P A N 

Acoperit de frunze vestede pe-o stâncã zace Pan. 
E orb si e bãtrân. 
Pleoapele-i sunt cremene, 
zadarnic cearc-a mai clipi, 
cãci ochii-i s'au închis -ca melcii- peste iarnã. 
Stropi calzi de roua-i cad pe buze: 
unu, 
doi, 
trei. 
Natura îsi adapã zeul. 

Ah, Pan! 
Il vãd cum îsi întinde mâna, prinde-un ram 
si-i pipãie 
cu mângâieri usoare mugurii. 

Un miel s'apropie printre tufisuri. 
Orbul îl aude si zâmbeste, 
cãci n'are Pan mai mare bucurie 
decât de-a prinde'n palme'ncetisor cãpsorul mieilor 
si de-a le cãuta cornitele sub nãstureii moi de lânã. 

Tãcere. 

In juru-i pesterile cascã somnoroase 
si i se muta-acum si lui cãscatul. 
Se'ntinde si îsi zice: 
"Picurii de rouã-s mari si calzi, 
cornitele mijesc, 
iar mugurii sunt plini. 

Sã fie primãvara?" 


MOARTEA LUI PAN 
               I
PAN CÃTRE NIMFÃ

Cu strai de broascã'n pãr rãsai din papurã, 
o undã 
vrea sã te cuprindã si nisipuri prind sã fiarbã. 
Ca dintr'o nevãzutã amforã rotundã 
îti versi mlãdie trupul gol în iarbã. 

Si vâna de la tâmple îmi zvâcneste 
ca gusa unei lenese sopârle 
ce se prãjeste'n soare, 
miscarea ta mi-adie murmur de izvoare. 

Ca pânea caldã eu te-as frânge, 
miscarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge. 

Nisipuri prind sã fiarbã. 

Varã, 
soare, 
iarbã! 

                II
ZEUL ASTEAPTÃ

Prin miriste se joacã 
soareci si vitei, 
iar vitele de vie 
tin în palme 
brotãcei. 
C'o pãpãdie 
între buze 
o astept 
sã vie. 
Nu vreau decât 
sã-mi port curate 
degetele rãsfirate 
prin pãrul ei, 
prin pãrul ei 
si-apoi prin nori 
s'adun din ei 
ca dintr'un caier 
fulgerele-asa cum toamna 
strângi din aer 
funigei. 

      III
UMBRA

Pan rupe faguri 
în umbra unor nuci. 

E trist: 
se înmultesc prin codri mânãstirile, 
si-l supãrã sclipirea unei cruci. 

Zboarã'n jurul lui lãstunii 
si foile de ulm 
rãstãlmãcesc o toacã. 
Sub clopot de vecerne Pan e trist. 
Pe-o cãrãruie trece umbra 
de culoarea lunii 
a lui Crist. 

          IV
PAN CÂNTÃ

Sunt singur si sunt plin de scai. 
Am stãpânit cândva un cer de stele 
si lumilor 
eu le cântam din nai. 
Nimicul îsi încoardã struna. 
Azi nu strãbate'n grota mea 
nici un strãin, 
doar salamandrele pestrite vin 
si câteodatã: 

Luna. 

             V
PÃIANJENUL

Gonit de crucile sãdite pe cãrãri 
Pan 
s'ascunse într'o pesterã. 
Razele fãrã de-astâmpãr se'mbulzeau 
si se'mpingeau cu coatele s'ajungã pân’ la el. 
Tovarãsi nu avea, 
doar un pãianjen singurel. 
Iscoditor, micutul îsi tesuse mreaja de mãtase 
în urechea lui. 
Si Pan din fire bun 
prindea tântari celui din urmã prieten ce-i rãmase. 

Treceau în goanã toamne cu cãderi de stele. 

Odatã zeul îsi cioplea 
un fluier din nuia de soc. 
Piticul dobitoc 
i se plimba pe mânã. 
Si'n scãpãrãri de putregai 
Pan descoperi mirat 
cã prietenul avea pe spate-o cruce. 
Bãtrânul zeu încremeni fãrã de grai 
în noaptea cu cãderi de stele 
si tresãri îndurerat, 
pãianjenul s'a'ncrestinat. 

A treia zi si-a'nchis cosciugul ochilor de foc. 
Era acoperit cu promoroacã 
si-amurgul cobora din sunetul de toacã. 
Neisprãvit rãmase fluierul de soc.

La cumpãna apelor

 

Tu esti în varã, eu sunt în varã. In varã pornitã

cãtre sfîrsit, pe muche-amândoi la cumpãna apelor.
Cu gând ducãus - mângâi pãrul pãmântului.
Ne-aplecãm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveste în jos ! Priveste'ndelung, dar sã nu vorbim.
S'ar putea întâmpla sã ne tremure glasul.
Din poarta'nãltimei si pânã'n vale
îmbãtrâneste, ah, cât de repede, apa. Si ceasul.

