O INTRODUCERE NECESARÃ

AL DOILEA EXIL DIN GERMANIA (1941-1944)

Din: Legiunea în imagini (1927-1977),

 Editura Miscãrii Legionare, Madrid 1977

   "Dupã lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 21-23 Ianuarie 1941, s-a dezlãntuit o noua prigoanã contra Legiunii, care a intrat în istorie sub numele de prigoana antonescianã. Desi atât Generalul Antonescu cât si armata germanã aflãtoare în România îsi luaserã angajamentul – când Horia Sima a dat ordinul de încetare a rezistentei – cã nici un legionar nu va avea nimic de suferit de pe urma asa-zisei rebeliuni, de a doua zi dupã ce acestia au evacuat clãdirile publice, au început urmãririle si arestãrile. Mii de legionari au luat din nou drumul închisorilor, neavând altã vinã, decât cã au aparat fiinta unui Stat pe care îl credeau al lor, cãci purta pe frontispiciu numele de „Stat national-legionar”. Generalul Antonescu, ca si Regele Carol în 1938, devenise sperjur fatã de Constitutia în vigoare, cãlcându-si propria lui semnãturã.

   În timp ce prigoana carlistã a avut un caracter selectiv, urmãrind sã fie ucise cadrele conducãtoare ale miscãrii, prigoana antonescianã s-a dezlãntuit de-a valma, lovind deopotrivã atât pe putinii conducãtori ce-au mai rãmas în viatã din vechea elitã legionarã cât si masele legionare. Orice legionar, fie el muncitor, tãran sau intelectual, tânãr sau în vârstã, bãrbat sau femeie, nefiind crutati nici copii de scoalã, era ridicat de acasã, dat în judecatã si condamnat, dacã se putea dovedi cã a participat la asa zisa rebeliune. Si nu era mare lucru sã se umple cu legionari închisorile, cãci întreg poporul s-a ridicat atunci ca un singur om ca sã apere regimul legionar.

   Justitia antonescianã nu mai avea nimic comun cu justitia propriu zisã. Sentintele se dãdeau din ordin. Cea mai micã pedeapsã era de 5 ani, iar cele mari de la 25 de ani înainte. Presedintia Consiliului fixa pe dosarul fiecãrui inculpat câti ani de închisoare trebuie sã primeascã, iar tribunalele militare nu fãceau altceva decât sã îmbrace în forma legalã pedeapsa dictatã de Antonescu. Apãrarea era scoasã din functiune. Infamia ce se întâmplase pe timpul lui Carol, când un tribunal militar a condamnat din ordin pe Cãpitan si pe ceilalti fruntasi legionari, acuma se realiza la scarã nationalã.

   Justitia antonescianã functiona cu precizia unei ghilotine. Obiectivul acestei prigoane era nu numai sã distrugã tot ce-a mai rãmas viu din vechile cadre legionare, dar sã provoace si o sângerare cumplitã, în rândurile tineretului legionar. Dupã izbucnirea rãzboiului, s-a adãugat acestor crime sãvârsite în numele justitiei si sistemul diabolic al „reabilitãrii dupã moarte”. Legionarii erau trimisi pe front cu ordinul special din partea Marelui Stat Major ca sã fie tinuti tot timpul în linia întâi si sã fie întrebuintati în misiunile cele mai primejdioase. În modul acesta, Antonescu avea certitudinea cã aproape nici unul dintre legionari trimisi pe front nu se va mai întoarce acasã. Într-adevãr, la scurt interval, familia primea anuntul cã fiul sau sotul cãzând pe front, „s-a reabilitat dupã moarte”. Legionarii nu aveau dreptul la decoratii si înaintãri, iar cei ce avuseserã grade înainte, inclusiv de ofiteri, erau degradati si înrolati ca simpli soldati.

