CÃRTI LEGIONARE

 Prima editie a acestei lucrãri a apãrut în Editura "Totul Pentru Tarã", 2 Aprilie 1936, Sibiu

ION MOTA: V I A T A   S I   O P E R A37

M O T A,

Neamului acestuia nu i-au fost deajuns nici scrisul tau, nici suferintele tale la care a privit nepasator timp de 14 ani.
   Acum ai vrut sa-i faci dovada suprema: sa-ti versi propriul sânge – sângele tau slabit de lovituri, de închisori si de prigoane, într-o tara în care tineretea ta toata a avut parte numai de ele si în care ai fost tratat permanent ca turburator al ordinei publice si ca atentator la siguranta Statului român.
   Si l-ai dat. L-ai dat într-un chip cutremurator. Noi stam în genunchi si-ti sarutam fruntea ta de viteaz si de mucenic.
Neamului, care nu te-a crezut, îi trimitem acum din nou scrisul tau, sfintit de data aceasta cu jertfa propriului tau sânge.
   Daca nici acum nu va întelege suntem gata, pâna la cel din urma, pentru jertfa suprema în slujba credintei legionare.
   Fii dar sigur si dormi linistit Mota, - legionarii vor birui.
   Corneliu
   Bucuresti 31 Ianuarie 1937

ION I. MOTA
Schita biografică

 

