Serviciul Propagandei Scrise

CARTEA PREOTULUI PĂLĂGHITĂ

-o analiză si un răspuns-

de GHEORGHE COSTEA

Biblioteca "GENERATIA NOUĂ", Madrid, 1972

Editia a II-a: Editura "GORDIAN", Timisoara (transcriera actuală)

   Apărută prima editie în Argentina în 1951, cartea a fost un soc pentru legionarii din exil. Ea a venit într-un timp când lumea era ocupată să-si aranjeze o oarecare situatie materială. In tările din Europa apuseană, devastate de război, structurile economice si sociale erau prăbusite si, ca nenorocirea să fie deplină, peste populatia ei mai năvăleau valuri de milioane de refugiati din răsăritul continentului căzut pradă comunismului. In emisfera vestică, prima tară care a deschis portile refugiatilor anticomunisti din Europa, adică si legionarilor, a fost Argentina lui Peron. In Europa, după război, în mai multe centre din Austria si Germania, cât si la Paris, au luat nastere comitete de refugiati, în bună parte formate din legionarii din Germania de pe timpul războiului, cât si din militarii care făcuseră parte din Armata Natională a Guvernului de la Viena. Misiunea acestor comitete era să se îngrijească de legalizarea situatiei juridice a acestor destărati si eventual să le acorde o oarecare asistentă materială din subventii primite de la diferite organizatii de binefacere. La Salzburg se înfiripase si un mănunchi de actiune imediat după prăbusirea Germaniei sub conducerea lui Traian Borobaru si Mircea Dimitriu si care în 1948 au scos prima revistă din exil, mimeografiată, "Rosu, Galben si Albastru", ca organ de legătură între refugiatii împrăstiati pe tot cuprinsul Europei. Din ea au apărut patru numere, ca apoi să-i urmeze revista lunară "Vestitorul". In Paris, si apoi mutată la Rio de Janeiro, Brazilia, sub conducerea lui Faust Brădescu, a apărut revista Dacia. Acestea au fost primele manifestări de viată politică si culturală în exil. Cine se gândea atunci, în acele vremuri de haos si de mari lipsuri, la o istorie a Miscării Legionare si mai ales, pentru cine? Căror nevoi putea să răspundă atunci o astfel de carte când întreaga istorie a Europei era scrisă si rescrisă în spiritul si-n vederile celor care s-au erijat în "judecători" ai omenirii la Tribunalul de la Nüremberg?  In Europa, agentii sovietici si cei ai guvernelor comuniste din tările satelite erau ocupati cu vânatul "fascistilor" din Vest pentru a împiedica orice înjghebare de activităti anticomuniste. In aceste împrejurări, singurii care puteau avea un interes la o istorie scrisă "pe măsură", "la comandă", a Miscării, care să ofere capete de acuzare împotriva legionarilor si argumente pe care să se clădească întreg esafodajul operei de lichidare definitivă a Miscării Legionare, era regimul comunist de la Bucuresti si patronii săi conspirativi care dictau sentintele condamnatilor de la Nüremberg. Acuzatia capitală care i se aduce Comandantului de către Preotul Palaghită în cartea sa si care a fost apoi reluată de fiecare dată de către capitularzii si cozile de topor în "Vatra", în cărti si în scrisori circulare, a fost că prin "agitatiile sale"  (de ce nu ale Comandamentului Miscării de atunci?) a înlesnit, a dat prilej, motivare lui Carol să-l ucidă pe Căpitan si pe ceilalti legionari. O astfel de acuzatie nu putea să se nască în mintea unuia cu mintea întreagă, stiut fiind devotamentul legionarilor fată de Căpitan, disciplina si spiritul de jertfă care domnea atunci în Miscare. Ea nu putea să fie decât produsul aceleiasi conspiratii care l-a ucis pe Căpitan, pentru că altfel se naste întrebarea: de ce a fost arestat Căpitanul si celelalte căpetenii legionare? Ce altă intentie ar fi putut avea Regele si guvernul său fată de Miscare? Dar planul asasinilor mergea si mai departe: odată cu uciderea Căpitanului si a celorlalte căpetenii legionare care le-au căzut în mână, trebuia să fie asasinat si spiritul Miscării Legionare, lucru care nu putea fi obtinut decât prin a denigra masiv Miscarea ca organizatie si legionarii rămasi în viată si în special pe Comandant. Pentru a obtine însă un rezultat cât mai bun în această actiune trebuiau să fie recrutati, prin santaj sau cumpărare, oameni din "interior", legionari decăzuti, capitularzi. La scurtă vreme după asasinarea Căpitanului, sub presiunea organelor de teroare, în sânul celor din lagăre s-au ivit primele defectiuni, primele cazuri de "dezicere" de Legiune, în fruntea cărora s-a plasat însusi Comandantul Bunei Vestiri Ilie Gârneată, acela adică la care Părintele Palaghită face apel în cartea sa să salveze Miscarea Legionară din mâinile Comandantului. Care au fost rationamentele, mijloacele si planurile acestor conspiratori? Pe lângă multe alte argumente, dovezi si mărturii care sunt puse în circulatie, să recurgem si la cartea "La bete sans nom, Enquete sur les reponsabilités", a lui Charpeleu, apărută în 1994 în "Les Nouvelles Editions Diplomatiques", unde autorul spune:

O recunoastere bine venită pentru confirmarea pozitiilor

  "Voi încă nu v-ati dat seama câtusi de putin de întinderea pagubei ce ni se poate imputa. Noi suntem intrusii. Noi suntem distrugătorii. Noi suntem revolutionarii. Noi ne-am însusit propriile voastre bunuri, idealurile voastre, destinul vostru. Noi le-am călcat în picioare. Noi suntem cauza primară nu numai a ultimului vostru război, ci aproape a tuturor războaielor voastre. Noi nu numai că suntem autorii revolutiei din Rusia ci si instigatorii aproape a tuturor revolutiilor din istoria voastră. Noi am adus dezunirea si dezordinea în viata voastră privată si în viata voastră publică. Si noi o mai facem încă astăzi. Nimeni nu poate să spună cât timp vom continua să facem aclasi lucru."

Marcus Elie Ravage, "Century Magazine", Ianuarie 1928 

"Ziua în care un evreu a ocupat o functiune civilă, acel stat crestin a devenit în pericol. Aceasta este exact si antisemitii care spun că evreii au distrus notiunea de stat ar putea mai just să spună că intrarea evreilor într-o societate simbolizează distrugerea acelui stat"

Bernard Lazare, "L'Antisemitism, son Histoire et ses Causes "

"Francomasoneria este o institutie evreiască, a cărei istorie, grade, simboluri si parole sunt evreiesti de la început până la sfârsit."

"Israelite of America", 3 August 1866

"Francmasoneria este născută în Israel."

"Jewish Tribune ", 29 Oct. 1925

"Anglia se luptă pentru noi, pentru cauza evreiască si în această luptă ea este sprijinită de francmasoneria din întreaga lume."

"Jewish Chronicle ", Octombrie 1940

"Din 670.000 de francmasoni în Europa, 475.000 sunt în Anglia. Din 4,5 milioane de francmasoni în întreaga lume, 3,5 sunt în America"

Statistiques maconiques, Extras din "La bete sans nom", pag. 119

"Noi trebuie să exterminăm cele mai bun elemente asa ca acea tară să nu-si mai poată găsi nici căpetenii, nici conducători. In felul acesta îi vom lua orice putintă de a rezista puterii noastre"

Circulară în idish a Comitetului Central al Ligii Internationale Israelite, Petrograd , 1919

"Noi putem afirma fără nici o ezitare că "Marea Revolutie Rusă" a fost realizată de mâini evreiesti… Am fost noi si numai noi acei care am condus proletariatul rus spre aurora internationalei si astăzi cauza bolsevismului stă încă în mâinile noastre puternice. Simbolul iudaismului, steaua cu cinci colturi, si simbolul Sionismului, steaua cu sase colturi, astăzi sunt adoptate de către bolsevism si cu aceste simboluri va fi extirpată burghezia"

M. Cohan , "Le Communiste", Kharkof ,12 Aprilie 1919

"Dacă a existat un om politic în Europa care de la aparitia Rusiei Sovietice să fi sesizat, cu toată teama rationamentului si a presentimentului, semnificatia justă al acestui eveniment pentru istoria mondială, este - dreptate trebuie să i se acorde - Dl Churchill. El a înteles din primul moment nevoia de a distruge răul înainte de a se instala definitiv în organismul omenesc si ne-a făcut o prezentare a eforturilor sale în Consiliul celor Cinci (Conseil de Cinc) pentru a combate Bestia fără nume ("La Bete sans nom", după cum a numit-o el însusi), cât mai este timp. "

"La Bete sans nom, Enquete sur les responsabilité", apărută în "Les Nouvelles Editions Diplomatiques", 1944, pag.33

"Asta va fi afacerea noastră să organizăm o blocadă morală si economică a Germaniei si va fi în final tot afacerea noastră să declansăm împotriva ei un război fără milă."

Bernard Lipschitz-Lecache, în "Le Droit de Vivre", 13.XI.1938 "

De ce trebuia sa moara Capitanul

"Bine făcut!" a afirmat "Times", "New York Times" si toată presa anglo-saxonă cu ocazia asasinării lui Codreanu si a masacrării legionarilor.

"Ziua în care toate dosarele vor fi deschise, ziua în care cei care se vor afla la posturile de conducere vor putea si vor vrea să vorbească, vom afla- din partea mea eu sunt convins de acum- că asasinarea lui Codreanu a fost pentru istoria Europei ceea ce a fost asasinarea lui Calvo Sotelo (parlamentar anticomunist, nn) pentru soarta Spaniei; a fost actul liberator de destine încă înlăntuite, după care nu-ti mai rămâne altceva de făcut decât să ocupi pozitiile cu arma în mână si fără întârziere, dacă vrei să nu te măture furtuna. Pentru orice guvern bine informat - si Berlinul era - nu exista o altă explicatie a acestei crime. In planul de încercuire al Germaniei, planul Barthou-Titulescu, România juca un rol cheie. Fără adeziunea ei, promisiunile de colaborare ale Uniunii Sovietice pierdeau cea mai mare parte din însemnătatea la care se astepta atât din punct de vedere pur militar cât si politic: încurajare pentru cercurile si guvernele timorate si amenintare pentru cei care manifestau prea multă independentă."

Extras din "La bete sans nom", pag. 131

"Miscarea legionară a plătit cu mai mult de 60.000 de ani de închisoare, cu mai mult de 1.000 de asasinati (strangulati în celule sau asasinati în masă), fără a mai pune la socoteală torturile din închisori, exilarea, confiscarea averii, interdictiile de a mai ocupa un post la stat sau particular, campaniile, de cele mai infame calomnii si toate celelalte căi imaginabile de persecutie. Onoarea de a fi fost în România mai mult de un sfert de secol campioana de neînvins a Lumii Occidentale în lupta ei împotriva <Bestiei Fără Nume>."

"După asasinarea lui Codreanu si după actiunea de exterminare a Miscării Legionare, cu garantiile oferite si acceptate ale Marii Britanii atât la Bucuresti cât si la Varsovia, ambiguitătile care până atunci asigurau Germania, au dispărut dintr-o lovitură. Unanimitatea de opinii a fost realizată în Polonia si opozitia la vederile Suveranului si ale guvernului său au fost înăbusite în sânge în România; nici o divergentă nu mai există între Varsovia si Bucuresti. Vidul politic si militar existent până atunci a fost umplut. Incercuirea a devenit pentru Germania pentru prima dată o realitate. A fost această realitate care a fortat, după cum am văzut, vicleana întelegere germano-sovietică; a fost această realitate care a fortat un reglement rapid a problemei germano-poloneze."

Extras din "La bete sans nom", pag. 200-201

"Niciodată ideea unui război nu a fost atât de clară ca aceea a războiului actual. Umanitatea este divizată astăzi în două grupe care luptă fiecare pentru o idee. Este lupta conceptiei evreiesti asupra vietii împotriva conceptiei inamicilor evreilor. Pentru asta se luptă întreaga lume"

"The American Hebrew", 20.12.1940

Aici se termină citatele din cartea "La bete sans nom", a lui Charpeleu, în care autorul ajunge la concluzia că pentru soarta Europei asasinarea Căpitanului a însemnat ceea ce a însemnat asasinarea lui Calvo Sotelo pentru soarta Spaniei, când Spania a fost declarată republică si a fost instaurat un regim socialisto-comunist. Oficiosul "The American Hebrew" din dec. 1940 spune că: "Este lupta conceptiei evreiesti asupra vietii împotriva conceptiei inamicilor evreilor. Pentru asta se luptă întreaga lume"; Asta era înclestarea în care era prinsă Miscarea. In timp ce Charpeleu ridica în slăvi Legiunea, declarând-o campioana mondială în lupta împotriva "Bestiei fără Nume", Păr. Palaghită cu Vălimăreanu, N. Iliescu, Zeană et Co. la cererea conspiratorilor, încearcă să reducă Miscarea după moartea Căpitanului la niste zvârcoliri interne meschine. Este un foarte abject rol de coadă de topor.

Gheorghe Costea si-a publicat răspunsul la cartea lui Palaghită în 1972 încât toată lumea din exil interesată de problemele Miscării a avut suficient răgaz să se documenteze. Prin retipărirea ei acum noi ne facem o datorie fată de prietenii si legionarii din tară si mai ales fată de tineretul doritor să afle adevărul despre Miscare si despre nesfârsitele încercări ale mereu aceleasi conspiratii anti-legionare de a îngropa si Miscarea sub o lespede de distorsiuni, calomni si denigrări care să o facă respingătoare pentru cei care mai visează un viitor luminos neamului si României noastre.

* * *

   "Calcă-te pe tine în picioare pentru această unitate. Ea, unitatea, ne va da biruinta. Chiar dacă ne vom găsi pe un drum gresit, de vom rămâne uniti, vom iesi biruitori", sunt cuvintele, este prorunca Căpitanului menită să ne asigure victoria si tocmai această lege a fost ocolită cu grijă de Părintele Palaghită si în schimb a născocit o argumentatie de rea credintă care să-i acopere intentia mârsavă. In special trebuia atacat acela care a ridicat steagul Legiunii pentru a continua lupta Căpitanului. Cartea lui Palghită a apărut in 1951 si ea nu a fost destinată exilului, care era format în mare parte din legionari si care au si înfierat-o prin răspunsul dat de Gheorge Costea pe care-l reproducem aici. Cartea a fost destinată nevoilor Securitătii. Cum regimul comunist credea că s-a instalat la putere în România pe vecie, probabil că Părintele Palaghită s-a întrebat de ce să îndure o viată întreagă mizerie când cu "un hârdău de lături" (cum a caracterizat dl. Vasile Iasinschi cartea Păr. Palaghită) vărsat peste Legiune poate să-si aranjeze o soartă mai plăcută, că doar tot nu se va mai putea schimba situatia. Acelasi rationament l-a făcut probabil si Dl. Ilie Gârneată în lagărul de la Miercurea Ciuc când a dat declaratia de desolidarizare de Căpitan, ca să scape de mizerie. Dar Dl. Ilie Gârneată pe calea alunecărilor s-a dus si mai departe, el s-a lăsat si de religia sa, în 1945, pe vremea când se găsea în Italia si a trecut la catolicism. Mai târziu, găsindu-se în masină cu părintele Vasilovschi, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, în drum spre Austria, Păr. Vasilovschi l-a întrebat pe Bădia Gârneată de ce a trecut la catolicism. La asta Bădia i-a răspuns: "De mizerie, Părinte Vasilovschi, din cauza mizeriei." Trecut la catolicism când se găsea în lagărele din Italia, a fost luat în grijă de Caritas, si astfel Bădia Gârneată a scăpat de mizerie. La acest om a făcut apel părintele Palaghită si apoi toti dizidentii din exil ca să "salveze" Miscarea Legionară din mâinile lui Horia Sima, la omul care s-a lepădat atât de Legiune cât si de credinta sa ortodoxă. Un astfel de om doreste conspiratia antilegionară să ajungă să conducă Legiunea, pentru că atunci n-ar mai stânjeni-o cu nimic. O să ni se spună că nu-i frumos să dezgropăm mortii si să reamintim situatii penibile din trecutul nostru, lucruri care au avut loc acum mai bine de o jumătate de secol. Bucuros le-am lăsa îngropate dacă ele nu ar fi mereu scoase la iveală tocmai de aceia care ar trebui să-i respecte Bădiei Gârneată mai mult un somn de veci mai tihnit, dar cartea Păr. Palaghită, în care i-a solicitat rolul de "salvator" al Miscării, a fost retipărită recent, anul trecut, în 1993, la Bucuresti si se bucură de o largă difuzare din partea dizidentilor. Pentru asta ei se bucură de sprijinul pe fată sau tacit al cercurilor masonice si neocomuniste din România cât si cele din exil. Cartea a ajuns să fie oferită publicului din Câmpul Românesc din Hamilton de către însusi dl. N. Iliescu, coordonatorul dezertorilor si capitularzilor Legiunii, ajutat fiind de dl Bălasu. Ca o reactiune la această nouă aparitie a cărtii Păr. Palaghită, redăm următoarele articole apărute în "Gazeta de Vest" si "Puncte Cardinale" în numerele din mai si iunie 1993:

 Oare sa fie Dan Zamfirescu mai bun decât Mircea Eliade ?

de Preot Victor Moise

  "Domnul Dan Zamfirescu prefatează cartea intitulată "Istoria Miscării Legionare" apărută în editura "Roza Vânturilor", anul acesta, "scrisă de un legionar" si încadrată în "colectia contributii la istoria completă si adevărată a românilor". In numele adevărului si al bunului simt, care lipsesc din această prefată, ne simtim obligati să facem unele precizări. Continutul prefatării domnului Dan Zamfirescu nici nu se încadrează în adevărul istoric si nici nu-l ajută pe cititor să-l afle, ci, din contră, cu ură si cu idei preconcepute, desfigurează adevărul si duce la îngreunarea descoperirii lui de către cititor. De altfel titlul cărtii nici nu corespunde continutului, si nu-i decât o firmă care să-i atragă pe cititori si să-i determine să cumpere cartea. Mult mai potrivit ar fi fost titlul dat de preotul Stefan Palghită cărtii pe care a tipărit-o la Buenos Aires în 1951, anume "Garda de Fier spre reînvierea României" pe care o si vedem la pagina 40 a asa-zisei "Istorii a Miscării Legionare". Desi pe copera cărtii, în medalion, este prezentat chipul lui Corneliu Zelea Codreanu, faptul nu-l împiedică pe prefatator să-l denigreze, în ciuda declaratiilor cuprinse în continutul cărtii. Datorită celor scrise de domnul D. Zamfirescu în prefată, deducem că această publicatie nu-i decât răspunsul românesc la "colectia istorie si adevăr" a fundatiei "Buna Vestire", pentru ca în locul adevărului să se aseze minciuna. Domnul D. Zamfirescu nu ne lasă să apreciem singuri ceea ce a scris preotul Stefan Palaghită, ci ne pune niste ochelari pe nas, prin care nu vedem decât cea ce doreste domnia sa. "Zidul minciunii si al răstălmăcirii", despre care ne previne, este tocmai scopul prefatării cu care ne intoxică. Ni se vorbeste de trebuinta ca să fie liberă căutarea adevărului, dar împotriva acestei trebuinte, domnia sa se manifestă cu ură, cu răutate, cu idei preconcepute. Probabil din dorintă de credibilitate, domnul D. Zamfirescu (în lipsa unor aprecieri făcute de cei care-l cunosc) decară "calitatea sa manifestă si nedismulată de nationalist (asa cum au fost Bălcescu, B.P. Hasdeu si Eminescu si N. Iorga si G. Călinescu si Nae Ionescu si Mircea Eliade)" (pag.7). Dar. Ca nu cumva cineva să nu înteleagă gresit "nationalismul" domniei sale, se grăbeste să adauge: "(că este) si adversar explicit si consecvent al combinatiei paradoxale dintre revolver si Evanghelie"(pag.7). Ce exprimare elocventă. Parcă am citi din Emil Cioran. Să ne scuzati domnule D. Zamfirescu, dar noi n-am stiut că sunteti asa un nationalist de mare ca Eminescu sau ca Nae Ionescu. Nu vă temeti că s-ar putea ca această prefată să fie citită si de "excelenta sa" si să vă pătati reputatia pe care o aveti? In smerenia noastră, nu ne dăm seama prin ce sunteti în rând cu Hasdeu sau cu Iorga, cu Nae Ionescu sau cu Mircea Eliade, desi am citit si răscitit lucrarea domniei voastre "Invătăturile lui Neagoe". Recunoastem că si înaintea domniei voastre s-a mai scris despre pistol si Evanghelie, dar ni se pare că acei "scriitori" din Sărindar nu erau nici români, nici licentiati in teologie si nici doctori în filologie, si nici măcar nationalisti de talia lui Bălcescu, Eminescu sau Mircea Eliade. Singur ziceti, în această buclucasă prefată că "se trece de la căutarea adevărului la fortarea lui". Suntem convinsi de aceasta si proba cea mai la îndemână este tocmai această prefată. Singur mărturisiti că sursele de informare au fost alese. De cine au fost alese? Cu ce scop au fost alese? Cât sunteti de departe de <sineira et studio>? Desigur, asa cum afirmati, nu orice istoric are dreptul să transforme istoria în apologie, dar cânde e vorba de un istoric de talia lui Hasdeu sau Iorga, desigur, lucrurile se schimbă. Quod licet Jovi non licet buovi. In cazul de fată ni se pare că Hasdeu, Eminescu, Iorga sau Nae Ionescu pot fi comparati cu Jupiter, dar pe cine să comparăm cu boul din zicală? Pentru defăimările pe care le contine, cartea preotului Palaghită este socotită "capitală" dar pentru elogiile aduse celeilalte părti ea este rodul unei "deformări profesionale, este un fel de evanghelie a liderului venerat". Dacă la preotul Palaghită "admiratia sa nu cunoaste margini si dacă fanatismul său legionar atinge culmi mistice" el nu mai poate fi obiectiv iar lucrarea nu mai poate fi socotită de istorie drept "capitală". Dar pe domnul Zamfirescu nu-l interesează adevărul ci ponegrirea chiar cu riscul de a face afirmatii care pot fi dovedite ca necinstite. Iată un caz: La pagina 7 din prefată scrie: "După observatia incisivă a lui Mircea Eliade (Miscarea Legionară) a fost mai aproape de o sectă religioasă"? a spus Mircea Eliade "sectă" pentru a defini Miscarea Legionară? Un licentiat în teologie este dator să stie ce este o sectă religioasă. Oare un doctor în filologie nu-si dă seama de valoarea cuvintelor si de rolul lor într-un text? In volumul II al memoriilor sale, Mircea Eliade, la pagina 26, scrie douăsprezece rânduri despre Corneliu Codreanu si despre organizatia sa. Pentru o cât mai cuprinzătoare si mai corectă întelegere ar trebui să cităm acest paragraf în întregime, ca să-l integrăm în context. Deci să prezentăm acest lung citat: "Nu stiu cum va fi judecat în istorie Corneliu Codreanu. Fapt este că, după patru luni de la fenomenalul succes electoral al Miscării Legionare, seful ei se afla condamnat la zece ani de temnită grea; iar după încă cinci luni era executat. Evenimentele care mi-au reconfirmat că generatia noastră nu are destin politic. Probabil că Corneliu Codreanu nu m-ar fi contrazis. Căci, pentru el, Miscarea Legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de esentă etică si religioasă. Repetase de atâtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui om nou. Stia de mult că regele îi pregăteste pieirea si, dacă ar fi vrut, s-ar fi putut salva, refugiindu-se în Italia sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decât purifica si întări Miscarea Legionară; credea de asemenea în propriul lui destin si în protectia Arhanghelului Mihail" (pag.26). Să compare cititorul acest text al lui Mircea Eliade cu tot ce scrie D. Zamfirescu în "prefată" si să aprecieze dacă nationalismul lui Mircea Eliade poate fi alăturat cu "nationalismul" domnului Dan Zamfirescu, cel putin asa cum reiese el din mentionata prefată? Zicea domnul Zamfirescu: "Căpitanul era bun crestin în ochii lui si ai adeptilor" că era o "contradictie izbitoare între crestinismul <sui generis> al legionarilor si traditia crestină". Să credem că D. Zamfirescu este un mai bun istoric al religiilor decât Mircea Eliade? Să cred că D. Zamfirescu îl cunostea mai bine pe Corneliu Codreanu decât Mircea ELiade? Dar faptele relatate în "cronologia" de la paginile 15-37, din cartea pe care o prefatează, contrazic afirmatiile grotesti din prefată. Mai sunt si alte cărti care îl contrazic pe domnul Dan Zamfirescu: "Din luptele tineretului român", sau "Morminte vii" de Nistor Chioreanu, sau "Cum am cunoscut Legiunea ArhanghelulMihail" a lui Ovidiu Gules s.a.m.d. In cartea prefatată se face un bilant pe care domnul Zamfirescu îl ignoră. (Ar fi de folos să revadă paginile 23-27). Despre jertfele personale nu se face pomenire. Mota si Marin nu sunt luati în seamă dar pentru pedepsirea lui Stelescu scrie o pagină domnul Zamfirescu. Nu. Hotărât lucru, domnul Dan Zamfirescu nu este un ghid în muzeul Miscării Legionare. Domnia sa se vrea predicator în convoiul de înmormântare pe care-l descrie Eminescu:

 "Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, /Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare./ Iar deasupra tuturor va vorbi un mititel/ Nu slăvindu-te pe tine. lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră./ Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? / Ei vor aplauda desigur biografia subtire/ Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,/ C-ai fost un om cum sunt si dânsii. Măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca dânsul./ Astfel încăput pe mâna orsicui, te va drege, / Rele-or zice că sunt toate câte nu vor întelege./ Vor căta vietii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăti si mici scandale/ Astea toate te apropie de dânsii. Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele si vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Intr-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit".

Ca răspuns la rănile pe care mi le-ati făcut, v-as ruga să vă răsfrângeti sufletul în sângele miilor de legionari ucisi de Carol si de comunisti, să vă pară rău de neadevărurile afirmate si oferite tineretului român ca otravă si să slujiti adevărului adevărat, nu adevărului părut, altfel e păcat si de licenta în teologie si de doctoratul în filologie - titluri cu care vă place să vă prezentati dar pe care - se pare - le onorati mai putin.

Câmpulung Moldovenesc la 26 Aprilie 1993

Spovedania unei "curve bătrâne"

  "Eu în materia asta sunt curvă bătrână!", declară la un moment dat d-l Dan Zamfirescu în amplul interviu consemnat de C. Stănescu si Lelia Munteanu ( "Adevărul literar si artistic" din 9 mai 1993, pag.3-5). "Materia" cu pricina nu era altceva decât activitatea de colaborator al Securitătii, de care D.Z. se arată foarte mândru, cu tupeul si cinismul tuturor nostalgicilor ceausisti din această spetă (Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Paul Anghel, Ion Gheorghe, Paul Everac etc. ). "Sunt filolog si securist: două calităti care cer precizie, ne pune dumnealui în vedere. Pe calitatea sa de teolog ("<aproape> doctor în teologie" cum însusi se recomandă) pare a miza mai putin, negăsind-o, se vede, suficient de "precisă"! Probabil că dacă Ceausescu n-ar fi fost atât de rigid, d-l Dan Zamfirescu n-ar fi ezitat să devină "teologul oficial" al regimului comunist din România si atunci ar fi avut încă un prilej de "legitimă mândrie"... In numărul următor al aceleiasi publicatii, d-l Dan Zamfirescu revine cu câteva lămuriri (pag.10), care nu schimbă însă esential lucrurile, de vreme ce autorul ne asigură că "nu înseamnă că neg autenticitatea textului tipărit si nici nu stirbesc gratitudinea mea atât fată de conducerea revistei cât fată de semnatarii interviului" (ce i-ar fi îngăduit, "pentru prima oară după Revolutie" să-si colporteze necenzurat "ideile si convingerile"!)  "Spovedania" începe cu recunoasterea activitătii pe care a desfăsurat-o - <fără a-l fi silit cineva> - în slujba Securitătii, începând din 1971. Acolo se află chintesenta operei sale ("notele mele de acolo, care erau singurele lucruri scrise fără cenzură"; "partea mea de operă cea mai valoroasă, pentru că toate analizele <geniale>politice erau acolo"). Ne-am permis să subliniem cuvântul "geniale", pentru că el poate sugera explicatia psihologică a cazului D.Z. Dumnealui nu este, ce-i drept, singurul ins "genial"; e un anturaj de "genii" în care s-a tot ,miscat (norocos, de!), "geniali", mai fiind si "Paulică", sau, mă rog, "Don Paulică" (nimeni altul decât prozatorul Paul Anghel, despre care D.Z. a sustinut de altfel, în paginile "Săptămânii "de pe vremuri, că ar fi "Lev Tolstoi al românilor"!), ca si Nicolaie Ceausescu (sub care, afirmă D.Z., "România a făcut 20 de ani de politică mondială", oprind "marile puteri din goana lor nebună spre dezastru" si înscriind astfel "cea mai mare epocă din istoria românilor": vestita "epocă de aur" !). "Pamfletat genial" e si C.V. Tudor (desi "România Mare", recunoaste cu întârziere D.Z., după ce a publicat în ea un morman de articole, "este ca si cum ai face un bordel si ai scrie pe el: Patriarhia Română"). Un spectacol frizând "genialitatea" ar mai fi si Adrian Păunescu ("Eu îl citesc în fiecare zi cu mult interes. Singura dramă este că nu reuseste să fie si un om de stat"!). In ce-l priveste pe "liliacul" Marin Sorescu, lui i s-ar fi cuvenit Premiul Nobel! Vedeti dumneavoastră, colcăiau (si mai colcăie!) geniile printre noi, iar noi îi credeam paranoici sau lingăi ("pupcuristi", ar zice un Cezar Ivănescu)! De unde se vede că geniile au rămas si astăzi tot neîntelese... Vă întrebati poate ce isprăvi a făcut "genialul" Dan Zamfirescu? Noi, desi nu-i băgasem de seamă "genialitatea", îl pretuiam pentru câteva cărti pe care i le citisem (cea despre "Invătăturile lui Neagoe Basarab", "Contributiile la istoria literaturii române vechi", mai recenta "Ortodoxie si catolicism" s.a.), dar din mărturisirile dumnealui reiese că altele sunt cele ce-l reprezintă cu adevărat (de care noi fie nu stiam, fie preferam să uităm): pe lângă "notele informative" de la Securitate volumul ditirambic pe care i l-a închinat lui Ceausescu, "Un om pentru istorie" ("Eu n-am nimic de retras din ce-am scris în cartea aceea", precizează dumnealui!), apoi un recent "text esential" despre Blaga (cenzurat însă, din invidie tovărăsească, de către Vadim, pentru că - ne lămureste D.Z. - "îmi dădea mie o anumită aură"!), cele 292 (sau 279) de pagini scrise de dumnealui din "Istoria literaturii române" a lui G. Ivascu (care, sărmanul, Dumnezeu să-l ierte, "nu prea avea condei"!), dar mai ales recenta prefată la "Istoria Miscării Legionare scrisă de un legionar "("Un prieten cu care m-am întâlnit de curând îmi spune: Domnule, extraordinar! Le-ai pus legionarilor lespedea e mormânt! Prefata aceasta a mea este într-adevăr lespedea de mormânt pusă de un nationalist român peste Miscarea Legionară"). Adevărat stabiliment nationalist de pompe funebre! Aci merită să ne oprim un pic, căci asa ispravă nu-i de colea! Va să zică preotul Palaghită (semnatarul "Istoriei" cu pricina) l-a "demonizat" pe Horia Sima, dar, spre indignarea lui D.Z., a umblat să-l sfintească pe Corneliu Codreanu. D.Z. îl "demitizează" la fel de popeste si pe acesta din urmă, cu constiinta de cioclu misionar, completând, chipurile, operatia de aneantizare a legionarismului: "I-am pus lui Codreanu această lespede". Nici o noutate, domnule Dan Zamfirescu! Noi de ciocli nu ducem lipsă! Din 1938 încoace peste Codreanu se pune lespede după lespede (de la cea de ciment a lui Carol II si Armand Călinescu si până la cea de abjectie fariseică pe care întelegeti s-o revendicati) – si tot n-ati reusit îngroparea lui definitivă! Iar dacă "crestinismul românesc a fost jertfă ", cum bine spuneti, cine s-a jertfit în acest secol, de bună voie, mai mult ca legionarii? Gasca de "genii" din care faceti parte?! Mai sustineti că legionarismul ar fi pus la un loc programatic, "Evanghelia si pistolul", reprezentând "un segment bolnav" al nationalismului românesc. Să fi fost Ceausescu al dumneavoastră "segmentul sănătos"?! Chiar credeti că Zelea Codreanu (căruia mai mult decât uciderea lui Manciu în "legitimă apărare" nu i se poate imputa nimic personal) a fost un criminal mai odios decât sceleratul din Scornicesti?! Si dacă tot vă lăudati cu punctul de vedere crestin, cum se explică totusi că acel "crestinism bărbătesc" al lui Stefan cel Mare ("degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat") l-a dus la: sfintenie? Sau cum se explică, dacă sunteti atât de consecvent crestin, admiratia nedisimulată pe care o aveti pentru "solutia radicală", dar "invidiabilă" a lui Mihai Viteazul, când cu căsăpirea creditorilor mai mult sau mai putin evrei? Ce se întâmplă cu "precizia" dumneavoastră de "filolog si securist"? Dar năzdrăvanele temerităti ale lui D.Z. nu se opresc aici. Ne mai e dat să aflăm (fără să se producă vreo dovadă palpabilă: "Eu personal n-am văzut dosarul, dar cineva mi-a spus că l-a văzut"!) că imprevizibilul Marian Munteanu, "Eckermann-ul modern", ar fi fost colaborator înrăit al Securitătii ( "După fiecare plimbare cu Petre Tutea făcea nota informativă, sustine D.Z.; oricât de multe s-ar explica însă într-o astfel de perspectivă, M.M. rămâne, până la producerea probelor, un ilustru calomniat, iar D.Z. un ilustru calomniator; nu stim dacă se poate spune că M.M. "n-are cap", dar cu a sa "mare ambitie personală" si "mare vocatie de lider", pare mai captivant decât capabilul D.Z); că ă utea si Noica ar fi lucrat si ei "direct" cu Securitatea; că un Radu Câmpeanu si un Corneliu Copsu ar fi reprezentat două culmi ale delatiunii; că "Eminescu ar fi fost primul comunist din România, nu Gherea", fiindcă a pus în versuri Manifestul Comunist, în "Impărat si proletar" - poem pe care, hotărât lucru, "genialul" D.Z. ori nu l-a citit până la capăt, ori l-a citit ca un ageamiu!); că Nae Ionescu, pe când zăcea în lagăr, alături de legionari, dintr-o notorie si liber-consimtită solidaritate, i s-ar fi adresat lui Armand Călinescu, într-o scrisoare, cam asa: "Mai dă-i în mă-sa de legionari, dă-mi si mie un post de ambasador!" s.a.m.d. Confuzia de planuri si de valori, pe fondul unei hipertrofii a eu-lui, pare să fie, în ultimă instantă, marea specialitate a d-lui Dan Zamfirescu. Să crezi că românii <de astăzi> sunt <axis mundi>, la concurentă <planetară> cu evreii, că Eugen Ionescu "e cel mai mare evreu al celei de-a doua jumătăti a secolului XX", că Paul Anghel e un al doilea Lev Tolstoi, că Eminescu ar fi fost în acelasi timp nationalist si comunist (ca Ilie Neacsu, bunăoară), că, în ierarhia sui generis a istoriilor noastre literare, Iorga ar sta înaintea lui Călinescu (iar volumul Ivascu-Zamfirescu pe locul trei), că Elena Ceausescu ("acea nenorocită") ar fi putut fi convertită "la o ambitie culturală", ba chiar prefăcută într-un "mit cultural", că generalul Plesită stăruie în mintea contemporanilor ca o figură "luminoasă", în vreme ce "Crez de generatie" de Vasile Marin "nu se poate citi" decât până la pagina 50 - toate acestea si-ar fi putut găsi locul în ungureasca "Istorie culturală a prostiei omenesti" sau în jidovitul "Eseu pentru lumea lui Caragiale"! Nu stim dacă "Mitică getic" exista deja la Tomis, cum presupunea G. Călinescu, dar apare tot mai cert că "miticismul" este o trăsătură a noastră tot mai specifică si că sub semnul lui tindem să păsim în al treilea mileniu, mai "destepti" si mai "precisi" ca niciodată...

