si, pastrând subiectul, nu se impune cu necesitate neputinta rãsturnãrii unui poet de geniu în simplu folclorist? Cine stie?

Domnul N. Georgescu, in lucrarea A doua viată a lui Eminescu sugerează cu toată insistenta faptul ca marele noastru poet nu a fost nebun, că internarea sa a fost fortata, iar moartea - lovit cu o piatră în cap - n-a fost un accident banal de ospiciu, ci un atentat pus la cale de forte politice, interesate in disparitia lui Eminescu.

Tot în această carte, la pagina 42, N. Georgescu, pentru a sublinia că în epoca aceea tragediile gen Eminescu nu sunt singulare, reda sfarsitul unei scrisori de amenintare gen brosura: "Ne pica sub ochi, oarecum intamplator, un document zguduitor ce ilustreaza dramatismul acestui proces istoric. Este vorba de o brosura scoasa chiar in Romania, dar in limba franceza, in acesti ani negri. Este făcută, cum scrie la sfarşit, de un francmason şi reprezintă un fel de condamnare la moarte, ori „o moarte civilă" - ca să interpretăm in limbaj modem, a unui inginer român de drumuri şi poduri, Nicolae Făgărăşanu. Cităm finalul: „Făcută de un maestru mason, la Sinaia, 1/13 Septembrie 1885". Broşura are 18 pagini, numerotate. Se află in biblioteca Academiei Române la cota 1118. Ceea ce am aflat despre Nicolae Făgărăşanu este că era inginer de drumuri poduri, avusese o dură polemică scrisă cu o societate frantuzească de profil, şi va muri curând după aparitia acestei broşuri in sensul meseriei sale: tăiat de rotile unui tren. Am aflat că era un foarte bun prieten al lui Eminescu."

Mai departe, dl. N. Georgescu insistă in pagina 29 a cărtii sale să arate atmosfera anilor negri pe care i-a traversat Eminescu: Putină 'politichie' nu strică pentru cine vrea să înteleagă destinul lui Eminescu. Tratatele erau foarte dure in seculul XIX, mai ales când erau secrete. Iată paradoxul în care s-a aflat o persoană marcantă a politicii româneşti, Petre Carp. După ce termină semnarea aliantei cu Germania şi Austro-Ungaria el, conservator, trebuie să fie mereu tinut in guvernele liberale. Situatia devine ,_zjenantă"spre 1889, când tratatul trebuie reînnoit. In timp ce Lascăr Catargiu declară in Parlament: "Noi nu putem urma decât o politică de neutralitate, adică să fim bine cu toate puterile, căci suntem o tară mică, o tara agricolă", in timp ce Al. Lahovary şi tânărul Tache Ionescu întăresc această declaratie, Petre Carp tace in scaun. Tratatul fusese semnat şi se va reînnoi. O declaratie a regelui către A. Goluchowschi, reprezentantul austro-ungar, sunã de-a dreptul tenebros: suveranul are intentia chiar să-1 arunce peste bord pe bătrânul Lascăr Catargiu, dacă se va opune in continuare literei semnate.

Dacă şeful unui partid dintre cele mai puternice, respectiv bătrânul Lascăr Catargiu, a cărui personalitate era atât de deosebită încât riscă "aruncarea peste bord", avem temeiuri să credem că politica mare a tării nu se putea împiedica de poetul şi ziaristul Eminescu.

Acest fapt astăzi nu mai surprinde pe nimeni. Înlăturarea proeminenjelor de atitudine pur românească, care incomodau puterea înscăunată de unii înstrăinati de Wk se practica destul de frecvent.

Evident că pentru a „decapita" o persoană non grata, de talie majoră, se cere cu necesitate un cap de acuzare. Ei bine, această anteghilotină nu a existat. Însă călăii fruntilor înalte nu se sinchiseau de principii. Morala lor era şi este simplă: scopul scuză mijloacele. Adica dacă nu găseau nici o probă incriminatorie împotriva celui care trebuia răpus, o inventau. Partea cea mai dureroasă a acestui procedeu era neglijenta înscenărilor. Transparenta cruzimii neloiale ataca atât de strident, încât sfidarea întregii natiuni strângea pumnii şi celor mai blânzi nepoti ai dacilor.