Ion I. Mota s-a nascut la 5 iulie 1902 la Orastie, micul oras românesc din Hunedoara, asezat la mica departare de Sarmisegetuza si Gradistea, cele doua cetati ce amintesc, una de eroismul dac, cealalta de maretia romana si care a devenit atât de cunoscut prin lupta tineretului activist ardelean în timpul Ungurilor si prin foile populare: „Libertatea”, „Foaie Interesanta” si „Foaia Plugarului”.
   Ion Mota este fiul protopopului I. Mota, Ion Motaconducatorul acestor foi si unul dintre fruntasii românilor ardeleni în lupta lor de dezrobire nationala, iar mama sa Maria, nascuta Damian, este fiica preotului Nicolae Damian din Balse-Hunedoara. Bunicul lui I. I. Mota, dupa tata, era preot în satul Nojac, tot din judetul Hunedoara. El se numea tot Ion si a fost un pasionat cititor de slova româneasca si luptator aprig pentru drepturile poporului sau împilat. Bunica sa, nascuta Bogdan, se tragea tot dintr-o familie de vechi luptatori.
Aceasta ascendenta este cea mai fireasca justificare a temperamentului si a mediului în care s-a nascut si a crescut Ionel Mota. Adaugati la aceasta faptul ca el vede lumina zilei cam în acelasi timp cu aparitia gazetei „Libertatea”, care a început lupta pe care partida activista a tineretului ardelean de la începutul secolului, în frunte cu celalalt orastean, Aurel Vlad, a dat-o pentru afirmarea drepturilor românesti în Ardealul încalcat.
Pentru a întelege personalitatea lui I. I. Mota, formatia sa sufleteasca, partea de contributie a ereditatii si influenta mediului natal, trebuie sa cunoastem o pagina din istoria Ardealului de odinioara:
„Eliminata sistematic din burguri, inteligenta româneasca din Transilvania s-a înclinat asupra poporului, a trait în micile orasele de provincie, pastrând legatura sufleteasca cu masele taranesti si toata osteneala sa s-a concentrat într-o mare misiune culturala. Elementul de propaganda si de raspândire a ideilor în secolul al XIX-lea – ziarul – a înflorit într-o frumusete cu totul particulara si specifica în Ardeal. Ziarul ardelean era monitorul nationalismului, conducatorii lui erau întotdeauna intelectuali, animatori si luptatori pe baricade.
Ziaristica ardeleneasca n-a cunoscut ceeace se cheama zâzanie de partid si a fost ferita de profesionalismul fara suflet al ziarului modern. Ziarul ardelean era o foaie de cultura si educatie sufleteasca, o arma de lupta a nationalismului si un bastiment de rezistenta al inteligentei. Ziaristul se adresa poporului, Românilor, si de aceea, pe lânga faptul ca si-a pastrat un caracter pronuntat românesc, a fost ferit de infiltratia mercenarilor si a scribilor din orasele înstrainate.
Gheorghe Baritiu cu „Gazeta Transilvaniei”, Aurel Muresanu cu „Carpatii”, parintele Ion Mota cu „Foaie Interesanta” si „Libertatea”, au dat aceasta rânduiala presei ardelenesti.”
(Nicolae Rosu – Un ziarist de lupta: Ion Mota, Convorbiri Literare, LXIX, 8-10.08. 1906)
Dupa absolvirea scolii primare în oraselul natal, Ion I. Mota a urmat primele clase liceale la liceul unguresc „Fögimnazium”, având coleg pe Corneliu Georgescu, camaradul sau de lupta de mai târziu.
Dupa declararea razboiului mondial în 1915, tatal sau urmând politica instinctului national de atunci, trece Carpatii în tara mama unde, alaturi de celalalt mare preot, Vasile Lucaciu, va duce lupta pentru intrarea României în razboiul de dezrobire.
Cu mari greutati trece si Ionel împreuna cu mama si surorile sale în tara, unde îsi urmeaza cursurile secundare la liceul Lazar, întrerupte doar de cumplitul refugiu care îl duce la Iasi. Aici, într-o colonie de scolari, alaturi de prietenul sau inginerul Stoicoiu, au fost la munca câmpului în comunele Holboaca si Cristesti, din judetul Iasi, muncind pentru ostasii care luptau pe front pentru apararea tarii.
Un episod de atunci vadeste întreaga abnegatie si simtul de sacrificiu al lui Ionel Mota de mai târziu. De groaza invaziei germane asupra Moldovei, toti scolarii si cu supraveghetorii acelei colonii, plecasera. Într-o sâmbata seara târzie, prietenul sau Stoicoiu, întorcându-se de la Iasi la colonie, îl gaseste singur. Uimit, îl întreaba, cum de mai sta acolo? „Nu vezi ca au plecat toti si ca cei din jur – era un lagar de prizonieri – ar putea sa fure tot si sa se risipeasca întreaga noastra munca”, fu raspunsul sfiosului si frumosului copil blond..
În timpul acesta el a suferit toate greutatile si durerile refugiului, fiind departe si de parintele sau, pe care statul maghiar îl condamnase la moarte si acum facea un drum destul de primejdios prin Siberia, trimis de statul român în propaganda. Dupa încheierea pacii Ion I: Mota îsi continua studiile si îsi ia bacalaureatul la liceul Sf. Sava din Bucuresti, dând dovada de multa inteligenta, seriozitate si putere de munca. Mediul înconjurator, profesorii si colegii lui au dezvoltat si mai mult puternicul lui simt national si dragostea fata de România întregita, fiind unul dintre reprezentantii cei mai straluciti ai tinerei generatii ardelenesti se înfratea pentru totdeauna cu fratii din Regat. Pentru Ion I. Mota cuvântul „regatean” nu a existat niciodata.
„În zilele acestea de amaraciune – spune Ionel Mota într-un articol – am vrea ca un lucru sa fie stiut: sunt înca ardeleni(mai multi decât îi afiseaza reclama zilei) care se ridica pieptis împotriva acestor schimonosiri, care uzurpa dreptul de a reprezenta sufletul ardelenesc. Si declaram cu hotarâre: acesta nu e sufletul nostru!!! Ceeace, venind în numele Ardealului, amaraste de ani de zile pe românul patriot, falsifica adevarul istoric si cauta sa dezmosteneasca traditia patriotica, ideea nationala cât de cât stapâna pâna acum în politica si viata micii Românii, aceasta e ceva strain de sufletul ardelenesc adevarat.”(Ion I. Mota, „Cranii de Lemn”)
În toamna anului 1920, Ionel Mota pleaca la Paris, înscriindu-se cu o bursa de stat la Sorbona, unde urmeaza Dreptul si Stiintele Politice. Desi si-a luat cu succes toate examenele, bursa fiindu-i suprimata, e nevoit sa-si întrerupa studiile în strainatate si în toamna anului 1921 se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj.
Tânar, ager, cumpatat si purtatorul unui nume de mare autoritate în Ardeal, Ionel Mota s-a impus de la început în masa studenteasca, desemnându-se ca un conducator. În toamna anului 1922 el face cunostinta la Cluj cu Corneliu Codreanu, Capitanul lui de mai târziu, care se reîntorsese din Germania, în urma izbucnirii miscarilor studentesti. Iata cum descrie Ionel I. Mota, în articolul „Spasmul si concluzia lui”, aparut în volumul comemorativ publicat de Centrul Studentesc „Petru Maior” din Cluj, cu prilejul împlinirii a 10 ani de activitate în România Întregita (1928), atmosfera de atunci în care se oglindesc sentimentele si ideile de care era patruns în toamna lui 1922:
„Esti gresit, iubite coleg mai tânar, daca îti închipui, despre cei din generatia noastra, ca am fi niste fapturi exceptionale, a caror imagine necunoscuta trebuie sa ti-o alcatuiesti în minte. Noi, în raport cu românitatea, n-am fost ciudate exceptii, cu nimic altceva decât exemplarul, acum ceva mai în vârsta, al aceluiasi „românas” cu fata limpede si ochii curati, pe care îl întâlnesti pretutindeni. Iar în privinta fetei sufletesti, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inima, milosi, cu o constructie sufleteasca idealista si cu universala inteligenta româneasca. În consecinta:
1. Nu am avut ura pe nimeni.
2. Nu ne-au facut placere violentele contra celor slabi si neaparati.
3. Avem un dram de constiinta si de cenzurare a faptelor.
4. Nu ne erau necunoscute si neasimilate în suflet (daca mai era nevoie, fata de calitatile înnascute ale românului) sau neîntelese curentele de idei nobile si umanitare predicate la toate raspântiile de ziare si literatura (cunoastem chiar si deviza „libertate, egalitate, fraternitate”).
5. Nu eram deloc dusmanii instructiei universitare, ai cartii si ai muncii, ai bibliotecii si laboratoarelor, nu eram nici codasi la examene si iubeam nobila liniste a studiului.
Si totusi…
Toamna anului 1922 a fost desigur cea mai mohorâta toamna din câte s-au abatut vreodata asupra Clujului. Toate nelinistile, apasarile si amaraciunile din lume se strânsesera parca pe Feleac, pe Somes si, napadind vazduhul, s-au lasat asupra orasului plini de studentii reveniti din vacanta. Mizerie, umezeala, criza de locuinte, caminuri supraocupate pentru români. Huzureala vesela, înmultire îngrozitoare, lipsa de grija pentru strainii deveniti sfidatori. Prin colturi de strada se auzea ca în anul acela, la medicina în anul I, jidanii sunt de patru ori mai numerosi decât Românii. Iar ai nostri, oricât de putini erau, nu-si gaseau locul si tihna. Si, pe lânga toate, Feleacul nu mai contenea sa ne copleseasca cu atmosfera aceea de plumb care ne înneca… Nici un luminis pe cer, nici o mângâiere, o explicatie macar sau o întelegere pentru sufletele noastre. De la nimeni. Sa nu fi îndraznit sa pui cuiva (cuiva mare) în fata ochilor nelinistile tale, numaratorile peremptorii, argumentele pornind de la criteriul national, caci deveneai un baietas ridicol care nu faceai decât sa dovedesti ca înca n-ai trecut prin Universitate (desi unii eram de vreo 3-4 ani în ea) unde sa fi putut învata, o data pentru totdeauna, întelepciunea ca: „nationalitatea e o chestiune de vointa sociala, vointa care, prin reprezentantii societatii, s-a declarat în sensul nationalizarii Ovreilor, deci nu exista azi o chestiune nationala” asa cum o întelegem noi din numaratorile, umilintele si mizeriile noastre.
Si, ca si cum n-am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adapost si tot restul mizeriilor materiale si mai ales al mizeriilor morale si a nelinistilor din sufletele noastre curate de Români, veni într-o zi sa ne gâtuiasca vestea sinuciderii unei studente evident românca, o olteanca, adusa de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (daca mai existi) sa ma crezi ca era adusa de dragostea pentru Ardeal si de nimic altceva. Bursa n-avea, nici loc în camin, nici rude. Caci doar a lasat slova scrisa ca-si curma viata nemaiputând îndura mizeria. Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra capetelor noastre triumfau, în aceeasi blestemata atmosfera, toate duhurile de spaima ale cosmarurilor. Ne biruisera din nou, si mai crud.
N-au mai trecut decât putine zile si, dupa noi si zadarnice plângeri ironizate, fiorul primei vesti ne zgudui pe toti: medicinistii au rupt lantul gâtuitor, au izgonit pe toti studentii jidani din sala de disectie!”
În acest timp îl gasim pe Ion I. Mota delegat al studentimii clujene în Centrul Studentesc „Petru Maior”. La 23 decembrie 1922 Ion I. Mota a facut sa apara la Cluj, împreuna cu Iustin Iliesu autorul Imnului Studentesc, ziarul „Dacia Noua”, în care publica, în primul articol, „Cauza noastra e justa în ordinea morala si serveste progresul social”, în care justifica miscarea studenteasca si încheie spunând:
„Numerus clausus al nostru e moral si totodata serveste progresul societatii românesti.
Într-adevar când banii nu se vor cheltui pentru zidirea laboratoarelor suplimentare si întretinerea lor pe seama numarului exagerat de Jidani, atunci vom avea bani pentru camine si alte ajutoare atât de necesare studentului de astazi. Când vor avea burse si valuta în strainatate 80 de români, 10 jidani si 10 alte nationalitati, atunci vom avea o intelectualitate româneasca viguroasa, puternica si sanatoasa, asa cum nu este cea de astazi.
Cauza noastra e asadar dreapta si sfânta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care stiu ca nu este nimic mai nobil decât de a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele napastuit.
Asa a facut Cristos!”
Iar în numarul urmator gasim un alt articol: „Necesitatea nationalismului radical”, prin care arata moralitatea luptei conforme cu dogma crestina.
„Dacia Noua” a fost, dupa fericita expresie a d-lui Nicolae rosu: „Prima alarma ziaristica a miscarii nationaliste care începea, sau mai bine zis, se continua cu o noua generatie”. Articolele publicate acolo puncteaza primele etape ale unei batalii care avea sa se transforme într-o miscare politica. In vremea aceea Ion I. Mota, alaturi de marele lui prieten Corneliu Zelea Codreanu, facea legatura sufleteasca a unei generatii, restabilea unitatea de miscare a noului nationalism, si, prin scrisul sau, se alipea unei discipline intelectuale care avea sa justifice o serie de realizari practice.”
În primavara anului 1923, în urma demisiunii fostului presedinte al Centrului Studentesc „Petru Maior”, Alexa, care sustinea teza intrarii la cursuri a studentimii, Ion I. Mota a fost ales presedinte, desi traditia era sa fie alesi numai dintre studentii ultimilor ani. El devenise exponentul curentului grupului format de Corneliu Codreanu în toamna anului 1922 la Cluj si care sustinea ca studentimea lupta pentru onoare si ca „lupta va trebui dusa pâna la limita cea de pe urma a rezistentei.” (C. Z. Codreanu „Pentru Legionari”)
În calitate de presedinte al studentimii clujene, Mota se opune cu toata dârzenia încercarilor guvernului de a determina pe studenti sa intre la cursuri, pentru care fapt este eliminat din toate universitatile tarii, fara a fi reprimit vreodata.. „Fiul celui care a suferit temnita Seghedinului si condamnarea la moarte din partea ungurilor, pentru atitudinea lui româneasca, nu se poate cultiva la caldura culturii românesti, pentru ca striga primejdia care ne ameninta si mai grozav din partea altui dusman: Jidanii.” (I. Banea Glasul Stramosesc an IV. 1)
În anul 1923, sub impulsul curentului nationalist, a înfiintat, împreuna cu profesorii I. C. Catuneanu, Ciortea, Iuliu Hategan, avocat Em. Vasiliu-Cluj, „Actiunea Româneasca”, o organizatie de lupta nationalista-politica, care a fuzionat mai târziu cu L.A.N.C.-ul. În acelasi an a tradus din limba franceza „Protocoalele Înteleptilor Sionului”, care sunt comentate de d-nii prof. I. C. Catuneanu si Em. Vasiliu-Cluj. Volumul a fost tiparit în editura ziarului „Libertatea”, Orastie 1923. aceasta valoroasa lucrare poarta urmatoarea dedicatie: „Autorii acestei editii românesti a Protocoalelor închina cu recunostinta lucrarea lor studentimii române, care, prin miscarea-i generoasa din anii 1922-1923, ne-a trezit la realitate din slabiciunea, neprevederea si venalitatea noastra, si a stiut sa transmita tuturor straturilor poporului român focul sacru al luptei fara preget împotriva jidanilor cotropitori”.