V.A.M.

Către cititori

Am început de prin anul 1964 să mă ocup de cartea preotului Palaghită. Desi lucrarea era gata mai demult, nu i-am dat drumul în speranta că fie Comandantul Bunei Vestiri, Ilie Gârneată, fie Dl Papanace, se vor îngriji ei însisi să tragă linia despărtitoare între istoria Legiunii si această odioasă înscenare. Cum nu s-a produs nici un gest relevant, care să condamne cartea si pe autorul ei din partea acelora care – se pare - n-au fost străini de publicarea ei, am socotit că nu mai am dreptul să tin în sertar materialul ce-l posed. Nu scriu această brosură pentru a aprinde din nou rugul neîntelegerilor, ci pentru a apăra memoria miilor de camarazi care au luptat si au căzut sub steagul Legiunii si cu încredere în Comandantul ei.

Gheorghe Costea

Madrid, 13 Ianuarie 1972

Au trecut 20 de ani

Au trecut 20 de ani de când preotul Stefan Palaghită a publicat la Buenos Aires, în Argentina, o carte care pretindea a fi un fel de istorie a Gărzii de Fier, o carte, care după a cărei citire, orice om de bun simt si cu scaun la cap nu putea să o lase din mână decât cu un imens dezgust. Comunistii si sectoarele afiliate lor din exil au săltat de satisfactie, căci puneau mâna pe un text asa cum doreau ei, plin de neadevăruri, insulte si trivialităti la adresa Miscării, iesit din pana unui legionar. Una e ca să fii atacat si calomniat de un adversar si cu totul altceva când se găsesc cozi de topor în sânul organizatiei, care să furnizeze arme inamicului. Nelegiuirea ce-o săvârsise pe vremuri Stelescu contra Căpitalului a făcut-o în exil Preotul Palaghită contra Comandantului si a întregii Miscări, publicând această pretinsă istorie a Legiunii, care nu este decât o oribilă desfigurare a trecutului legionar. In "Glasul Patriei", foaia de propagandă printre exilati a guvernului sovieto-comunist de la Bucuresti, au apărut numeroase articole scrise de legionari, de curând eliberati din închisoare, în care se repetă, în fond, argumentele preotului Palaghită. Dar oamenii acestia scriau sub regimul teroarei. Ei nu se bucurau de libertate, nu puteau lua o altă decizie. Ei fac treaba asta detestabilă pentru a nu se mai întoarce îndărătul zăbrelelor. Dar noi stim că pe lângă acesti camarazi, au mai fost altii, care au refuzat să plătească acest pret pentru a-si redobândi libertatea. Care au preferat să moară în închisoare decât să pacteze cu inamicul. Onoarea lor. Dar nici pe ceilalti camarazi mai slabi nu-i putem condamna, noi, cei ce ne bucurăm de libertate si n-am trecut prin suferintele si chinurile lor. Cu preotul Palaghită, situatia se prezintă altfel. El n-a fost supus la nici o constrâgere fizică pentru a se înhăita cu dusmanii Legiunii si a săvârsi acest odios atentat politic si moral contra Miscării. A trebuit să se reunească în acest individ o pornire spre rău si perversiune, o ură oarbă si imbecilitate fără margini pentru a da nastere unei atari monstruozităti. Din scurta autobiografie pe care o publică pe marginile interioare ale copertii, rezultă că înainte de a se fi sfintit preot, Palaghită a suferit două crize religioase, una pe când se afla în seminar si alta în timpul studiilor universitare. Numai datorită părintilor, s-a întors la scoală si s-a făcut preot. Mai târziu, afirmă el, si-a recâstigat singur credinta în Dumnezeu. Faptul e foarte instructiv pentru cunoasterea intimă a personajului, pentru că în Miscare a urmat acelasi drum întortocheat, cu frecvente devieri, schimbări de pozitie, reveniri, pentru a se cufunda apoi definitiv în această mocirlă de ticălosii cu care si-a incheiat existenta si care este cartea publicată în Argentina. Un alt aspect din autobiografia lui, care trebuie să ne retină atentia, este că a fost preot al unei parohii de mahala, Mărcuta, si pe această arie socială, cum mărturiseste singur, a avut de-a face cu deseurile societătii: vagabonzi, prostituate, borfasi, ocnasi si alte specimene ale degenerescentei umane. Probabil că fiul de tăran din Muntii Moldovei, în opera catehetică ce-a realizat-o în acest mediu, a supt ceva din miasmele ei, si-a insusit ceva din caracteristicile mahalalei, căci în această carte abundă trivialitătile. Părintele loveste cu tot ce apucă în mână, nu-si alege argumentele, nu face nici o sfortare să distingă între un lucru serios, un zvon fără temei, sau o prostie debitată de cineva. Nu-l interesează adevărul, ci să facă scandal. Faptele Comandantului sunt denaturate în mod grosololan, cu vădită intentie de a azvârli cu noroi în tot ce s-a petrecut în Miscare de la 1938 încoace. In această carte, Părintele Palaghită nu a înfătisat istoria Gărzii de Fier, ci si-a proiectat propria lui urâciune sufletească. La scurt interval după aparitia cărtii Preotului Palaghită, regretatul Grigore Manoilescu, indignat de infamiile debitate în această carte, a răspândit o scrisoare în care punea la punct pe odiosul profanator al istoriei legionare si a memoriei miilor de camarzi căzuti în cursul atâtor prigoane. Reproducem si noi acest document, care în decursul anilor care s-au scurs, capătă si mai mare importantă:

Scrisoarea lui Grigore Manoilescu

Buenos Aires, 29.I.1951

   Ati primit, desigur, acum câteva zile o circulară, prin care erati îndemnati să cumpărati o carte a "Preotului Stefan Palaghită". După aceasta, vi s-a trimis poate si dumneavoastră acasă - gratuit si cu dedicatie - această carte, asa cum a fost trimisă la sute de persoane din lumea întreagă. Vă rog să-mi dati voie ca prin cele ce urmează să vă ajut să întelegeti această carte si mai ales rostul aparitiei ei. Inainte de orice tin să subliniez că eu nu sunt atacat câtusi de putin în această carte:  că netrecând prin lagărele si câmpurile de concentrare ale Germaniei, nu am luat parte la neîntelegerile unor oameni exasperati, pornite uneori din motive ridicole si nici la lupele serioase , pricinuite de trădări si lasităti;  nu am participat de asemeni nici la pertractările penibile si inutile, pentru întoarcerea la matcă a unor rătăciti. Până la aparitia cărtii semnată de "Preotul Stefan Palaghită", dar scrisă în bună parte de altii, am socotit că pot să întind mâna - fără să mi-o murdăresc - tuturor prietenilor si inspiratorilor români ai acestuia, începând cu d. Ilie Gârneată. Cred deci că pot vorbi fără patimă.  Titlul cărtii însusi este o minciună, după cum pe minciuni si insinuări ticăloase e clădit tot cuprinsul ei. Cartea aceasta nu vorbeste despre "Garda de Fier" si nu cercetează rostul ei "Spre Reînvierea României", ci - cuprinsă ca într-un sandwhich între citate din scriitori legionari la început si câteva conideratii doctrinare la sfârsit - se însiră pe 300 de pagini o adunătură disperată si haotică de insulte, de calomnii, de răstălmăciri, de fapte fără nici o importantă, alături de grave acuzatii nedovedite menite, toate să zăpăcească pe prieteni si să folosească numai adversarilor <Gărziide Fier> si dusmanilor reînvierii României. Autorul cărtii nu este numai acel indicat pe copertă. Carte aceasta are trei categorii de autori:  un autor mărturisit: "Preotul Stefan Palaghită".; o serie de autori morali, care sunt în acelasi timp si complici la redactarea ei;  inspiratori si finantatori invizibili. Autorul mărturisit, "Preotul Stefan Palaghită", se prezintă pe el însusi ca unicul adevărat legionar, îndreptătit a vorbi în numele "legionarilor de pretutindeni" (pag.9), desi la Roma, în 1946, a afirmat sub jurământ că nu a fost niciodată legionar si chiar în carte spune: "Tin să subliniez că sunt si rămân în afara oricărui grup legionar".

   Când a mintit "Preotul Stefan Palaghită"? Totdeauna. A fost din nefericire legionar, cum e si preot din nefericire, dar a fost eliminat din Miscarea Legionară încă de mai bine de 6 ani, pentru motive mult mai grave decât acelea pe care le mărturiseste. De atunci si până astăzi -când afirmând că e comandant legionar, când scuturându-se ca de dracul de o asemenea acuzatie- s-a pus bucuros la dispozitia tuturor detractorilor Miscării Legionare, cu o singură conditie: să poată trage vreun folos material din aceasta, cel putin o masă bună când n-a putut mai mult. De altfel fiinta lui morală e foarte bine cunoscută românilor din Argentina si mai ales acelora care au avut afaceri bănesti cu el, afaceri care au terminat mai întotdeauna cu inselătorii si procese. Domnii Stan Ionescu, Colonel Cioarbă, Luca si altii, au fiecare câte ceva de povestit din corectitudinea "Preotului Stefan Palaghită". Autorii morali si în mare parte colaboratorii directi la redactarea cărtii sunt o mână de oameni care au fost eliminati sau s-au eliminat ei însisi din Miscarea Legionară în cursul anilor, dovedindu-se nevrednici să mai facă parte din rândurile ei, oricât de mari si de nemeritate situatii au putut să aibă în ea la un moment dat. Toate miscările au avut trădătoriii lor, recrutati chiar din rândurile întemeietorilor si fruntasilor: Röhm în Germania era Comandantul SA, De Vechi în Italia era unul din Triumvirii Marsului asupra Romei, Stelescu în România era Comandant Legionar, ca să nu mai pomenim decât pe cei mai cunoscuti. De când lumea, ambitia, invidia si ura au îndemnat la acte de felonie, iar "argintii" au fost puternic motiv de trădare, chiar si atunci când au fost numai treizeci... Câtiva fosti legionari de acest tip sufletesc, s-au grupat într-un asa-zis "For Legionar" - institutie inventată de ei, dar inexistentă în istoria Gărzii de Fier pentru ca la adăpostul anonimatului să poată afisa pretentii de conducători, care nu pot însă însela decât pe oamenii neinformati din afara Miscării. In cartea sa, "Preotul Stefan Palaghită" se străduieste din răsputeri să prezinte această fictiune, această adevărată gogorită a "Forului" - pe ai cărui membri nici nu are curajul să-i numească vreodată - ca suprema institutie legionară de ieri si de azi, singurul izvor al puterii si al dreptului de a comanda în Miscarea Legionară. Ascunsi în spatele firmei mincinoase a "Forului" si sub pulpana antereului "Preotului Stefan Palaghită", se află acesti oameni care de la 1938 încoace au dat pe rând declaratii dezonorante de supunere umilă si desolidarizare cu Conducerea Miscării Legionare si regelui Carol al II-lea, si lui Armand Călinescu, si lui Victor Iamandi, si comandantilor de lagăre germani, si oricui le-a cerut sau nu le-a cerut, oridecâte ori s-au socotit în primejdie. Aceiasi oameni care, a doua zi după asasinarea lui Corneliu Codreanu, au acceptat posturi plătite de la asasinii lui si care tot mai socotesc că au dreptul să amintească faptul că au fost printre "întemeietorii Legiunii". Fără concursul lor, mai bine de jumătate din cartea "Preotului Stefan Palaghită" nici n-ar fi putut fi scrisă, deoarece autorul mărturisit al cărtii se găsea în tară si nu a cunoscut viata lagărelor din Germania. Fără ajutorul notelor trucate sau fabricate "ad-hoc" de acei care au fost la Berkenbrük, la Rostock, la Dachau, la Buchenwald sau de omul care trăia comod la Roma în adăpostul cald capitonat cu lirele lui Mussolini, nu s-ar fi putut da nici măcar o cât de slabă aparentă de adevăr minciunilor si calomniilor din carte. Până acum, oamenii acestia si-au justificat prin frica de moarte memoriile si declaratiile lase, pline de calomnii pentru sefii si camarazii lor: se găseau în lagăre sau în închisori si căutau să-si scape viata acuzând pe altii. De ce s-au făcut azi complici la redactarea cărtii "Preotului Stefan Palaghită"? Azi nimeni si nimic nu-i amenintă si nici nu pot avea speranta unor slujbe, ca altă dată în tară. Nu le poate explica îndeajuns complicitatea nici măcar dorinta de a-si vărsa tot veninul, toată ura si toată furia neputintei ce îi stăpâneste. Numai pentru a satisface ranchiunele personale ale unor oameni inăcriti si mâncati de invidie, nu s-ar fi putut găsi nici atât amar de bani, cât a înghtit cartea "Preotului Stefan Palaghită", singura carte tipărită în româneste pe patru sute de pagini în acesti ani de pribegie. Cartea lor urmăreste, mărturisit, să distrugă Miscarea Legionară si pe Comandantul ei, într-un moment când pe zi ce trece pozitia acesteia se face si în afară de tară - <dar mai ales în tară>- tot mai puternică si mai neplăcut simtită de cotropitorii tării.