E mult înapoi ? Atîta e si de-acum înainte
cu toate cã mult mai putin o sã parã.
Ne-ascundem - stins arzând - dupã nãluca de varã.
Ne'nchidem inima dupã nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboarã ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luãm iarãsi drumul
spre tãrna si valea trãdate'nmiit
pentr'un cer chemãtor si necucerit.

 

Pe multe drumuri

 

Pe multe drumuri, pe multe, se'ncearcã
gândul spre tine. O, sfârsitul acela de zi,
peste care cãzurã grabnice brume !
In grãdina mea florile
spre alte foarte înalte poieni tânjind
mai invocã si acum
lumina ta fãrã de nume.
Unde dormi astãzi - nu stiu. Nici un cântec
nu te gãseste. Astãzi
tu esti unde esti. Iar eu aici. Depãrtarea
a pus între noi carul cel mare pe cer,
apele'n vãi, focul în noapte pe dealuri,
si pe pãmânt a pus anemone si patimi
cãrora ziua nu le prieste.
Ca o poartã s'a'nchis. Nici un semn nu strãbate
vãmile, vãmile.

 

Risipei se dedã florarul

 

Ne-om aminti cândva târziu
de-aceastã întâmplare simplã,
de-aceastã bancã unde stãm
tâmplã fierbinte lângã tâmplã.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice'nceput se vrea fecund,
risipei se dedã Florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmã galbene troiene
alcãtuieste'n aur fin.
Pe umeri cade-ne si'n gene.

Ne cade'n gurã când vorbim,
si'n ochi, când nu gãsim cuvântul.
Si nu stim ce pãreri de rãu
ne tulburã, piezis, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-aceastã întâmplare simplã,
de-aceastã bancã unde stãm
tâmplã fierbinte lângã tâmplã.

Visând, întrezãrim prin doruri -
latente'n pulberi aurii
pãduri ce ar putea sã fie
si niciodatã nu vor fi.

 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le'ntâlnesc,
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumã vraja nepãtrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii tainã -
si'ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreazã, ci tremurãtoare
mãreste si mai tare taina noptii,
asa îmbogãtesc si eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
si tot ce-i ne'nteles
se schimbã'n ne'ntelesuri si mai mari
sub ochii mei -
cãci eu iubesc
si flori si ochi si buze si morminte.

Liniste

 

Atâta liniste-i în jur de-mi pare cã aud
cum se izbesc de geamuri razele de lunã.

În piept
mi s-a trezit un glas strãin
si-un cântec cântã'n mine-un dor, ce nu-i al meu.

Se spune, cã strãmosii, cari au murit fãrã de vreme,
cu sânge tânãr încã'n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin sã-si trãiascã mai departe
în noi
vieata netrãitã.

Atâta liniste-i în jur de-mi pare cã aud
cum se izbesc de geamuri razele de lunã.

O, cine stie - suflete-n ce piept îti vei cânta
si tu odatã peste veacuri
pe coarde dulci de liniste,
pe harfã de'ntuneric - dorul sugrumat
si frânta bucurie de viatã ? Cine stie ? Cine stie ?

 

Mi-astept amurgul

 

În bolta înstelatã-mi scald privirea -
si stiu cã si eu port
în suflet stele multe, multe
si cãi lactee,
minunile'ntunericului.
Dar nu le vãd,
am prea mult soare'n mine
de-aceea nu le vãd.
Astept sã îmi apunã ziua
si zarea mea pleoapa sã-si închidã,
mi-astept amurgul, noaptea si durerea,
sã mi se'ntunece tot cerul
si sã rãsarã'n mine stelele,
stelele mele,
pe care încã niciodatã
nu le-am vãzut.

 

 

Dorul

 

Setos îti beau mireasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amândouã cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stãm.
Si totusi tu-mi soptesti : "Mi-asa de dor de tine !"
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pãmânt.

Femeie,
ce mare porti în inimã si cine esti ?
Mai cântã-mi înc'o datã dorul tãu,
sã te ascult
si clipele sã-mi parã niste muguri plini,
din care înfloresc aievea - vesnicii.

 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le'ntalnesc
în calea mea
în flori, in ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumã vraja nepãtrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii tainã-
si'ntocmai cum cu razele ei albe lunã
nu micsoreazã, ci tremurãtoare
mãreste si mai tare taina noptii,
asa îmbogãtesc si eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
si tot ce-i neinteles
se schimbã'n neîntelesuri si mai mari
sub ochii mei-
caci eu iubesc
si flori si ochi si buze si morminte.

