Din volumul "POVESTI FÃRÃ TARÃ"

Editura "Carpatii", Madrid, 1957

 

de Nicolae NOVAC

Viata lui Dumitru Cosmin a fost o viată lipsită de bucurii. Venirea lui in lume, a fost mai mult un accident care n'a avut nimic comun cu bucuria pe care o stârneste cea dintâi naştere într'un cămin proaspăt înjghebat, deoarece, cu luni înainte, tatăl său părasise căminul conjugal, înhăitându-se cu o altă femeie din sat. Numai dragostea mamei îl tinuse in viată şi-l adusese in lume, împotriva vointei tuturor alor ei care o îndemnaseră sã-l ucidă, înainte de a fi văzut lumina zilei, că e mai bine aşa decât să trăiascã fãră tată.

Anii care au trecut până la înapoierea tatălui său, au fost pentru el ani goi şi trişti.  Ori de câte ori trecea dincolo de poarta curtii, se întorcea acasă bătut până la sânge de copiii vecinilor care nu-l primeau in jocurile lor, pentru că n'avea tată. Si totuşi, el îi căuta. Le ducea pâine cu unt. Bomboane. Jucării. Incerca să le cumpere, cu nimicurile copilăriei, prietenia. Dar când pâinea cu unt sau bomboanele se terminau, sau când jucăriile se stricau, tăbărau toti pe el si-l amestecau cu pământul. Se întorcea atunci acasă cu lacrimi pe obraji ca să găsească in poala mamei, prietenia şi dragostea pe care ceilalti i-o refuzau. Clipele acelea, când mama îi spăla sângele şi-i oblojea rănile, fuseseră pentru el dealungul copilăriei, singurele momente de împăcare şi bucurie. Când -rar de tot- se întorcea acasã, de pe ulită, nebătut, Dumitru Cosmin era şi mai trist. Ştia că in seara aceia era văduvit de alintările drăgăstoase ale mamei. Aştepta atunci, treaz, până mama stingea lampa de petrol si se strecura in pat. Se apropia prin intuneric de ea ca să-i simtă căldura trupului ei tânăr, şi lipit de ea, adormea apoi împăcat.

Aşa s'au scurs cei dintâi ani ai copilăriei lui. Intre bătăile depe ulită si alintările mamei. Intre lacrimile lui şi sărutările ei.

Când, după ani, tatăl său s'a întors acasă, sufletul lui nu s'a mai putut deschide ca să-l primească. Tatăl său îl văduvise de cei mai frumosi ani ai copilăriei. Din cauza lui, avusese atâtea de suferit: rusine, bătăi, umiliri. Nu l-a urât, după cum nici nu l-a iubit. Au rămas doi străini.

Când a venit pe lume Ioana, si pe urmă Traian, Dumitru a inceput să simtă ce'nseamnă binecuvântarea unui cămin si bucuria de a apartine unei familii. De a avea pe cineva. Dar bucuria lui, a fost de scurta durata. Ioana si Traian n'ajunseseră încă să crească, si el a trebuit să plece dintre ei, aşa cum hotărîse tatăl său, la învătătură, departe de ei, departe de satul in care văzuse lumina zilei.

-Sã înveti bine, Dumitre, si să fii cuminte, auzi?!... Şi nu uita si ne scrii...

Aşa s'a despărtit de tatăl său: cu porunca ce i-o da să'nvete bine şi să fie cuminte.

In căruta care-l ducea spre alte orizonturi si spre o altă viată, Dumitru Cosmin respira adânc aerul rece al acelei dimineti de început de toamnă. Mirosul de cal, de frunze uscate, de fân si fructe, îi era atât de familiar si atât de drag.

Alături de el, unchiul Vasile, fratele mamei, îsi torcea si el caerul viselor lui.

După ce au ieşit din sat, unchiul Vasile s'a întors spre el i-a spus:

-Nepoate, mai uită-te odată 'napoi ca sa-ti mai vezi odata satu'n care te-ai născut şi când ăi fi ajuns domn mare, să-ti aminteşti si de el.

Dumitru s'a ridicat si s'a întors cu fata spre satul peste care plutea serafic pânza de aur a întâielor raze de soare. Si ochii lui s'au umplut de lacrimi. Abia acum îsi da seama că pleca. Abia acum trăia drama desrădăcinării.

-Unchiule, de ce m'alungă tata de-acasă? 

-Fiindcă-ti vrea binele, nepoate... Fiindcă vrea să te vadă om la locul tău... Domn mare şi'nvătat... Om cu carte si cu vază in lume... Nepoate, tara asta-i a noastră, a opincarilor, din neam in neam... Noi am făcut-o si noi o tinem... Cu munca si sudoarea noastră... Si cu sângele nostru. De ce s'o lăsăm pe mâini streine?... De ce să n'o punem in mâinile voastre, ale copiilor nostri, care v'ati născut in ea? Care sunteti una cu pământul ei?... Nepoate, ia aminte la vorbele mele: nu ne face satul de râs si de ocară. Invată bine şi fii cuminte, cum ti-a spus tatăl tău... Şi nu uita niciodată unde te-ai născut... De unde ai plecat in lume... Şi cine a asudat si si-a rupt poate bucătica dela gură ca să te vadă om... Satul nostru e mândru cu voi toti cei plecati la învătătură... Si poate, odată, de-om mai trăi, o să vă vedem si pe careva dintre voi, in Casa Tării... Si inimile noastre or sâ râdă si si plângă atunci de bucurie...

-Unchiule...

-Stai nepoate că n'am terminat... Mai am o vorbă să-ti, spun: nu purta ură tatălui tău ca te trimite la scoală. El stie ce vrea. Ca si mine. Ca şi noi toti ăştia care ne rupem de voi ca să vă dăm tării si neamului acestuia. Tu crezi ca pentru un tată e lucru uşar să-si înstrăineze copilul, aşa cum facem noi. Durerea cea mare, este a noastră, nepoate. Voi plecati, vă duceti... Dar noi rămânem aci unde ne-am pomenit. Legati de glia in care vom coborî într'o bună zi ca să ne găsim odihna. Si'n loc să vă tinem lângă noi să ne dati o mână de ajutor, la coasă, la arat, la sămănat, la seceris sau cules si să ne luati apoi locul când noi vom fi plecat, pe drumul cel fara de întoarcere, uite, va trimitem să stati la mese cu domnii. Să purtati condeiul in locul coasei si-al plugului si papuci de lac in locul opincilor... Crezi tu că noi o facem asta pentru ca nu vă iubim, nepoate?

-Nu, unchiule!... Văd acum si-mi pare rău ca m'am despărtit, asa cum văzusi, de tata...

-Crezi ca văru-tău, Pătru, nu mi-a purtat necaz tot din pricina asta? Ani de zile, nepoate... Acum, s'a mai domolit... Peste doi ani, o să-l vezi dascăl in sat la noi... Spune-mi tu, nu-i asta bucurie pentru un părinte să-si vadă feciorul dascăl in sat la el?... Sau popă....Sau notarăs?...

De ce sa ne trimita statul oameni învătati din alte părti, când copiii noştri pot fi ei domni in satul lor?...

-Ai dreptate, unchiule.

-Sigur că am... Şi încă ce dreptate, nepoate... 

Conversatia s'a întrerupt aici. Caii trăgeau voiniceste căruta pe drumul care urca in serpentine spre Crucea de Paltin. Pădurea îi înconjura cu freamătul si farmecul ei. Satul nu se mai vedea. Rămăsese, departe, in urmă.

