In aceasta dimineata a plecat spre Legiunea cereasca, dupa o prea grea suferinta purtata discret, profesorul Simion Giurgeca, de la Timisoara,
null
membru fondator, in 1993, al Partidului "Pentru Patrie", organizatorul filialei Timis si al zonei Banat-Arad-Bihor dupa acest an. Fost detinut politic anticomunist si participant la Rezistenta Nationala, profesorul Giurgeca era licentiat in Psihologie. In 1937 a participat la Tabara FDC de la Carmen Sylva si la marsul organizat cu acel prilej. A fost persecutat si intemnitat sub toate cele 3 dictaturi cunoscute de tara noastra. La Canal,la Capul Midia a fost izolat in "Baraca periculosilor”, alături de Puiu Atanasiu, Victor Clonaru, gen. Uranilschi, Mihai Moța, timp de sase luni, si supus unui regim de intimidare si distrugere lentă. Tenacitatea si credinta nelimitata l-au facut sa nu renunte niciodata la activitatea in slujba Neamului si Crucii. Si n-a renuntat, nici macar in anii de crunta supraveghere ai Comunismului satanic.
A fost o personalitate activa a vietii culturale a orasului de pe malul Begai. A publicat mai multe carti de poezii si reflectii filosofice.
A facut parte din corpul de instructori ai Scolii de Cadre tinere a PPP din Bucuresti, 1998-1999.
In 2003, in crunta batalie pentru salvarea PPP, a realizat in 2-3 luni peste 1500 de adeziuni, strabatand satele din Timis, casa cu casa. Acel ultim efort de altfel i-a adus la colaps organismul si asa ros de boli si varsta.
Dar profesorul Giurgeca nu putea renunta la activitate. Nu putea renunta sa-si faca datoria. In ultimii 2 ani, desi bolnav la pat, venea aproape la fiecare sedinta a Consiliului Director, sprijinit de unul sau doi camarazi, nopatea, cu trenul, de la Timisoara la Bucuresti. De asemenea, de mai multe ori a cazut pe strada, in timp ce facea propaganda sau raspandea Buciumul. Nu gresim daca spunem ca a cazut la datorie.
Iata de ce, profesorul Simion Giurgeca ramane pentru noi toti un exemplu de traire si jertfa.

Inmormantarea va avea loc Vineri, 22 Februarie, la Timisoara. Nu este inca stabilita ora. Ea va fi afisata maine pe site-ul www.pentrupatrie.ro.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace !
Florin Dobrescu

POEMUL ECLUZEI
de Simion Giurgeca

Pământ, te scurm!...
Si piatra ti-o sfarm cu târnăcopul.
În truda-mi, cad si mă târâi; lovit cu piciorul,
Bătut si scuipat, păgânii mă-njură...
Si eu înfrunt senin privirea lor, blestemul
Si orice lovitură.

Pământ, te scurm!...
În orice zi. Si noaptea, în ploaie si vânt,
Prin gheata-mi ruptă si udă,

răceala apei în oase o simt.
Mâna mea-i roasă, în ochi e amurg,
Pe frunte, noroiul si stropi de sudoare
Ca lacrima curg.

Pământ,
Sunt fără odihnă si lutul adânc
Îl scot din largile santuri si-n cupe-l arunc;
Cleios si gălbui, pe vârful lopeții,
Pe diguri înalte cu râpe si spini,
Îl duc vagonetii.

Cu roaba îl urc pe scânduri în coastă,
Mai sus, în vârf, spre zarea albastră.
Genunchii îmi tremur, plămânii mă dor,
Abia respir si mă clatin, cu pasul mic,
Încet mă urc si cobor.

Prin stufuri si trestii, printre coline,
Tractoarele poartă cu ele dragline:
Nisipul si melcii si mâlul îl sapă;
Cu brazde adânci pe valea pustie
Stă santul cu apă.

Deasupra mea paseri, cu miile-n cârduri,
Rotesc peste holde si pleacă în rânduri.
Pe bolta-nnegrită se-nvolbură norii...
Ce trist si duios răsună văzduhul,
Când zboară cocorii!

Nu-i floare, nici iarbă, un arbore nu-i,
Nici sate cu oameni. Nu-i nimenea, nu-i...
Doar linii, conture, pe micile dealuri
Cu straturi de ceată groasă si albă
Ca niste valuri.

Nu-i nimenea si sună în goana lor trenuri,
Trezindu-mi ecouri si-atâtea refrenuri...
Cum trec, la geamuri, priviri spre noi se îndreaptă;
Sunt mii de oameni acasă, tineri, bătrâni,
Care ne-asteaptă.

Sunt mii de oameni si neamul, o tară!
Cu mortii ei, cu totii-n noapte se scoală
Si-n vuit de luptă cu fruntea senină,
Pornesc flăcăii din codri, mosnegii-toiag
Să-si facă lumină.

Pământ,
În jur e sârmă cu ghimpi si tăcere,
Semne pe stâlpi, gherete cu sentinele.
Prin aerul rece un strigăt tăios, ascusit...
Doi oameni, piciorul si coaste sub roti de vagoane
Iar si-au strivit.

Cum bate în pieptu-mi inima tare,
Că tâmpla îmi arde si capul mă doare
În suflet durerea abia mi-o înfrâng!
Ce viată mizeră si plină de chinuri...
Să rabd? Să blestem? Să plâng?

Pământ,
Te năruie-n prăpăstii si miile de stânci,
Le sfarmă ca si mâlul apelor adânci.
Cum stă pe ele urma sângelui din mâini!
Un semn de ură crudă ce l-au avut pigmeii
Cu inimă de câini.

Pământ,
Din cei ce sunt aici, câti mâine vor muri?
În groapa fără cruce, nimeni nu-i va sti!
Câti n-o să aibă rugă si nici lumini ce ard,
N-o să lumineze locul acoperit cu buruieni
Si fără niciun gard?

Pământ, te scurm...
Si piatra si-o sfarm în stâncă:
O scot de jos, din sant, pe schelă si-n groapă adâncă
În daltă lovesc ciocanele malul;
Mai larg, mai larg si adânc,
Să fie canalul.

Si mâine, când nave purta-vor rodul în pântec
Cules din holde cu flori si un cântec
Suna-va-n amurguri, ecou înserat;
Câți oameni stii-vor atuncea că lutul si piatra
Ieri, eu ti-am săpat?

Flămând si gol, în frig, bătut de ploi si vânt,
Te scurm într-una, ziua si noaptea, pământ
Cu dintii musc în țărână si dintre ruine,
Privesc departe cerul aprins
Cu mii de lumini!

Doamne,
Cu gândul mâine de-oi trece,
La lut si la piatră, la apa cea rece,
Pe bolta senină fără de ceată
Trimite tării augur alt soare
Si-o altă viată.

1952, Canalul Dunare-Marea Neagra