Noi si pãmântul

Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul noptii tine parcã'n mâni pãmântul
si suflã peste-o iascã
nãprasnic sã-l aprindã.
In noaptea asta'n care cad
atâtea stele, tânãrul sãu trup
de vrajitoare-mi arde'n brate
ca'n flãcãrile unui rug.
Nebun,
ca niste limbi de foc eu bratele-mi întind,
ca sã-ti topesc zãpada umerilor goi,
si ca sã-ti sorb, flãmând sã-ti mistui
puterea, sângele, mândria, primãvara, totul.
In zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul noptii o sã piarã dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi as vrea sã fim si noi
cenusa,
noi si - pãmântul.

Dati-mi un trup, voi muntilor

Numai pe tine te am, trecãtorul meu trup,
si totusi
flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte si'n plete,
cãci lutul tãu slab
mi-e prea strâmt pentru strasnicul suflet
ce-l port.

Dati-mi un trup,
voi muntilor,
mãrilor,
dati-mi alt trup sã-mi descarc nebunia
în plin!
Pãmântule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei nãprasnice inimi,
prefã-te'n lãcasul furtunilor cari mã strivesc,
fii amfora eului meu îndãrãtnic!
Prin cosmos
auzi-s'ar atuncea mãretii mei pasi
si-as apare nãvalnic si liber
cum sunt,
pãmântule sfânt.

Când as iubi,
mi-as întinde spre cer toate mãrile
ca niste vânjoase, sãlbatice brate fierbinti,
spre cer,
sã-l cuprind,
mijlocul sã-i frâng,
sã-i sãrut sclipitoarele stele.

Când as urî,
as zdrobi sub picioarele mele de stâncã
bieti sori
cãlãtori
si poate-as zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecãtorul meu trup.

În lan

De prea mult aur crapã boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac
si'n lan
o fata
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului
si cântã.

Eu zac în umbra unor maci,
fãrã dorinti, fãrã mustrari, fãrã cãinti
si fãrã'ndemnuri, numai trup
si numai lut.
Ea cântã
si eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naste sufletul.

În marea trecere

Soarele'n zenit tine cântarul zilei.
Cerul se dãruieste apelor de jos.
Cu ochi cuminti dobitoace în trecere
îsi privesc fãrã de spaimã umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o'ntreagã poveste.

Nimic nu vrea sã fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigã prin pãduri
dupã îndepãrtata-i copilãrie,
ca un cerb bãtrân
dupã ciuta lui pierdutã în moarte.

Poate a pierit sub stânci.
Poate s'a cufundat în pãmânt.
În zadar i-astept vestile,
numai pesteri rãsunã,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fãrã rãspuns,
o, de-ar fi liniste, cât de bine s'ar auzi
ciuta cãlcând prin moarte.

Tot mai departe sovãi pe drum -
si, ca un ucigas ce-astupã cu nãframa
o gurã învinsã,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna sã tacã,
sã tacã.

Cãlugãrul bãtrân îmi sopteste din prag

Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pân'apune soarele?

Vreau sã-mi dau sufletul
deodatã cu serpii striviti în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m'am zvârcolit si eu în pulbere ca ei?
Nu m'am sfredelit si eu în soare ca ei?

Viata mea a fost tot ce vrei,
câteodatã fiarã,
câteodatã floare,
câteodatã clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, si golul mormântului
îmi sunã în urechi ca o talangã de lut.
Astept în prag rãcoarea sfârsitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia tãrâna un pumn
si mi-o presarã pe cap în loc de apã si vin.
Boteaza-mã cu pãmânt.

Umbra lumii îmi trece peste inima.

Sufletul satului

Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred cã vesnicia s'a nãscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pãmânt undeva.
Aici se vindecã setea de mântuire
si dacã ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e searã.
Sufletul satului fâlfâie pe lângã noi,
ca un miros sfios de iarbã tãiatã,
ca o cãdere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singurãtatea ta ascunsã,
Dumnezeule, dar ce era sã fac?
Când eram copil mã jucam cu tine
si'n închipuire te desfãceam cum desfaci o jucãrie.
Apoi sãlbãticia mi-a crescut,
cântãrile mi-au pierit,
si fãrã sã-mi fi fost vreodatã aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în tãrânã, în foc, în vãzduh si pe ape.

Între rãsãritul de soare si-apusul de soare
sunt numai tinã si ranã.
În cer te-ai închis ca'ntr'un cosciug.
O, de n'ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pãmânt ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, aratã-te, Doamne,
sã stiu ce-astepti de la mine.
Sã prind din vãzduh sulita veninoasã
din adânc azvârlitã de altul sã te rãneascã sub aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici mãcar rugãciunea mea.