-De ce nu te culci, nepoate?-spuse într'un târziu unchiul Vasile, stiu că te-ai sculat in crucea noptii.

-Vreau să văd pe unde trecem, unchiule.

-Ca să sti pe unde să vii înapoi?... Să nu faci una ca asta, nepoate... Să nu-l faci de ocară pe tatal tău...

-Nu unchiule!... Nu-ti fie teamă că n'am să fug dela scoală.

-Atunci, trânteste-te pe leasa de fân din spatele cărutii şi închide ochii.

-Vreau să văd satele prin care trecem până ajungem la oras.

-Ei, nepoate, mai este cale lungă până la primul sat. Aici suntem încă in împărătia codrului si-a haiducilor... Sti, pe vremuri, se zice oă prin codrul acesta trăiau haiduci... Fiecare deal, poartă câte-un nume de-al lor... Acesta, pe unde urcăm noi acum, se cheamă dealul lui Vântu, până la Crucea de Paltin. De acolo, coborîm şi urcăm apoi iara pe dealu' lui Cotosman... Dela Cruce se mai văd al lui Vranită s'al lui Cuzma... Cotoşmanu-i gol acum... Doar ici şi colo câte-un fag înalt sau brad. Dar pe vremuri, cică era pădure de-abia să răzbesti prin ea... Au tăiat-o străinii cu nemiluita ş'au lăsat dealul plesuv... Hai, du-te şi te culcã... Pe aici e încă umbră si bine... Tot n'ai ce să vezi decât copaci... Când ajungem la cruce, te scol eu...

Dumitru Cosmin se ridica şi trecu in spatele cărutei. Intinse o pătură peste fânul proaspăt şi cu miros aromat si se lungi pe ea.

Curând, somnul coborî peste el, închizându-i pleoapele in cântec de roate si murmur de frunze.

 

* * *

A doua zi după ce sosise la oras, Dumitru Cosmin s'a aşternut pe scris. Era primul răvas pe care-l aşternea pe hârtie. Era prima scrisoare pe care-o trimitea «de departe», părintilor lui. Işi făcuse pe o bucată de hârtie «planul» scrisorii, asa cum învătase la scoala din sat la lectiile de compozitie. Vroia ca această prima scrisoare a lui să fie o dovadă pentru părinti că era «băiat cuminte» si ca rămăsese cu ceva din anii petrecuti pe băncile scolii primare din sat. Ştia bine că ea va ajunge si sub ochii invătătorului său, si de aceea, îsi dădea silinta să scrie cât mai caligrafic.

După ce-a terminat, a împăturit frumos coala de hârtie, a scris adresa pe plic, l-a lipit şi a plecat s'o puie la poştă. Când a ieşit in stradă, toamna l-a întâmpinat cu zâmbet de soare şi miros de frunze uscate. Nu era aceiasi toamnă din satul lui, dar era toamnă, si Dumitru Cosmin o simtea si-i respira aerul cu nesat. Toamnele an fost prietenele lui de totdeauna. Le-a iubit cu pasiunea cu care numai o femeie se poate iubi. Pentru frumusetea lor. Pentru jocul lor de culori. Pentru diminetile lor fascinante. Pentru mirosul lor atât de specific. Pentru belşugul pe care-l aduceau in casele tuturor.

După ce a trimis scrisoarea, s'a simtit oarecum usurat de gândul care-l chinuise două zile la rând. Simtea că rândurile lui vor trage punte între sufletul lui şi inima tatălui său. Punte pe care să se întâlnească, in cele din urma, tată si fiu...

A hoinărit ore întregi pe străzile orasului, trecând dela o vitrină la alta. In fata vitrinei librăriei, a pierdut cel mai mult timp. Cărtile acelea cu coperte colorate, il tintuiseră locului. Citea şi recitea nume de autori şi titluri. Si mângăia cu privirile calde, fiecare volum.

S'a întors târziu la locuinta lui. Şimtea că oboseala il patrunde. Unchiul Neculai, cel mai mic frate al mamei lui, l-a întâmpinat in uşa brutăriei.

-Ei, Dumitre, cum îti place la oras? 

-Imi place, unchiule.

-Mai mult ca la sat?

-Şi la sat îmi place, unchiule... N'avem acolo case asa mari şi frumoase, cu ferestre largi pline de bunătături, dar avem gradini cu flori si fructe şi livezi... şi holde...

-O să le uiti repede, Dumitre.

-Nu, unchiule... niciodată... Le port in mine... Şi le-am adus cu mine la oras... Le voi simti toată viata in inima mea, aşa cum le-am cunoscut...

-Asa am crezut si eu. Dumitre, când am poposit aici întâia oară să'nvăt brutãria... Şi uite, de atunci au trecut atât amar de ani... M'a prins orasul in mrejele lui, cum prinde cu vremea pe oricine vine aici si-i bate la poartă. Tu nu sti ce'nseamnă asta, acum, dar îti vei da seama cu timpul, când se vor fi scurs anii, când fiecare întoarcere in sat, te va face să te simti străin acolo... Să nu-ti mai gasesti locul printre ai tãi... Si asa, începi să te înstreinezi... Să te desrădăcinezi din ce in ce mai mult. Şi să uiti... Să uiti nume de prieteni dragi... Fete... Locuri... Satul începe să moară in tine. Face loc orasului... Ce vrei, acesta e jocul vietii. Ai intrat in el, trebuie să-l joci. Până la sfârşit. Nu poti să fi domn si tăran in acelasi timp, nepoate... Fiecare la locul lui... Fiecare cu bucuriile si cu durerile lui...

Dumitru Cosmin, tăcea. Vorbele unchiului sau, pe care nu-l văzuse decât de două ori in viata lui, când poposise in sat, îl înfioraseră. N'ar fi vrut să-i dea dreptate. Şi totuşi, simtea ca unchiul Neculai, citise in cartea propriei lui drame. Acesta era pretul pe care trebuia să-l plăteascră pentru schimbarea opincilor in pantofi şi a nădragilor de dimie in pantaloni de ştofă englezească. Pierderea satului. Moartea lui in inima ta. Ca peste groapa lui, şi a trecutului tau, să se nască orasul cu viata lui.

Lui Dumitru Cosmin i se împăienjeniseră ochii. Era gata sa plângă, când vorbele unchiului Neculai îşi făcură drum spre el, de departe, ca un ecou.

-O singură bucurie ne rămâne nouă celor ce-am plecat din sat, nepoate... Satul e mândru de noi când ne ştie oameni... Şi de voi, care ati plecat la carte, şi-o să fiti într'o bună zi undeva in fruntea tării, e mai mândru decat de ogoarele lui... S'o şti asta dela mine...

Dumitru Cosmin se mai însenină. Cuvintele unchiului Neculai turnasera uleiu vindecător peste rănile din sufletul lui. Plecarea din sat, nu-l mai durea acum când stia că satul se mândreste cu el. Ii spusese doar si unchiul Vasile aceleaşi lucruri asa trebuia să fie...

-Poartă-te asa, nepoate, ca satul nostru să fie mândru de tine!

-Da, unchiule...

-Ş'acum, hai să îmbucăm ceva... Ti-o fi foame după atâta alergătură prin oras... A făcut mătuşă-ta Tera ceva bun in astă seară...

Mâna unchiului poposi pe umarul lui. Şi aşa, intrară in casă.

 Si anii an trecut. Intre oras si sat. Intre Şcoală şi vacante. Intre casa părinteaseă şi brutăria unchiului Neculai. Când îsi arunca gândul in urmă, parcă nici nu-i venea să creada că anii trecuseră atât de repede. Că peste câteva zile se va întoarce in sat, cu diploma de absolvent in geamantan.