   Cartea semnată de "Preotul Stefan Palaghită" are rostul să pună la dispozitia propagandei comuniste din Bucuresti un bogat material de acuzatii împotriva Miscării Legionare si a Comandantului ei, acuzatii semnate de un pretins legionar, care mai e si preot, acuzatii tipărite într-o tară liberă. Acesta este adevăratul ei rost si cu acest gând prezent în minte poate fi într-adevăr înteleasă. Cărtile scrise împotriva Miscării Legionare de Petre Groza, Lucretiu Pătrăscanu, Eugen Relgis si atâtia alti comunisti, au rămas fără efect. Comunistii aveau nevoie de o carte ca aceea de fată. Ea apare tocmai în momentul când în tară se realizează o grupare a tuturor fortelor rezistentei nationale, bazată pe cadrele organizatiei legionare, oferind astfel comunistilor, la momentul cel mai potrivit, o armă demoralizatoare si descurajatoare. In cartea "Preotului Stefan Palaghită" - menită să lovească în legionari si în seful lor, nu e atacat regimul comunist de azi din România si nici nu e pomenit, decât doar incidental, numele Anei Pauker si a colaboratorilor săi. Dusmanii autorului cărtii nu sunt comunistii, ci legionarii. Inainte chiar de a fi pusă in vânzare la Buenos Aires, cartea a luat, în zbor, drumul Bucurestiului rosu. In curând - dacă nu au si făcut-o - serviciile de propagandă comunistă vor publica largi extrase din ea, menite să strecoare în sufletele luptătorilor din tară îndoiala, neîncrederea, descurajarea. Pentru aceasta a putut fi tipărită cartea "Preotului Stefan Palaghită" si vor putea fi tipărite si celelalte nouă volume anuntate. Pentru aceasta se vinde într-o biserică o carte a urii si minciunii. După "rebeliunea" din 1941, guvernul de la Bucuresti a tipărit, cu multă cheltuială, o carte tot atât de bogat prezentată ca si cartea "Preotului Stefan Palaghită"; era intitulată "Pe marginea prăpastiei". Si ea avea misiunea ca prin minciuni si calomnii să distrugă Miscarea Legionară si să scoată definitiv din viata publică pe aceiasi oameni pe care îi atacă astăzi "Preotul Stefan Palaghită" si complicii săi.

   De atunci au trecut zece ani; cei atacati sunt si azi în centrul vietii politice românesti, iar Miscarea Legionară formează cadrul rezistentei nationale. Guvernantii de la Bucuresti care au poruncit pe vremuri să se scrie "Pe marginea prăpăstiei", au întâlnit de mult adevărata prăpastie. Astăzi sunt la Bucuresti alti guvernanti, dusmani fătisi ai neamului si ai tării, dar cei atacati continuă să fie tot legionarii. Si slugile plătite să atace, tot aceleasi.

Grigore Manoilescu

   Dl. Manoilescu nu fusese atacat în această carte. Totusi onoarea lui de legionar nu l-a lăsat să tacă. N-a trecut nici o lună si a căzut ca un trăznet replica lui tăioasă, tăindu-i de la început orice eficacitate propagandistă acestei cărti, destinate "să-l curete" pe Comandant, cum s-a exprimat cu câteva luni înainte un prieten de la Roma al d-lui Papanace. In câteva pagini, Grigore Manoilescu a izbutit să dezvăluie frauda care s-a săvârsit când s-a intitulat această colectie de aberatii "istorie a Gărzii de Fier", caracterul ei haotic, si să demaste intentiile si dedesubturile cu care a fost lansată pe piata exilului. Trebuie să rectificăm însă eroarea pe care o săvârseste Grigore Manoilescu când vorbeste de "Forul Legionar". Această venerabilă institutie legionară n-a fost inventată de dizidenti. Ea a fost creată la sugestia Colonelului Zăvoianu în vara anului 1940 si grupa pe toti fruntasii Miscării care s-au aliniat pe pozitia anti-Noveanu si reprezentau tendinta fundamentală a Legiunii în acele momente. Forul a continuat să functioneze sub regimul national-legionar, devenind consiliul politic al Comandantului. La câteva sedinte a participat si Generalul Antonescu. Forul a continuat să functioneze si în cursul exilului din Germania, întrunindu-se sub conducerea Comandantului.

  Proclamându-se dizidenta din lagăr, Papanace a căutat să impună Forului o existentă artificială. Redus la trei persoane, din totalul de 13 câte erau la început si lipsit de legitimitatea pe care i-o conferea Seful Legiunii, Forul dizident a început să dea sentinte si proclamatii în numele unei entităti inexistente. Mai târziu, dizidentii si-au dat seama de subrezenia pozitiei lor, au renuntat la For si au început să vorbească în numele unui Consiliu Legionar creat de ei în exil. Asta înseamnă că au renuntat si ei la iluzia de legitimitate pe care le-o conferea Forul.

Răspunsul meu

  Când mi-a căzut în mână cartea Preotului Palaghită, am avut neplăcuta surpriză să constat că sunt menajat în cuprinsul ei, că sunt prezentat chiar într-o lumină simpatică, simpatică din punctul lui de vedere, ca un "legionar" care a fost nedreptătit si a suferit din cauza "oamenilor lui Sima". Mă credea poate un iepure de două hotare, dispus la un moment dat să îngros rândurile dizidentilor. Cu o totală lipsă de informatie si responsabilitate îsi permitea să judece atitudinea mea din lagăr, inventând un fel de caz "Costea". Părintele intentionat confunda mizeriile inerente oricărei vieti de lagăr, care provoacă nemultumiri chiar printre cei mai buni legionari si tinuta fundamentală a unui legionar, care nu poate fi dictată de aceste circumstante trecătoare, ci numai de legile inalterabile ale Miscării. Părintele mă înfătisa exact pe dos de cum am actionat si m-am comportat în timpul exilului din Germania. Eu, la Rostock, am izbutit să mentin o unitate perfectă în grup. Nu se produsese nici o răzmerită. Toti eram uniti în jurul Comandantului. Unele grade legionare de la Buchenwald, unde se produsese defectiunea, totusi căutau să îmi dea mie sfaturi de unitate. Atunci le-am răspuns mai tăios, cerându-le să îsi vadă de treburile lor si să ne lase pe noi în pace, care nu aveam astfel de probleme. Intr-adevăr, când am fost dusi si noi la Buchenwald, Ianuarie 1944, ne-am alăturat în bloc grupei care rămăsese credincioasă Comandantului. Am dat o lectie de unitate si disciplină legionară acelora care îsi permiteau să ne dea nouă sfaturi. Această adeziune masivă i-a uluit pe dizidenti si de atunci au rămas complet izolati. Părintele Palaghită regreta si el atitudinea "nemultumitului" Costea, care în loc să se unească cu "adevăratii legionari", a "continuat să creadă" în Horia Sima.

Revoltat de acest act de perfidie al Preotului Palaghită, prin care voia să-mi terfelească onoarea mea de soldat al Gărzii de Fier, am scris o scrisoare lui Grigore Manoilescu, în care l-am felicitat pentru atitudinea luată si m-am solidarizat cu actiunea lui de demascare a acestei ticălosii si trădări.

Scrisoare deschisă dlui Grigore Manoilescu,

fost ministru

Argentina

   Stimate domnule Manoilescu,

   In legătură cu aparitia unei cărti a Părintelui Palaghită în Argentina, care pretinde a fi scris istoria Miscării Legionare, vă felicit pentru initiativa ce ati luat-o de a demasca pe acest impostor. Cartea Părintelui Palaghită e un monument de miselie. Niciodată nu mi-a fost dat să citesc ceva mai plin de venin. A întrecut pe Stelescu, a întrecut "Pe marginea prăpastiei". Chiar si adversarii nostri întorc capul cu dezgust după ce au citit-o. Figura Părintelui Palaghită se fixează definitiv în trista galerie a acelora care s-au făcut uneltele dusmanilor nostri.

   Ca vechi soldat în Miscarea Legionară, fiind unul dintre aceia care au activat în Frătia de Cruce de la Galati, întemeiată de Ion Mota în 1925, declar că această carte nu are nimic comun cu spiritul Miscării, cu traditiile ei si istoria ei adevărată. N-as fi răspuns, uzând de bunăvointa dumneavoastră, acestei cărti, dacă părintele Palaghită nu si-ar fi permis să se refere la mine pentru a-si justifica infamiile ce le-a dat la tipar. Vorbind de viata legionarilor de la Rostock - pe care el nu o cunoaste decât din auzite - îmi atribuie atitudini care nu mi-au apartinut niciodată. Mici necazuri si conflicte între camarazi, inerente vietii de lagăr, le exagerează, le răstălmăceste, încercând să le dea întelesuri cu totul străine de realitătile de acolo si de intentiile si conduita mea. Niciodată nu mi-a trecut prin gând să amestec în frământările noastre de acolo sau să pun măcar în discutie persoana Comandantului. Când de la Rostock am fost strămutati la Buchenwald, m-am alăturat cu tot grupul condus de mine acolo unde era prezentă Miscarea si seful ei. Mirarea părintelui Palaghită pe această chestiune nu-si are nici un rost, căci între una si alta din aceste atitudini există o perfectă  continuitate sufletească. A merge cu seful "la bine", adică atunci când poate oferi situatii si a te lepăda de el si a-i da chiar în cap, când se găseste "la greu" sunt atitudini care pot onora cel mult pe părintele Palaghită.

   Domnule Manoilescu,

  Camarazii atacati în această carte cred că n-au nici un motiv să răspundă. Ea va pieri sub povara propriilor ei păcate. Pentru mine însă situatia e cu totul alta. Când scrie părintele Palaghită la o anumită pagină de "Gheorghe Costea, legionar adevărat", cuvintele acestea rostite de acest calomniator al Miscării Legionare constituie pentru mine o insultă si o batjocură. Si pentru a nu rămâne batjocorit fată de camarazii mei, fată de trecutul meu, v-am scris aceste rânduri.

Paris, 27 Mai 1951

Cu distinse salutări,

Gheorghe Costea

Palaghită, un om de periferie în Miscare

   Am fost izbit, citind cartea preotului Palaghită, de acest aer de infailibilitate cu care îsi permite să trateze problemele Legiunii. Se consideră atotstiutor, un fel de Dalai-Lama al Gărzii de Fier, îndreptătit si având mandat de la nu stiu cine să judece oamenii si evenimentele si să ceară "pedepsirea vinovatilor". In definitiv, cine este preotul Palaghită, ce state de serviciu are în Miscare , ce-a făcut pentru Legiune, ce actiuni exceptiunale a săvârsit, ca să pretindă a vorbi în numele Miscării? Numai vântul prigoanelor l-a ridicat la suprafată, căci altminteri ar fi rămas încadrat între miile de legionari si ar fi dus mai departe o viată anonimă, păstorind parohia de la Mărcuta. Palaghită n-a jucat un rol în Miscare pe timpul Căpitanului. Nu-i cunosc biografia legionară până în 1938. Desi am umblat mult pe la sediul din str. Gutenberg, nu l-am întâlnit pe-acolo si n-am auzit, cel putin, vorbindu-se de el. Mi-a fost o figură complet străină până în lagărul de la Miercurea Ciuc. Am fost împreună si în lagărul de la Vaslui. In lagăr nu s-a remarcat, dar după câte îmi aduc aminte, a avut o atitudine corectă, în orice caz mult mai bună decât a unor pretise căpetenii legionare sau a unor intelectuali consacrati în Miscare. I-am pierdut apoi urma. Stiu că a fost înalt functionar sub regimul national-legionar si apoi a fost condamnat sub Antonescu. La Viena, în 1944-1945, nu ne-am întâlnit căci eu, fiind rănit, în urma bombardamentului asupra lagărului nostru, eram mai mult prin sanatorii. După război i-am pierdut urma, până ce a apărut această carte de pomină.