În calitate de presedinte al centrului Studentesc „Petru Maior”, ia parte la congresul conducatorilor miscarii studentesti, care a avut loc la 22-25 august 1923, la Iasi, la manastirea Cetatuia si padurea din Dealul Galatei, când s-a proclamat ziua de 10 decembrie ca sarbatoare nationala a studentimii române. Cu acest prilej Ion I. Mota a fost ales, alaturi de Corneliu Z. Codreanu, Tudose Popescu, Ilie Gârneata si dr Simionescu ca sa dea directive de actiune întregii miscari studentesti. Vorbind de acest congres, Capitanul spune:
„Ma bucuram de toate hotarârile acestui congres, care era în spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru ca în grupul nostru câstigasem un om, pe Ion I. Mota, presedintele Centrului Studentesc „Petru Maior”, Cluj. (C:Z:C Pentru legionari)
Astfel, zi de zi, în vâlvataia uneia dintre cele mai cumplite lupte pe care le-a dus tineretul unei tari, s-a cimentat legatura sufleteasca între Ionel Mota si camaradul si Capitanul lui, alaturi de care de acum înainte va trai si va trece prin toate încercarile, va îndura toate suferintele si va urca toate piscurile luptei nationale.
În toamna anului 1923, situatia miscarii studentesti, devenind din ce în ce mai critica din cauza neîntelegerii guvernantilor de a satisface justele doleante ale studentimii luptatoare, Ion I. Mota se duce la Corneliu Zelea Codreanu pe Rarau si începe sa-i împartaseasca framântarile lui sufletesti: ”Studentii nu mai pot rezista în toamna si decât o capitulare rusinoasa a noastra a tuturora, dupa un an de lupta, mai bine sa-i îndemn sa intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, sa terminam frumos miscarea, sacrificându-ne, dar facând sa cada alaturi de noi toti aceia pe care îi vom gasi mai vinovati de tradarea intereselor românesti. Sa ne procuram revolvere si tragem în ei, dând un exemplu groaznic, care sa ramâna de-a lungul istoriei noastre românesti. Ce se va alege dupa aceasta de noi, vom muri sau vom ramâne toata viata în închisoare, nu ma mai intereseaza.”
A urmat apoi complotul studentesc, în care Mota s-a retras cu cei mai încapatânati dintre conducatorii studentimii: Corneliu Z. Codreanu, Tudose Popescu, Ilie Gârneata, Radu Mironovici, C. Georgescu, Teodor Bândoc si altii. Acest „complot” nu constituia, în mintea lui Ion I. Mota si a camarazilor lui, decât suprema încercare de sacrificare a lor si pedepsirea celor vinovati, pentru salvarea onoarei, singurul lucru care le mai ramasese. Dar, în urma tradarii lui Vernichescu, agent secret al Sigurantei cu nr. 696, consfatuirea lor în care se hotarâse executarea complotului, a fost surprinsa de politie, în strada 13 Septembrie, acasa la N. A. Dragos. De atunci, din seara aceea, a început pentru Ion I. Mota si camarazii sai o serie de lungi si grele zile si nopti la Vacaresti.
Complotul si curajul lor de a-si asuma întreaga raspundere a faptei, de a înfiera atitudinea ne-româneasca a guvernului, cu tot riscul celor 10 ani de temnita ce-i ameninta, a cazut ca o bomba în masele mari ale poporului românesc. Ideea lor s-a impus. Românii le-au luat apararea, punându-i sub scutul lor.
Vorbind de procesul care a urmat, d-l Octavian Goga (Mustul care fierbe, pag 74), spune: „Ce e mai interesant, însa, baietii de la Vacaresti erau într-o strânsa legatura de credinta cu zeci de mii de colegi de-ai lor, care, la toate universitatile, înfatiseaza întreaga noastra patura intelectuala de mâine, cu puternice ramificatii sufletesti pe suprafata tarii. Aceste zeci de mii de oameni si-au manifestat zgomotos solidaritatea lor cu inculpatii, pe care îi socoteau expresia unei simtiri unanime. Adaogând la avalansa considerabila faptul ca o întreaga pleiada de fruntasi ai legilor s-au grabit sa ia apararea celor de pe banca acuzatilor. Procesul s-a judecat într-o radiatiune calda de simpatie a celor prezenti, pledoariile au miscat asistenta pâna la lacrimi, iar juratii în unanimitate au adus verdict de achitare. Când s-a aflat sentinta, de la un capat la altul al tarii o vie multumire a înseninat fruntile si în multe parti s-au produs manifestatii de aprobare.
Adevarul e deci ca nu ne gasim în fata unui fenomen izolat de înfierbântare a câtorva singuratici, ci în plin curent de multime, care angajeaza constiinta publica.”
Desi în momentul când a plecat la Bucuresti el îsi depusese mandatul, în urma arestarii sale la Cluj s-a ales un nou comitet, cu un vicepresedinte, lasându-l pe Ionel Mota, fostul presedinte, la locul sau de cinste, realegându-l presedinte în închisoare.
Noul comitet a trimis Regelui Ferdinand, cu ocazia arestarilor în chestia complotului, o lunga telegrama cu urmatorul sfârsit: „Studentimea va urma lupta începuta si e gata, pentru ideile ei, sa-si jertfeasca si viata.”
În ziua de 13 octombrie 1923, venerabilul sau parinte, Ion Mota, venind sa-si vada fiul dus la puscarie de Români pentru o cauza româneasca, a avut cu fiul sau, în fata judelui de instructie Radovanu, urmatoarea convorbire:
„Doresc sa stii, tata, ca comunicatul guvernului, dupa care s-ar fi descoperit la noi un complot împotriva vietii mai multor ministri, nu e deloc adevarat. Noi n-am marturisit niciodata asa ceva. Caci nu contra guvernului era îndreptata pornirea noastra. Si ma mir ca guvernul, care cunoaste marturisirile noastre, nu dezminte acel comunicat. Îl vom dezminti noi când vom avea putinta. Pornirea noastra era îndreptata împotriva dusmanilor cauzei noastre studentesti, care sunt, în acelasi timp, si dusmanii tarii si ai neamului nostru.
- Dar, domnule Mota, a întrerupt judecatorul Radovanu, tatal dumitale a fost închis de repetate ori în temnita de unguri, pentru lupta sa nationala, totusi dânsul n-a pus mâna pe revolver întru apararea dreptatii sale.
- A trait între alte împrejurari, în alte vremuri, cu alte vederi, a raspuns Mota fiul. A pune mâna pe arme, de ce adica ar fi îndata asa de osândit? Daca, domnule judecator, azi da navala la hotar o armata de dusmani din afara, ma mânati sa-i împusc. Si cu cât i-oi împusca mai bine, îmi veti acoperi mai tare pieptul cu decoratii. Iar acum ma gândesc numai sa ridic mâna împotriva dusmanului din launtru si ma aruncati în temnita.
- Acela e razboi dupa lege, acesta nu, raspunde judele.
- Prejudiciu, domnule judecator, e numai prejudiciu. Dusmanul dinafara ce-mi face? Are sa-mi rapeasca bunul meu, din tara mea. Dusmanul dinauntru face acelasi lucru, doar ca stând linistit în scaune moi, aici între noi si chiar scutit de noi, ne rapeste zi de zi bunul si dreptul nostru în casa noastra. Si împotriva lui de-mi ridic bratul, îndata e o crima.”
Pe ce au jurat ei când au plecat în aceasta lupta de salvare a onoarei unei generatii? Pe obuzele din transeele de la Marasesti si pe iarba crescuta din sângele eroilor în acele santuri. Iata cum relateaza parintele sau, protopopul Ion Mota acest fapt:
„Într-o zi, ne-am trezit cu el venind din Moldova (dupa congresul de la Iasi) si având geamantanul sau mic în mâna, plin de fiare ruginite. Ne-a dus si ni le-a aratat cu evlavie: uite, mama, acesta-i obuz din transeele de la Marasesti, asta-i o jumatate de casca, pe care a purtat-o un oarecare erou si ceva srapnela dusmana i-a crapat-o în doua cu cap cu tot; asta e o grenata de mâna descarcata, iar asta, uite, mama, e iarba crescuta acolo în transee, hranita cu sânge de eroi. Mi-am luat-o ca talisman si o port la mine ca sa ma pazeasca de rau… Si-i straluceau ochii vorbind de acele relicve culese din locuri sfintite de eroii neamului. Pe aceste lucruri, se vede, îsi facusera si juramântul, pe relicvele de la Marasesti si pe iarba crescuta din sânge de eroi… Si le-a închis iar, ca lucruri sfinte, în geamantan.
„În zilele ce-au urmat apoi, si-a cercetat toti verisorii si rudele tinere, petrecând ceasuri întregi cu ei, jucându-se cu ei, povestind si ne mai lasându-i de lânga sine, oprindu-i si la masa, iar seara îi facea sa se culce pe rând cu el, în odaia lui. Pe toti îi îmbratisa atât de deosebit cu sufletul sau, fara însa a trada un singur cuvânt ori printr-o lacrima, ca acestea sunt un adio în ajunul plecarii sale, nestiind de-i va mai revedea ori nu.”
E ceeace Ion I. Mota caracterizeaza mai târziu în aceste lapidare cuvinte: ”duhul marilor rupturi din lumea veche, înfratita cu strainul dusman… pornirea eroica, în spirit de totala jertfa personala, - ceeace constituie fara îndoiala spiritul conducator al miscarii nationaliste legionare.”
La 29 martie 1924 trebuia sa se judece procesul. În ajun însa, la 28 martie 1924, Ionel Mota, care era tot timpul foarte abatut, pentru ca avea credinta ca daca nu se rezolva problema tradarii, sacrificiul lor si lupta careia se închinase va fi compromisa, cheama la el pe fostul lor camarad, Vernichescu, si, din proprie initiativa, trage mai multe focuri de revolver chir în cancelaria închisorii, asupra tradatorului.
Pedepsirea tradatorului în tara în care acesti oameni ramasesera nepedepsiti, a rasunat pretutindeni. Poporul a îmbratisat din nou fapta presedintelui Centrului Studentesc din Cluj, care facea înca o data dovada ca pe lânga un element de vasta cultura, era si o mare forta morala.
A doua zi, la proces, desi situatia lor se înasprise, totusi într-un elan de mare entuziasm au fost achitati. Cu totii au fost eliberati, afara de Mota, care a ramas înca sase luni, întovarasit numai de studentul Leonida Vlad, care i-a adus revolverul într-o cutie de bomboane.
La interogatoriu, Ionel Mota declara ca „a savârsit fapta constient, caci Vernichescu facea îndoita operatie, de las tradator si de membru activ în viata studenteasca.”
„Gestul n-a venit dintr-o revolta spontana a unei clipe, spune d-l Octavian Goga în „Mustul care fierbe”, ci s-a urzit cu încetul, zi de zi, noapte de noapte, dupa dovezile palpabile ale prieteniei batjocorite. Studentul Mota a trecut printr-un lung calvar moral… Rob al ideei, el îsi pierduse libertatea fara sa murmure, pâna în ceasul când l-a izbit în obraz tradarea.
Un lucru e cert, studentul de la Vacaresti deschide o portita spre psihologia Ardealului nostru în care, ca într-un cazan batrân si ruginit, clocotesc patimi adânci. Treceti prin satele noastre, cântariti putin ce e dupa privirea îngândurata a taranilor care adapostesc mistere de demult. Duceti-va la Orastie, cititi gazetele populare ale parintelui Mota de 20 de ani încoace, ori stati de vorba 2 minute cu preoteasa, acolo la ea acasa. Veti întelege degraba ca o lume aspra, tare în credinta ei, cu accente de energie nebanuite si cu note de austeritate patriarhala e pe cale sa-si strige evanghelia ei… Ei au escaladat veacurile cu instinctele lor, cu care nu se poate face nici un târg. Ei reprezinta religia nationala fanatica si intransigenta, cea mai de seama temelie a vietii noastre de stat.”
Procesul lor, care constituie unul din marile momente ale miscarii nationale, s-a judecat în ziua de 26 septembrie 1924, la Curtea cu Juri din Bucuresti, în cadrul aceluiasi elan al întregii constiinte românesti, care vedea în gestul lui Ion I. Mota un început de actiune în contra tradatorilor si o dovada de sanatate morala. „gestul lui aparea ca o lumina în mijlocul vietii românesti, în care veac de veac luptatorii pentru neam au fost doborâti prin tradare.”(Pentru Legionari)
În fruntea acelei pleiade de fruntasi ai legilor, care s-au grabit sa ia apararea lui Ion I. Mota, a aparut însusi prof. N. C. Paulescu, a carui înfatisare de savant cu chip de sfânt, a facut o mare impresie si care a spus, întru apararea lui Ionel Mota, aceste cuvinte ramase de atunci ca un catehism pentru generatia luptatoare:
„Procesul de astazi e, în realitate, procesul tradarii, care e cea mai infama dintre crime, caci ea adauga amagirea vicleana si fatarnicia la cruzimea nelegiuirii. Ea întruneste sarutul lui Iuda cu rastignirea lui Hristos.
În timp de pace, legislatiile crestine nu au nici-un paragraf penal destinat tradarii. Si astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica faradelege, ce inspira atâta scârba, ramâne nepedepsita.
Cu toate acestea, nu încape îndoiala asupra felului pedepsei ce se cuvine tradatorului, deoarece Dumnezeu a facut ca Iuda sa se pedepseasca el însusi prin strangulare.
Dar, în timp de razboi, tradarea de natiune se pedepseste, totdeauna, cu moartea. Ori, studentii nostri, si cu dânsii toata tinerimea, floarea României de mâine, se afla în stare de razboi cu o lifta de curând pripasita, ce vrea sa ne sugrume si sa ne stapâneasca tara. Fiind deci în stare de razboi, ei au savârsit un act de dreptate morala, încercând sa pedepseasca pe un vânzator al fratilor sai, care se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adânc recunoscator pentru jertfa lor altruista, asteapta cu nerabdare de la d-voastra achitarea.”
În zorii zilei de 27 septembrie, justitia populara a adus un verdict de achitare, care a fost primit de întreaga tara cu mare entuziasm, constituind înca un imbold în marea lupta ce era sa se continue.
Dupa achitare, Ion I. Mota paraseste închisoarea, dupa un an fara 13 zile. El se duce sa-si vada parintii, iar în drum se opreste la Cluj, unde este primit cu multa însufletire de profesori, studenti si întreaga suflare româneasca. Cu aceasta ocazie, Ion I. Mota îsi ia ramas bun de la camarazii sai clujeni, care pentru meritele sale exceptionale si tinuta sa eroica, îl proclama presedinte de onoare al Centrului Studentesc „Petru Maior”.