Unchiul Neculai încetase de-ai mai spune «nepoate». Ii zicea acum pe nume ca si mătuşa Tereza. Şi asta îl făcea să se simtă bărbat.

Terminase ultimul examen. Nu prea făcuse fată la limba germană si se temea de o coringentă. Conferinta profesorală urma să aibe loc, in după amiaza aceleiasi zile, iar spre seară urma să se publice rezultatul examenelor pentru clasa a opta, pentru ca a doua zi să se poată începe înscrierile pentru bacalaureat. Hotârîse să nu se prezinte la bacalaureat in sesiunea de vară, oricare ar fi fost rezultatul. Se simtea obosit. Simtea că are nevoie de odihnă. Cel putin o lună. Pe urmă, să revadă materialul din ultimii ani, temeinic, şi să se prezinte in sesiunea de toamnă. O corigentă la limba germană, îi încurca acum socotelile. Mai ales ca nici n'avea nevoie de ea la bacalaureat. Asta însemna timp pierdut cu pregătirea unui material care nu-i folosea apoi la nimic.

Stătea îngândurat pe banca din fata brutăriei. Unchiul Neculai dormea in casă. Mătuşa Tera, făcea curătenie in brutarie si cânta un cântec provocător si libidinos, in melodie şi cuvinte, care-l enerva. Ar fi vrut să se ridice de-acolo şi să plece. Promisese însă Corneliei ca vor iesi împreurnă in oras, să vadă rezultatul examenelor şi pe urmă să meargă la un cinematograf. Erau ultimele lor zile împreună, înainte de a se întoarce in sat. Vroiau să profite de ele. Să le trăiaseă din plin, fără teama de a fi văzuti de profesori si de a fi pedespsiti pentru încălcarea regulamentului scolar. Vroiau să-si poarte dragostea, in aceste ultime zile ce le mai rămăseseră, in văzul tuturor. Nu mai erau elevi. Viata aceea îngrădită de regulamente, o aveau de-acum in urmă. In fata lor, era o altă viată. I,iberă. Plină de farmec si promisiuni. O viată ce se cerea trăită. Ce se vroia trăită. Ce trebuia trăită.

Cornelia întârzia. Şi mătuşa Tera, cânta înainte neruşinatul cântec:

Pusei mâna pi-un picior... Ihî... 

Pusei mâna pi-un picior,

Tirai, tirai, hopai-hop, hop-hop. 

Şi văzui cã-i binişor... Ihî...

Si văzui că-i binişoor,

Tirai, tirai, hopai-hop, hop-hop.

«Ce dracul a apucat-o şi pe asta tocmai acum? - isi zise Dumitru Cosmin in gând. La vârsta, ei, ar trebui să fie mai decentă... O femeie la treizeci şi cinci de ani...» Zâmbi.

Şi gândul lui continuă fraza intrerupta : «... o femeie la treizeci şi cinci de ani, e fierbinte ca Sabara...»

Incepu să râdã. Tare.Tare. sanatos. Si cântecul încetă. Brusc. De parca l-ar fi rupt cineva cu mâna ca pe o bucată de vreasc.

Mătuşa Tera se opri in usa brutăriei, in spatele lui. 

-Râzi?-intrebă ea.

Dumitru Cosmin îşi intoarse capul spre ea. 

-Râd, spuse el.

-De unul singur? 

-De unul singur!

-Spune-mi si mie ce-ti trecu prin minte de te apuca deodată râsul...

Dumitru o privea. Lung. Adânc. Parcă o vedea acum pentru prima dată. Işi dădea seama ca mătuşă Tera era încă tânără. Frumoasă. Plina de viata. Avea un corp cu forme pline. Sculpturale. Imbietoare. Forme care te îndemnau la păcat.

-Ce sa-ti spun, mătuşă?-încercă el să ocolească întrebarea.

-La ce te gândeai? 

-La ce mă gândeam?

-Da! ... la ce te gândeai... Vreau să râd şi eu cu tine... 

-Ma gândeam... ce caraghioasă situatie de voi rămâne corigent la germană, minti el.

-Şi de asta râdeai? 

-Da!

-Nu te cred. 

-Ba nu zău...

-Să nu spui zău, îl întrerupse ea... Nu mai lua şi pe Dumnezeu martor la minciuna ta.

-M'ai prins cu uşa şi-acum încerci să mă strângi!... Fie-ti milă de tineretea mea, mătuşă...

De data aceasta, mătuşa Tera începu să rada din toaa inima.

-Dumitre, tu să te faci artist!... Auzi?... Artist!... Să joci teatru... Faci nişte mutre cum nici Calboreanu nu-i in stare să facă... Ascultă-mă pe mine. Nu medicină! Teatru ! ...

-Nu sunt eu pentru teatru matuşă!... Nici teatrul pentru mine!

-Nu? 

-Nu ! 

-Ei bine, de doctor, cu atât mai putin nu eşti. 

-O să mă fac popă atunci!

-Fugi de-aici?! ... Popa!?... Să umbli'n fuste, ca femeile?... Fii serios!

-Doctor?... Nu!... Popă?... Nu! Dar atunci, ce? 

-Intreabă şi pe Cornelia!... Uite că vine!...

Mătuşa Tera dispăru din nou in brutărie.

Dumitru tresări, apoi întoarse privirile spre Cornelia care păşea încet, silit, abătut. Ca un cuiu roşu, gândul că Cornelia aflase mai repede decat el rezultatul examenelor, i se înfipse in creier dureros. Ii ieşi in întâmpinare.

Cornelia era palidă. Ochii, roşii de plâns. 

-Cornelia ce-i cu tine?

-Sunt sfârşită, Dumitre!... Nu mai pot!...

-Ce ai, pentru numele lui Dumnezeu?... Ce s'a întâmplat?

-L-au ridicat pe tata ! 

-Ce?

-L-au arestat pe tata ! 

-Arestat?

-Da!... Iarta-ma c'am întârziat, dar n'am putut să vin mai de vreme... Ne-au întors toată casa pe dos... 

-Cornelia... nu înteleg nimic!... Ce tot vorbesti tu?... 

-Dă-mi voie sa m'asez pe banca aceia... Nu mai pot... Imi tremură picioarele...

Dumitru îi lua bratul şi o conduse la banca de pe care abia se ridicase. Cornelia se aşeză cu un oftat adânc, dureros. 

-Da... l-au arestat pe tata... No să-l mai văd... Stiu ca n'o să-l mai văd... Simt că n'o să-l mai văd... Niciodată... Biata mamă... A rămas frântă... Pierdută... Inebunită... Dumitre, de ce l-au luat pe tata?... De ce tocmai acum?... Ce-a făcut el ca să-si sfârşească viata între zidurile puşcăriei?

-De unde să ştiu eu, Cornelia?!

-Nici eu nu ştiu, Dumitre!... Stiu că tata n'a făcut nimănui nici un rău... Ca si-a câştigat pâinea, pentru el şi pentru noi, cinstit... Muncind... Tribunalul a fost pentru el a doua lui casă... De douăzeci de ani, viata lui a împărtit-o între casă şi tribunal... Intre noi şi registrele lui... Si cred c'a muncit ca nimeni altul... Munca de grefier, nu-i usoară, Dumitre...

-S'a întâmplat ceva la tribunal? -o întrerupse el.

-Nu! Nu s'a întâmplat nimic acolo. T'ata a fost conştincios toată viata lui.