Ce spune comandantul despre Palaghită

   "Despre preotul Palaghită n-am auzit nimic până în vara anului 1940. Nici nu stiam de existenta lui. Atunci am aflat că Noveanu – omul Palatului - ar fi trimis pe un oarecare preot Palaghită în Germania, cu scopul să sondeze opinia grupului de la Berlin asupra mea si asupra actiunii ce o întreprindeam în tară. Noveanu voia să transforme Miscarea într-o anexă a politicii carliste, iar el să devină seful acestei grupări pseudo-legionare. El pierduse orice priză asupra legionarilor din tară, care si-au dat seama de manevra lui si l-au izolat. Papance formase la Berlin un grup al durilor, al intransigentilor, care refuzau orice colaborare cu Regele Carol si cereau abdicarea lui. Ajungând în acest mediu, părintele Palaghită si-a uitat că e trimisul lui Noveanu si că misiunea lui era să câstige adepti pentru politica procarlistă a acestuia si s-a asociat actiunii lui Papanace. Făcuse un salt tocmai pe baricada cealaltă, fără a fi însă capabil să distingă ce separă pe Noveanu de Papanace, cele două aripi extreme al miscării ce se formase în vara anului 1940. Palaghită s-a convertit peste noapte din adept al lui Noveanu în adept al lui Papanace. Noveanu mă ataca pe atunci de ce am părăsit guvernul Gigurtu, iar Papanace mă ataca de ce am acceptat colaborarea cu Regele Carol. Mai mult decât atât, Palaghită a acceptat să se întoarcă în tară ca trimis al lui Papanace, cu un manifest semnat de mai multi legionari de la Berlin, prin care se cerea abdicarea Regelui Carol. Palaghită avea pasaport pe nume propriu, eliberat cu stirea autoritătiilor, la cererea lui Noveanu. Manifestul în sine, din punct de vedere al continutului, nu era rău. Avea însă un cusur capital: era inoperant. Papanace îsi inchipuia că lansând un manifest de la 3000 km distantă, Regele Carol se va lăsa impresionat si va părăsi tronul. Nimic mai gresit. Regele Carol, cum au dovedit-o evenimentele de la 3-6 septembrie, s-a cramponat de ultima nădejde ca să rămână pe tron. Când dai un astfel de manifest, care echivalează cu o declaratie de război, trebuie să dispui si de forta trebuincioasă pentru a-l obliga pe Rege să abdice. Ori, nici Papanace si nimeni dintre semnatarii manifestului, nu posedau acest document. Noi, cei din tară, tocmai în acele momente, când venise curierul de la Berlin cu manifestul, în prima jumătate a lui august, lucram la alcătuirea dispozitivului care a intrat în actiune la 3 septembrie.  Ce voia Papanace cu acest manifest? Ca să fie însusit si de legionarii din tară, să fie multiplicat si răspândit cu concursul lor si să apară ca reprezentând si punctul lor de vedere. In acest scop, Papanace l-a trimis pe Palaghită la profesorul Codreanu cu manifestul si cu o scrisorică din partea lui, plus anumite instructii verbale. Profesorul m-a chemat la el si mi le-a citit. Afirmatia că aceste documente i-ar fi fost luate de Stoicănescu si n-ar fi ajuns niciodată în mâna profesorului Codreanu e o poveste scornită de el ca să îsi justifice esecul misiunii lui. Papanace îi cerea profesorului ca să redacteze si el un manifest asemănător, prin care să ceară abdicarea Regelui si amândouă documentele, adică manifestul de la Berlin si manifestul profesorului, să fie publicate într-o singură brosurică si răspândite în tară de organizatiile noastre. Pe vremea aceea mă aflam în relatii excelente cu profesorul Codreanu. Nu mi-a fost greu să-l conving de inoportunitatea răspândirii manifestului. Dacă dă drumul manifestului cerut de Papanace va fi arestat si internat. I-am amintit precedentul cu Antonescu, care zăcea imobilizat la mânăstirea Bistrita. Cu el se poate întâmpla la fel si atunci actiunea în curs de realizare va suferi. Profesorul nu numai că era informat asupra pregătirilor ce le făceam pentru răsturnarea regelui Carol, dar în cadrul general al actiunii avea rolul decisiv de jucat: el trebuia să vorbească tării de la Radio Bod, cerând abdicarea Regelui. Absenta lui de la 3 septembrie se datorează faptului că a sovăit în ultimul moment, din cauza unor influente lăturalnice. Venirea părintelui Palaghită în tară cu manifestul a avut loc în prima jumătate a lunii august, într-o perioadă, asadar, când începuseră deplasările de legionari în diferite puncte ale tării. Papanace făcuse o incursiune într-un teren necunoscut. Preotul Palaghită, impresionat de bunele păreri ce le avea profesorul Codreanu despre mine si de starea de spirit din tară, l-a părăsit si pe Papanace si s-a alăturat actiunii mele. Evident, ca si atunci când a făcut saltul de la Noveanu la Papanace, el nu si-a dat seama de linia politică pe care mă miscam eu, ci a urmat cursul unor influente mai puternice. El văzuse că miscarea din tară se cristalizase, forma un bloc, si nici Noveanu si nici Papanace nu mai reprezentau curentul principal; atunci a schimbat si el macazul. S-a întors la Berlin si s-a atasat grupului de actiune, care nu-l urma pe Papanace. In timpul guvernării national-legionare, Palaghită a îndeplinit functia de inspector la Ministerul Cultelor, numit de profesorul Traian Brăileanu. In cartea lui, făcând critica guvernării noastre, Palaghită, între altele, spune că au fost utilizate multe elemente nepregătite pentru posturile ce le ocupau. Au fost si cazuri de acestea. Când o revolutie vine la putere si mai ales după pierderile ce le-a suferit, nu poti să alegi din primul moment elementele cele mai bune din punct de vedere al mentalitătii de stat, fundamental deosebită de mentalitatea unui revolutionar. Trebuie să treacă un timp oarecare până ce lucrurile se asează si fiecare om este numit la locul potrivit. Intre aceste elemente, nepregătite pentru functia ce-o ocupau, se află însusi părintele Palaghită. Mi-a făcut multe încurcături. S-a apucat să întocmească dosare contra mai multor episcopi, acuzându-i de simonie, coruptie si imoralitate. Pe baza lor, voia să propună guvernului ca să fie "depusi". M-am opus acestor anchete si părintele s-a supărat pe mine. Politica Miscării, pe care am anuntat-o chiar în timpul celor câteva zile cât am fost ministru al Cultelor era ca statul să ajute Biserica, dar fără să se amestece în treburile ei. Biserica trebuia eliberată de sub tutela politică si să-si vadă numai de misiunea ei divină. Patriarhul Nicodim, care a binecuvântat masacrele săvârsite de Carol contra legionarilor la 21 septembrie 1939, n-a avut nimic de suferit din partea noastră. Simtindu-se vinovat, venise la Presedentie să îsi ofere demisia. Fiind consultat deGeneralul Antonescu, i-am comunicat că din partea mea poate să stea linistit unde se află. Părintele Palaghită mai venise la mine cu un proiect tot atât de nefericit conceput: ca preotii legionari să fie scosi din cadrul organizatiei si să formeze un corp aparte, pe regiuni. El năzuia să fie numit seful acestui corp nou. M-am opus si acestui proiect, care ar fi avut ca urmare slăbirea organizatiei de bază, preotii jucând un rol important în Miscare. Un astfel de corp apoi usor s-ar fi putut converti într-un instrument de presiune contra ierarhiei bisericesti. Părintele a plecat amărât de la mine. L-am revăzut la Viena în septembrie 1944. Izbutise să fugă din tară. Suferise mult. Fusese condamnat de Antonescu pentru o vină imaginară si apoi purtat din închisoare în închisoare, până ce a poposit în temnita de tristă celebritate de la Suceava, unde l-a prins invazia sovietică si de unde a putut să scape în ultimul moment. Am fost zguduit de chinurile prin care a trecut si l-am primit cu toată dragostea. Amintindu-mi articolele ce le publicase în "Buletinul Informativ" al legionarilor din Berlin privitor la masacrele de la Miercurea Ciuc si Vaslui, pretioase contributii la istoricul Legiunii, l-am însărcinat să strângă material documentar pentru o viitoare istorie a Legiunii. Mai târziu i-am dat si o altă misiune în legătură cu formarea armatei nationale. La Viena veneau multi refugiati români care erau apoi repartizati prin diverse lagăre. L-am numit seful unei echipe legionare care trebuia să facă propagandă printre acesti români, îndemnându-i pe cei mai tineri să intre în armata natională. Lucrul a mers bine la început. Intrând însă în contact cu grupa dizidentă, care pe vremea aceea se îndeletnicea cu sabotarea armatei nationale, am observat că echipa nu mai dă rezultate. Românii din lagăre nu mai intrau în armata natională. Mi s-a adus la cunostintă că Părintele făcea acuma propagandă printre românii refugiati la Viena ca să nu se înroleze în armata natională. Cum era si firesc, l-am înlocuit în această functie si Palaghită s-a considerat lovit sau "lucrat", desi el era acela care provocase această măsură, prin lipsa lui de loialitate. Spirit neastâmpărat, s-a îndeletnicit mai târziu cu operatii de "împăcare". Desi mi se zdruncunase încrederea în el, am răspuns cu cea mai mare bunăvointă si la această initiativă a lui. Fuseseră înainte câtevă întâlniri si tratative duse direct sau prin terte persoane, fără rezultat. Este exact ce spune el, că m-am întâlnit într-o cameră de la Hotel Imperial cu Gârneată, Papanace si Mile Lefter. Acum, pentru mine, această chestiune nu prezenta nici o dificultate gravă. Eu nu fusesem în lagărul de la Buchenwald si nici de la Dachau, când s-a produs dizidenta. Nu am trăit procesul lor. Eram liber de orice ipotecă sufletească. Le-am oferit din primul moment să îsi reia locurile în Miscare, fără reprosuri si fără explicatii, si să participe în Guvern. Cel lovit si nedreptătit eram eu si toti camarazii, marea majoritate, care mi-au rămas loiali. Dacă intram în astfel de discutii, atmosfera în loc să se însenineze, s-ar fi înveninat si mai mult. Nu discutăm această problemă. Unitatea Miscării este pe deasupra unor fenomene de lagăr. Oamenii în lagăr se înrăiesc, îsi pierd echilibrul sufletesc si usor pot fi antrenati spre vorbe si gesturi nesocotite. Fenomenul de lagăr nu e un fenomen politic, în afară de cazul că vrei să îl exploatezi politic. Eu îi priveam pe toti cu ochii de altă dată. Oamenii suferiseră, indiferent de comportamentul lor, pentru o cauză comună, pentru o idee. Fuseserăm umiliti de regimul national-socialist până la ultima expresie si iată că acuma Dumnezeu ne scotea din lagăr, în timp ce pe ei si pe Antonescu îi pedepsea pentru trufia si răutatea lor. Ieseam din lagăr fără să trădăm linia de luptă anticomunistă. Acesta era punctul meu de vedere.  Intelegerea era la un milimetru. Lefter si Gârneată erau foarte binvoitori si dispusi să încheie disputa camaradereste, dacă Papanace nu s-ar fi încăpătânat pe o pretentie absurdă. El cerea ca eu să renunt la sefia Miscării si conducerea ei să fie exercitată de un grup de patru, cinci sau sase persoane, adică o conducere multicefală. Am refuzat, pentru că pretentia lui ataca un principiu fundamental al Miscării, a cărui nerecunoastere duce la ruina întregului organism. Si discutiile anterioare tot în punctul acesta au esuat. Pretentia lui Papanace era absurdă si dintr-un alt punct de vedere. Politica din lagăr a lui Papanace falimentase. Pe plan legionar, numai 10% din efective îl urmaseră, aproximativ 40 de insi. Pe plan politic, versiunea răspândită de el, că am fi agenti englezi, iarăsi se prăbusise. La 23 august, guvernul german n-a făcut apel la el, ci la mine. Serviciul german cunostea realitatea si până la urmă, dizidenta si-a pierdut orice credit în fata acelora care aveau ca deviză "Unsere Ehre heisst Treue". Până la urmă se descoperise că azvârlirea noastră în lagăr fusese hotărâtă încă din luna noiembrie 1942, cu o lună de zile înainte asadar de plecarea mea în Italia. Papanace voia ca eu să-i plătesc oalele lui sparte, dându-i si o primă de încurajare. După câteva ore, văzând că Papanace nu cedează, m-am despărtit de ei, spunându-le: "Cine stie, poate este mai bine asa, ca fiecare să meargă pe drumul lui". In acest moment mi-a trecut prin minte soarta noastră a tuturor. După toate prevederile omenesti, nici eu si nici camarazii mei nu am fi putut supravietui războiului. Ei însă, neparticipând la guvernul de la Viena, au o sansă să se salveze si să ducă mai departe flacăra Legiunii. Acesta a fost gândul meu intim când le-am spus aceste cuvinte si nu cele răstălmăcite de Palaghită. Preotul Palaghită, incoerent în toate manifestările lui, nu putea pricepe sensul real al neântelegerii. N-avea clasă pentru aceasta. Finalul întrevederii de la Imperial nu i-a plăcut si de atunci s-a înrăit si mai mult. Evident, m-a scos pe mine responsabil de esecul actiunii de împăcare si a început o campanie de denigrare a mea. Ultimul act al preotului Palaghită, prin care si-a fixat definitiv pozitia, a fost predica ce-a tinut-o la 30 noiembrie 1944, aniversarea mortii Căpitanului. Surprinzându-mi buna credintă si nerespectând nici locul si nici momentul solemn la care participam, a apărut în usa altarului cu o lectie insipidă de legionarism, presărată cu vădite aluzii si atacuri la adresa mea. Toti participantii au rămas uluiti de atâta neobrăzare, căci fiind în biserică si în cursul slujbei, a trebuit să suport până la urmă toate răutătile lui. După această întâmplare, s-a alăturat definitiv grupului dizident pe care de altfel îl servea de mai demult. Din toate manifestările preotului Palaghită mi-am făcut convingerea că era un tip dezordonat, anarhic, incapabil să gândească logic o problemă si să aibă o atitudine consecventă. Un permanent agitat, care se orienta după simpatii si antipatii si lua hotărâri în functie de ultimul complex ce-l făcea. De câte ori am avut o discutie cu el, eram dezolat de incapacitatea lui de a distinge esentialul de secundar. Un astfel de om, permanent chinuit de confuzii, usor poate deveni unealta unor indivizi fără scrupule sau jucărie în mâna dusmanilor Miscării", îsi încheie declaratiile Comandantul.

Cum e concepută lucrarea

   Preotul Palaghită face mai întâi o incursiune în trecutul Miscării si în textele rămase de la Căpitan. E o metodă de atac cunoscută. Evoci trecutul glorios pentru a arăta apoi cât de mici sunt epigonii. Cum era de asteptat si în tratarea textelor legionare procedează după aceeasi manieră haotică. Parcă sunt azvârlite cu lopata. Cititorul cu greu se poate orienta în această masă de citate, luate alandala din scrierile înaintasilor nostri si din scrierile altor autori. Se ocupă de tot si de nimic. Sare de la o chestiune la alta si le amestecă pe toate într-un fel de ghiveci ideologic. Cu o astfel de prezentare doctrinară se face un serviciu detestabil Miscării. Partea principală a lucrării se ocupă de Comandant. Nu putem vorbi de o prezentare critică a activitătilor lui. Termenul e prea onorabil. Orice critică, a oricărei activităti omenesti presupune un minimum de obiectivitate si de simt de discernământ. Intreaga lucrare este o sistematică desfigurare a tuturor actelor Comandantului. E unicul punct în care Palaghită e de acord cu el însusi. De la această regulă nu se abate niciodată. Parcă îl văd pe părintele Palaghită, în timpul când scria cartea, cum se căznea să potrivească toate lucrurile, să le aranjeze, să le aducă din condei în asa fel încât să iasă prost pentru Comandant. In privinta asta, părintele manifestă o consecventă de fier. Nici o concesie Comandantului, nici chiar atunci când binefacerile actiunilor lui erau evidente. Revolutia de la 3 septembrie? Un moft. Revolutia a făcut-o Groza! Asa cum a făcut Groza revolutia as putea să revendic si eu paternitatea ei. Eu am fost seful unei echipe din Brasov, dar n-am auzit nimic de Groza ca sef de revolutie. Eu am venit acolo din ordinul Comandantului. Stiam că Groza a fost unul din cei 50-60 de sefi de echipe, care au intervenit în luptă la ordinul Comandantului si nu dintre cei mai bravi. Nu se poate compara actiunea lui cu a lui Apostolescu, Chircu sau Crăcea, care s-au acoperit de glorie. Părintele Palaghită se afla la Berlin în vremea aceea. Nici n-a luat parte la lupte si nici n-a fost martor al evenimentelor. Aceasta nu-l împiedică să debiteze această enormitate. Toată istoria Legiunii de la 1938 la 1945 este falsificată. Trei sute de pagini de insulte la adresa Comandantului, de aberatii si demente. Nimic n-a fost bun ce-a făcut Comandantul. Totul a pornit dintr-un calcul meschin, dintr-o ambitie bolnavă si a avut rezultate negative. Bine, dar atunci, ne întrebăm, de ce părintele Palaghită a acceptat să ocupe o înaltă functie în guvernul national legionar si de ce s-a mai străduit să facă împăcarea în 1944? Sau stia lucrurile acestea înainte si atunci era un nonsens să se angajeze in această actiune sau istoria Gărzii de Fier din 1950 a scris-o sub efectul urii ce-a acumulat-o de atunci încoace si atunci nu se poate pune nici un temei pe ea. In realitate, el a scris o istorie cu efect retroactiv: fiindcă îl ura pa Comandant, pentru că nu i-au iesit socotelile la Viena, s-a apucat atunci să denatureze tot cursul evenimentelor. Dar nu numai Comandantul, ci toti legionarii care au rămas credinciosi Comandantului sunt acoperiti de cele mai grosolane insulte: degenerati, ambitiosi, fără caracter, etc. In schimb, legionarii din grupa dizidentă sunt niste îngeri de oameni: buni, excelenti, incapabili de o meschinărie, de o trădare, adevărati urmasi ai Căpitanului, în comparatie cu banda de huligani care l-a urmat pe Horia Sima. Tot ce poate da rasa noastră mai mândru, mai frumos, mai drept, mai viteaz, cum imagina Căpitanul tipul de legionar, se găseste în tabăra dizidentilor. Părintele Palaghită judecă pe legionari după criterii simpliste: dacă sunt cu Horia Sima au toate defecte, dacă apartin fratilor separati sunt împodobiti automat cu toate calitătile. Ne închipuim încurcătura în care s-ar fi găsit părintele Palaghită dacă ar fi trăit până în 1954. Ar fi fost obligat să-si revizuiască părerile despre o serie de noi dizidenti pe care îi trecuse până atunci în tabăra "zgurei" si "spumei" Comandantului. Ne-am fi pomenit cu aceiasi camarazi strălucind ca soarele, spălati de toate păcatele anterioare.

Palaghită nu cunoaste istoria legiunii

   Cea mai mare parte a lucrării este scrisă de un om care nu cunoaste tesătura intimă a evenimentelor legionare. Ce a văzut si a trăit el efectiv din drama Legiunii este infim în raport cu extensiunea ei. A fost în lagărele de la Miercurea Ciuc si Vaslui, a făcut puscărie sub Antonescu, cunoaste periferic evenimentele din vara anului 1940. Nu a fost amestecat în nici unul din marile momente legionare. Si atunci de unde si-a adunat materialul pe care îl prezintă sub eticheta Gărzii de Fier? A făcut o anchetă obiectivă? A epuizat cel putin pentru o anumită perioadă toate posibilitătile de informare? A întrebat persoanele care au jucat un rol activ în evenimente? Nimic din toate acestea. El si-a limitat câmpul de informatie la câteva suflete coclite de ură ca si el. Acesti oameni nu puteau să îi furnizeze decât date false, căci scopul lor nu era să respecte adevărul, ci să defăimeze pe Comandant. Palaghită se adapă exclusiv de la informatori care vorbeau rău de Comandant. Restul nu-l interesa. Să luăm cazul lagărelor de la Rostock si Buchenwald. El n-a trecut prin aceste lagăre si nu cunoaste nimic din frământările legionare de aici. Asta nu-l împiedică să consacre aproape 80 de pagini acestui episod! Pentru el nu a contat decât opinia dizidentilor din lagăr, adică vreo 40 de persoane, iar opinia celor 400 de legionari care au rămas creddinciosi Comandantului nu e luată în seamă. Apoi, chiar si dintre fratii separati, numai câtiva s-au pretat la operatii de mutilare a adevărului. Restul, după cât stim o repudiază în adâncul sufletului lor si n-au altă vină decât aceea că au îngăduit ca această carte să apară ca expresie a punctului lor de vedere. Lucru regretabil, care nu le face nici lor nici un serviciu. Preotul Palaghită nu-si alege izvoarele. Oricine se arată dispus să vorbească rău de Comandant si camarazii lui e primit să depună mărturie. Până si agentilor trimisi de Eugen Cristescu în lagărul de la Rostock, Octavian Grosaru, Vasile Basarabescu, Ion Vasilescu, Câmpeanu, Marian Georgescu si altii li se face onoarea să figureze ca acuzatori contra Legiunii. Atâta putea să priceapă Palaghită sau consilierii lui că Serviciul Secret Român era obligat să stie ce se întâmplă printre legionarii din Germania si trimiterea de agenti în mijlocul lor intra în atributiile lui normale. Oamenii acestia au fost identificati de conducerea lagărului de la Rostock ca suspecti si s-a cerut autoritătilor germane îndepărtarea lor. Gestapo-ul, după ce a consultat Ministerul de Externe, a refuzat să dea curs acestei cereri deoarece ar fi provocat reactia guvernului român. Asa se explică de ce agentii antonescieni au putut să rămână în lagăr, să facă spionaj printre legionari si să transmită cu usurintă tot ce vedeau si auzeau. Când au fost descoperiti, era fiesc ca Gestapo-ul să sară din nou în ajutorul lor pentru aceleasi motive: admitând că erau agentii Serviciului Secret ar fi tulburat bunele raporturi dintre guvernul german si guvernul român. Conventia de colaborare a lui Hitler si Antonescu contra Miscării îsi producea roadele si în acest domeniu. Legionarii au fost obligati de Gestapo să suporte până la capăt o serie de haimanale trimise de Eugen Cristescu ca să raporteze ce se întâmplă în mijlocul lor. Aceste secături sunt ridicate de Palaghită la rangul de "victime" ale "brigadirilor" si puse să mărturisească contra legionarilor. Acesti derbedei au mai mare crezare în fata lui Palaghită decât legionarii cu trecut în Miscare, care au condus ancheta si au descoperit ticălosiile lor, ca Emil Popa, Octavian Rosu, Romulus Opris, Dr. Ion Fleseriu si altii. Ancheta întreprinsă de Gestapo în aceeasi chestiune nu demonstrează nevinovătia agentilor lui Eugen Cristescu pentru că Gestapo-ul era obligat să acopere activitătile lui Antonescu si ale agentilor lui. Conventia Hitler-Antonescu nu îngăduia ca autoritătile germane să ia partea legionarilor într-un conflict ce-a izbucnit din cauza agentilor lui Eugen Cristescu.