   Dupã primele zile de nedumerire, vãzând cã Antonescu nu îsi tine angajamentele luate, iar guvernul german nu pare dispus sã intervinã pentru a se pune capãt arbitrarului si abuzurilor, legionarii care n-au putut fi capturati în primele zile si-au îndreptat din nou sperantele salvatoare peste hotare. Scãpati din primul iures de arestãri nebune din partea lui Antonescu, s-au hotãrât sã ia din nou calea pribegiei. Dar încotro sã apuce? Situatia era extrem de grea acuma, deoarece însãsi calea spre Germania era blocatã. Armata germanã nu numai cã participase, din ordinul lui Hitler, la distrugerea Statului national-legionar, dar Führerul Germaniei îi acordase lui Antonescu o încredere nelimitata ca sã procedeze cum crede de cuviintã. Din partea reprezentantilor germani din România nu se manifesta nici cel mai usor semn de bunãvointã pentru legionari, în sensul de a-i modera pornirile sangvinare ale Conducãtorului. Cum sã se refugieze legionarii urmãriti în Germania, când starea de spirit ce domnia în sferele conducãtoare de la Berlin era dusmãnoasã lor ti se puteau expune sã fie extrãdati?

   Ajutorul a venit tot din Germania, dar nu de la cercurile oficiale care tratau cu Antonescu, ci de la unii membri marcanti ai partidului national-socialist. Acestia, dupã ce au cunoscut adevãrul, sensibili la tragedia legionarã, au intervenit pe lângã Hitler si au obtinut din partea acestuia aprobarea ca sã se înlesneascã trecerea în Germania a legionarilor care au scãpat de arestãri. Din acest moment, organele germane din România, armata, politia si chiar consulatele au acordat ospitalitate legionarilor urmãriti si i-au ajutat sã pãrãseascã tara.

   Dar ochiului atoatevãzãtor al lui Antonescu nu i-a scãpat nici aceastã posibilitate de salvare a legionarilor. A stãruit pe lângã guvernul german si a obtinut pânã la urmã ca legionarii refugiati în Germania sã fie internati. Într-un comunicat ce l-a dat în acel timp, vorbind de pedepsele ce le va aplica „rebelilor”, a pomenit si deportarea. Cum însã România nu dispunea de o Siberie unde sã deporteze pe legionari, afirmatia lui Antonescu ni s-a pãrut bizarã. În acel moment nu stiam nimic de conventia dintre Generalul Antonescu si guvernul german pentru „deportarea” legionarilor, adicã internarea lor în lagãre, cãci dacã s-ar fi stiut, multi legionari ar fi preferat sã rãmânã ascunsi în tarã sau ar fi pribegit prin alte tãri.

   În conjunctura de atunci a rãzboiului, cãile de pãtrundere în Germania erau trei: prin Ungaria, prin Bulgaria si prin Banatul sârbesc, dupã sfãrâmarea Jugoslaviei. Ungurii au tratat foarte rãu pe legionarii care s-au refugiat pe aici. Au fost tinuti luni de zile prin închisori, supusi la cele mai mari umilinte, si numai cu mare greutate au fost eliberati si li s-a dat voie sã treacã în Austria. În schimb legionarii au fost primiti cu cea mai mare prietenie în Bulgaria. Nu numai cã s-au bucurat de toatã libertatea, dar au fost si ajutati sã-si gãseascã locuintã si de lucru. Mitul lui Codreanu se rãspândise în populatia bulgarã. Exista chiar o grupare cu numele de „Garda de Fier” în Bulgaria si toate organizatiile nationaliste bulgare se interesau de miscare. Venirea legionarilor români pe pãmântul lor era un prilej binevenit pentru aceste organizatii ca sã cunoascã doctrina si spiritualitatea miscãrii. La rândul lor si autoritãtile bulgare au fost extrem de binevoitoare cu legionarii. Niciodatã n-au dat curs demersurilor Legatiei Române din Sofia si chiar îi avertizau pe legionari când spioni ai Legatiei voiau sã se infiltreze printre ei. Din partea Bulgarilor, legionarii ar fi putut sã-si petreacã întreg exilul acolo, pe toatã durata rãzboiului, dacã nu ar fi intervenit alte forte care îi prigoneau pretutindeni în Europa.