-Atunci, pentru Dumnezeu, de ce l-au arestat? 

-Pentru politică !

-Pentru...

-Da! -îl întrerupse ea, pentru politica... Si tocmai pe el l-au găsit... Dumitre, crede-mă pe mine, tata n'a făcut nici un fel de politică de când îl ştiu... Ei afirmă ca l-au găsit în listele Gãrzii de Fier!... Nu ştiu!...

-Dar... e... e absurd... E... imposibil!... 

-Crezi tu!...

-Cum o să vină cineva să mă aresteze, dacă sunt nevinovat?... Dacă n'am facut nimic?... Dacă toată viata mea am fost cetătean cinstit?... Onest!... Supus legilor!... N'am voie să fac politica ce-mi place mie? Cum să mă aresteze?

-Cum?... Uite aşa cum l-au arestat şi pe tata, care, iti spun eu, n'a făcut nimic, a fost cinstit, onest. Supus legilor! 

-Asta e nebunie!

-Fără doar şi poate!... Trăim cea mai cruntă nebunie... Fără să ne dăm seama... Zilele lui Nero... In tara asta Dumitre, se taie şi se spânzură astăzi, ca'n Rusia!... Poate mai rău... Bolşevicii au ucis in numele unei idei, al unui ideal; realizarea cu orice pret a revolutiei proletariatului. Aici, se ucide, fără nici un criteriu, fără nici un Dumnezeu...

Nimeni nu mai e sigur pe viata lui... De ani de zile trăim acest coşmar. De ani de zile asistăm la prăbuşirea morala a tării. Tăcuti. Pasivi. Fără să spunem un cuvînt. Fără să mişcăm un deget. Fără să crispăm un muşchi... De ce am învătat?... De ce ne-am ros coatele pe băncile liceului opt ani de zile?... Ca să fim decretati mâine, inamicii publici numărul 1 ai tării?!... Pentru asta Dumitre!... Tu sti ce'nseamnă să fii student, astăzi, in tara aceasta a bunului plac?... Uite!...

Cu'n gest nervos, Cornelia îşi deschise poşeta, scoase o bucată de hârtie, o desfăcu şi i-o întinse.

Era coperta unei reviste bucureştene. Un student, înalt, uscătiv, învelit intr'un palton, rezemat de-un felinar, citea o carte. Bucureştiul, dormea in întuneric in jurul lui. Numai lumina galbenă a felinarului îi transfigura fata suptă. Un desen extrem de impresionant. Iar dedesubt, sta scris: Inamicul public No. 1.

Dumitru Cosmin împături din nou Bravura şi i-o înapoie, fără nici un cuvânt. Era pentru prima dată in cei opt ani de zile de când părăsise satul, când se vedea pus in fata unor probleme, care până aci, fuseseră streine de el. Politica, nu l-a interesat niciodată. Din ziare nu citea decat cronica sportivă. In conversaliile politice dintre colegi nu se amestecase decat o singură dată, cu ani in urmă, când discutiile dintre «nationaliştii» şi «socialiştii» clasei, se aprinseseră. Sustinuse atunci cu atâta eloeventă şi atât de rational şi documentat principiile liberale ale democratiei pusese atâta patimă in teza pe care o sustinuse încat colegii rănnăseseră surprinşi. Trecea cu atâta uşurinta dela Plato, Socrate şi Aristotel la Francis Bacon, Spinoza, Voltaire, la idealismul german al lui Iiant, venea apoi cu citate din Schopenhauer şi Spencer sau Nietzsche, se întorcea la Jean Jaques Rousseau apoi trecea la Hegel de parcă s'ar fi plimbat printr'un parc, într'o zi de primăvară. L-au acuzat atunci, şi unii şi altii ca in loc să vadă prezentul şi să privească in viitor, se pierde in trecutul mort. Şi l-au lăsat in pace. Iar el, dându-şi seama că orice altă discutie cu ei şi interventie in conversatiile lor ar fi pierdere de timp pentru el, a preferat să tacă, să-i ocolească şi să continue să stea de vorbă cu «mortii» in biblioteca oraşului... Astăzi, in fata realitătii crude, toată filozofia şi sociologia pe care o cunoştea ca pe Tatăl Nostru nu-i folosea la nimic. Cunoştea mai bine Franta secolului al optsprezecclea decât România secolului douăzeci.

Uşa brutăriei se deschise cu sgomot. In prag, apăru din nou mătuşa Tera.

-Ei, copii, ce-i cu voi, n'ati plecat încă?, întrebă ea nedumerită.

-Bună ziua, doamnă Crăciun, spuse Cornelia.

-Cornelia... tu ai plâns!

-Da doamnă!

-Ti-a făcut vre-o scenă urâciosul de nepotu-meu?

-Nu, doamnă... L-au arestat pe tata.

-Da nu mai vorbi!

-Da, l-au ridicat acum două ore.

-Nu mai fi tristă, Cornelia dragă... Or sa-i dea drumul... Mergeti de distrati-vă... Diseară când vii, o să-l găseşti acasă!

-Credeti?

-Sunt sigură, Cornelia... Desigur c'a fost la mijloc o neîntelegere. Poate l-a denuntat cineva. Dar fi sigură că Presedintele Tribunalului va interveni să fie eliberat. Il cunoaşte doar de atâta vreme si tine la el. Ascultă-mă pe mine diseară e acasă!... Dumitru Cosmin tăcea.

-Hei, morocănosule, ia fata şi-o distrează, ce stai aci de parcă ti s'au înnecat corăbiile?

Mătuşa Tera intră in casă.

Dumitru Cosmin şi Cornelia se priviră lung.

-Poate că mătuşa Tera are dreptate, spuse el .

-Poate, răspunse Cornelia.

-Ce zici, cobori cu mine in oraş?

-Da-mi voie să pun putină pudră să nu se vadă c'am plâns şi mergem.

Cornelia Almaş intră in casă şi după câtva timp reaparu înviorată.

Dumitru o luă la brat si plecară.

Din geam, mătuşa Tera şi unchiul Neculai îi privea cum se pierd in jos pe strada.

-Nu te superi dacă-l chem si pe Trandafir?

Se apropie de fereastra deschisă si strigă înlăuntru: «Hei, Ioane!»...

-Hai noroc, se auzi o voce dinlăuntru.

-Ce notati?

-Ce să fie?

-S'a publicat?

-S'a publicat, mă !

-Si?

-Nimic !

-Cum nimic, omul lui Dumnezeu. Eu cum stau?

-Ca întotdeauna.

-Am scăpat?

-Dacă-ti spun eu.

-Fugi mă că nu-mi vine să cred.

-Du-te şi vezi ,atunci...

Ion Trandafir apăru in pervazul ferestrei.

-... O... bună ziua Cornelia... Nu ştiam că sunteti împreună...

-Bună ziua, Ioane, răspunse ea.

-Da mă, ai trecut... Eşti bun de facut cinste!... In afară de Dobrea şi Blumenfeld, toti au trecut.

-Nu mai spune!... Ai văzut mă, i-a făcut-o Rosmarin lui Dobrea... Ce câine!... Fir-ar al dracului cu ştiintele lui Naturale cu tot...

-I-a promis-o dela începutul anului că nu-l lasă la bacalaureat...

-Da Blumenfeld ce-a pătit?

-La Română... Eram sigur că Tincu-i face bucata...

-Tu ce faci acum?

-Nimic !

-Hai cu noi atunci. 

-Nu... cred că...