Dar înainte de a pleca din închisoare, Ion Mota, împreuna cu Corneliu Zelea Codreanu, Ilie Gârneata, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu si Radu Mironovici, grupul numit de atunci al „Vacarestenilor” s-au legat sa ramâna uniti pâna la sfârsitul vietii, luptând pentru cauza lor, sub protectia îngerului care îi încalzise în închisoare si le daduse în fiecare zi tarie: Sfântul Arhanghel Mihail. Centrul actiunii era fixat la Iasi si ei se legara prin juramânt de a se întâlni cu totii în vechea metropola moldoveneasca, asa ca imediat dupa ce si-a vazut parintii, Ion I. Mota s-a stabilit la Iasi, conform legamântului. Desi eliminat din toate universitatile, d-l prof. A. C. Cuza, fiind decan, îl înscrie ca student al Facultatii de Drept din Iasi.
Dar numai dupa o luna de zile în libertate, I. I. Mota este din nou arestat, împreuna cu ceilalti „complotisti”, la 24 octombrie 1924, în urma pedepsirii calaului miscarii nationaliste si a studentimii, prefectul de politie de trista amintire, C. Manciu si încarcerat la Galata, unde sta pâna la Sarbatorile Craciunului. Dupa 11 zile de greva setei si a foamei, au fost eliberati, cu exceptia lui Corneliu Codreanu.
În acest timp Mota redacteaza, în închisoarea Galata, un memoriu catre Regele Ferdinand, care a fost însusit apoi de catre întreaga studentime, din care citam:
„Caci miscarea nationala a studentimii confundându-se cu interesele de viata ale natiunii noastre, politica de înabusire a miscarii însemneaza: LUPTA GUVERNULUI CU NATIA, în ale carei interese a fost chemat sa vegheze. Asadar: în loc de a vindeca boala natiei guvernul a crezut de bine, pentru potolirea lucrurilor, sa-si masoare puterile cu natia însasi crezând ca o poate învinge si ca învingând-o, ar ajunge la vreun rezultat bun. Aceasta lupta trebuie sa înceteze si nu poate înceta decât acordând natiei libertatea nestânjenita de a-si apara interesele pe caile legale ce-i stau înainte. Caci daca lupta aceasta va continua, cum a început si se duce de doi ani de zile natia fiind silita a se apara împotriva loviturilor guvernului ei, sunt de neînlaturat deznodamintele cele mai dureroase, determinate de invincibile legi naturale. Caci legea conservarii fiintei natiei pretinde neaparat ca natia sa iasa biruitoare din luptele ei cu cei care îi compromit existenta, orice jertfe ar cere aceasta victorie si peste oricâte desnodaminte dureroase ar trebui sa se treaca.”
Dupa eliberare, Ion I. Mota ia conducerea taberei de munca de la „Caminul Cultural Crestin”, pe care Corneliu Zelea Codreanu îl începuse dupa eliberarea de la Vacaresti.
La 20 mai apare, alaturi de Corneliu Codreanu si ceilalti „vacaresteni”, în procesul de la Turnu Severin, unde sunt achitati, înscriind una din paginile cele mai glorioase din lupta tineretului nationalist. În septembrie însa Mota este din nou arestat, în baza „Legii Mârzescu”, pentru o manifestatie de solidarizare cu Capitanul, în cazul Manciu. Dupa o luna de preventie este condamnat la o luna de arest, pedeapsa pe care o ispaseste în închisoarea Galata. În toamna aceluiasi an, dupa ce paraseste închisoarea, pleaca cu Corneliu Z. Codreanu la Grenoble, unde îsi ia licenta în Drept.
În vara anului 1925 îsi face stagiul militar la „Scoala de Ofiteri de rezerva de Infanterie” din Bucuresti, fiind seful promotiei acelui an.
Vineri, 24 iunie 1927, se înfiinteaza „Legiunea Arhanghelul Mihail”, de sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu. Alaturi de el si ceilalti vacaresteni este si Ionel Mota, care va avea de acum înainte rolul cel mai preponderent în marile batalii pe care le va purta aceasta glorioasa organizatie.
La 1 august 1927, apare „Pamânt Stramosesc”, organ al Legiunii Arhanghelul Mihail pentru apararea pamântului stramosesc. În primul numar Ion I. Mota semneaza, alaturi de Capitan, Ilie Gârneata, Corneliu Georgescu si Radu Mironovici, articolul program, care se termina cu deviza: „Fata la dusman” în care, facând procesul sistemului nenorocit de pâna atunci din miscarea nationala, fixeaza principiile si nazuintele noii organizatii si termina cu manifestarea credintei în biruinta. În acest articol, reprodus mai târziu în „Cranii de Lemn”, gasim în forma lui initiala, aceste cuvinte profetice: „Credem neclintit si vedem în zare, în lungul caii noastre, nebanuite biruinti si minuni ceresti. Nu le anuntam acum aici, pentru a fi crezuti deodata (stiu ca va fi poate chiar contrariul), ci pentru ca mâine, când ele se vor împlini, când asupra noastra se vor raspândi neînchipuite daruri ale milei ceresti aducatoare de mântuire, atunci sa avem o dovada ca le-am prevazut si ca le judecam bine.” Nu era decât o prevestire a minunilor vazute de atunci încoace, pe care avea sa le traiasca Legiunea prin toate încercarile din care a iesit învingatoare.
La 18 august al aceluiasi an, s-a casatorit cu d-soara Iridenta Zelea Codreanu, vrednica sa tovarasa de viata. Cununia a avut loc în cadrul pios al Mânastirii Neamtului, în biserica istorica zidita de Stefan, Domnul Moldovei, iar mica petrecere de dupa aceia, în mijlocul padurii, în sunetul scripcei si al fluierelor ciobanilor Tulan si Ursache si a chiuiturilor voinicesti. O adevarata nunta româneasca! Cu aceasta ocazie, mirele de atunci, patruns de înalta lui chemare, a spus scurt: „Eu nu voi însela în ceeace asteptati de la mine!” Mica dare de seama din „Pamânt Stramosesc”, de la 1 septembrie, se termina cu aceste profetice cuvinte: „Fie ca toti cei legati de aceasta nunta sa se simta mândri în viitor, atunci când mirele, prin activitatea lui de mâine, va face ca aceasta nunta sa fie istorica.”
La 8 noiembrie 1927 a avut loc la Iasi legamântul primilor legionari si primirea sacusorului cu tarâna adusa din toate locurile unde sângele viteaz al Românilor s-a varsat pentru apararea pamântului stramosesc. Ioan I. Mota împreuna cu Corneliu Georgescu, au adus tarâna de la Sarmisegetuza, care era rosie, simbolizând sângele varsat acolo din belsug. Cu acest prilej, Ioan I. Mota a luat legamântul lui Corneliu Zelea Codreanu si i-a încredintat sacusorul de tarâna, dupa care Capitanul a luat legamântul lui Mota si al celorlalti. Dupa aceea, Ionel Mota a început practica profesiunii de avocat la Sibiu si-si continua studiile de doctorat la Grenoble. În acest timp, el colaboreaza permanent la „Pamânt Stramosesc”, unde articolele sale, adânc gândite si frumos scrise, sunt sorbite cu nesat de noile falangi legionare care veneau sa adauge si sa îngroase rândurile primilor credinciosi din jurul Capitanului. Ion I. Mota este purtatorul de cuvânt scris al noii scoli eroice, doctrinarul în conceptia lui cea mai înalta, a tuturor simtirilor si actiunilor pe care le înfaptuia noua oaste. Raspunsul sau taios ca o sabie, se îndreapta asupra tuturor acelora care cauta sa zadarniceasca sau sa coboare mersul miscarii nationaliste, sau sa înlocuiasca conceptia ei pur spirituala prin conceptia materialista „a culturii izvorâte din economie”. Iar când vechii politicieni ardeleni cauta sa puna în joc, din calcule egoiste si politice unitatea statului întregit, sau sa înlocuiasca vechile credinte nationaliste si crestine, care se pastreaza în zacamintele sufletesti milenare ale Ardealului prin formele utopiei cosmopolite, vervul lui Ion I. Mota capata sclipiri îngeresti. Respingând toata aceasta mentalitate nenorocita, Ionel Mota, în glasul caruia se acumulase protestarea milenara a Ardealului luptator pentru neam si glie, declara: „Acesta nu e sufletul nostru!”
Neputând participa la Congresul Studentesc de la Oradea Mare, din decembrie 1927, trimite o scrisoare, în care, dupa ce îsi exprima opinia asupra datoriei ce o au studentii fata de actiunea jidaneasca îndreptata asupra natiei românesti, spune, între altele: „Socotesc ca trebuie sa se respinga categoric formula de a reduce pe student numai la activitatea cartii. Aceasta ar însemna nu numai contrazicerea traditiei istorice universitare, ci, mai ales, a lipsi natiunea de concursul eforturilor curate si dezinteresate ale tinerimii, care concurs totdeauna a fost esential în solutionarea problemelor capitale ale vietii nationale.”
Majoritatea generatiilor de studenti trecuti prin universitate de la 1922 încoace, si-au facut o onoare si un angajament de viata din combaterea celei mai grozave primejdii nationale si mondiale: iudaismul criminal, distrugator al culturii si al organismului national… Caci, sa se stie ca onoarea si prestigiul de care s-a bucurat studentimea româna pâna acum, în fata strainatatii nationaliste, cât si în sufletele românilor, s-a datorat energiei viguroase cu care, în anii din urma, a luat în piept pe monstrul stapân al lumii: iudaismul francmasonic si materialist, pentru ca sa încheie astfel: „as vrea sa contribui ca sa ajunga si dânsii la aceasta pozitiune de pace sufleteasca, pe care n-o poate avea, în vremuri cumplite ca cele de azi, decât cei ce se reazima pe spada, cu ochii la inamic, în asteptarea luptei pentru acel Imperiu ce pluteste deasupra noastra, observându-ne, ajutându-ne si mângâindu-ne.”(Pamânt Stramosesc an 1 nr. 9/1927)
În strânsa legatura cu urmarile acestui congres studentesc, Ion I. Mota, în calitate de doctorand în Drept, da acel document si inspirat raspuns la invitatia prof. Gh. Bogdan-Duica, de a-i recita formula studenteasca solutionatoare a problemei jidanesti. Dupa cum, în legatura cu minunea cereasca întâmplata la închisoarea Clujului, în care chipul lui Isus a aparut unui grup de 11 studenti arestati, într-o chilie a acelei închisori, Ionel Mota scrie, în numarul de la 15 februarie 1928, a revistei „Pamânt Stramosesc”, articolul „Isus apare-n închisori”: „Aparitia aceasta înseamna începutul interventiei active a Divinitatii în problema apararii omenirii, în problema dezrobirii pamântului de sub stapânirea Satanei. Deocamdata interventia se reduce la asemenea fenomene emotive. Deocamdata Isus începe prin a aparea în închisori, spre mângâierea luptatorilor antisemiti, strânsi în chingile de fier ale democratilor comisari regali. Ce veti face însa Dv., arbitrii puterii politice, când puterea Celui ce v-a aratat ca e cu noi, va aparea împotriva dumneavoastra si a prietenilor vostri buni, în manifestari active si invincibile? Ce veti face? Caci noi, acestia, noi stim ce vom avea de facut. Ce arme si forte represive veti mai putea opune Supremei forte Atotputernice?”
La 15 decembrie 1929, fiind invitat de catre Centrul Studentesc Bucuresti, primul centru în care duhul nou al vremii patrunsese mai adânc, tine o conferinta la Cercul sau de Studii despre Liga Natiunilor, idealul, viciile si primejdia ei, care apoi este publicata în Biblioteca Centrului de Studii a Centrului Studentesc Bucuresti. Documentata si expusa cu multa elocventa si convingere, în ea se întruneste spiritul rece al juristului cu inima calda si avântata a nationalismului crestin. Chestiunea Ligii Natiunilor era una din problemele care îl preocupa mult pe Ionel Mota în acest timp. Ea era sa faca, în 1923, subiectul tezei sale de doctorat, „La sécurité juridique dans la Société des Nations”, prezentata Facultatii de Drept a Universitatii din Grenoble.
În rândurile de mai jos vom cauta sa redam judicioasa recenzie pe care d-l prof A. Stanculescu a facut-o acestei lucrari, în „Actiunea Româna” 1932, a d-lui dr. Trifu: „De la începutul si pâna la sfârsitul cartii, am avut placuta impresiune de a fi antrenati de puterea unor argumente, pe cât de fine, pe atât de temeinice, care tradau nu numai hotarâre îndaratnic si energia nestramutata a nationalismului, dar si subtilitatea gândirii, unita cu rigiditatea argumentarii sale. Citatele din juristi consacrati abunda pâna la abuz. Printre ele însa, linia dreapta a unei legi inflexibile, razbate învingatoare. Si aceasta logica te conduce obiectiv si sigur catre concluzia ca în Societatea Natiunilor nu exista securitate juridica.
Securitatea este de doua feluri:
1. subiectiva, încrederea individului relativ la faptul ca disciplina pe care o accepta este într-adevar juridica siguranta a sa, ca ea înseamna domnia justului, iar nu a arbitrarului:
2. obiectiva, adica ordinea sociala înjghebata pe dreptate. Se mai vorbeste si de securitate politica, care este însa un nonsens, deoarece fiind construita din solutii libere, adaptate la fiecare problema concreta, fara nici-o grija de orientare dupa regulile pozitive, ea este lipsita de elementul indispensabil de stabilitate si permanenta. O securitate precara, instabila, plina de arbitrar si de dominatiunea fortei contra Justitiei, nu poate inspira nici încredere individului în autoritatea sa, nici crea o ordine sociala. Solutiunile politice date deci diferitelor evenimente concrete ale vietii internationale, nu pot realiza o atmosfera de siguranta si de calm. Singura securitate care poate parveni la acest scop si care reprezinta garantii suficiente, este cea juridica. Ea înseamna, dupa cum am aratat, domnia unei oridini juridice în societate, unita cu încrederea individului în aptitudinea mecanismului juridic, de a realiza o disciplina cu adevarat juridica, iar nu arbitrara. Neputând fi realizata decât în si prin Drept, se naste întrebarea, daca sunt realizate în Dreptul International Public elementele indispensabile, care sa permita ca, sprijinita pe ele, sa poata fi creata o securitate juridica internationala. Sa vedem. Dreptul e un ansamblu de idei metafizice ale binelui comun, prevazute cu mijloace tehnice în vederea realizarii lor practice obligatorii. Distingem în aceasta definitie:
1. elementul ideologic, fixarea ideilor metafizice ale binelui comun si
2. elementul tehnic, mijloacele practice prin care urmeaza sa se realizeze în mod obligatoriu ideile care compun elementul ideologic. Se mai adauga
3. fundamentul imediat al Dreptului, adeziunea, asentimentul general al tuturor constiintelor, atât asupra ideii (elementul ideologic), cât si asupra mijloacelor care urmaresc punerea în practica (elementul tehnic) a ideii.
