LA MORMÂNTUL LUI GHEORGHE TITEICA

INTRISTATÃ ADUNARE

OCTAV ONICESCU

Societatea Română de Stiinte si-a pierdut un Rector. Societatea Română de Matematică, întemeietorul si un îndrumător permanent.

Stiinta românească a pierdut pe unul din marii săi preoti, Matematica românească pe cel care-i purta bucuros culorile, iluminat de constiinta că o reprezintă, responsabil de succesele sau înfrângerile ei. Muncitor neobosit el însusi,  în primele rânduri , entuziast de fiece cucerire, pasionot pentru orice noutate, profesorul Titeica era în aceste tovărăsii de muncă pe care le constituie Societatea Românã de Stiinte si sectiile ei, cel dintâi, prezent de câte ori adevãratele interese ale stiintei erau în joc purtând prin nu stiu ce delegatie misticã, nemãrturisitã, sentimentul rãspunderii acelor interese.

Opera matematicã a lui Titeica, încorporatã în stiinta contimporanã, are o existentã durabilã, cât aceastã stiintã însãsi, independentã de cel care a creat-o. In alte locuri si împrejurãri se va vorbi despre aceasta operã.

Noi sântem aici, alături de nemângâiata Doamnă, de îndureratii săi copii, toti oameni de stiintă, de familia sa întreagã surprinsă de această îndrazneata cucerire a mortii, de colegi si prieteni, de studenti ai atâtor generatii, sa plângem încetarea brutală, neînteleasã a acelei Opere vii, de creatiune continuă, tesut mereu variat din fire de luminã, de entuziasm, de dragoste pentru oameni, de nemărginită încredere în destinele tãrii pe care o constituia existenta printre noi a lui Gh.Titeica.

A aceluia care astepta cu o nerãbdare, ce nu si-a schimbat nici odatã vârsta, bucuria înãltimilor Bucegilor, bucuria ostenelii de a ajunge acolo unde aerul este pur, unde orizontul are adâncimi înfricosãtoare, unde cerul senin este mai aproape, unde singuratatea este o voluptate.

Omul de stiinta este în general un singuratic. Urmărirea volutelor gândului, lãmurirea neasteptatelor surprize pe care disciplina cea mai strânsã a deductiilor ca si libertatea cea mai desãvârsitã a intuitiilor le creazã acestor gânduri, obligã la singuratate, impune tãcere, duce la izolare.

Titeica era salvat din această izolare de armonia mediteraniana a sufletului sãu, de pasiunea cunoasterii, de nelinistea pe care i-o dãdeau problemele vietii. Extrem de sensibil la ideile care frãmântã si rãstoarnã atâtea asezări ale societătii omenesti, îsi broda pânza gândului sãu matematic pe fondul adânc uman al unor interese care-l readuceau necontenit, din izolarea lui, către viată.

Un singur lucru adânc omenesc îi era străin. Inviersunat de strãin : Mortii. Ea nu avea loc în armoniile care-i purtau existenta. Nu a vrut sã stie că Moartea nu vine din afară, cã omul o poartã cu el pânã în înăltimile ametitoare ale creatinilor spirituale ca si în ritmul domol al activitătii celei mai comune.

Se pare totusi că si această cucerire a întelepciunei i-a fost, până la urmă, datã : mărturiile unor prieteni ne fac să credem cã stia, în sfârsit, de unde vine Moartea, care este puterea neîntrecută a Neanatului, -si de aceia ultimul nostru gând sã fie cã Gh. Titeica a părăsit această lume deplin împăcat cu toate posibilitătile existentii. 

Revista NATURA

Anul XVIII, Nr. 2,

15 Februarie 1939