-Nici dacă te rog eu, il întrerupse Cornelia.

-In acest caz, este altceva, răspunse el.

-Bine, atunci, uite, te rog să vii cu noi... Trecem şi pe la Ibi... Sau sunteti din nou certati?

-O, nu... s'ar putea?... in ultimele zile...

-La voi, totul e posibil... Dragostea voastră cu toane, cine o mai întelege...

-Firi complicate, Cornelia.

-Si încă ce complicate... Imi pare bine că cel putin in ultimele zile vă întelegeti...

-«Ei, plecările, plecările... din toate porturile şi din toate gările...», declamă Ion.

-Da!... plecările, spuse Cornelia... Inevitabilele plecări!... 

-In două minute sunt cu voi spuse Trandafir şi dispăru dela geam.

 

* * *

Au coborît toti trei in oraş, au trecut si vadă anuntul rezultatelor examenelor pentru că Dumitru Cosmin tinea neapărat să se convingă de cele spuse de Ion, apoi au plecat mai departe.

-Ce faceti voi acum?, întrebă Ion.

-Ce facem?... Hai să luăm o înghetată!

-Şi pe urmă?

-Poate mergem la un cinematograf.

-La cinematograf?... Iti arde tie de cinematograf acum?... Mai bine te-ai duce acasă şi te-ai pune cu burta pe carte... Peste câteva zile intrăm în «piuă»...

-Nu, Ioane... Deocamdată, am nevoie de linişte... Nici nu mă gândesc sa mã prezint la bacalaureat...

-Eşti nebun?

-Nu! Sunt numai obosit...

-Cornelia, spune-i tu să nu facă prostii... Până la toamnă, cine ştie ce se mai întămplă...

-Nu am nici o putere asupra lui, Ioane! -răspunse ea.

-Nu? !

-Inca nu...

Ajunseră in fata cofetăriei.

-Intrati voi, le spuse Cornelia. Eu mă duc s'o scot pe Ibi. Venim imediat... Comandati ceva şi pentru noi...

Dumitru Cosmin şi Ion Trandafir intrară. Intr'un colt al cofetăriei îl zăriră pe David Blumenfeld la o masă, in fata unui pabar cu apă aburit, ascuns îndărătul ochelarilor imensi. Incolo, nimeni.

-Noroc, David, îi strigă Dumitru. 

-Noroc, Dumitre, răspunse David. 

-Imi pare rãu de ghinionul tău David!

-Nu face nimic... La toamnă se numără bobocii...

Lui Ion i se păru că Dumitru are intentia sa meargă la masa lui David si-i şopti printre dinti:

-E m'aşez le geam să văd când vin fetele... Sti doar că nu vorbesc cu David.

-A, da, spuse Dumitru... am uitat... Bine, ne-aşezăm atunci acolo.

Işi făcura loc printre mese şi se aşezară. O fată, cu bucle blonde şi obrajii rumeni le aşeză pe masă două pahare cu apă si luă comanda. Intre timp, David plăti şi plecă. 

-Ioane, începu conversatia Dumitru, după ce fata plecă, tu-l urãşti pe David?

-Nu ştiu, răspunse el. Nu mi-am pus niciodată această întrebare. Un singur lucru ştiu; că mi-e nesuferit.

-De ce mă?... Pentru că este evreu?...

-Dumitre, cred că e mai bine să nu discutăm chestiunea aceasta.

-Ascultă, mă, ce vină găseşti tu că David s'a născut evreu?... Nu-i el la fel ca oricare altul dintre noi?... Nu are şi el dreptul să se bucure de viata aceasta pe care ne-a dat.o Dumnezeu, la toti deopotrivă, pentru simplul motiv că el s'a născut evreu şi noi creştini?... Sau că altii s'au născut cu pielea neagră sau galbenă şi nu albă ca noi?...

-Dumitre!

-Ioane, dă-mi voie să-ti spun părerile mele.

-Bine, dacă tu vrei astfel... Nu cred însă că ar fi potrivit să discutăm politică şi să ne certăm pentru un fleac, tocmai acum.

-Eu nici nu mă gândese să discut politică, Ioane... Nu mă pricep... Tu şti că politica in strictul înteles al cuvântului, nu m'a interesat niciodată... Eu vreau să-ti spun altceva. 

-Spune atunci...

-Asculta, Ioane, nu crezi tu că noi creştinii, şi subliniez, spun creştinii, nu românii, pentru că vreau să pun problema pe un alt plan decât cel national... zic... nu crezi tu că noi creştinii greşim atunci când lăsăm si se strecoare in inimile noastre, ura?

-Fată de evrei, vrei să spui?

-Fată de ei sau fată de alţii... Noi aici, avem această problemă. In alte parţi există altele. Noi aici facem această distinctie, in alte părti se face distinctie de culoarea pielei. In fond, este una şi aceiaşi problemă: a rasei. Or tocmai aici, cred eu, sta tot răul in care se svârcoleşte omenirea astăzi... Avem atâtea comitete aici, atâtea ligi: pentru apărarea pădurilor, a mamei, a copilului, a animalelor... Avem ziua cărtii, a muzicei, a apelor, a armatei, a eroilor şi atâtea şi atâtea altele... Dar o zi a înfrătirii între oameni, o ligă a iubirii deaproapelui, n'avem. Pentru că pădurile şi florile şi animalele, contează şi valorează mai mult in ochii noştri decât semenul nostru... Unde este atunci creştinismul nostru?... Unde este învăttura lui Christos: «Iubiti-vă unii pe alţii, aşa cum v'am iubit Eu»?... Nu-ti dai seama că ne ascundem îndăratul unei formule, că ne crăjăm cu trufie in ceea ce nu suntem, in ceea ce am încetat de mult de a mai fi, dacă într'adevar am fost vreodată... Ioane, Isus a venit in lume ca să umple un gol al vietii noastre, să-i dea un sens... «Pace pe pământ şi între oameni bună invoire»... Unde este «pacea» astăzi când tunurile an început din nou să bata si mirosul sângelui vărsat zadarnic îmbâcseşte văzduhul?... Ce s'a ales de «inalta învoire» dintre oameni?... A spulberat-o furtuna dementă a urei... A urei de clasă... A urei de rasă... De religie... De nationalitate... Şi totuşi spunem că suntem creştini. Mergem la biserică. Ne închinăm. Batem mătănii. Iar in inimile noastre, clocoteşte veninul urei...

-Nu trebue să uiti Dumitre că de multe ori interesele vitale ale popoarelor, ale neamurilor, stau la celaltă periferie a moralei creştine... Şi este normal să fie aşa, pentru ca intră in joc legea auto-conservării, care este mult mai veche decât creştinismul... E legea junglei... Tu pui problema din punct de vedere creştin... sau... hai să-i spunem, umanitarist... Şi privind astfel lucrurile, ai dreptate. Dă-mi însă voie să te întreb ceva: tu crezi in necesitatea venirii in lume a lui Christos?

-Categoric!

-Cu venirea Lui, admiti desigur că se pune capăt Vechiului Testament.

-Fără îndoială!

-Să întreb acum întrebarea: nu crezi că tot atât de necesar cât a fost Christos pentru omenire, a fost Voltaire pentru Franta?

-Fireşte că n 'as putea spune că Voltaire n'a fost necesar Frantei din acele vremuri... Dacă n'ar fi fost ceea ce a fost şi n'ar fi însemnat ceea ce a însemnat, nu s'ar spune până in zilele noastre că.: Italia a avut Renaşterea, Germania, Reforma, iar Franta pe Voltaire... Numai că, între învătătura lui Christos şi cea a lui Voltaire, între filosofia unuia şi filosofia celuilalt, există o diferentă ce nu poate fi trecută cu vederea.