   Conventia cu Antonescu nu se referea numai la legionarii care cãlcaserã pãmântul Germaniei, ci avea aplicatie în toate tãrile unde guvernul Reichului dicta. Toti legionarii, din toate aceste tãri, trebuia culesi si îndreptati spre Berlin. O singurã directie de salvare le era îngãduitã: spre lagãrele de concentrare din Germania. Sistemul de urmãrire a legionarilor în Europa era urmãtorul: serviciul secret român detecta prezenta unui grup legionar într-o tarã aflata sub controlul Puterilor Axei; aviza, Bucurestii, care, la rândul lui, intervenea la Berlin pentru a lichida acest focar de neliniste, dusmãnos lui Antonescu. Ministerul de Externe german dãdea atunci ordin Legatiei din tarã respectiva ca sã evacueze acea zona de legionari. Operatia se repeta ori de câte ori era nevoie, adicã ori de câte ori se semnala formarea unui nou grup de refugiati legionari. Guvernele locale, cum era si cel bulgar, nu puteau face altceva decât sã se supunã „diktatului” celui mai tare.

   Un alt loc de refugiu care s-a deschis fugarilor legionari a fost Banatul sârbesc, dupã capitularea Jugoslaviei. Aici exista un grup numeros de români, gospodari de frunte si simpatizanti ai miscãrii. Trecerea în Banatul sârbesc era usoarã, deoarece de ambele laturi ale frontierei erau sate românesti. Peste 150 de legionari si-au gãsit scãparea în acest colt de pãmânt românesc. Au fost primiti împãrãteste. Tãranii românii se îmbulzeau ca sã-i aibã la ei în casã. Se crease o organizatie legionarã, sub conducerea lui Pavel Onciu, care se îngrijea de încartiruirea lor si care totodatã tinea legãtura si cu autoritãtile germane. În Banatul sârbesc, legionarii ar fi putut, ca si în Bulgaria, sã rãmânã acolo ca oaspeti permanenti, cu atât mai mult cu cât autoritãtile germane locale, formate din svabi, îi ocroteau, considerându-i camarazi de luptã, dacã nu ar fi vegheat ochiul neadormit al lui Antonescu. Iscoadele lui din Banat au raportat existenta unui mare numãr de fugari legionari la granita cu România si imediat Generalul a alarmat Berlinul, care, la rândul lui, a dat dispozitii la Belgrad ca sã fie evacuati legionarii si din aceastã zonã. În Europa nationalistã, legionarii nu-si gãseau nici un locsor unde sã poatã trãi în pace.

   Prin Ungaria au trecut multi legionari, dar nu pe socotealã proprie, ci ajutati de armata germanã. Odatã cu trenurile militare care aduceau trupe în România si care se întorceau prin Ungaria, erau îmbarcati si legionari camuflati în soldati germani rãniti. Acestia ajungeau la Viena si de aici erau îndreptati spre Berlin.

   La Berlin i-a asteptat pe legionari marea deceptie. Nimic nu transpirase pânã atunci din conventia lui Antonescu cu guvernul german. Primii legionari sositi la Berlin au fost tratati ca oameni liberi. Puteau sã se ducã oriunde voiau si sã ia orice contacte. Fostii ministri si conducãtori ai Legiunii au fost încartiruiti intr-o vilã din Ahornallee. Un alt grup de 49 legionari au fost cazati la Berkenbrück, o localitate lângã Fürstenwälde, într-o casã de odihnã a SS. Dar faza aceasta idilicã, aparent binevoitoare, nu a durat mult. Se astepta ceva pentru ca guvernul german sã-oi dea arama pe fatã, punând în aplicare conventia: sosirea lui Horia Sima la Berlin. Acesta fugise în Bulgaria si de aici a fost adus cu un avion la Viena si spoi cu trenul la Berlin. În 9 Aprilie 1941, se afla si el în Ahornallee si la câteva zile îsi face aparitia Franz Rademacher, delegatul Ministerului de Externe german, care comunicã grupului de aici hotãrârea guvernului german, luatã de acord cu cel român, de a interna pe legionarii refugiati în Germania.

   În 19 Aprilie, grupul conducãtorilor legionari din Ahornallee este condus la Berkenbrück, în timp ce grupul legionar aflãtor pânã atunci în aceastã localitate este transportat la Rostock, la Marea Balticã. Statutul ce li s-a fixat era de resedintã fortatã. Nu aveau voie sa pãrãseascã localitatea fãrã de aprobarea autoritãtilor, le erau interzise orice contacte cu tara, chiar si cu familiile lor. Legãturile de familie nu se puteau face decât prin mijlocirea Legatiei germane din Bucuresti. În caz de cãlcare a acestor dispozitii, erau amenintati cu extrãdarea.