Iatã, stelele intrã în lume
deodatã cu întrebãtoarele mele tristeti.
Iatã, e noapte fãrã ferestre'n afarã.
Dumnezeule, de-acum ce mã fac?
În mijlocul tãu mã dezbrac. Mã dezbrac de trup
ca de-o hainã pe care-o lasi în drum.

Somn

Noapte întreagã. Dãntuiesc stele în iarbã.
Se retrag în pãdure si'n pesteri potecile,
gornicul nu mai vorbeste.
Buhe sure s'asazã ca urne pe brazi.
În întunericul fãrã de martori
se linistesc pãsãri, sânge, tarã
si aventuri în cari vesnic recazi.
Dãinuie un suflet în adieri,
fãrã azi,
fãrã ieri.
Cu zvonuri surde prin arbori
se ridicã veacuri fierbinti.
În somn sângele meu ca un val
se trage din mine
înapoi în pãrinti.

Paradis în destrãmare

Portarul înaripat mai tine întins
un cotor de spadã fãrã de flãcãri.
Nu se luptã cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretudindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu pãr nins
înseteazã dupã adevãr,
dar apele din fântâni
refuzã gãletile lor.
Arând fãrã îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcã în fân:
vai mie, vai tie,
pãianjeni multi au umplut apa vie,
odatã vor putrezi si îngerii sub glie,
tãrâna va seca povestile
din trupul trist.

Cântãreti bolnavi

Purtãm fãrã lacrimi
o boalã în strune
si mergem de-a pururi
spre soare-apune.

Ni-e sufletul spadã
de foc stinsã'n teacã.
Ah iarãsi si iarãsi
cuvintele seacã.

Vânt vesnic rãsunã
prin cetini de zadã.
Purces-am în lume
pe punti de baladã.

Strãbatem amurguri
cu crini albi în gurã.
Închidem în noi un
sfârsit sub armurã.

Purtãm fãrã lacrimi
o boalã în strune
si mergem de-a pururi
spre soare-apune.

Rãni ducem - izvoare -
deschise sub hainã.
Sporim nesfârsirea
c'un cântec, c'o tainã.

La cumpãna apelor

Tu esti în varã, eu sunt în varã. În varã pornitã
cãtre sfârsit, pe muche-amândoi la cumpãna apelor.
Cu gând ducãus - mângâi pãrul pãmântului.
Ne-aplecãm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveste în jos! Priveste'ndelung, dar sã nu vorbim.
S'ar putea întâmpla sã ne tremure glasul.
Din poarta'nãltimei si pânã'n vale
îmbãtrâneste, ah, cât de repede, apa. Si ceasul.

E mult înapoi? Atâta e si de-acum înainte
cu toate cã mult mai putin o sã parã.
Ne-ascundem - stins arzând - dupã nãluca de varã.
Ne'nchidem inima dupã nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboarã ca fumul
din jertfa ce nu s'a primit. De-aici luãm iarãsi drumul
spre tãrna si valea trãdate 'nmiit
pentr'un cer chemãtor si necucerit.

Lauda suferintei

Atâtia dintre semeni nu prea stiu
ce sã înceapã'n zori cu suferinta.
Ei nu-si dau seama nici spre searã de prilejul
chemat sã'nalte mersul, cunostinta.

Suferinta poate fi întuneric, tãciune în inimã,
pe frunti albastru ger,
pe coapsã ea poate fi pecete arsã cu fier,
în bulgãre de tãrânã
o lacrimã sau sâmbure de cer.

Nu mai calcã pe pãmânt
cine calcã'n suferintã.
Ea schimbã la fatã argila, o schimbã în duh
ce poate fi pipãit, duios, cu stiintã.

Tatã, carele esti si vei fi,
nu ne despoia, nu ne sãrãci,
nu alunga de pe tãrâmuri orice suferintã.
Alungã pe aceea doar care destramã,
dar nu pe-aceea care întãreste
fiinta'ntru fiintã.

Fã ca semenii nostri,
de la oameni la albine,
de la'nvingãtori la biruiti,
de la'ncoronati la rãstigniti, sã ia aminte
cã existã pretutindeni si aceastã suferintã,
pânã astãzi si de-acum înainte
singura legãturã între noi si tine.

Strofe de-a lungul anilor

Când prin oras calci lin pe strãzi
sãmânta ulmilor, si'n mers
în adevãruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muschiul de pãdure mult
ne-alinã'n varã verde dor
si glasul picurat ti-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bãtaia vântului
mlãdie umbli pe colnic,
pe'ntinderea pãmântului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsã si prisos
ne bucurãm de câte sânt
si cântã pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îti ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazãnoapte pânã'n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinãrind, alãturea,
noi mânã'n mânã ne gãsim
cu ochii la aceeasi stea -
mai e nevoie de destin?