Contradictii

  Lucrarea e plină de contradictii. Un exemplu din zecile care pot fi date. La pagina 148 spune că rebeliunea a fost pornită de Sima si Stoicănescu, iar la pagina 157 un întreg capitol se intitulează "Contributia lui Antonescu la rebeliune". In acest capitol arată că împrejurările în care a căzut Legiunea de la putere "au fost premeditate si diabolic conduse deasemenea de Maresalul Antonescu si cei din jurul său". El face o prezentare destul de exactă a acestor "premeditări" antonesciene. Rebeliunea, spune la pagina 158, a fost "o lovitură de stat pe care o institutie a statului, armata, a dat-o împotriva statului legionar, legal constituit, prin decretul regal de la 14 septembrie 1940, înlocuit cu un alt decret abia la 14 martie 1941". Perfect exact. Explicatia asta poate să o subscrie si Comandantul. Dar atunci, dacă a fost o lovitură de stat si a fost premeditată de Antonescu si anturajul lui, cum mai putea fi pornită "rebeliunea" de Comandant si cu atât mai putin de Stoicănescu, care nici nu se găsea la acea dată în Capitală? In mintea lui Palaghită, lucruri care se bat cap în cap, adică rebeliunea si lovitura de stat, pot să meargă foarte bine împreună. Logica îi repugnă si nu îl interesează decât să plaseze cât mai multe atacuri contra Comandantului. Aceeasi confuzie domneste si în domeniul datelor. Palaghită nu îsi ia osteneala să consulte calendarul legionar pentru a verifica în ce zi si lună s-a petrecut cutare sau cutare eveniment. E grăbit să apară lucrarea sau poate chiar intentionat schimbă unele date importante. Astfel, la pagina 122 spune că la 20 august 1940 s-a tinut o sedintă în casa lui Budisteanu în care s-a discutat demisia acestuia din guvern si a lui Noveanu. In realitate, această sedintă s-a tinut cu o lună înainte la 14 iulie 1940. Fixarea datei are foarte mare importantă în acest caz, pentru că în această reuniune si ca urmare a explicatiilor date de Horia Sima, toti cei prezenti au căzut de acord că rămânerea în guvern a lui Bideanu, Noveanu si Budisteanu este dăunătoare intereselor Legiunii si li s-a cerut în mod imperativ să plece pentru a nu amesteca Miscarea în cedările teritoriale din Transilvania. Ei nu au ascultat, s-au constituit într-un trio colaborationist carlist si au sfidat întreaga Miscare. Rămânând în guvern, si-au legat numele de tristul episod al verdictului de la Viena. Părintele Palaghită nu găseste nici un cuvânt de mustrare pentru atitudinea acestor trei inconstienti care erau pe punctul să compromită definitiv viitorul Legiunii. Din fericire, actiunea de la 3 septembrie a risipit echivocul provocat de prezenta lor în guvernul ultimatumului de la Viena si tara n-a confundat politica lor servilă cu politica demnă a Miscării. Ce-ar fi însemnat dacă Miscarea s-ar fi împotmolit în actiunea lui Noveanu, dirijată din culisele Palatului?  O vulgaritate respingătoare exaltă din toate paginile lucrării. Insulte murdare, fleacuri, măruntisuri, naivităti apar amestecate cu lucruri importante. Din activitatea guvernului de la Viena, el nu spune nimic de armata natională, de luptele de pe Oder, de eroicele echipe care au plecat in tară si au pus bazele miscării de rezistentă, de eforturile titanice care s-au făcut pentru a salva pe refugiati si pe soldatii din lagăre în conditiile vitrege în care se lucra pe atunci, când însăsi autoritătile germane sabotau la fiecare pas activitătile guvernului român. In schimb a făcut uluitoarea descoperire că Comandantul avea la dispozitie la Viena 36 de cartele. Nu stiu ce sugubăt i-o fi suflat la ureche această enormitate, dar el n-a rumegat-o ci i-a dat drumul pe hârtie. Treizeci si sase de cartele nu puteau avea nici cei mai înalti demnitari ai statului german. Nu stiu câte cartele o fi avut Comandantul la Viena, dar la Alt-Aussee nu avea decât una singură ca si noi toti. Mai departe, niste biete poezioare si epigrame cu intepături la adresa altor legionari, atât de obisnuite în lagăre, sunt reproduse si interpretate ca semne de dezagregare ale Miscării. Apoi conflictele inerente vietii de prizonier, eternele scene din lagăr care n-au lipsit nici la Jilava si nici la Ciuc si Vaslui si în nici o împrejurare, când oamenii sunt siliti să trăiască laolaltă pe spatii restrânse devin piese capitale de acuzatie în demonstratia lui Palaghită. Inchisoarea, viata de lagăr ridică la suprafată tot ce este tot ce este bun si rău în om. Unii îsi vor păstra cumpătul pentru a judeca obiectiv situatia. Altii se vor pierde. Acestia cred că dacă esti în lagăr este rău pentru că suferă ei fără să întrebe dacă această suferintă are si un aspect pozitiv pe alt plan, dacă nu reprezintă un capital politic. Iată de pildă sederea noastră la Buchenwald a avut si un rezultat pozitiv, căci la sfârsitul războiului n-am putut fi acuzati de a fi fost niste unelte ale imperialismului german. Tocmai acest fapt a creat prilej acelora care s-au despărtit de Comandant si continuă să-l batjocorească si astăzi ca să rămână în viată si să-si exercite critica lor negativă. Lagărul a constituit o piesă capitală în salvarea Legiunii după război. Dacă părintele Palaghită ar fi avut putină puritate si cădură sufletească ar fi tresărit la spectacolul grandios al acestei Legiuni bătute de toate crivătele care de 30 de ani merge dintr-o prigoană în alta. Părintele Palaghită ar fi trebuit să se mire mai degrabă că cu toată presiunea combinată antonesciană-hitleristă, cu toate mizeriile si perspectivele lagărului, cu toată actiunea corozivă a dizidentilor, cu tot valul de insulte la adresa unui om care nu se putea apăra s-au mai găsit atâtia legionari care să rămână credinciosi Comandantului. Aceiasi oameni care au rezistat în careul de la Buchenwald, pusi în libertate s-au încadrat imediat în armata natională sau s-au azvârlit cu parasuta în tară. Această credintă, această dârzenie, această loialitate fără margini onorează Miscarea si onorează poporul român. Căci legionarii nu s-au dat spectacolului rusinos al atâtor grupări românesti care si-au părăsit sefii în momente grele.

Cum scrie preotul Palaghită istoria

  Vom da acum câteva exemple pentru ca citiorul să se convingă la ce falsificări ordinare se pretează preotul Palaghită. La pagina 102 Palaghită afirmă că ordinul de împuscare al profesorului Stefănescu-Goangă ar fi venit de la Bucuresti, în spetă de la Horia Sima, care în vremea aceea coordona actiunile pe teren ordonate de Comandamentul Legionar. După versiunea dată de Palaghită, dr. Vasile Andrei ar fi primit de la Horia Sima ordinul si l-ar fi transmis echipei care a executat atentatul. Iată acum declaratia persoanei implicate de Palaghită în această chestiune, dr. Vasile Andrei:

PRECIZĂRI

  In cartea sa, Garda de Fier, pagina 102, privind atentatul asupra rectorului Stefănescu-Goangă, părintele Palaghită pretinde că stie următoarele:  Dr. Vasile Andrei, cel ce transmisese ordinul de executare al lui Stefănescu-Goangă, ar fi declarat odată la marginea unui pat de moarte! mai multor legionari prezenti:

  "Imi simt constiinta încărcată că am contribuit si eu în parte la asasinarea Căpitanului prin faptul că am executat ordinul lui Sima de a săvârsi atentatul împotriva lui Stefănescu-Goangă. La două zile după atentat s-a primit un alt ordin de la Sima în care revenea asupra primului său ordin."

  Am fost printre cei ce se aflau în centrul evenimentelor consumate în toamna anului 1938 în Cluj. Doresc să las deci celor ce vor scrie odată istoria greu încercatei dar martirei - noastre Miscări Legionare, o mărturisire reală a evenimentelor de atunci. Această precizare a fost impusă si prin nerusinarea câtorva intrusi în rândurile noastre, intrusii care speculând naivitatea unor camarazi mai tineri caută să-si clădească astăzi - pe lasitatea lor proprie de atunci si pe jertfa neprecupetită a atâtor dragi camarazi -monumente de eroică cumintenie si un mare orizont politic.

  Afirmatiile acestui "preot ortodox" sunt si inventate si tendentioase. Declar deci:

1) Nu am făcut niciodată pretinsa mărturisire la marginea unui pat de moarte.

2) Nu am primit si nu am transmis nici un ordin privind executarea rectorului Stefănescu-Goangă, eu fiind arestat încă din ziua de 17 noiembrie 1938 si detinut la închisoarea militară din Cluj.

3) De cele ce aveau să se întâmple pe ziua de 27 noiembrie 1938 am fost instiintat cu o zi înainte la vorbitor de camaradul Aurel Lăscăianu, unul dintre cei doi studenti care urmau să pedepsească a doua zi pe Stefănescu-Goangă. Singurul din cei 75 de camarazi cu care împărteam celula închisorii, doctorului Victor Apostolescu i-am povestit cele ce aveau să se întâmple afară. Au urmat cele cunoscute.

4) Peste o săptămână este adus în celula noastră prof. Gheorghe Veres care mi-a afirmat că doctorul Vucu, trimis special din Bucuresti cu ordinul ca executarea lui Stefănescu-Goangă să nu aibă loc, ar fi ajuns prea târziu la Cluj.

5) Studentul în filozofie Ion Pop, principalul factor al actiunii de pedepsire a lui Stefănescu-Goangă, mi-a mărturisit în decursul lunilor petrecute împreună în celula sa, de condamnat la moarte următoarele:

Pe Stefănescu-Goangă era hotărât să-l pedepsească cu mult înainte si că actiunea lui a coincis numai cu dorinta de pedepsire hotărâtă de superiorii săi si că această dorintă proprie nu a fost nici influentată si nici determinată de acest ordin. El ar fi făcut această datorie către sufletul tineretului ardelean si într-un fel si în altul.  Ambii fii de tărani modesti, dar mândri, crescuti la poalele istoricului munte Bobâlna, judetul Somes, nu si-au închipuit niciodată să vadă în fruntea celei mai sfinte institutii nationale, de formare a spiritualitătii tineretului român, o imoralitate si o rusine natională, acela care era Stefănescu-Goangă. De aici hotărârea de a-l elimina.

"Noi, ardelenii - spunea Ion Pop... Am rezistat 1000 de ani robiei maghiare pentru că sufletul ne-a fost atât de curat, cugetul nostru atât de nepătat si credinta în valorile morale ale neamului atât de nezdruncinată. Astfel că tolerarea lui Stefănescu-Goangă, această concretizare a celei mai triviale imoralităti de atunci cultivată, neatinsă, inamovibilă, însemna o renuntare si o uitare a curăteniei celor peste 1000 de ani de nădejdi si chin".

6) Tin să amintesc mai departe că eliminarea lui Stefănescu-Goangă din fruntea Universitătii din Cluj a fost un imperativ pentru studentimea clujeană care a preocupat cugetele si constiinta tineretului universitar în tot decursul anilor 1930-1938 si că problema rezolvării lui s-a pus în diferite momente, încă cu mult înainte de 27 noiembrie 1938.

Vasile Andrei

  Din examinarea acestui document rezultă următoarele constatări:

- că dr. Andrei n-a avut nici un amestec în atentatul contra lui Goangă.

- material nu putea să săvârsească ceea ce îi atribuia Palaghită, deoarece în timpul acela se afla în închisoare.

- problema eliminării rectorului Goangă s-a pus cu mult înainte în cercurile studentimii legionare clujene.

- atentatul contra lui Stefănescu-Goangă a fost o initiativă locală.

- comandamentul legionar de la Bucuresti, aflând de această initiativă, care nu cadra cu planul general de actiune, a trimis pe dr. Vucu la Cluj, cu ordinul să nu săvârsească acest atentat.

- după afirmatia doctorului Gheorghe Veres la mai multi camarazi de închisoare, curierul de la Bucuresti ar fi ajuns prea târziu si atentatul n-a putut fi împiedicat. Cititorul să compare versiunea dată de părintele Palaghită asupra unui fapt capital din istoria Legiunii cu relatarea oferită de dr. Andrei, un om care cunoaste evenimentele de la sursă, ca să îsi dea seama de halucinanta iresponsabilitate a primului.

Trecem acum la exeminarea altui caz. La pagina 303 se spune că ofiteri români ar fi fost arestati, judecati si executati de un grup de legionari la Viena în martie 1945. Se dau si nume: Emil Popa si Octavian Rosu, printre cei ce ar fi participat la aceste condamnări si executii. Pentru a lămurii aceste acuzatii, m-am adresat printr-o scrisoare dlui General Chirnoagă, rugându-l să spună ce stie în această chestiune. Reproduc în continuare scrisoarea trimisă de mine dlui General:

     Domnului General Platon Chirnoagă,

     Fost Ministru de Război în Guvernul National Român de la Viena,

1, Allée G. Guyonnet, Gagny II (Seine et Oise), Franta

Madrid, 11 iulie 1964

     Domnule General,

Ocupându-mă actualmente de cartea preotului Palaghită, "Garda de Fier", apărută la Buenos Aires în anul 1951, citesc la pagina 303 următoarele:

"Un grup de 12 ofiteri români, cu 12 zile înainte de evacuarea Vienei, au fost judecati si executati în aceeasi zi de un pluton de executie format din brigadiri".

"Cei care au dat sentinte au fost Popa Emil, Rosu Octavian, etc."

  După câte stiu eu, nici Popa Emil si nici Rosu Octavian nu au făcut parte din armata natională, încât este straniu cum au putut să dea sentinte de executie contra unor ofiteri români. Emil Popa a lucrat la Ministerul Muncii sub conducerea dlui Ministru Vasile Iasinschi, iar Octavian Rosu avea alte însărcinari care n-aveau nimic comun cu corpul constituit al armatei nationale.

  V-as fi extrem de îndatoritor dacă ati binevoi să mă ajutati la lămurirea acestei chestiuni pe cae am rezumat-o la următoarele puncte:

- dacă Emil Popa, Octavian Rosu sau alti legionari au dat sentinte de executie a unor ofiteri români.

- dacă a existat în cadrul armatei nationale vreo instantă judecătorească în care ar fi figurat legionari, care instantă ar fi avut atributii să judece elemente care cad sub rigorile codului justitiei militare din timp de război.

- dacă armata natională de la Döllersheim, în totalitatea ei, dispunea de drept de jurisdictie militară si poseda organe de sanctionare a actelor care contravin normelor în vigoare în timp de război.

Cuvântul Dvoastră autorizat, ca unul care ati creat această armată si îi cunoasteti toate fazele ei de dezvoltare, va avea darul să spulbere orice echivoc referitor la această acuzatie care loveste în trecutul si onoarea acestor camarazi.

Vă rog să primiti, Domnule General, mărturia profundului respect ce vi-l port.

Gheorghe Costea

General Mola, 277, 3,° D. Madrid-16

  Iată acum răspunsul Dlui General Chirnoagă:

   15-7-1964

Iubite Domnule Costea,

  La scrisoarea Dtale din 11-7-64, referitoare la afirmatia preotului Palaghită din cartea "Garda de Fier" despre judecarea si executarea a 12 ofiteri români care făceau parte din armata natională în curs de pregătire la Döllersheim, uite ce pot să-ti spun.