   Antonescu triumfa si totusi nu era multumit nici cu aceasta situatie. În curând si-a dat seama cã puternicul grup legionar din Germania (ajunsese la 400) reprezenta o rezervã importantã, care putea oricând reface miscarea din tarã. Dar ceea ce îl nelinistea si mult era faptul cã, fãrã sã-si dea seama, oferise Nemtilor o puternicã armã contra lui însusi. Acceptând „deportarea” legionarilor, cãzuse în propria lui cursã. Guvernul german oricând putea face uz de acest grup de presiune legionar pentru a-l constrânge pe Antonescu sã-i satisfacã cererile. De aceea, Generalul Antonescu si-a fixat ca tintã, din toamna anului 1942, sã obtinã lichidarea grupului din Germania, simtind cã puterea lui Hitler slãbeste. El îndrãzni sã cearã, extrãdarea legionarilor din Germania. Guvernul german nu îi dã aceastã, satisfactie, ci alege o cale intermediarã; este dispus sã-i scoatã pe legionari din actuala stare de semi-libertate si sã-i interneze în lagãre de concentrare. Interesul Germanilor nu era sã renunte la aceastã armã, care îsi dovedise de atâtea ori eficacitatea.

   Internarea era fixatã sã se realizeze îndatã dupã sãrbãtorile Crãciunului din 1942. Operatia a fost turburatã de plecarea lui Horia Sima în Italia. Comandantul miscãrii voia sã încerce sã vorbeascã cu Mussolini, pentru a-l determina sã intervinã pe lângã Hitler cu scopul de a schimba statutul legionarilor refugiati în Germania. Blocarea lor politicã putea avea grave repercusiuni, atât pentru soarta tãrii cât si pentru situatia generalã a rãzboiului. Mussolini era prea slab în acel moment ca sã-si asume aceastã sarcinã si a preferat sã restituie „prizonierul” tãrii de unde a venit.

   La început toti legionarii arestati au fost internati la Buchenwald, pentru ca mai târziu sã fie împãrtiti în trei grupe: Horia Sima, Traian Borobaru si Randa Alexandru, în lagãrul Oranienburg-Sachsenhausen, de lângã Berlin; grupul conducãtorilor legionari de la Berkenbrück, la care s-au adãugat Mile Lefter si Petrascu Nicolae, a fost internat la Dachau; grosul legionarilor a rãmas la Buchenwald, unde li s-a construit un lagãr special în lagãrul general, denumit Fichtenhain.

   Asa a rãmas situatia legionarilor pânã la 23 August 1944. Capitularea României a fost sincronizatã cu un puternic atac aerian aliat contra lagãrului din Buchenwald. Obiectivul acestui atac a fost cum s-a anuntat la Radio Londra, nimicirea efectivelor legionare din acest lagãr, pentru ca miscarea sã nu poatã întreprinde vreo actiune de salvare a României. Se bãnuia cã, dupã capitularea de la 23 August, guvernul german va scoate pe legionari din lagãre si le va solicita sprijinul pentru a opri invazia sovieticã în România. Ceea ce s-a si întâmplat. A doua zi dupã capitularea Bucurestilor, Horia Sima este chemat la cartierul general al Führerului, din Rastenburg – Prusia Orientalã si, dupã întrevederile avute cu Himmler si Ribbentrop, intrã în actiune pentru a organiza rezistenta contra cotropitorilor bolsevici ai tãrii noastre.

   O mentiune aparte meritã garnizoana legionarã din Italia. Aici se refugiazã, în primãvara anului 1941, poetul legionar Ion Bucur, împreunã cu sotia lui, Maria Bucur. Grav bolnav de tuberculozã, din cauza luptelor si suferintelor din tarã, dupã câteva luni moare la Roma.

   La Roma se formase o micã garnizoanã legionarã, constituitã în mare parte din tineri veniti pentru studii.