Încrederea popoarelor în eficacitatea si succesul Societatii Natiunilor devine o gluma sinistra atunci când îti arunci ochii la graba cu care ele se înarmeaza, iar conferintele de dezarmare esueaza. Falimentul ideologic nu a fost înfaptuit, caci popoarele sunt înca departe de a fi de acord asupra a ceeace este just în marile relatiuni ale vietii internationale. Popoarele sunt lipsite de un manunchi de idei comune asupra principalelor probleme ale vietii internationale. Posesiunea teritoriului, de exemplu, are cele mai variate justificari: nationalitatea, plebiscitul, dreptul istoric, etc. deci nu-i un acord. Si mai este ceva. O conditiune esentiala a elementului ideologic este nevoia de a fi prins în forma reglementarii abstracte. În viata sociala o regula mediocra face mai mult decât o fantezie geniala. „Reglementarea este, în acelasi timp, garantia justitiabilului contra judecatorului si a judecatorului contra puterii si amicilor puterii.”(Renard) În domeniul Societatii Natiunilor, reglementarea atât a elementului tehnic, cât mai ales a elementului ideologic, este grea sau chiar imposibila, caci acolo avem de a face cu fenomene de viata sociala, care întrec orice prevedere, fiind lipsite de caracterul de similitudine cu fenomenele care le-au precedat, ca si cu cele care vor urma. Fara aceasta permanentizare a unor anumite caractere în desfasurarea vietii internationale, orice reglementare abstracta va fi imposibila.
Justitia judiciara – acomodarea regulei abstracte la realitate – nu poate exista deci ca o functiune a Societatii Natiunilor. În schimb, justitia politica – judecarea fenomenelor sociale în ele însile – va triumfa complet. Ea are însa marele defect de a compromite functiunea conservatoare a dreptului: securitatea. Triumful justitiei politice (cazuistice), lipsita de orientarea unei reglementari abstracte, este totuna cu triumful arbitrarului. Spectrul anarhiei întovaraseste pretutindeni acest fel de justitie. Elementul tehnic lipseste de asemenea. Caile de realizare a principiilor abstracte sunt de cele mai multe ori arbitrare. Ele nu duc la rezolvarea fondului conflictelor internationale, ci, fie ca izvorasc din Pact, fie din Statute, nu sunt referitoare decât exclusiv la organizarea utilajului politic. Este o tehnica neputincioasa. Conflictele internationale care se poarta asupra „intereselor vitale” ale popoarelor, sunt solutionate de o justitie arbitrara, care nu mai ramâne nici cel putin cazuistica, caci cazuismul presupune un acord cât de slab, general si prealabil, asupra scopurilor vietii.
Consiliul Securitatii Natiunilor, chemat a decide asupra acestor diferende politice – în care sunt în joc „interese vitale” – nu are rolul de simplu mediator, caci prin mijloace de constrângere mai mult sau mai putin directe, el face ca solutiunea prezentata sa devina hotarâtoare. Dar constrângerea politica a Consiliului Societatii Natiunilor stirbeste suveranitatea statelor membre si încrederea în ele îi poarta tocmai pentru ca tinde la realizarea unor hotarâri arbitrare, ale bunului plac.
O alta atributiune politica, care face din Societatea Natiunilor un suprastat odios, cu tendinte dominatoare, este si dreptul ce-l are de a interveni pentru apararea minoritatilor, chiar atunci când un stat îsi schimba legislatia privitoare la aceasta problema. „Acest regim, asa de autoritar al protectiei minoritatilor, care atinge într-un mod asa de serios suveranitatea nationala si aduce grave atingeri independentei si mai ales securitatii juridice a statelor, a fost adoptat în urma influentei evreilor, influenta care a fost în deosebi eficace pe lânga prezidentul Willson.” (I. I: Chevallier)
Realizarea securitatii juridice trece peste capul Societatii Natiunilor. Progresul justitiei este, în ultima analiza, subordonat evolutiei moravurilor. „Si vous voulez la paix, preparez-la”, zicea Anatole France. Izvorul progresului consta în ridicarea moravurilor la înaltimi morale, unde materialismul orb si rapace sa nu le mai atinga. Pentru realizarea pacii durabile si a unei strânse uniuni fratesti, o vasta opera de initiativa moralizatoare trebuie pornita, cu concursul religiunii crestine. Spiritul de la Geneva trebuie sa înteleaga ca nu se va putea rezolva acolo nimic temeinic, daca nu se va veni mai întâi si se va îngenunchia umil la altarul Bisericii lui Christ si daca nu se va porni de acolo cu chipul Lui în inima”.(Recenzie prof. Stanculescu)
Desi mediul universitar era potrivnic ideilor lui Ion I. Mota, majoritatea profesorilor fiind infectati de virusul iudeo-masonic, totusi, în fata valorii acestei mari opere de eruditie, comisia examinatoare n-a putut decât sa se supuna argumentelor si logicii lui Ionel Mota si sa-i admita teza, cu mentiunea cea mai înalta si cu recomandarea de a fi comunicata tuturor celorlalte universitati din Franta, recomandare care nu se da decât marilor lucrari.
Revenit definitiv în tara, Ionel Mota îsi continua activitatea sa avocatiala la Orastie si Deva, fiind aparatorul tuturor napastuitilor soartei din istoricul judet al Hunedoarei, al carui glorios renume este încalcat de stapânirea finantei si industriei pagâne. Adeseori Ionel Mota lua drumul Bucurestilor pentru a sustine în fata Curtii de Casatie drepturile câte unui românas sau sa apere pe Capitan si camarazii sai implicati mereu în procese de guvernele care cautau sa împiedice mersul victorios al legiunilor verzi. În acelasi timp, el îsi continua zi de zi febril activitatea sa publicistica în „Pamânt Stramosesc” si celelalte gazete legionare, vreo 17 la numar, care se înmultesc pe tot cuprinsul tarii, odata cu cresterea miscarii legionare. Cum singur se definea mai târziu într-o autobiografie, „datoria îi cerea sa fie un simplu ziarist. Un ziarist luptator, asa cum era în traditia presei cu adevarat românesti, în deosebi în Ardeal si pe vremuri.”
Mutarea Capitanului si a centrului miscarii legionare la Bucuresti îl obliga si pe Ionel Mota sa-si paraseasca preocuparile lui de acasa si sa se mute la Bucuresti, unde prezenta lui alaturi de Capitan era imperioasa. Aici, ca sa-si poata sustine existenta materiala, era nevoit sa primeasca un post de avocat la Casa Autonoma a Monopolurilor, unde prin cultura sa juridica si cunoasterea starilor si legiuirilor de peste munti, aduce mari servicii Statului, mai ales în procesele C.A.M.-ului în Ardeal. Recunostinta pentru onestitatea si capacitatea lui din partea Statului român democrat era sa o aiba mai târziu, când, dupa procesul Garzii de Fier, va fi înlocuit, desi instantele de judecata îi dau câstig. Mota n-a putut sa învete nici la universitatile românesti, nici sa ocupe un post la Statul român.
Instalat definitiv în Bucuresti, Mota îsi împarte timpul între munca grea pe care trebuia sa o depuna pentru întretinerea familiei, pentru care avea un adevarat cult în toata acceptia cuvântului, si interesele superioare ale miscarii. Repede se grupeaza în jurul lui întreaga acea falanga de tineri intelectuali, care se încorporeaza în Legiune, formând, împreuna cu alte câteva elemente vechi ale Legiunii, cuibul „Axa”. Pe lânga revista cu acelasi nume, în care Mota îsi va publica atâtea din articolele sale stralucite, cuibul va fi un laborator de studii si discutii al Miscarii. Mota era nu numai seful cuibului „Axa”, ci si spiritul rector al acestei valoroase publicatii. Unul dintre acesti tineri, dl. Al. Constant, iata cum înfatiseaza personalitatea si rolul lui Mota în acele împrejurari: „…trebuie sa recunoastem real: prin Mota noi am ajuns la inima Capitanului, la încrederea desavârsita în el. Mota a fost puntea între intelectualismul nostru livresc, sec si indiferent si acest izvor de spiritualitate româneasca si crestina, de sens, credinta si hotarâre. Pentru mai multi dintre noi, intrarea în Legiune a însemnat finalul unei exasperante crize psihologice. Si meritul acestei tamaduiri revine întreg lui Mota.”
Cumplita prigoana din decembrie 1933 îl gaseste pe Mota alaturi de Capitan, nelipsit si sincer staruitor si îndrumator al oastei legionare, care va trebui sa traiasca cele mai cumplite încercari, umilinte si schingiuiri prin care a trecut vreodata tineretul unei natii. În noaptea de 9-10 decembrie 1933, dupa dizolvarea Garzii de Fier, Ionel Mota este arestat si transportat în cazematele închisorii Jilava, celebrul „Fort nr. 13”, care va deveni „academia eroica”, în care se vor cimenta caracterele noii Românii. Mota ia imediat comanda zecilor de legionari întemnitati, impunând cu personalitatea si temperamentul sau ferm, ordine, disciplina si credinta nestramutata, cu orice sacrificiu, în cauza româneasca îngenunchiata. Pe lânga grija de cele sufletesti, Ionel Mota trebuia sa aiba si grija celor materiale. Tuturor el se devota ca un adevarat parinte, ca un frate mai mare. De aici el adreseaza, la 21 decembrie, memoriul de mai jos catre Suveran:
„Maria Ta,
În dispretul tuturor legilor, subsemnatii membri ai Garzii de Fier, suntem încarcerati în închisoarea militara Jilava de 12 zile, fara a se fi emis contra noastra mandate de arestare si fara a fi fost macar interogati de vreun reprezentant al autoritatii publice. Singura noastra vina este de a fi membri ai eroicei organizatii legionare. Reclamatiile scrise pe care le-am înaintat justitiei (Primul Procuror al Tribunalului Ilfov cât si Procurorului General al Curtii de Apel Bucuresti), au fost, tot cu calcarea legilor, lasate fara urmare. Suntem astfel lasati completamente în parasire de catre cei chemati a ne garanta ocrotirea prevazuta de legi.
Nu ne mai punem nadejdea în nimeni pentru a ne face dreptate. Iar începând de astazi declaram, în semn de protest, greva foamei, pe care o vom continua pâna la intrarea în legalitate sau pâna la moarte (fiind hotarâti ca violentei cu care suntem amenintati cu alimentare fortata, sa raspundem cu violenta, în apararea libertatii noastre de a muri cu demnitate).
Am dorit sa Va înstiintam despre aceasta Sire, numai pentru a avea multumirea, în zilele de suferinta si moarte în care pasim, de a sti ca ne urmareste zi cu zi privegherea atenta a Regelui Românilor.
Geamatul de revolta si de chin al tineretului român, torturat fara vina din ordinul puterii iudeo-masonice în toate închisorile tarii, este, Sire, în acest ajun de Craciun, adevaratul colind pe care batjocoritul suflet românesc îl îndreapta catre Maria Ta, care sunteti urmasul în scaun domnesc al lui Stefan cel Mare si al lui Mihai Viteazul, suprem si raspunzator cârmuitor al poporului românesc.
Ramânem, Sire, ca totdeauna, devotati slujitori ai idealului neclintit al nationalismului românesc: Hristos, Regele, Natiunea.”
Alaturi de Ion I. Mota, memoriul poarta semnaturile lui Vasile Marin, Sterie Ciumetti, preotii N. T. Georgescu-Edineti si Duminica-Ionescu, Gh. T. Popescu, ing. Virgil Ionescu, av. Mihail Polihroniade, av. C. Popov, Andrei Ionescu, prof. Al. Vasiliu, Iacob Bârsan, Ion I. Zelea-Codreanu, Ion D. Rodeanu si altii. Tot acum, din initiativa lui Mota, se redacteaza în închisoare „Axa”, cel din urma numar, de la 23 decembrie 1933, care a fost confiscat si în care el scrie: „Arestarea – act de guvernamânt”, din care desprindem urmatoarele: „Noi, cei azi fara nume, sa zicem deci, noi cei din Oastea fara nume, noi niciodata n-am conceput România legionara de mâine ca un Stat autoritar, limitat numai de bunul plac, ci un Stat juridic, pe principii juridice înnoite, limitat de o serie de reguli precis determinate, justificat de un snop de scopuri clar si pe fata marturisite. Niciodata n-am dorit înlocuirea democratiei constitutionale cu o dictatura a bunului plac….”.
La 23 decembrie, legionarii au fost pusi în libertate, cu exceptia lui Ion I. Mota, care a ramas pâna la 29 decembrie, împreuna cu Sterie Ciumetti si Vasile Marin. În aceasta teribila noapte de 29 decembrie, Ionel Mota n-a mai putut fi arestat, caci desigur ar fi avut soarta lui Sterie Ciumetti. Mota a reusit sa se sustraga vigilentei autoritatilor, care îl cautara cu orice pret pâna la începutul lui februarie 1934., când a fost arestat si întemnitat pentru a doua oara la Jilava. Chiar daca n-ar fi fost prins, Mota avea intentia sa se predea. La Jilava erau acum adunati, cu mici exceptii, capeteniile legionare din întreaga tara si Mota îsi socotea locul printre dânsii. Întemnitat din nou la Jilava, Mota este primit cu tot entuziasmul de camarazii sai si ia imediat comanda tuturor legionarilor arestati, pâna la proces, când apare Capitanul. Dat judecatii alaturi de Corneliu Z. Codreanu si ceilalti, este achitat în ziua de 5 aprilie 1934.
Revenind liber, Mota îsi continua activitatea sa juridica si publicistica, aparând în toate procesele legionare, scriind la toate foile, ce încep din nou sa apara în tara. Reaparitia regulata a Cuvântului Studentesc, în toamna lui 1934, îl aduce printre colaboratorii sai permanenti. Cuvântul lui Mota este un continuu îndreptar al noilor generatii studentesti, care marturisesc în Mota un conducator spiritual, proclamându-l în unanimitate, la Congresul de la Craiova, în aprilie 1935, presedinte de onoare.
În zilele de 16-17 decembrie 1934, Ion I. Mota participa, ca delegat al Garzii de Fier, la Congresul anual organizat de Comitetele de Actiune pentru Universalitatea Romei, de sub presedentia deputatului italian, General Coselschi, la Montreux, Elvetia, la care au mai participat sefii miscarilor nationaliste din 16 state europene. Cu acest prilej, Ion I. Mota a rostit urmatoarea cuvântare:
„Domnule Presedinte,
Domnilor Delegati,
Problema în discutie, a realizarii unei noi unitati, m-a preocupat în mod deosebit. Trebuie sa facem imposibilul, pentru a evita ca lumea fascista de mâine sa fie divizata în mai multe fronturi, care sa se lupte între ele. Problema universalitatii Romei trebuie sa ne preocupe din primul loc. trebuie sa ne sfortam de a gasi un termen comun de întelegere, pe care ar trebui sa ne bazam mâine. Tot asa cum a precizat d-nul Presedinte, noi nu putem spera decât ca lumea fascista de mâine va forma o unitate completa, din toate punctele de vedere. Nu trebuie sa ne fixam scopuri prea largi si trebuie sa recunoastem dreptul fiecarui popor de a-si rezolva facultatea de privire a problemelor speciale, în care noi nu vom avea dreptul sa ne amestecam. Însa, din alt punct de vedere, este necesar ca asupra marilor probleme internationale, trebuie sa cadem de acord, fara a omite nici una din marile probleme internationale, în sfârsit, de a nu compromite unitatea fascista de mâine.