  La Döllersheim exista o tabără de instructie pentrupregătirea unei divizii române. Prin conventia încheiată cu statul major german, dreptul de jurisdictie militară revenea Germaniei, găsindu-ne pe teritoriul ei. Nici eu, în calitate de Ministru de Război în guvernul national român, nici comandantul acelei române si nici Miscarea Legionară nu aveau calitatea de a constitui tribunale militare sau speciale pentru a judeca cazuri de grave abateri de la legile militare. Noi puteam aplica numai pedepse disciplinare; în armata natională, Miscarea Legionară ca entitate politică nu avea nici un fel de amestec. Afirmatia preotului Palaghită referitoare la acel tribunal legionar, care ar fi judecat si executat 12 ofiteri români la Döllersheim face parte din numeroasele beratii publicate în cartea "Garda de Fier". Este de mirare cum a putut un preot să-si asume sub semnătura lui atâtea enormităti. Eu cunosc un singur caz, al unui căpitan de administratie -cred că-l chema Stănescu- care era acuzat de intelegere cu inamicul si care a fost tranportat în Cehoslovacia, unde urma să fie judecat. Despre soarta lui nu mai stiu nimic pentru că între timp Germania a căzut.

  Tot ceea ce ti-am scris aici poti să faci uz în textul Dtale, dacă ai intentia să scrii o punere la punct. Dl. General declară clar si categoric că legionarii n-au avut nici un amestec în organizarea diviziei de la Döllersheim, că acolo se făcea armată, că legionarii participau în calitate de soldati si nu de legionari, că n-au figurat în nici o instantă de judecată si că atributiile de jurisdictie militară, cum era si firesc, apartineau comandamentului german.

Dl Iasinschi condamnă cartea

  Dl Iasinschi a rămas uluit de miseliile cuprinse în această carte. In repetate rânduri, la sedintele de garnizoană de la Madrid, si-a exprimat indignarea si revolta. Intr-o scrisoare adresată Comandantului din 3 aprilie 1951 califică istoria Gărzii de Fier a lui Palaghită "un hârdău de lături în capul Miscării". Reproducem fragmentul care interesează:

  Cu privire la cartea lui Palaghită am comunicat tuturor, care-ti este dorinta. Nu stiu cine va face-o, în ce măsură si cu cât rezultat precis. Un răspuns la acest hârdău de lături este necesar. Altfel rămânem cu murdăria în cap. Noi trebuie să ne spălăm cu apă curată, cu adevărul.

  O serie de acuzatii grave trebuiesc tratate, nu răspunzând lui Palaghită, ci unei opinii publice, chiar aceleia de rea credintă, oamenilor politici, anumitor directii din cancelariile Statelor aliate. Batjocoriti an după an, în cele din urmă însăsi elementele noastre intră la îndoială si încep să manevreze argumentele dusmanilor. Câtă vreme mai avem pe cineva lângă noi, trebuie stabilit adevărul. Eu sunt hotărât să încep a scrie, atât stiu si nu mă întind peste ce-mi apartine mie. Este nevoie de-o brosură documentară în două sau trei limbi, în care să intre 2-3 nume, care îsi asumă cele scrise. Nu trebuie să venim atacând pe adversar, ci spunând adevărul. Gândeste-te, că ne găsim într-un ceas de mare răspundere. Imi pare bine că te-ai hotărât să publici din literatura legionară ce trebuie si cât se poate. Ii voi comunica lui Crisu să facă prefata. Eu mă voi executa când îmi va veni rândul...

Părintele Palaghită si credinciosii din Argentina

  In Argentina, părintele Palaghită nu si-a dezmintit trista lui faimă de om pornit spre răutăti. Intre românii din Buenos Aires s-a tinut numai de scandaluri, afaceri necurate, desbinări si certuri. Credinciosii ortodocsi l-au părăsit în cea mai mare parte, preferând să sprijine înfiintarea unei parohii unite. Cum preotul Palaghită s-a alăturat Episcopiei Ortodocse din Statele Unite, o seamă de credinciosi, capi de familie, au trimis o întâmplare Prea Sfintitului Valerian, cerându-i să trimită la Buenos Aires un "preot ortodox român cu frica lui Dumnezeu":

   Buenos Aires, 16 Februarie 1951.

   Onor

   Episcopia Ortodoxă Română din America

   6201 Detroit Avenue, Cleveland 2, Ohio

  Subsemnatii, Români, Crestini Ortodocsi, domiciliati în orasul si provincia Buenos Aires, Republica Argentina, venim prin prezenta să vă solicităm înfiintarea unei Parohii Ortodoxe Române în Buenos Aires si trimiterea unui preot care să o conducă. Situatia de astăzi a credinciosilor Bisericii Ortodoxe Române este jalnică. Există aici un preot ortodox român numit Marin Zidaru sau Stefan Palaghită, care oficiază Sfânta Liturghie într-o cameră din Calle Belgrano 728, unde numai duminica se improvizează o capelă, camera fiind folosită în cursul săptămânii pentru alte scopuri. Cum nu vedem pe acest preot în lista publicată în "Solia" din 7 ianuarie 1951, socotim că functionează fără aprobarea Dv. sau că s-a dat de partea falsului Episcop Andrei Moldovan, care anume ar fi intitulat de oamenii Anei Pauker ca "al Americii de Nord si de Sud" asa cum se zvoneste. Acest preot Zidaru-Palaghită se tine de altfel mai mult de mosia pe care a dobândit-o aici în scurt timp, de negustorii în care a inselat o seamă de români, ca de pildă D.D., Stan Ionescu, N. Mena si Vasile Luca, cu care are si procese, si mai ales se tine de politică, făcând tot felul de intrigi si dezbinări între români. In timpul din urmă apublicat - nu se stie cu ce bani si dacă nu cumva cu cei trimisi de dv. pentru biserică- o carte de învrăjbire politică, pe care o vinde chiar în biserică.

  Mai rău decât atât este faptul că încă de la întemeierea ei, afară de câtiva oameni cinstiti, înselati în buna lor credintă, capela unde slujeste preotul Zidaru-Palaghită a fost locul de adunare a tuturor celor suspecti de prietenie cu comunistii si izvorul tuturor intrigilor, ea fiind condusă defapt de un consul la Paris al guvernului comunist din tară, numit Virgil Constanitnescu.

  Asa stând lucrurile, românii din Buenos Aires, care nu vreau să aibă de a face în cele sfinte cu un astfel de preot, au fost siliti să rămână deoparte de asa-zisa lui biserică, pe care nimeni nu a sfintit-o, nici Sfântul Antemis nu se stie de are, si nici nu stie de ce Episcopie atârnă.

  Dăm mai jos câteva fapte precise din care se poate vedea cât de mare tulburare aduce faptul prezentei aici a unui astfel de preot ortodox:

Alteta Sa Regală Principesa Ileana a refuzat să intre vreodată în biserica preotului Palaghită, asistând în fiecare duminică la Sfânta Liturghie în Biserica Română Unită, desi o atât de bună credincioasă a bisericii strămosesti. Furios de acest fapt, preotul Palaghită a scris si răspândit o scrisoare necuviincioasă fată de Alteta Sa Regală. Când Alteta Sa Regală a fost nasă la botezul unei fetite a profesorului Safta, făcând botezul în "Căminul Regina Maria", a chemat să oficieze pe un preot ortodox grec. Acelasi lucru s-a făcut si la botezul altor copii. Alti români ortodocsi, vrând cu orice pret să audă slujbă românească la botezul copilului lor, au preferat să li-l boteze preotul unit, decât să intre în casa lor preotul Palaghită. Asa au făcut dl. inginer Brătescu, Stefănescu si altii. Nunta dlui Nicolau s-a făcut la biserica rusească. La Sfânta Inviere si la Crăciun, mai toti fostii diplomati români au fost la biserica grecească. 

  Nu este deci de mirare că duminica găsesti pe românii ortodocsi la biserica română unită, unde cântă si în cor, la biserica grecească, la cea rusească, numai la biserica română ortodoxă a preotului Palaghită nu.

  Vă rugăm deci să binevoiti a ne îndruma ce trebuie pentru a căpăta un preot ortodox român, cu frica lui Dumnezeu, care să aibă numai grija Bisericii si a Celor Sfinte, readucând unirea în mijlocul nostru.

Cu cel mai profund respect,

(In originalul trimis Episcopiei, urmează semnăturile a 27 capi de familie). Pentru conformitatea copiei garantează: Inginer Dan Protopopescu, Calle Lambare, 958 , Buenos Aires

In slujba comunistilor

  Grigore Manoilescu, în punerea lui la punct, arată legătura care există între interesele clicii de teroristi de la Bucuresti în slujba Moscovei si aparitia acestei cărti. Intradevăr serviciile de propagandă ale guvernuui comunist al R.P.R. au făcut o largă întrebuintare din materialul pus la îndemână de preotul Palaghită. După toate probabilitătile, din aceeasi sursă au venit si banii pentru imprimarea cărtii si expedierea ei în întreaga lume. Un fapt care a pus pe gânduri pe toti româniii si care arată că preotul Palaghită dispunea de importante sume de bani este expedierea prin avion a sute de exemplare în întreaga lume. Un refugiat cu multă greutate ar fi putut strânge mijloacele necesare pentru tipărirea unei cărti atât de voluminoase, dar în nici un caznu si-ar fi permis luxul s-o trimită cu avionul dacă n-ar fi fost alte interese la mijlocsi alti oameni care să finanteze întreprinderea. Părintele era grăbit ca lucrarea să ajungă cât mai repede pepiata exilului ca să-si producă efectul.  Cartea s-a tipărit la tipografia evreului Elias Katz, de fel din Hârlău-Moldova. Culegerea textului s-a făcut de un alt evreu, Schwartz, se pare coasociat cu primul. Acest Schwartz avea strânse legături cu Legatia R.P.R. si servea ca agent principal al Legatiei în colonia evreiască română din Buenos Aires. Clădirea în care locuia părintele Palaghită, Avenida Belgrano, 728 avea ca portar pe evreul Alfred Leibovici, originar din România. Cu acest evreu, părintele era prieten la toartă. Misterul acestei neobisnuite prietenii s-a lămurit de camarazii nostri, când s-a descoperit că onorabilul portar Alfred Leibovici era în realitate un temut agent al Legatiei reperiste. Se pare că părintele a contractat obligatii sociale fată de "portarul" din casa unde locuia, pentru că unul din primele exemplare din cartea lui îl închină dlui Alfred Leibovici. Cartea s-a sfârsit de tipărit la 30 decembrie 1950 iar la 2 ianuarie 1951 părintele semnează exemplarul destinat dlui Leibovici. Emotionantă aceaastă prietenie care constituia veriga de legătură între preotul Palaghită, marele tribun al Gărzii de Fier si guvernul tovilor de la Bucuresti! Reproducem acest document care dezvăluie dedesubturile afacerii Palaghită cât si virtutiile care împodobeau pe acest cenzor al istoriei legionare:

Dlui Alfredo Leibovici,

Mare iubitor de români si de tara noastră, ofer această modestă lucrare privind zbuciumul unei generatii si al tării, Pr. Stefan Palaghită, Buenos Aires, 2 ian 1951.

Exemplarele cu dedicatie au fostă dăruite de autor si altor evrei care l-au ajutat la tipărirea cărtii. S-a simtit atât de îndatorat fată de acestia încât le-a oferit autograful înainte ca lucrarea să fie dată propriilor lui prieteni si camarazi. Evident, evreo-comunistii au fost deosebit de satisfăcuti de această atentie si cred că îi vor purta o recunostintă eternă. Părintele Palaghită făcea fortelor subversiunii un serviciu nepretuit si numai moartea lui prematură l-a împiedicat să tragă din fapta lui monstruoasă toate beneficiile. "Portarul" Alfredo Leibovici e uns de părintele Palaghită cu titlul de "Mare iubitor de români si de tara noastră", în timp ce Comandantul si zeci de camarazi de-ai lui sunt batjocoriti în modul cel mai infam. Iată unde duc ura si ticneala unui om.Dusmanii se transformă în mari patrioti, iar camarazii lui devin dusmani ai Legiunii si se înhăitează cu primul venit ca să lovească în acei pe care-i urăste mai tare.Cum remarcă si regretatul Grigore Manoilescu, nimic sau aproape nimic din această lucrare nu atinge pe comunisti. Cu mare bunăvointă am descoperit am descoperit 23 de rânduri despre "comunismul din România". Tragedia tării noastre nu i-a inspirat părintelui Palaghită decât 23 de rânduri apoase si fără nerv la paginile 357-358. Dusmanul pentru el nu e comunismul, nu e regimul de bestii care pe atunci (1950-1951) ucideau mii de oameni de elită în muncile de la Canal si genocid ajunsese la paroxism, ci Comandantul. Chiar ultimul lui apel, scris cu spume la gură nu are ca temă tragedia tării, ci strângerea rândurilor pentru doborârea Comandantului. Aceasta urmăreau jupânii de la Bucuresti: decapitarea Legiunii. Trebuie să deducem asadar că si ceea ce scrie contra comunistilor nu o face dintr-un imbold curat, ci ca să îsi acopere filiera Schwartz-Leibovici-Legatie-R.P.R.

Cartea preotului Palaghită  si dizidentii

In ce măsură cartea preotului Palaghită reflectă părerile, ideile, punctele de vedere ale grupului dizdent în materie de istorie legionară? Iată o întrebare care merită să fie examinată. Trebuie precizat din capul locului că cel putîn 90% din lucrare e construită cu un material străîn de propria lui experientă. Nu avem de a face cu un martor al istoriei legionare ci cu un reproducător al unor lucruri auzite de la altii. Preotul Palaghită n-avea de unde să cunpască direct nici cursul evenimentelor dintre anii 1938-1940 si nici viata din lagărele legionare din Germania. Stie ceva din timpul regimului national-legionar si din perioada guvernului de la Viena, dar ca un om care a trăit la periferia acetor guvernări, limitat la aspectele lor minore. Singurele episoade ce le cunoste bine sunt lagărele de la Miercurea Ciuc si Vaslui unde a fost internat în anii 1938-1939 si apoi suferintele legionarilor sub regimul persecutatiilor antonesciene. La acest capitol, adică de la pagina 157 până la pagina 172, lucrarea poate fi consultată cu folos, deoarece autorul ai scria lucruri ce le-a trăit pe propria lui piele si amintirea chinurilor îndurate garantează autenticitatea lor. Cea mai mare parte a expunerii provine de la elemente dizidente. Acum, colaborarea lor exclusivă nu ar fi avut nici un efect dăunător pentru Miscare, dacă acestia s-ar fi multumit să povestească lucrurile cum s-au întâmplat si ce stiau ei. Dar dizidentii consultati de Palaghită erau suflete coclite de ură ca si el. Si colaborarea lor servea aceluiasi obiectiv, defăimarea Comandantului, Palaghită nu interoga subiecte ci îsi căuta complici la falsificarea istoriei legionare. Incontestabil apoi că numărul dizidentilor care l-au adăpat pe Palaghită cu false versiuni asupra evenimentelor legionare este restrâns. Cei mai nulti nici nu se găseau în Argentina, iar dintre cei de acolo numai câtiva i-au dat sprijin neconditionat la masacrarea istoriei legionare. Principalii auxiliari par să fi fost Stefan si Tărăoiu. Trebuie presupus apoi că părintele Palaghită nu s-a multumit să reproducă cu exactitate declaratiile diversilor dizidenti ci le-a adăugat o nuantă, o interpretare, un epitet care pot schimba complet sensul unei fraze. Nu este exclus ca multi frati separati, chestionati de Palaghită, să fi rămas si ei surprinsi de ce-a iesit din clocitoarea lui. Geniul de mahala al părintelui a sucit si rasucit mărturiile lor până la desfigurare. Avem mai degrabă de a face cu o serie de falsificări suprapuse, până ce preotul Palaghită a obtinut efectul dorit, adică până a înnegrit de tot portretul Comandantului. In prefat acărtii, Palaghită încearcă să separe responsabilitatea grupului dizident de responsabilitatea autorului. El afirmă că:

- e în afara oricărui grup legionar (pagina 12).

- scrie din proprie initiativă (pagina 12).

- nu i-au dat încuviintarea nici măcar comandantii legionari potrivnici (pagina 12).

- lucrarea a scris-o la Viena, si anume în timpul când mai făcea parte din grupul de comandă al Comandantului (pagina 15).