Haşdeu, unul dintre cei mai luminati români, îngemănat cu tara, a căzut sub bolovanul minciunii la Iaşi, In 1863:

„Acuzatia: Romanul său Duduca Mamuca pe care-1 publica în revista Lumina.

Urmarea: Bogdan Petriceicu Haşdeu a fost destituit din postul de profesor de istorie de la Colegiul National şi dat in judecată pentru imoralitate. Procesul s-a tinut la Iaşi, in zilele de 3 şi 4 Iunie 1863 şi Haşdeu a fost achitat in unanimitate, dar postul de profesor la Colegiul National nu şi l-a recăpătat"(Mircea Eliade: Despre Eminescu si Haşdeu, Ed. Junimea, Iaşi, 1981, pag. 106).

La începutul lui Iunie 1937, imediat după aparitia magnificei editii critice, va fi înlăturat din învătământ, intentându-i-se un răsunător proces.

Cunoscutul critic literar Octav Şulutiu, indignat de nedreptatea ce i se fãcea lui Mircea Eliade, scrie: ,Mircea Eliade ne pune la îndemână un material imens, a cărui lipsă era de neiertat. Şi după toate acestea vine răsplata: Mircea Eliade este socotit indezirabil in Universitatea românească. Acolo unde mai sunt încă multi eretici şi nechemati, acolo unde mai sunt încă nenumărati profesori care nu-si fac datoria, acolo unde sunt oameni care n-au scris nici un rând care să rămână nici măcar pentru o zi, acolo Mircea Eliade ni se spune că nu are ce căuta"(Octav Şulutiu, Pentru Mircea Eliade, în Vremea, 20 lunie 1937, p. 8).

Este adevărat că, pentru a găsi pretexte incriminatorii lui Eminescu nu este nevoie să se caute prea mult. Este suficient să se citească scrierile lui politice. Marele nostru vizionar, disperat că neghina străină sau înstrăinată de Neam a ridicat coruptia la rang de virtute, nu se sfieşte să indice ca remediu de supravietuire a Neamului „mişcările violente".

Redăm câteva scântei din revolta cinstitului dascăl al Românismului: "ar trebui nişte mâini vârtoase, mocăneşti, care să ştie să întrebuinteze coarda spânzurătorii. Apară ele in Moldova, apară peste Olt, ca in vremea lui Tudor, natia le-ar primi, aştemându-le flori şi covoare pe drumuri, precum le aştemeau lui Matei Basarab la întoarcerea in Târgovişte. Şi Matei Basarab, adormitul întru fericire, făcea uz îmbelsugat de acea coardă, distribuind cordoane la nevoile tarii din zilele lui" (Eminescu, Scrieri politice, vol. II, pag. 293).

„Deci ar rămâne o cale pentru ca tara să azvârle cat colo pe 'patriotii' care o guvemează: o mişcare violentă. Dar aceasta ar constitui totdeauna un pericol intemational"( Op. cit., pag. 206). "Nu cerem şi nu voim, precum insinua Românul exterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e că asemenea elemente să nu fie determinante, dominatoare in statul român" (Op. cit., pag. 311).

„O crimă politică, comisă de un om privat, încetează de a fi crimă, când e purtată de vederi mai înalte şi dictată de cugetul curat, fie chiar greşit, de a mântui statul"(Op. cit., pag. 456).

„Şi in acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica securea şi a scăpa de asupritori. In toate provinciile Daciei lui Traian, poporul autohton e o vită, menită a tine in spate populatii străine" (Op. cit., pag. 478).

Aceste afumatii şi multe altele i-au provocat pe unii "savanti", de a-l prăvăli pe Emineseu din vârful piramidei poetice, în adunător de basme. Deoarece nouă ni se pare un abuz antinational, încercăm să descâlcim itele.

Deşi Eminescu nu e mare om de stat, "aruncarea sa peste bord" nu era simplă. El nu mai întruchipa o singură persoană. Scrierile lui politice reprezentau o goarnă percepută de toată tara. Pozitia lui in sufletul tineretului şcolit din vremea sa statornicea mai mult decât un temporar scaun ministerial. Cei interesti ştiau că ecourile îndemnurilor eminesciene aveau bătaie lungă, ajungând, din generatie in generratie, tot mai desluşit romaneşti. Făuritorul Luceafărului ajunsese un mit. Ceea ce însemna politic, periculos de "aruncat peste bord". Totuşi, anihilarea lui era imperios necesară duşmanilor lui şi, implicit, ai tării.