-Dragă Dumitre, Voltaire, o recunoaşte astăzi istoria filosofiei, in lupta lui sălbatecă împotriva superstitiei şi corupţiei, a fost mai eficace decât Luther sau Erasmus, decât Kalvin sau Knox sau Melanchton... Şi nu uita ca tot el a fost flacăra care a aprins pulberea cu care Mirabeau şi Marat, Danton şi Robespierre au aruncat in aer un regim intrat in putrefactie... Noi n'am avut un Voltaire... Dar am avut un Eminescu!... pentru noi, lupta lui Eminescu in combaterea coruptiei politicianiste, este echivalentă cu lupta lui Voltaire. Eminescu pentru noi este exact ceea ce a fost şi însemnat Voltaire pentru Franta secolului al optsprezecelea.

-Cu alte cuvinte, vrei să spui că ne mai lipseşte un Mirabeau, Danton sau Robespierre?!

-Exact!

-Nu prea sunt convins de asta... Ş'apoi, nu uita Ioane că tot Voltaire spune: Cărtile conduc omenirea, sau cel putin naţiunile acelea care au o limbă scrisă, căci celelalte, nu contează... Nu crezi tu ca aceasta este poarta spre un câmp de luptă care nu cere un Danton sau Robespierre?...

-Poate... Nu ştiu... Dar vezi tu, când o natiune începe să gândească, este greu s'o mai opreşti. Cu Voltaire, Franta a început să gândească... şi totuşi a avut nevoie de Danton şi Marat... Dacă România ar fi început să gândească cu Eminescu, poate că noi n'am mai fi avut nevoie de Robespierre. Şi aş fi perfect de acord cu tine ca prin scris, s'ar putea conduce şi acest popor, numai ca, astăzi, cuvintele lui Napoleon că «dacă Bourbonii ar fi controlat scrisul s'ar fi putut mentine», in tara aceasta sunt o realitate. Au pus cenzură nu numai pe presă, dar până şi pe vise... Şi să revin acum de unde am plecat; Christos venind in lume, a pus capăt Vechiului Testament. A făcut cu alte cuvinte revolutie. A propovăduit iubirea de oameni, dar atunci când a fost nevoie, a pus mâna pe biciu pentru a alunga tâlharii din «casa Tatălui Său», a dat deci dovada ca de multe ori răul nu parte fi stârpit decat prin fortă...

-Crezi tu ca noi ne găsim astăzi la această răscruce? 

-Şunt absolut convins de asta, Dumitre. Intâi să punem capăt tiraniei. Să alungăm tâlharii din casa părintilor noştri. Pe urmă, ne vom putea întoarce la morala creştină, vom avea timp se ne ocupăm de problemele umanitariste.

-Numai să nu înlocuim o tiranie cu alta si mai demonică.

-Vezi, gândul acesta mă munceşte şi pe mine... Usa cofetariei se deschise şi Cornelia şi Ibi intrară aducând cu ele tot soarele de-afară. Dumitru şi Ion se ridicară să le primească.

* * *

Dumitru Cosmin s'a întors târziu si obosit acasă. Unchiul Neculai şi mătuşa Tera il aşteptau pe banca din fata brutariei. Le dădu bună seara şi se aşeză alături de ei.

-Ei, cum stăm?, întrebă unchiul. 

-Am trecut şi hopul ăsta, răspunse el.

-Dumitre, să şti că ne-ai făcut cinste si bucurie şi nouă şi părintilor tăi... şi satului nostru...

-Greul, începe abia de-acum, unchiule...

-Nu, Dumitre... De-acum începe viata...

-Si lupta, unchiule... Lupta crâncenă pentru viată...

-Viata e luptă, Dumitre... O luptă continuă. Cu biruinti şi înfrângeri. Cu înaintări şi retrageri. Cu învingători şi învinşi... Ia însă aminte la ceea ce-ti spun eu: numai laşii dezertează, luptătorii înving, sau mor!... Hai acum să intrăm in casă c'a taiat mătutşă-ta «vitelul cel gras» astăzi. Să cinstim cum se cuvine succesul de-acum şi cele ce vor veni.

Se ridicară. Unchiul Neculai şi mătuşa Tera îl luară la brat. Dumitru Cosmin se simtea bine. Simtea cum dragostea lor, caldă şi binefăcătoare, trecea ca un fluid viu prin mâinile lor in trupul lui.

-De ce n'ai invitat-o şi pe Cornelia, întrebă unchiul Neculai.

-De unde stiam eu ce mă aşteaptă, raspunse el.

-Să-i dam un telefon?

-Nu ştiu dacă are chef de petrecut după cele ce a trait astăzi.

-Doamne, ce-ti trece şi tie prin cap, spuse mătuşa Tera. Lasă fata să-si revină.

-Eu credeam...

-Tu să nu mai crezi nimic, îi tăie ea scurt vorba... Fata are nevoie de linişte, de odihnă... Crezi tu că stând aici între noi, are să uite?... Gândurile ei vor fi in altă parte... 

-Bine, dacă zici tu.

-Da unchiule, spuse şi Dumitru Cosmin, cred ca e mai bine aşa...

 

* * *

Masa a fost într'adevăr bogată. Apoi unchiul Neculai a desfundat o sticlă de şampanie.

-In cinstea şi'n sănătatea ta, Dumitre, spuse el ridicând paharul.

-La mai mare, Dumitre, zise mătuşa Tera.

Dumitru Cosmin era emotionat. Nu ştia ce să spună. Simtea că lacrimile îi inundă ochii.

-Vă multumesc, îngână el, din toată inima, pentru tot ceea ce ati făcut pentru mine in aceşti ani. Fără dumneavoastra, nu cred c'aş fi ajuns să'nchin acest pahar cu care închei viata de elev.

Paharele s'au umplut si s'au golit. S'a desfăcut si a doua si a treia sticlă. Dumitru işi simtea capul greu. Pleoapele îi erau de plumb. Limba începea să i se împleticească in cuvinte când încerca să, spună ceva.

Unchiul Neculai s'a ridicat.

-Mă strigă aluatul, spuse el. Dacă nu-i dau drumul in cuptor, se revarsa in brutărie... Incăodată, Dumitre: să-ti dea Dumnezeu noroc!...

Dădu peste cap ceea ce îi mai rămăsese in pahar si ieşi.

-Mă duc si eu la culcare, zise Dumitru, după ce unchiul Neculai închisese uşa pe dinafară.

-De ce te grăbeşti aşa, întrebă mătuşa Tera.

-Incep să văd dublu, răspunse el.

-Dumitre, bărbat eşti sau cârpă?

-Nu sunt obişnuit, mătusa!

-Mai slăbeşte-mã cu «mătuşitul»... Nu-mi place când te aud ca-mi spui mereu «mătuşă»!...

-Dar cum?

-Spune-mi pe nume... Tera!... San Terezia!... San cum vrei tu, dar nu-mi mai spune mătuşă. Intre tine şi mine, Dumitre, nu sunt decât câtiva ani diferentă.

-Exact cinsprezece, spuse el. 

-Ei şi?... Găseşti că e mult?...

-Nu, dar totuşi nu pot... Zău nu pot... M'am obişnuit aşa... Ş'apoi... ce-ar zice unchiul Neculai?!