   Prima afirmatie este o minciună atât de gogonată încât ne mirăm cum a putut-o pune pe hârtie. El începuse să facă servicii dizidentilor încă din timpul când formal continua să fie alături de Comandant. După îndepărtarea lui, adică 30 noiembrie 1944, a trăit permanent în mijlocul lor, a făcut cuiburi cu ei, după propria lui mărturisire si în toate împrejurările si locurile pe care le-a colindat, Viena, Austria, Italia, Argentina, a urmat linia lor. La Roma a tinut sedinte comemorative cu dizidentii si a vorbit în diverse ocazii. A doua afirmatie, că a scris cartea din proprie initiativă, poate să fie adevărată. Omul acesta a luat atâtea initiative în viată, a făcut atâtea viraje, trăznăi si buclucuri, încât e foarte probabil ca ideea să fie a lui. Când zicem că ideea e a lui nu ne referim la ideea de a scrie o carte de istorie legionară, ci la ideea de a o scrie în felul în care a scris-o. Pe el nu l-a determinat să scrie această carte nici grija de Legiune si nici grija de a lăsa posteritătii un document al "zbuciumului unei generatii", ci motive mult mai pasionale. O sete nestăvilită să se răzbune pe Comandant si pe toti acei cu care s-a ciocnit el în pribegie. La Buenos Aires, părintele a luat, cum îi era obiceiul, o serie de initiative care nu erau pe placul celorlalti. S-au născut tensiuni, frictiuni locale între el si ceilalti români si legionari. Toate aceste "atacuri", "lovituri" si "nedreptăti" din partea grupei "simiste" l-au înfuriat si cum nu se putea răzbuna într-o altă formă, a dat drumul la această carte. E suficient să se citească explicatiile părintelui de la paginile 10-11, ca să ne dăm seama cât au contribuit de mult la geneza lucrării amărăciunile lui personale. Un om rău, înrăit si de viata ce-a dus-o acolo, în mijlocul unui mediu care nu îi satisfăcea ambitiile, a debordat în forma aceasta. "Toate acestea (adică toate provocările adversarilor) au contribuit într-o mare măsură ca să nu mai amân publicarea acestei cărti", scrie părintele Palaghită la pagina 11. Părintele a amestecat nemultumirile lui personale sau înfrângerile lui politice cu interesele legiunii. Toate nefericirile lui personale si toate complexele de grandoare nesatisfăcute le-a proiectat în această carte si cum el nu putea să se ridice la inăltimea adevărurilor legionare, a căutat să diminueze pe ceilalti, să-i prezinte ca niste epave ale Miscării, când în realitate el naufragiase si devenise o epavă. Pe această initiativă s-au fixat apoi alte interese. O seamă de dizidenti care se aflau în aceeasi situatie sufletească ca si el si-au adăugat ranchiunele si bocetele lor. Părintele nu numai că le-a notat cu satisfactie, dar le-a amplificat ca într-o cutie de rezonantă, dându-le proportiile unui bocet universal că se "distruge Legiunea". Legiunea nu se distruge când legionarii stau de strajă în jurul Comandantului, ci când se propagă dezordinea si anarhia si legionarii se transformă din luptători în bocitoare si speculanti. Tot pe initiativa părintelui s-au grefat apoi si interesel comunistilor din tară. Neastâmpărat cum era, Palaghită a găsit până la urmă si firea care mergeau la Legatia reperistă. Comunistii aveau nevoie de un text care să le servească de material de propagandă contra Miscării si dând peste părintele Palaghită, tocmai în perioada de gestatie a lucrării, l-au acaparat, ajutându-l la tipărirea lucrării. I-au mai făcut si alte servicii, înlesnindu-i corepondenta cu familia din tară si ajutând-o. In al treile rând, Palaghită afirmă că n-a primit aprobarea nimănui. "Nu mi-au dat încuviintarea nici măcar comandantii legionari potrivnici lui Sima". Nu interesează atitudinea celorlalti comandanti legionari, ci numai atitudinea sefilor fractiunii dizidente, Gârneată si Papanace. Declaratia părintelui poate să fie si o chestiune de tactică. Ei s-au pus de acord cu părintele să facă această declaratie pentru că nu le convenea să apară ca autori morali ai lucrării. E dificil de desprins responsabilitatea sefilor fractiunii de responsabilitatea lui Palaghită, când lucrarea a pus în circulatie o serie de teze pe care ei însisi le sustin. La o reuniune cu mai multi legionari, Teban, tudose, Seitan si altii, Ilie Gârneată a declarat că el nu aprobă cartea. Aceasta a avut loc aproximativ prin luna mai 1951. Alte informatii ce le avem de la persoane direct puse în cauză de Palaghită, îl indicăm că n-ar fi străin de lucrare. Ilie Gârneată ar fi citit lucrarea înainte da a fi dată la tipar si si-ar fi dat binecuvântarea. Dacă versiunea aceasta este adevărată, atunci nu întelegem ce-a mai căutat în afacerea Boeru. Nu se poate să nu-l fi izbit faptul că în lucrare se făcea de patru ori mentiune despre Boeru ca asasin al profesorilor Iorga si Magearu (preotul Palaghită.134, 177, 237, 336). La acea vreme, Boeru reprezenta pentru Palaghită o piesă capitală de atac contra Comandantului. Nu stim ce-a putut să declare Ilie Gârneată în fata "juriului de onoare" de la Paris, dar ni se pare stranie chimbarea de atitudine a Bădiei. E suficient oare ca Boeru să adere la fractiune, pentru ca să fie proclamat inocent de Ilie Gârneată?  Seful secund al fractiunii, Dl. Constantin Papanace, e prea abil ca să se bage în afaceri de soiul acesta. El împinge pe altii să se compromită, iar el îsi rezervă un fel de independentă. Dl. Papanace niciodată nu s-a pronuntat deschis în favoarea cărtii, dar nici n-a condamnat-o. Teza lui e că orice lucru, oricât de nedrept si infam, e binevenit "dacă-i strică lui Sima". Acesta e unicul său criteriu politic. De 30 de ani îsi pierde timpul ca să demonstreze că Comandantul e rău, în loc să facă demonstratia inversă, că el este excelent. Odată totusi si-a exprimat punctul de vedere într-o formă care nu mai lasă nici un dubiu că el este autorul moral al cărtii. Intr-un articol publicat in "Orientări", s-a exprimat că e păcat de tot materialul pe care l-a avut preotul Palaghită, pentru că "l-a stricat". Asta înseamnă că materialul, cel putin partial, i-a fost furnizat de Dl. Papanace. Pe Dl. Papanace nu-l interesa asadar natura materialului întrebuintat, ce valoare de adevăr reprezintă, ci faptul că părintele Palaghită, zăpăcit cum era, a încurcat "pretiosul" material, adică nu l-a dichisit cum trebuie, si, ca atare, nu si-a produs efectul dorit. Păcat că n-a fost Dl. Papanace mai aproape. Cum tezele sustinute de Palaghită sunt identice cu ale Dlui. Papanace si cum relatiile dintre ei sunt bine cunoscute, trebuie să-l considerăm că a încurajat si patronat lucrarea. Ultima afirmatie a părintelui este că ar fi scris lucrarea când făcea parte din grupul de comandă al lui Horia Sima. Acest lucru nu este posibil din următoarele motive. Din grupul de comandă al lui Horia Sima el n-a făcut parte decât două luni si jumătate. Să nu uităm însă că părintele avea o multime de ocupatii. Toată ziua era pe teren. E imposibil ca în acest scurt interval să fi strâns material si să-i fi dat forma unei cărti, chiar asa aruncată cu furcoiul, cum e.

Alti camarazi batjocoriti

   In afară de Comandant, în această carte sunt o multime de camarazi care au fost batjocoriti. Unii dintre ei au murit eroic în luptă sau zac de zeci de ani în închisoare. Trebuie admis că oamenii acestia au făcut ceva mai mult pentru Legiune decât părintele Palaghită, care la adăpostul libertătii si sigurantei de care se bucura în Argentina, a terfelit Legiunea. Alti camarazi se găsesc în exil si unii dintre ei au îngrosat rândurile dizidentilor. Ce-au făcut sefii fractiunii dizidente cu acestia? I-au lăsat să rămână acoperiti de toate infamiile. Ne îngăduim să le punem sub ochi tabloul oamenilor din exil insultati în cartea preotului Palaghită:

- Ovidiu Găină = criminal care a discreditat Miscarea, voia să ucidă pe Gârneată si Papanace.

- Iasinschi = provocator, a dat ordin de incendiere a Bucurestilor la 21 Ianuarie, las.

- Velescu = comunist si intrigant.

- Mircea Dimitriu = dezertor, incorect, antilegionar, zăpăcit.

- Octavian Rosu = bătăus, terorist, executor de ofiteri, neserios.

- Enescu = liberal, nelegionar, excroc.

- Radu Ghenea = nelegionar.

- Dr. Ion Fleseru = terorist, bătăus.

- Dr. Apostolescu = terorist, schingiuitor de camarazi.

- Sturdza = simpatizant legionar.

- Protopopescu = simpatizant legionar.

- Boldeanu = agitator fără scrupule.

- Acrivu = hot.

- Toader Ioras = impulsiv, usuratic, betiv, imoral. A contribuit la stingerea multor vieti de soldati români.

- Emil Popa = asasin de ofiteri români, schingiuitor, bătăus, etc.

- Dr. Vasile Andrei = complice la asasinarea lui Stefănescu-Goangă

   Suntem surprinsi că dl Vasile Iasinschi , când s-a atasat dizidentilor, n-a cerut în mod formal si solemn condamnarea cărtii lui Palaghită. Ar fi timpul ca echivocul în care se complac dizidentii să se risipească. Cei care au avut vreun amestec în scrierea acestei lucrări să-si asume răspunderea directă, să declare sub proprie semnătură ceea ce stiu iar lucrurile care nu le stiu să le lase pe seama acelora care le stiu. Să nu mai scrie nimeni istorie din auzite, de la a doua sau a treia mână. Si să nu se lase călăuziti de patimă. Trebuie să privească lucrurile cu ochii de atunci si nu prin prisma nemultumirilor de acum. In istoria Legiunii sunt angajati nu numai cei vii, ci mii de morti, sii mortii, pentru binele celor vii, nu trebuie provocati, căci aduc răzbunare si blestem asupra acelora care le răstălmăcesc faptele si sacrificiile.

Mâna lui Dumnezeu

   Papanace nu l-a trimis pe Palaghită în tară, în august 1940, numai ca să predea manifestul grupei de la Berlin, prin care cerea abdicarea Regelui, profesorului Codreanu. Pe lângă această misiune văzută mai avea si una nevăzută, secretă, de care nu trebuia să stie decât Papanace si Palaghită. Si anume, tipărirea si răspândirea unui manifest nesemnat contra lui Horia Sima, prin care se afirmă că ar pregăti actiuni violente contra Regelui Carol, o nebunie care ar putea primejdui si restul cadrelor legionare rămase în viată. Palaghită nu trebuia să se dea în lături să denunte actiunea de pregătire chiar si politiei. Pe de o parte, asadar, de ochii lumii, Papanace cerea abdicarea Regelui Carol, solicitând si pe profesorul Codreanu să-si pună semnătura pe un mainfest asemănător, iar în ascuns, utilizând serviciile lui Palaghită, sabota pregătirile din tară, mergând până la o perfidie de necrezut ca să alarmeze regimul. Iată acum declaratia lui Octavian Rosu, căruia i s-a mărturisit părintele Palaghită după ce s-a întors din tară:

Declaratie

   Subsemnatul, Octavian Rosu, în legătură cu activitatea preotului Stefan Palaghită la Berlin în vara anului 1940 declar următoarele:  In luna … din vara anului 1940, grupul legionar din Berlin a aflat cu mare surpriză despre sosirea în Germania a preotului Stefan Palaghită si mai ales că era primul legionar care venea cu pasaport normal din tară. Pe Palaghită îl cunosteam si ne împrietenisem în lagărul de la Miercurea Ciuc. Intâlnirea cu el a fost totusi cordială si fără rezerve desi nu pricepeam bine rostul venirii lui la Berlin. Ne-am revăzut de mai multe ori în aceeasi atmosferă de camaraderie, discutând mai ales problemele de actualitate ale Miscării si mai ales necesitatea atunci, în momentul cel mai favorabil pentru noi, pentru răsturnarea lui Carol, printr-o actiune legionară hotărâtă si fulgerătoare. Palaghită împărtăsea si el, cel putin fată de mine, aceste obiective fără rezerve si cu entuziasm, până când la un moment dat, la câteva săptămâni după ultima noastră întâlnire, am aflat că a plecat din Berlin si că este din nou la Bucuresti. Intre timp, echipele grupului nostru pregătite de Comandant plecaseră toate clandestin în tară, trecând prin Ungaria si Yugoslavia, urmând ca să ducă la îndeplinire planurile pentru care ne pregătisem atât de îndelungat si care s-au realizat strălucitor la 6 Septembrie. La Berlin, din grupul nostru am rămas doar eu cu o mână de oameni, pentru orice eventualitate. In luna... ne trezim tot pe neasteptate cu Palaghită din nou la Berlin. Trebuie să recunosc că de astă dată când în tară Miscarea era în plină efervescentă si actiune l-am primit cu toate rezervele posibile si chiar cu suspiciune. Dar Palaghită, cu obisnuita-i exuberantă si cu vocea lui nazală si pitigăiată îmi spune: "Frate Octaviane, am venit să mă spovedesc. Păcatele mele, nu stii ce-am făcut si ce era să fac. Când am plecat de aici în tară, m-am dus trimis de Papanace ca să zădărnicesc prin orice mijloc, iar dacă-i nevoie chiar denuntând politiei pe Horia Sima si actiunea pe care voia să o ducă. Papanace mă convinsese si pe mine că actiunea lui Sima este un act de nebunie care va avea groaznice conseciinte pentru Miscare si pentru cei care au supravietuit ultimei prigoane. In acest scop, Papanace în afară de mandatul ce mi-a dat să iau contact cu toti sefii legionari si cu cel mai mare număr posibil de camarazi, mi-a dat si manuscrisul unui manifest contra actiunii lui Horia Sima, manifest pe care trebuia să-l tipăresc si să-l difuzez în toată lumea legionară din capitală si din provincie. Ajuns la Bucuresti am căutat imediat o tipografie a unor prieteni cu care m-am inteles asupra tipăririi textului lui Papanace urmând ca să trimit manuscrisul comandând câteva mii de exemplare. Si stii cum m-am salvat de asa mare păcat, frate Octaviane? Când tipograful mi-a comunicat că este gata pentru tipărire am dat textul ca să-l ducă lui Mos Chirită. Iti aduci aminte de el din lagăr, bătrânul care era. paracliser (?) la mine la biserică si fusese arestat împreună cu mine în 1938". "Da, îmi aduc aminte de Mos Chirită, cum să nu-mi aduc aminte?", îi răspund eu. "Ei bine, Mos Chirită a plecat spre tipografie dar după câtva timp îl văd că se întoarce înapoi. ; Ce este Mos Chirită, ce s-a întâmplat? Apoi să vezi părinte, am cetit manifestul si nu m-am mai dus si iaca ti l-am adus înapoi. Apoi dacă dl Comandant Sima vrea să-l răstoarne pe Carol si să-l răzbune pe Căpitan, eu zic că bine face. Căci dacă n-o face el, cine s-o mai facă? Si eu nu vreau să-mi iau păcatul asupra mea că am tipărit manifeste contra lui. Iar dacă o face ceva am să mă duc si eu unde o fi, acolo unde or fi legionarii în momentul acela. Si să mai stii că gresesti si mare păcat îti faci dacă tipăresti manifestul contra Comandantului Sima, pe care eu nu-l cunosc, dar stiu că toti legionarii cu care am vorbit eu, îl urmează si eu am să fac la fel ca toti legionarii cu care am vorbit eu, îl urmează si eu am să fac la fel ca ceilalti camarazi. Uite asa, frate Octaviane, acest om simplu si aproape analabet, Mos Chirită, m-a împiedicat să fac cel mai mare păcat si cea mai mare greseală din viata mea". Cu Palaghită, mă vedeam de astă dată mult mai des, într-o atmosferă de reciprocă stimă si încredere, ca pe vremea când eram în lagăr. Ultima dată, la Berlin, ne-am întâlnit în casa prof. Vasile Tulescu unde el, a celebrat botezul copilului lui Tulescu, căruia eu i-am fost nas. Era 6 septembrie. La Radio ascultam imnurile si cântecele legionare ale biruintei noastre. A doua zi Palaghită a plecat spre tară. Eu m-am întors după o săptămână.

Octav. N. Rosu

Detroit, la 10 Sept. 1970.

   Printr-o miraculoasă interventie Divină, manifestată în sufletul simplu si curat al paraclisierului de la Biserica unde slujea părintele Palaghită, acest manifest n-a văzut lumina zilei si primejdia care plana asupra Legiunii a fpst eliminată, ca o bombă incendiară căreia în ultimul moment i se stinge fitilul. Dacă Dl Papanace ar fi consecvent cu ideile ce le afirmă în public (abdicarea Regelui), atunci furia lui trebuia să se dezlăntuie contra lui Noveanu, Bideanu si Budisteanu, care rămăseseră în guvern, si nu contra lui Horia Sima, care părăsise guvernul la 7 iulie! Asta se întâmpla la o lună si mai bine după demisie. Niciodată Papanace n-a condamnat pe acest trio carlist, care s-a făcut vinovat de participare la guvernul care a cedat Ardealul sitoată agitatia lui se revarsă contra aceluia care pregătea actiunea care să steargă această pată si să pună capăt acestei domnii sângeroase.

________________ S F Â R S I T ____________________