Nu voi insista asupra legaturilor care se nasc, asupra conceptiei noastre unice, de a accepta si de a aproba corporatismul astfel cum l-a conceput d-l Mussolini, si care va fi aplicat de fiecare natiune, cu oarecari adaptari locale, tinând seama de conditiunile particulare. Nu voi insista mult asupra acestei spiritualitati noi, care ne este comuna, însa eu va propun de a dezbate doua probleme destinate a permite o mai perfecta unitate, probleme care, în tot cazul, ar putea constitui un pericol pentru aceasta unitate europeana de mâine a lumii fasciste.”
În continuare Ion I. Mota vorbeste despre diverse centre care studiaza problemele comune fascismului si despre necesitatea de a se pune de acord cu ele, invitându-le sa participe la reuniunile viitoare. În ceeace priveste necesitatea constituirii unui bloc european si mondial unic, Mota crede ca, pentru a asigura aceasta unitate, nu trebuie sa ignoram nici una din marile probleme internationale, printre care problema evreiasca, foarte grava pentru anumite tari si cu totul speciala pentru România. Interventiei lui Mota se datoreste faptul ca, desi problema evreiasca nu figura în ordinea de zi a Congresului, ea a fost amplu dezbatuta, examinarea ei fiind acum pentru prima oara abordata de catre fascismul italian, care-si precizeaza pozitia fata de ea prin urmatoarea motiune votata cu unanimitate:
„Congresul, considerând ca fiecare stat, în virtutea suveranitatii nationale, e singurul competent sa decida, pe teritoriul sau, asupra atitudinii pe care o va lua fata de cetateni, grupuri, rase si religii stabilite înlauntrul sau – tinând seama de prescriptiunile legilor naturale si ale regulilor morale – declara ca problema jidoveasca nu trebuie conceputa ca o campanie de ura universala împotriva jidanilor:
Dar, cu toate acestea, considerând ca în numeroase tari anumite grupuri de jidani exercita pe fata sau în mod ocult, o influenta daunatoare intereselor morale si materiale ale Patriei, si constituie un fel de stat în stat, profitând de toate drepturile, dar refuzând sa se conformeze la orice datorii, lucrând totodata la distrugerea civilizatiei crestine, Congresul denunta actiunea nefasta a acestor elemente si se angajeaza a o combate.”
Acest lucru a însemnat un stralucit succes al lui Mota, si prin el al întregului tineret român luptator, pe care îl reprezenta cu atâta demnitate si autoritate. Ionel Mota însa n-a fost scutit nici aici de anumite vigilente si ofense ale oficialitatilor românesti, reprezentate printr-un mare personaj al politicii europene. raspunsul pe care i l-a dat, pe cât de dur, tot atât de demn, a impresionat adânc întreg Congresul, care s-a solidarizat întru totul cu Mota, iar când acesta a amintit de suferintele tineretului român, Congresul a pastrat o clipa de reculegere pentru sângele nevinovat si curat al zecilor de luptatori nationalisti români, ucisi în ultimii ani.
În aprilie 1935, constituindu-se Asociatia „Generatia Miscarii Studentesti de la 1922”, Ionel Mota este ales presedinte. Este consacrarea uneia dintre cele mai reprezentative figuri ale generatiei noi, care a personificat si pastrat nestirbit patrimoniul moral al miscarii studentesti, contribuind prin cultura si lupta sa la biruinta ei. Cu acest prilej, Ionel Mota a spus urmatoarele:
„si-ai despicat în doua istoria,
taran de cremene,
cum n-a fost altul sa-ti semene,
Horia!”
Aron Cotrus
O despartire între doua lumi. Aceasta a fost semnificatia miscarii nationale studentesti de la 1922, aceasta a fost marea îndrazneala, raspântia hotarâtoare, careia generatia noastra îi datoreaza aflarea marilor izvoare de vitalitate româneasca. Când aceasta miscare va fi ajuns la biruinta, iar fata României se va schimba ca prin farmec, se va putea spune si despre tineretul acestei miscari studentesti:
„ai despicat în doua istoria…”
Fericita sfarâmare a unei unitati de moarte, a unei solidaritati de înjosire.
Cu prilejul celui de al doilea Congres al Asociatiei, din 18 si 19 aprilie 1936, Ionel Mota este reale presedinte. În motiunea pe care o redacteaza si care e votata în unanimitate, Ionel Mota, referindu-se la pregatirea unei actiuni de distrugere a miscarii nationale, a spus între altele:
„Congresul exprima totodata hotarârea sa, în numele generatiei tinere a miscarii studentesti a ultimilor 14 ani, de a se apara cu toata vigoarea unei legitime aparari, împotriva acestor încercari, aratând tarii întregi ca aceasta miscare nu va putea fi înfrânta prin unul sau doua asasinate, ori prin ineficiente dizolvari, ci va putea fi înfrânta doar atunci când toate zecile de mii de tineri pe care îi reprezinta, vor fi coborâti în mormânt.”
Tot în primavara lui 1936, Ionel Mota ia conducerea efectiva a glorioasei „Libertatea” de la Orastie, prin care venerabilul sau parinte a dus atâtea mari lupte pentru cauza românismului si prin care a îmbratisat cu atâta întelegere parinteasca Miscarea Legionara, pentru care a suferit, el, ctitor de tara întregita, umilinte, batjocuri si chiar închisori. Desi nu e oficios, foaia capata un caracter dinamic legionar.
În acelasi timp, Ionel Mota este purtatorul de cuvânt al clubului nou legionar, tinând o serie de conferinte cu rasunet, din oras în oras. „Nu de putine ori, între doua trenuri, dupa cum spune Ion Banea, trebuia sa redacteze articolele cerute de catre diverse reviste si ziare, sau sa-si schiteze o noua lucrare”! Caci în afara de „Cuvântul Studentesc”, Ionel Mota mai colaboreaza regulat la „Revista Mea”, „Cuvântul Argesului”, „Crai Nou”, „România Crestina”, „Vestitorii”, noua gazeta pe care o redacta Vasile Marin si care a fost suprimata dupa nr. 4. Tot în acest timp, în martie 1936, Ion I. Mota face sa apara „Cranii de Lemn” (Editura „Totul pentru Tara), în care-si strânge o parte din articolele sale, anuntând-o astfel : „Câteva imagini si marturii din 13 ani de framântari, lupte si biruinti, sub comanda Capitanului.” Titlul cartii, dupa cum o marturiseste Ionel Mota în autobiografie, este dat dupa titlul articolului care aminteste una dintre cele mai intense trairi sufletesti ale unei osti luptatoare; îngroparea camaradului mort în lupta. „Cranii de Lemn” este cartea suferintelor si a victoriilor tineretului românesc. Un catehism, alaturi de „Pentru Legionari”, al tineretului românesc din acest veac. De la primele articole din „Dacia Noua” si pâna la „Masura crestinatatii noastre”, care încheie volumul, se desprinde acelasi spirit mesianic al jertfei totale pentru binele altora, pentru binele Neamului si pentru slujirea lui Dumnezeu, care-l va duce mai târziu sa-si dea chiar si viata pe câmpiile Spaniei. La începutul volumului sau Mota pune o Autobiografie, în loc de introducere. E vorba acolo despre Nutu Doncii, un nume simbolic, sub care era sa apara cartea, de n-ar fi putut-o strecura sub propriul ei nume.
În vara lui 1936, în legatura cu unele atacuri îndreptate în unele ziare împotriva legionarilor, Mota spune urmatoarele: „Tineretul nationalist legionar nu e nicidecum anarhic. El nu practica violenta în virtutea unui principiu nihilist si nici macar ca metoda normala de lupta. Tineretul nostru e strâns legat de ideea de ordine, ordine morala în rândul întâi, ordine nationala în rândul al doilea si chiar si ordine legala. Dovada, ca se prezinta de bunavoie în fata autoritatilor legale, pe care le-ar fi putut eluda. Tineretul acesta declara ca îi sunt suficiente cadrele legale pentru a-si împlini misiunea sa istorica si pentru a birui.
Dar atunci când cei înspaimântati de progresul normal si legal al luptei tineretului, concep cei dintâi si pun în aplicare cei dintâi scoaterea tineretului din lege, uneltind împotriva lui si întrebuintând cele mai perfide mijloace (dizolvari, împuscari, uneltiri împotriva vietii conducatorilor, cumpararea si încurajarea tradatorilor, etc.), mijloace carora acest tineret nu le poate face fata pe caile legale, atunci tinem sa se stie ca noi nu ne putem sa ne resemnam, acceptând înfrângerea noastra prin aceste lovituri imorale, ilegale si piezise, ci întelegem sa raspundem cu toate mijloacele la care ne da dreptul cea mai legitima si mai sfânta aparare.
Aceste afirmatii ale noastre pot fi desigur foarte usor rasturnate de catre adversarii nostri, afirmând ca nu sunt adevarate provocarile despre care vorbim, atacurile infame, imorale si ilegale despre care ne plângem. Voi ati început uneltirile si violentele, zic ei. Dar noi afirmam în fata lui Dumnezeu si a istoriei, ca niciodata violentele noastre nu au fost decât legitime aparari. Începutul ilegalitatilor si al violentelor a fost la dusmanii nostri. Dumnezeu si istoria vor decide asupra acestei chestiuni a prioritatii atacului nedrept si deci a justificarii uneia sau celeilalte violente. Iar daca, pe viitor, acesti politicieni vor cu adevarat pace si liniste în tara, sa binevoiasca a se feri de piaza rea a ceasului când sunt tentati, spre a scapa mai usor de adversari, sa unelteasca din nou împotriva vietii noastre, sa ne scoata din nou din lege si din lupta egala si cavalereasca, si vor avea liniste si pace. Dar daca violentele si uneltirile lor vor continua, vor trebui sa se izbeasca în plin de acest tineret care-si apara, chiar cu salbaticie, misiunea si idealul sau.”
În august al aceluiasi an, îl gasim pe Ionel Mota în tabara de la Carmen Sylva, muncind alaturi de Capitan si ceilalti camarazi. La 6 decembrie 1935, Ion I. Mota este numit Comandant al Bunei Vestiri, ordin nou întemeiat de Capitan pentru „vacaresteni” si o parte din întemeietorii Legiunii: ing. Gh. Clime, Ion Blanaru si av. Mille Lefter.
Începând crâncenele lupte din Spania, dintre nationalisti si comunisti, cu toate ororile pe care acesti luciferi moderni le dezlantuie împotriva Bisericii si civilizatiei crestine, se naste în sufletul profund crestin al lui Ionel Mota o mare problema de constiinta. „Se tragea cu mitraliere în obrazul lui Christos. Se clatina asezarea crestina a lumii. Puteam noi sa stam nepasatori? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata viitoare, sa fii cazut în apararea lui Christos?”, spune el în scrisoarea din urma catre iubitii si prea mult încercatii lui parinti. Si socotind ca de rezultatul luptei din Spania dintre marxisti si antimarxisti, depinde si soarta poporului nostru, caci: „de va cadea Crucea la pamânt în Spania, se vor clatina temeliile ei si în România, iar comunismul daca va fi azi biruitor acolo, se va napusti mâine asupra noastra” ( Cuvântul Argesului an 1 nr 25-26 – Întelesul plecarii noastre în Spania). Ion I. Mota îsi pregateste o echipa de înca 6 Comandanti legionari, dintre cei mai bravi si încercati, printre care un preot ortodox în odajdii si cruce rasariteana si, senin, pleaca pentru ca sa moara, la 24 noiembrie 1936, spre pamântul Spaniei, care nu mai e pentru inimile noastre un pamânt strain, caci acum el s-a amestecat cu sângele scump al lui Ionel Mota si Vasile Marin.
Mai înainte de aceasta, îsi pune toate treburile în ordine, lasa cele din urma cuvinte catre parintii sai venerati, catre micii si adoratii sai copii, catre sotia sa credincioasa si catre Capitanul sau, pe care-l pretuia mai mult ca orice pe aceasta lume, ca la plecarea la un drum fara întoarcere, si se împartaseste cu Sfintele Taine la biserica Sf. Ilie – Gorgani.
Desi nu avea aprobarea Capitanului decât pentru o luna de zile si aceasta numai dupa mari straduinti ale lui Ionel Mota, dupa ce predau sabia de onoare generalului Moscardo, aparatorul Alcazarului, ei se angajeaza pâna la sfârsitul luptelor. Caci Ionel Mota, în care înviase sufletul dac din stravechea Sarmisegetuza, socotea ca: „omul n-a fost nascut doar pentru a trai numai de cât un numar de nu stiu câti ani, ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vietii sale.”
Din drum, de pe vaporul Monte Olivia, care-l ducea spre Portugalia, Ionel Mota scrie mereu pentru „Libertatea” lui draga si apoi chiar în iuresul razboiului, el trimite mereu „ravase de la legionarii români de pe frontul spaniol”. Numerele „Libertatii” de Craciun si Anul Nou sunt aproape în întregime redactate de Ionel Mota, pâna la stirile marunte.
Un amanunt de retinut e acela, ca tot timpul Ionel Mota a dormit, si pe vapor si pe front, alaturi de Vasile Marin, cu care a fost sa moara.
La 1 ianuarie 1937, Ion I. Mota a fost numit vicepresedinte al partidului Totul pentru Tara, lucru care i s-a comunicat pe front.
Suportând toate greutatile si mizeriile cumplitelor lupte din acest iad pamântesc, care era Spania de azi, Ionel Mota si cei sase camarazi ai sai se înroleaza ca simpli soldati în Bandera 6 Tercio, luptând cu tot devotamentul si cu toata abnegatia, ca pentru însasi tara lor. În groaznicele lupte de la 4-5-6 ianuarie, ce s-au dat în sectorul Majadahonda – Las Rozas – El Pradilo, Ionel Mota cu echipa româna au fost la înaltimea asteptata de la ei, facând fapte de rara vitejie, ceeace le-a atras felicitarile speciale ale comandantului lor.
În ziua de 13 ianuarie 1937, la ora patru fara un sfert, în cumplitele lupte de la Majadahonda, Ionel Mota a cazut, alaturi de nedespartitul sau camarad si prieten, Vasile Marin, cu mâna pe mitraliera, în fata imperiului satanic al focului bolsevic.
Asa a fost scris sa moara: simplu, modest, luptând, ca de altfel toata viata sa, cu tot elanul si toata fericirea pentru Christos, pentru a împlini astfel voia destinului sau, care-l chema „de a muri sfârtecat si chinuit, aparând Crucea si scânteia de adevar pe care o avea în el”, convins fiind ca: „oricât de puternica ar fi Satana, atunci când o combati cu jertfirea chiar a propriei vieti, intervine Atotputernicia cereasca si te face biruitor” (Cranii de Lemn)
O mai elocvent de strânsa concordanta între simtire si viata, între credinta si fapta, între scris si moarte, nu se va mai putea usor gasi în istoria noastra, ca viata si faptele curate ca ale unui sfânt, si „moartea vitejeasca” ca a unui mucenic, a lui Ionel Mota.