-Ce-ti pasă tie de unchiul Neculai... Dacă eu vreau aşa, el n'are ce spune... Dumitre, noi suntem tineri... El e baătrân... Mătuşa Tera s'apropie cu scaunul de el.

-Mai bea un pahar... cu mine... Pentru tineretea ta si-a mea!...

-Nu mai pot! ... Ma duc să mă culc!...

Incercă să se ridice, dar căzu îndărăt pe scaun.

-M'am... m'am îmbătat, îngână el.

-Hai ca-ti ajut eu, spuse mătuşa Tera, trecându-si bratele pe sub bratele lui şi ajutându-l sa se ridice.

Când fu in picioare, Dumitru Cosmin simti bratele mătuşei încolăcite in jurul trupului său ca doi şerpi. Se priviră un moment in luminile ochilor. Apoi văzu fata mătuşei apropiindu-se de faţa lui şi simti buzele ei strivindu-i buzele lui. «A înebunit mătuşa Tera», îşi spuse el in gând.

Pe urmă, nu mai ştie ce-a fost. Când s'a trezit in patul lui, târziu in noapte, chinuit de sete, s'a speriat. Alături de el, in pat, mătuşa Tera, goală, cu trupul pietros scăldat din plin de lumina lunei care intra argintie pe fereastră, dormea. Dumitru privi o clipă trupul gol şi ademenitor de-alături, apoi dându-şi seama de situatia dramatică in care se găsea coborî din pat, îşi trecu bratele pe sub trupul gol al mătuşei si-o ridică. O duse in dormitorul ei, o aşeză pe pat, o acoperi şi ieşi afară in noaptea clară şi răcoroasă.

Pe banca din fata brutăriei, unchiul Neculai cu capul îngropat in palme plângea. Alaturi de el, pe bancă, toporul cu care de-atâtea ori îşi încercaseră puterile la despicatul buciu. milor.

-Unchiule, dădu el să grăiască...

-Nu trebue sa-mi spui nimic, nepoate... Ştiu... Am văzut... Totul...

-Dar crede-m... nu s'a întâmplat nimie... Nu ştiu nimic... Cred că mătuşa Tera a gresit patul...

-N'a greşit, nepoate... Curva dracului a încercat să-şi bată joc de familia noastră... Băutura a doborît-o înainte de a-şi fi împlinit pornirea-i drăcească... Când am intrat in casă şi n'am găsit-o in pat, ştiam că e la tine... Mi-am pierdut mintile... Am alergat, am luat toporul cu gândul să vă despic capetele la amândoi... Când am intrat la tine şi te-am văzut dormind îmbrăcat, mi-am dat seama că te-as fi ucis fară vină ş'am fugit ruşinat de mine însumi... Dar şerpoaicei, ar fi trebuit să-i zdrobese creerii... N'am avut curajul nepoate... Am venit aici ca sa-mi plâng amarul şi ruşinea!

-Nu te mai amărî degeaba, unchiule!...

-Nepoate, asta e viata mea, cum ai văzut-o acum... Amarnică viată... Se vede că Dumnezeu a vrut sa mă pedepseasca când mi-a scos-o in cale pe mătuşa-ta... Dracul mi-a luat mintile... M'am îndrăgostit de ea din primul moment când am văzut-o. Lacrimile bunicei tale de a nu ma înstreina, de a-mi găsi o fată şi-un rost in sat la noi, nu m'au putut îndupleca. Am venit aici... Am luat-o... Şti tu de unde nepoate?... Dintr-o crâşmă... Era chelnerita la «Pisica Neagră»...

-La «Pisica Neagră»?

-Da!... Am scos-o nepoate din mocirlă ca să mă afund şi eu cu ea... Lacrimile pe care mama le-a vărsat le plecarea mea din sat, le plătesc acum, nepoate, cu Lacrimile mele... Ori de câte ori se'rabată, dracul intră'n carnea şi'n sângele ei şi-o cbinueşte şi nu-şi găseşte astâmpăr până ce nu Văseşte pe cineva cu care să se culce... Asta mi-e viata, nepoate... Ti-o spun, ca să-li fie tie de învăliătură...

Abia cum întelesese Dumitru Cosmin de ce mătuşa Tera cânta cu atâta patimă cântece neruşinate, ori de câte ori îl simtea pe-aproape.

 

* * *

Spovedania unchiului Neculai i-a umplut sufletul de tristete.

A doua zi, fără să mai dea ochi cu mătuşa Tera, Dumitru Cosmin se întorcea in sat, ducând pe umerii lui tineri, crucea unei vieti lipsită de bucurii...

 

Lovituri puternice in uşă îl treziră.

-Cine-i?, întrebă el somnoros.

-Politia!... Deschide! ...

Aprinse lampa de pe noptieră si'n timp ce-si încălta pantofii de casă si-şi aduna in jurul trupului pardesiul, privi ceasul de pe noptieră. Era ora unu şi cinci minute după miezul noptii.

-Deschide, n'auzi!, se auzi din nou o voce brutală de-afară. 

-Imediat, năspunse el... Să iau ceva pe mine ca-s in pijama.

-Deschide imediat sau sparg ura.

Dumitru Cosmin deschise. Un comisar de politie si un sergent, cu revolverele in mâini, dădură buzna in cameră si'nchisera repede usa in urma lor. In răstimpul cât usa se deschisese si se închisese din nou, Dumitru zări pe coridor doi jandarmi cu armele in cumpănire, in fata usei.

-Cum te cheamă?

-Dumitru Cosmin!

-De unde esti?

-Din Vaia!

-Actele.

-Imediat!

Se'ndreptă spre dulap.

-Stai!

-Ati spus parcă să va arat actele...

-Unde sunt?

-In dulap... In veston... Buzunarul drept...

-Le găsim noi!... Sergent, controlează, dulapul!...

-Domnule Comisar, as vrea să stiu ce'nseamnă toate astea? !

-O să afli tu, imediat... Ce cauti aici?... De ce ai venit din Vaia?...

-Pentru examenul de bacalaureat, domnule Comisar.

-Examen, hai?... O să te examinăm noi acuma, n'ai teamă!... Vreti revolutie?... Va dăm noi revolutie!... Mama voastră de gardişti...

-Domnule Comisar, vg rog să nu mă faceti gardist si să nu mă înjurati de mamă!

-Nu?... Dar de ce îti place?... De Dumnezeu?... De soare?... De lună... De Precistă?...

Sergentul îi întinde legitimatia. Comisarul o privi lung.

-Unde li-e biroul populatiei?

-N'am, domnule Comisar... Elevii n'au buletinul populatiei...

-Elev?... Ce elev, mă?

-Sunt elev, domnule Comisar... Vin la bacalaureat... 

-Ai terminat liceul in Iunie, nu mai esti elev, esti student... esti gardist... Dă-mi buletinul populatiei... 

-Domnule Comisar, mai întâi de toate, nu sunt încă student, pentru că nu am înca bacalaureatul... In al doilea rând, chiar dacă as fi, aşa cum spuneti dumneavoastră, asta nu înseamnă numaidecât că sunt gardist... Nu toti studentii sunt gardişti...

-Unde ti-e pistolul?

-Ce pistol?

-Pistolul, boule, nu şti ce-i aia pistol?...

-Domnule Comisar, nu am nici un pistol... n'am avut in viata mea... căutati... şi... vă rog... măsurati-va cuvintele... Pumnul Comisarului i se opri in mijlocul fetei. Dumitru Cosmin căzu pe podea. De jos, îl privi cu ochii reci si plini de ură. Pentru prima dată in viata lui simtea ura revărsându-se in sufletul lui ca o Niagară.