Dar această "eliminare" trebuia făcută cu mare subtilitate. O ancheta cu intrebari stanjenitoare nu se putea inlatura, chiar daca ar zabovi un timp printre hãtişurile politicienilor implicati in oribila crimă natională.

Prima întrebare ce poate decela un răspuns cu grave consecinte este faptul că Moses Gaster anunta în Literatura populară influentele poveştilor lui R. Kunisch in făurirea Luceafarului înaintea aparitiei celebrului poem al lui Eminescu (v. Moses Gaster, Literatura populară română, Ed. de Mircea Angelescu, Bucureşti, 1983, pag. 360-361). În Martie 1883 Gaster publică influenta basmelor lui Kunisch în poemul Luceafârul. In Aprilie 1883 se publică Luceafãrul (!).

Al doilea fapt fară prea mare acoperire logică este îmbolnăvirea bruscă a incomodului precursor al nalionalismului românesc. Se pare că bănuiala unora că Eminescu "a fost ajutat" să se îmbolnăvească are oarecare temei. Însănătoşirea poetului la sanatoriul din Viena, deci departe de aceia care "îi voiau binele", ar putea fi un argument în favoarea suspicioşilor. Un sifilis ereditar, boală de care este acuzat Eminescu, nu se vindecă cu una cu două.

A treia intrebare, cu greutate majora, este: de ce au dispărut, din lada lui Eminescu, o bună parte din manuscrise? Oare nu pentru a se şterge urmele activitătii sale de om normal din perioada, în care era acuzat de nebunie?

Intrebarea cheie - de ce s-a îmbolnăvit atletul românismului tocmai de cap - cred că nu mai are rost s-o analizăm ca să-i găsim răspunsul. Ea s-a descifrat singură. Nu omul Eminescu trebuia să dispară, ci factorul incitator. Genialul cap. Premonitiile sale, lansate cu mare măiestrie, trebuiau să apară ca emanatiile unui creier bolnav.

Punctările noastre de până aici pot fi socotite suficiente pentru ridicarea unor semne de întrebare. Dar, cunoscându-ne "supradoctii" care le ştiu pe toate ... şi ceva in plus, in toate domeniile, le-am pas în fată un zid ce nu poate fi penetrat de nici un adept al lui Protagoras.

Această oprelişte, îndrumată de Dumnezeu, este Ştiinta, ce glăsuieşte prin dr. Ovidiu Vuia: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiiniific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o dementă paralitică.

În ceea ce priveşte alcoolismul, acesta nici nu intră în discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii şi botezat ad-hoc congenital.

Confirmări ale stării bune a sănătătii poetului vin şi din epocă: „ In urma unei subscrieri, initiată de elevii şcoalei artelor fiumoase din Botoşani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost aceşti bani, căci au permis să i se aplice un tratament special multumită căruia starea sănătătii potetului s-a îmbunătătit în modul cel mai vãdit, căci astăzi Eminescu este tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum 4 ani în urmă.

In 13 Iulie Eminescu, însotit de sora, sa şi de dl. Grigore Focşa, doctoral de aice, a sosit in oraşul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora, 11 a.m. a avut loc, in casa dlui. St. Emilian un consult, la care au laat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi, Col. Dr. Otremba, medic şef al Corpului IV armată, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez şi Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicină.

Deşi mai mulli din aceşti d-ni. medici aveau să plece din Iaşi inca în 13 Iulie, totuşi si-au amânat plecarea pentru a putea asista pe poetul nostru.

În urma unei cercetări minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sănătatea lui nu e deloc alterată şi ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare" (Mihail Eminescu, Diverse, Ed. Libr. Şcpalelor Fratii Şaraga, Iaşi, 1889, cu o prefată de Ion Luca Caragiale, pag. 104-105).

După ce dr. Vuia îşi termină demonstratia ştiintifică in care arată, fără drept de apel, non-existenta sifilisului lui Eminescu, conchide: "Oricum, cei care vor mai sustine ca marele nostru poet a avut o etiologie sifilitică, inclusiv paralizie generală a creierului, vor da dovadă ori de prostie, ori de rea credintă. Alegerea le stă la dispozitie."