A.Vântu

 

AUTOBIOGRAFIE
(în loc de introducere)

 

Prin anii 1870-1880 eram sluga la popa din Balsa, sat de frunte acolo, prin tinutul cu baisaguri de aur al Zlagnii. Fruntas si mândrete de om cumsecade mai era parintele Damian! Mai mult vorba vine ca eram sluga, caci stapânul meu pleca odata cu noi pe dealuri, cu furcoiul pe umar si lucram cu totii la strânsul fânului si la alte treburi plugaresti, asa dupa cum parintii nostri tot împreuna si cot la cot, tarani rasculati alaturi de popi haiduciti, luasera flintele sub capitania lui Iancu pentru a scoate românimea din iobagia ungureasca. Iar în casa lui preoteasca noi slugile eram acasa la noi, traind omeneste si încurajati de vorba blajina si parinteasca. Mai târziu, la vârsta barbatiei pline, parintele Damian îmi spune:
- Mai Nutule (uitai sa va spun ca ma chema Nutu Doncii), ti-o fi venit si tie vremea sa te asezi la casa ta.
Astfel ma desfacui de casa preoteasca, dupa ce tot parintele ma înzestra si ma însura. Apoi, înstapânindu-ma la gospodaria mea, mi-am crescut casa de copii cu frica lui Dumnezeu si muncind cu voiosie, dupa rânduielile din batrâni, împartindu-mi viata ca si parintele, între biserica si truda zilei. Si mare frica aveam sa nu fiu rusinat de vreo dojana a fostului meu stapân, care ne priveghia viata si purtarile, vredniciile si pacatele (Uneori ma întreceam cu bautura).
Dar cine era Nutu Doncii în sat? Nu chiuia nimeni ca mine, iar Duminica, la joc, eram eu stapânul satului! Nu se pomenea flacau care sa razbeasca cu carul cu fân prin costisele pe unde treceam eu. Si frumos mai era! Când coborâsul era mai iute, gata sa pravaleasca si carul si boii în fundul vaii, eu ma propteam voiniceste cu umerii în jug, în fata plavanilor si, înfratit cu ei, ne dadeam drumul împreuna, târâs, pe coasta la vale, de se minunau si batrânii iar fetele se opreau din lucru cu inima la gura.
Mare dragoste aveam si pentru copii parintelui si pentru „doamna preoteasa” îmbracata în haine taranesti, care se îngrijea de toate: si de cuptorul de pâine pe care ni-l rânduia, si de celelalte treburi gospodaresti, si de îngrijirea copiilor. Iar pe deasupra îi mai ramânea vreme, uneori vreme de miez de noapte, sa mearga calare la Zlagna la târg, cu câte trei cai dupa ea, încarcati cu povara, sa faca negot si sa strânga galbeni pentru copiii ajunsi la scolile mari de prin Pesta si Berlin. Si pâna la batrânete nu m-au uitat copii parintelui si-mi trimeteau pipe domnesti si tabac de acela aurit de parca pipam tamâie si busuioc.
Asa erau pe vremea noastra rânduielile si rosturile vietii si de nu erau grofii si stapânirea ungureasca, noi românii am fi dus un trai împacat si linistit, fara nedreptate si câinie, gatindu-ne pentru viata cea de dincolo.
Nu stiu cum se facu si iata ca ma rupsei din leaganul acela de omenie si truda, de voinicie si pace care stapânea satul baisenilor. Si dupa cum dovedeste cartea aceasta, desi pare greu de crezut, gasii undeva o alta tinerete si ma avântai într-o alta viata. (Se vede ca tot e adevarata povestea cu cele sapte vieti ale rumânului). Ma facui asadar orasean, luai alt nume si intrai în vâltoarea vietii de astazi. Aici, ma zbatui într-o lume înstrainata de rânduielile batrânesti si cotropita de pagâni, ma luai de piept cu ea si cu toti jidovii si tâlharii ei, asa cum aveam obiceiul sa sar în inima primejdiei înca de pe vremea când propteam boii pe coborâsurile de prapastii. Liniste si împacare în aceasta noua viata nu putui afla, o dusmanii si tot asa ma dusmani si ea de moarte. Se vede ca soarta de rob rasculat, dar pâna la urma biruitor, îmi era harazita si mie ca si înaintasilor mei.
În aceasta lupta am folosit si condeiul. Asa, mai mult din întâmplare pentru trebuintele bataliei, iar nicidecum pentru a da scrisului românesc odoare nepieritoare. Tot numai pentru folosul luptatorilor apar aici câteva articole din anii acestia de lupta tinereasca de la 1922 si pâna acum. Sa nu se caute asadar forme artistice în aceste pagini. (Daca ar fi sa descopere cineva aici cine stie ce vrednicii de stil, acestea n-ar fi datorite decât unei întâmplari, iar cel dintâi mirat as fi eu; cum mirat ar fi ostasul care izbeste cu sabia în fierbinteala luptei si afla apoi, de la un gura-casca pitulat într-un ungher, ca linia descrisa de sabie a fost de o mare eleganta iar silueta luptatorului de o fermecatoare elasticitate).
Iar marii carturari sa nu-mi caute pricina daca în aceste pagini ar fi sa gaseasca oaresicari gânduri si rostiri care ar nesocoti rânduielile acelor desisuri stiintifice de adevaruri moarte(mai sunt ele atunci adevaruri?) din care ei n-au putut culege samânta vie a unui viitor mai bun pentru neamul nostru, desis în care ei n-au gasit isvorul de putere si de fapta pe care s-o ridice, stavila de netrecut, în fata pieirii care ne cuprinde.
Nici macar o limba curata româneasca sa nu fie cautata aici. Stiu ca nu va fi gasita si aceasta este singura critica pe care n-o pot primi cu nepasare. Dar, cel dintâi mi-o fac eu aici, pe fata, caci recitind articolele, de acu-s 14 ani, sau chiar cele mai târzii, înainte de a le da la tipar, am ramas îndurerat de multimea neologismelor (cranii…) si a formelor de scriere straina, care m-au coplesit si pe mine ca si pe ceilalti, aproape toti, din generatia mea. Înstrainarea aceasta împotriva careia luptam, de nenorocirea careia ne dam seama, ne-a patruns în buna parte chiar si pe noi „nationalistii”: în duh, în credinta, în felul de a gândi, în moravuri, în limba si obiceiuri. Norocul e ca n-a pustiit totul si ne-a mai ramas atâta vlaga încât, doborând piedicile si dusmaniile acestui veac de ratacire si înstrainare, sa ne putem întoarce la izvoare; si întorsi acolo sa reluam firul rupt al vietuirii în casa, în comunitatea si duhul românesc, pentru ca astfel sa ridicam viata acestui neam la puterea si rodnicia materiala si sufleteasca, de care este vrednic.
Astfel trebuie înteleasa si primita aceasta carte, careia i-am dat titlul articolului care aminteste una din cele mai intense trairi sufletesti ale unei osti luptatoare: îngroparea camaradului mort în lupta.
Si acum sa mai las graiul cel domnesc si sa ma întorc asupra mea. Spuneam ca am dusmanit lumea acestei de a doua vieti. Iar ea m-a dusmanit de moarte pe mine, ca si pe toti tovarasii mei legionari, ca si pe Capitanul meu. Lumea veche, a lui Nutu Doncii, în care stau înradacinate toate simtirile si dorurile noastre, n-o mai gasim nicaieri. A risipit-o veacul acesta nou cu politica si vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu si cu dragostea de straini si de tot ce este al altora, veac care calca în picioare felul nostru de viata cu puterile, cu vredniciile si frumusetile ei.
Astfel, sufletul nostru ramas legat de o alta lume, rataceste azi într-o viata care nu e a noastra. Fata de lumea de acum, noi ne simtim straini, în ea nu ne gasim un alt rost decât acela de a o curma spre a învia vremurile de demult si a le spori frumusetea, taria si dreapta rânduiala româneasca.
S-ar parea astfel ca eu si camarazii mei suntem un fel de ciudate fapturi cu doua vieti, un fel de strigoi ridicati dintr-o lume apusa spre a purta duhul spaimei de azi. Chiar asa suntem. Suflete dezradacinate care, purtându-si neodihna peste o viata darâmata, nu vor avea pace nici în mormânt pâna când nu vor ridica din nou ceeace altii au pângarit, au risipit si au pus sub blestem.
Oamenii veacului de astazi sa-si opreasca o clipa huzurul si nepasarea si sa asculte ciudatele zgomote care framânta adâncurile neîntelese si chiuie cu vânturile noptii. Si sa stie: se apropie stapânirea strigoilor, cumplita!