-Domnule Comisar, as vrea să ştiu cu ce drept intrati dumneavoastră in camera aceasta şi cu ce drept mă loviti?...

-Cu ăsta, răcni Comisarul si-l isbi cu vârful pantofului in coaste.

Un geamăt dureros vibră pentru o clipă între cei patru pereti ai camerei sărăcăcioase de hotel. Comisarul se repezi la usă si-o deschise nervos.

-Luati-l, strigă el.

Cei doi jandarmi de-afară, cu baioneta pe armă, intrară. Dumitru îi privi o clipă, in timp ce se ridica. Pe fetele lor se descifra groaza.

-Sa ma imbrac.

-Nu-i nevoie!, spuse comisarul. Apoi adăugă sarcastic: Acolo unde te duci acuma, n'ai nevoie de îmbnăcăminte!... Miscă!...

Săraca Tară Româneascã pe ce mâini a ajuns, murmură Dumitru Cosmin si se îndreptă spre iesire.

-Nu-ti fie teamă c'avem noi grije de Tara Românească, îi strigă din spate Comisarul.

Un jandarm îi tăie drumul si ieşi pe coridor înaintea lui. Celalalt, îl urma din spate. Parcurse, între ei, coridorul. Peste tot, in camerele vecine, luminile erau stinse.

Coborî scările între cei doi jandarmi şi ieşi in stradă. In fata Hotelului, zări un cordon de jandarmi eu baionetele pe armă şi maşina comisariatului de politie local. Un jandarm, care stătea de pază in spatele maşinei, deschise. Un pat de armă in spate, îl ajută să urce.

In maşină, patru jandarmi, stâteau pe bănci in cele patru colturi cu armele între picioare. Un tăran, in hainele lui albe, stătea ea un Christos între cei doi tâlhari. Dumitru se aşeză alături de el. De partea cealaltă, între ceilalti doi jandarmi, Dumitru zari un trup subtire şi înalt, prost îmbrãcat, care duhnea a mucegaiu, o fată ascunsa sub o barbă sălbatecă şi doi ochi care-l pironeau. Nu-şi putea desprinde privirile dela el. Ochii aceia i se păreau atât de cunoscuti.

Maşina se puse in mişcare.

«Dacă, trăgeam la unchiul Neculai, poate nu ma arestau», îşi spuse el in gând, apoi continuă: Da, poate aşa a fost sã fie... Ce dreptate avea Cornelia că in tara aceasta, nimeni nu mai e sigur pe libertatea si pe viata lui!... Cornelia?... Ochii... Ochii ei!... Ochii Corneliei îl fixau din intunericul din fată.

-Domnule Almaş, dumneata eşti?, întrebă el. 

-Eu, domnule Cosmin!

-Nu-i voie să vorbiti, spuse jandarmul din dreapta lui. Liniştea coborî din nou şi întunericul din interiorul maşinei deveni parcă mai dens. Dumitru Cosmin îşi dădu seama că maşina intrase pe o stradă mai putin luminată.

«Dacă ne duceau la Comisariat, ajungeam de mult», îşi spuse el. «Desigur că De due in altă parte»...

Işi concentră toată atentia in mersul maşinei si după o bucată de vreme, îşi dădu seama că maşina alerga pe drum nepavat.

«Unde Dumnezeu ne transportează?... In vre-un lagăr poate?!»

Clipele treceau grele. Apăsătoare.

In cele din urmă, maşina se opri. De afară, pătrundea printre gratiile ferestruicilor maşinei, miros de otavă.

«Suntem undeva in câmp», îşi spuse Dumitru.

Motorul maşinei amuti. Se auzeau acum corurile de greieri cântându-şi monotona lor melopee. Se auzi uşa dela cabină deschizându-se. Apoi câteva şoapte, alături de maşina. Un licurici de lumină sclipi in interiorul maşinei. Cineva de-afară îşi aprinsese o tigară.

Arestatii tăceau.

Şoldatii tăceau încremeniti in colturile lor. Cei de-afară, tăceau.

Numai greierii cântau in noaptea înstelată de început de toamnă.

Sgomotul unei chei îi trezi parcă pe toti din gândurile lor. Tatăl Corneliei, scoase un oftat. Taranul de-alături de el îşi făcu semnul crucei. Cei patru jandarmi se topiseră parcă in ei înşişi.

Uşa se deschise.

-Dati-mi-i jos!-sună scurt un ordin răguşit de afară. 

Dumitru se ridică. Se ridică şi ţăranul de-alături. Numai tatãl Corneliei părea impietrit pe banca lui. Dumitru se apropie de el si-l ajută să se ridice.

-Ne împuşcă, domnule Cosmin, şopti el printre dinti.

-Nu vă fie teamă, domnule Almaş că n'o să ne'mpuşte.

-Hei, da voi nu'ntelegeti româneşte?... Daţi-vă jos! Aceeaşi voce răguşită.

Jandarmii nu spuneau nici un cuvânt.

Porniră toti trei spre ieşire. Cel dintâi sări tăranul. Dumitru Cosmin îl urmă. Apoi tatăl Corneliei.

Se opriră lângă maşină.

-O să ne'mpuşte, spuse tăranul şoptit.

-Eşti nebun, îi răspunse Dumitru Cosmin pe acelas ton, de ce să ne împuşte?... Ce-am făcut ca să ne'mpuşte?...

-Dumneata nu şti nimic, domnule?

-Nu!... Ce să ştiu?...

-Ai noştrii l-au împuşcat pe Calinescu!...

-Care ai voştrii?

-Legionarii !

Dumitru nu ştia într'adevăr nimic. Plecase de-acasă in zorii zilei, pe jos, ca de atâtea alte ori. Cei doi-trei tarani pe care-i întâlnise pe drum, intre sat şi oraş, nu-i spuseseră nimic. La Hotel, nu stătuse de vorbă cu nimeai. N'avea de unde să ştie de cele întâmplate la Bucureşti...

-Dati-va mai la o parte să coboare şi jandarmii... Ce v'ati cramponat lângă maşină?

Vocea venea din dreapta maşinei. Nu se vedea înca nimeni. Făcură câtiva paşi.

In acelas moment, patru fulgere şi patru trăznete din interiorul maşinei despică întunericul şi tăcerea noptii.

Tatal Corneliei se prăbuşi la pământ fără nici un sgomot. Ca o umbră.

Căzu şi tăranul. Se ridică apoi şi dădu să fugă, dar recăzu cu un oftat dureros... «Săracii copiii mei», mai spuse el si amuti apoi pentru totdeauna.

Dumitru rămăsese in picioare. Un singur glonte il nimerise in umărul drept. Auzi aievea vocea sarcastică a Comisarului «Acolo unde te duci acuma, n'ai nevoie de îmbrăcăminte», si-şi dete seama că totul se sfârşise.

Se intoarse cu fata spre maşină.

-De ce ne împuscati, fratilor?, tipă el disperat in noapte si'n toamnă.

Alte patru fulgere şi patru trăznete au fost răspunsul. Căzu in genunchi.

-Trageti măi, fratilor, in inimă -urlă el spre cei din maşină...

-Grijania si mama voastră de bestii!.

Incăodată: fulgere şi trăznete. Şi Dumitru Cosmin se prăbuşi cu fata in iarba înrourată.

Se făcu tăcere, deplină. Până si cântecul monoton al greierilor amutise.

Mirosea a otavă. A pământ reavăn. A sânge.

Desenele: adaptãri dupã Demian

Nicolae NOVAC