   Un rol important a jucat Mihail Enescu în actiunea de pregãtire a plecãrii Comandantului Legiunii în Italia. Fusese atasat comercial în Spania, pentru ca în primãvara anului 1942 sã se stabileascã la Roma, unde a servit ca om de legãturã între Comandamentul Legionar din Berlin si anumite cercuri fasciste apropiate de Duce.

   La actiunea de eliberare a Romei, dupã ce guvernul Badoglio a anuntat armistitiul în 8 Septembrie 1943, a participat, alãturi de fascisti, si un grup de legionari români, în frunte cu Gheorghe Caraiani si Serban Ghermani. Serban Ghermani s-a înrolat mai târziu în militia fascistã a Republicii din Salo si a cãzut într-o luptã din nordul Italiei cu partizanii.

   În Spania miscarea avea ca punct de sprijin pe fostul ministru al României la Madrid, Radu Ghenea. Acestuia i s-au atasat mai târziu, venind din Italia, legionarii Uscãtescu, Rãutã si Popovici.

   La Paris exista o însemnatã garnizoanã legionarã, constituitã din elemente intelectuale de elitã. Cu mare greutate au putut sã scape legionarii de aici de urmãrirea Gestapoului, care avea ordine sã-i culeagã si pe ei si sã-i interneze la Buchenwald".

Rostock

   "Marea majoritate a legionarilor refugiati în Germania au fost trimisi sã locuiascã cu domiciliu fortat în orasul Rostock de la Marea Balticã.

 
   Primul grup de legionari, în numãr de aproximativ 60, au sosit de la Berkenbrück la Rostock în 19 Aprilie 1941 si au fost încartiruiti în satul Kritzwow, la o distantã de 7 km de oras, la restaurantului „Unter den Linden”. Restaurantul avea o salã mare, care a fost transformatã în dormitor.

   Au locuit aici pânã în 10 Mai 1941, când au fost mutati într-un alt restaurant la marginea Rostockului, numit „Schweizerhaus”, cam la 3 km de centru.

   La scurt timp dupã venirea lor, legionarii au intrat la lucru la fabrica de avioane „Heinkel”, asezatã intre Rostock si Warnemünde, în cartierul numit „Marienehe ”. Un numãr de 20 de camarazi lucrau la santierul naval „Neptun”.

 
   În 29 Martie 1942, o nouã mutare. Pentru a fi mai aproape de fabricã, legionarii sunt adusi în cartierul Marienehe, în niste barãci special construite pentru muncitorii strãini. Li s-a pus la dispozitie o casã de cãrãmidã rosie, în care au fost adãpostiti marea majoritate si aproape de ea, la douã minute, alte douã barãci de scândurã. În acel moment numãrul legionarilor concentrati la Rostock trecea de 300.

 
   În 13 Noiembrie 1941, în cantina uzinei „Heinkel”, a avut loc o masã camaradereascã datã de directorul uzinei, Profesorul Heinkel, tuturor legionarilor care lucrau în întreprinderea lui.

   În 30 Noiembrie 1941, grupul legionar din Rostock a fost vizitat de Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi si Constantin Papanace, ca urmare a unei învoiri ce-au primit-o de la Berlin. Au fost însotiti de comisarul Legath. S-a tinut o înãltãtoare sedintã comemorativã a împlinirii a trei ani de la moartea Cãpitanului, la care a vorbit Corneliu Georgescu.

   Ultimul eveniment important din viata grupului legionar din Rostock a fost internarea lor în lagãrul de concentrare Buchenwald. 142 legionari au fost arestati în 18 Decembrie 1942 si în 21 Decembrie au intrat pe poarta lagãrului.

 
   Restul de legionari au mai trãit la Rostock în stare de semi-libertate încã un an de zile, pânã în 27 Ianuarie 1944, când au împãrtãsit soarta camarazilor lor. Pentru a da satisfactie lui Antonescu, care mereu protesta pentru libertatea de care se bucurã legionarii rãmasi la Rostock, guvernul german a transat diferendul dupã maniera lui forte, izolându-i si pe acestia de lume".

Legiunea în imagini (1927-1977), Editura Miscãrii Legionare, Madrid 1977