Dacă ar fi numai atât... Dar, pe măsură ce înaintăm in descifrarea enigmei disparitiei materiale a marelui apostol al acestui Neam, decelăm adevăruri înspăimântătoare. Dr. Ion Nica afirmă ca, in urma diagnosticului dat de dr. Francisc Iszac - "Alienatie mintală provocată de gome sifilitice" - i s-a aplicat lui Eminescu un tratament, in doze foarte mari, cu mercur.

Dr. Ovidiu Vuia, mergând pe aceleaşi coordonate cu dr. Ion Nica, remarcă alarma trasă de acesta din urmă: "Dr. Ion Nica atrage atentia asupra cantitătii enorme de mercur aplicate genialului poet şi precizează ca supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii".

Acesta este un adevăr indubitabil, pe care ni-1 relevă, poate fără intentie, Ion Slavici, în Amintirile sale: "Repausul medicamentos sustinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucureşti la Viena şi apoi la Florenta l-a adus in tara sănătos.

A fost aceasta o minune? Evident, însă nu ca urmare a tratamentului cu mercur indicat de dr. Iszac, ci din contră. Pentru a sublinia că tratamentul aplicat de Iszac, intentionat sau nu, a fost malefic, repetăm cele spuse mai sus: toti cei avizati sustin că, un sifilis, cum au presupus unii, probabil interesati, că l-a avut Eminescu, nu dă înapoi, cu medicamentatia de atunci.

Şi G. Călinescu, care subliniase siffilisul la Eminescu, recunoaşte că din 1887 poetul are mintea limpede şi reîncepe să serie.

Interesante sunt studiile lui Murăraşu, care precizează că din 1888 şi in primele luni ale lui 1889 M. Eminescu a publicat o serie de articole de fond în revistele Fântâna Blanduziei şi România Liberă sustinându-si aceleaşi păreri politice cu aceleaşi tente ca înainte de boala.

Ca să încheiem suspinul nu putem ocoli ultima "uşurintă" de care au dat dovadă medicii care s-au ocupat de tratarea marelui nostru martir.

„După cum se ştie, lui Eminescu i s-a facut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Datele macroscopice ale organelor ridică acut suspiciunea că moartea poetului ar fi putut fi provocată, într-o măsură substantială, de injectiile cu mercur administrate inutil pentru o afectiune inexistentă.

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastră, in soare şi, după câteva zile de nefixare, este trimis lui G. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul că, în 1889 Marinescu avea 26 de ani, fiind începător, asistentul lui Babeş.

Dacă prof. Babeş nu a primit creierul, pot fi avute in vedere două posibilităti: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului asistent, ori -şi aceasta este ipoteza spre care închinăm- pe undeva, anumiti oameni, să nu spun o "intreagă protipendadă, se temeau de diagncsticul severului prof. Victor Babeş"(dr. Ovidiu Vuia, Op. cit.).

Am încropit acest compendiu nu pentru a-l apăra pe Eminescu. El, încă in viată fiind, era conştient că purta in sân crâmpei din harul Duhului Sfânt şi, ca atare, nu-l interesa părerea unora. Le-o spune răspicat:

Noi, mergând pe urmele gândirii lui Eminescu, dar cu răutatea noastră, apreciem că specia coteilor, chiar dacă-şi rade o parte din părul de pe frunte spre a o lărgi, nu-si măreşte puterea de înlelegere.

Într-o zi, în cercul Junimii, se citea Sãrmanul Dionis. Pogor, nedumerit, îl întreabă pe Eminescu dacă eroul visează sau e treaz. Marele nostru poet, împletind dispretul cu desgustul, îi răpunde placid: „Asta-i o teorie care-i greu de înteles". Iar când Lambrior îl întrerupe, atrăgându-i atentia că săvârşise o greşeală istorică, Eminescu "dădu din umeri si-si continuă cetirea" (G. Panu).

Cu mâinile rugă şi ochii pojar ne întrebăm: oare "binevoitorii" acestui neam de opincari au realizat că încercarea lor de a astâmpăra din faşă un vânt ce nu le plăcea, a declanşat un uragan care, cândva, îi va spulbera?

Deie bunul Dumnezeu ca martirul atât de drag Românilor să ne fie îndemn şi icoană!