Martie 1936
Ion I. MOTA

1922 – 1923
Porneste miscarea natională studentească

 

De vorbă cu constiinta

CAUZA NOASTRĂ E JUSTĂ ÎN ORDINEA MORALĂ SI SERVESTE PROGRESULUI SOCIAL


Înainte de a proceda la dovedirea celor spuse în titlu, trebuie sa aratam cititorului care e actiunea noastra si pozitia pe care o ocupa ea în manifestarile noastre de viata.
Noi pornim în judecarea Jidanilor de la un adevar de netagaduit: jidanimea din toata lumea e un corp compact, un popor strain, unitar, având un acelasi program izvorât din acelasi talmud. Acest program al lor este stapânit de un egoism salbatec, propovaduit chiar în religia lor si în virtutea caruia ei râvnesc la un singur scop: stapânirea lumii întregi pe seama lor, robindu-si pe crestinii nedemni de a fi „poporul ales” al lui Dumnezeu, adica stapânitorii lumii. Totdeauna Jidanii au înjghebat organizatii deosebite, sectare, chiar în statele unde erau socotiti cetateni întru toate egali cu nationalii de sânge. Dovezi e inutil sa mai aducem. Cine, în viata lui zilnica nu s-a convins de aceasta, acela e un naiv sau un perfid care n-a vrut sa vada. N-am câstiga prea mare întarire convertindu-l la crezul nostru.
Mai adaugam, pentru aceasta sumara înfatisare a Jidanului, faptul ca situatia de inferioritate în care se afla l-a silit sa adopte ca arme de lupta mijloace josnice, vrând totdeauna sa fie pietricica mica pentru rasturnarea carului mare, cautând sa sape sub picioarele vrajmasului cu care lupta.
Acesta e Jidanul.
Miscarea noastra studenteasca, începuta înainte de aceasta cu o luna, porneste de la urmatoarea situatie de fapt:
La facultatea de Medicina din Cluj, în anul acesta avem (adica am avut) 160 studenti jidani si 40 români în anul I. La Iasi si la celelalte universitati e, de asemenea, aproape aceeasi situatie. În anii superiori tot asa, doar în proportii putin mai reduse. Apoi: studentii ”români” din strainatate sunt în proportie de 60-70% chiar 80% (Cehoslovacia) Jidani si restul români. La Paris se da din partea statului român schimbul de valuta anumitor studenti de-ai nostri care corespunde unei burse de peste 60.000 lei anual. De acest schimb beneficiaza 200 jidani si 200 români. La Paris aveam în 1919 peste 150 studenti ardeleni, în 1920 abia patruzeci iar acum nu mai sunt deloc, doar unu-doi întârziati pe acolo! Toate acestea, agravate înca prin alte nesocotiri ale trebuintelor studentului român sarac, ne-au determinat miscarea de aparare împotriva intrusilor, ale caror uneltiri de acaparare nu mai erau tolerabile.
Ca oameni de constiinta si dotati cu simtul raspunderii morale a faptelor, sa ne întrebam daca aceasta actiune a noastra e dreapta ori nedreapta, e o fapta buna ori un pacat. Sa întrebam morala crestina daca ne-am supus ei ori nu când am pornit pe calea aceasta.
Dat fiind principiul fundamental al moralei crestine, iubirea aproapelui, e evident ca morala mozaica e tocmai contrariul ei; iubirea de sine si de ai sai si persecutarea strainilor. Se pune acum întrebarea: ce ne sfatuieste si ne permite morala noastra sa facem fata de cel ce ne loveste si vrea sa ne doboare? Sunt doua cai urmate de Isus: cea aratata prin vorbele „daca-ti da cineva o palma, întoarce-ti si celalalt obraz si lasa-l sa te mai loveasca o data”. Prin aceasta Isus propovaduia toleranta.
A doua cale e aceea pe care a urmat-o Mântuitorul atunci când a gonit cu biciul afara din biserica pe negustorii care se vârâsera pâna si acolo, în ciuda tuturor legilor morale. Aceasta cale ne arata ca, atunci când se trece peste o limita, toleranta trebuie schimbata cu masuri energice de îndreptare imediata.
Ei bine, noi pâna acum am tolerat cu o resemnare crestineasca sa fim palmuiti, caci palmuiti ne-am lasat atunci când veneticii – care pe vremea Principatelor n-aveau drept sa-si zideasca decât sinagoge de lemn, pentru ca sa nu ramâna în urma-le ruine istorice, care ar fi înjosit ruinele manastirilor domnesti de-alaturi, – palmuiti ne-am lasat când acesti paraziti si-au acaparat drepturi cetatenesti, ne-au jefuit sat cu sat sadind coruptia si viciul între tarani, când ne-au monopolizat aproape toata presa, tot comertul, toate bancile, când ei traiesc în belsug si rasfatari, în vreme ce noi „cersim din poarta în poarta”; palmuiti au fost si parintii care nu-si puteau tine copiii la scoli; palmuiti au fost studentii care au fost siliti sa devina functionari pentru a învata alaturi de colegii jidani bine îmblaniti; palmuiti au fost din partea jidanilor toti ostasii români care au luptata singuri în vreme ce Jidanii se îngrasau din exploatarea razboiului, pusi în siguranta de urgia dusmanului!
Acum e prea mult, nu mai putem rabda ca mâine clasa intelectuala aproape întreaga sa ne fie jidoveasca si jidovita, iar noi sa suferim, în colturi, striviti în avântul nostru de catre îmbulzeala acaparatorilor care se vor sti vârî si în conducerea tarii, asa cum au stiut s-o faca pâna acum pretutindeni.
Toleranta am avut asadar, chiar prea multa. Acum trebuie sa luam biciul si sa urmam pilda a doua a lui Cristos. Avem datoria de a apara pe cei slabi si fara scut, pe aproapele nostru, care nu ne are decât pe noi. Trebuie sa ne aparam mamele, copiii si parintii nostri tarani, care ne-au trimis la scoli pentru ca sa aducem mai mult bine în tara cu învatatura noastra. Daca n-am face-o, am fi niste dezertori lasi. Morala noastra ne îngaduie aceasta curatire, ni-o pretinde chiar. Departe de a gresi, cerul e cu noi!
Asadar actiunea noastra e justa în ordinea morala. E natural, deci, ca serveste si progresul social deoarece progresul social îl constituie tot ceea ce este în armonie cu legile moralei. Morala e sfera mare care reglementeaza toate manifestarile noastre de viata, iar legile sociale sunt o sfera mai mica, facând parte din cea mare si care cuprinde regulile manifestarilor de viata din punctul de vedere izolat al relatiilor cu societatea.
„Numerus clausus” al nostru e moral si totodata serveste progresul societatii românesti.
Într-adevar când banii nu se vor cheltui pentru zidirea laboratoarelor suplimentare si întretinerea lor pe seama numarului exagerat de Jidani, atunci vom avea bani pentru camine si alte ajutoare atât de necesare studentului de astazi. Când vor avea burse si valuta în strainatate 80 de români, 10 jidani si 10 alte nationalitati, atunci vom avea o intelectualitate româneasca viguroasa, puternica si sanatoasa, asa cum nu este cea de astazi.
Cauza noastra e asadar dreapta si sfânta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care stiu ca nu este nimic mai nobil decât de a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele napastuit.
Asa a facut Cristos!
Apărut în "Dacia Nouă", ziar studentesc, Cluj, numărul din 23 Decembrie 1922.


NECESITATEA NATIONALISMULUI RADICAL


Sa nu se creada – în urma faptului ca noi combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate si fratie în felul cum le interpreteaza si cauta sa le aplice Jidanii – ca noi am fi dusmanii acestor nobile idei în acceptiunea lor ideala.
Toate aceste idei sunt derivate ale învataturilor lui Isus. A le respinge înseamna a te lepada de Cristos. Noi le admitem si le primim, însa numai vazute prin prisma posibilitatii lor de realizare folositoare în împrejurarile de astazi.
E cu totul deosebit felul de interpretare si aplicare ce-l dau jidanii acestor idei, pe care le-au batjocorit, folosindu-le ca o arma pentru cucerirea puterii mondiale jidanesti. Ei s-au servit în mod neonest de aceste idealuri nobile bazându-se pe puterea fascinatoare care se leaga de ele si pe care, printr-o interpretare gresita, o faceau sa actioneze tocmai împotriva scopului pe care-l urmareste acceptiunea lor just interpretata.
Astfel, în loc sa spuna ca libertate însemneaza putinta de a te manifesta liber atâta timp cât nu atingi egala libertate a altuia, ei atâtau poporul la revendicarea unei libertati tot mai neînfrânate, tot mai injuste si mai periculoase. În loc sa spuna ca egalitate însemneaza dreapta retribuire a recompenselor dupa merite, ei atâtau pe cei mai putin merituosi sa ceara recompense „egale” cu cei mai merituosi, uitând ca în orice organism exista o talpa si un creer, un brat vânjos si un ochi fin si ca unul fara altul nu poate trai (si mai ales cel de la extremitati nu poate trai fara cel din centru însarcinat cu o munca mai putin musculara). Exploatând în acest fel frumoasa idee a egalitatii ei au adus organismul social într-o stare de nemultumire haotica, a mâinii contra stomacului, a piciorului contra creerului, distrugând armonia necesara unei bune functionari colective bazate pe justa recunoastere a valorii fiecarui organ deosebit. De aceasta stare de lucruri profitau apoi numai ei, Jidanii, înaintând în mod vertiginos spre realizarea planului lor criminal de stapânire mondiala. E prea banal sa mai spunem ca atunci când doi se cearta totdeauna al treilea câstiga. Nu e nici prea greu de înteles metoda aceasta, simplista dar foarte rodnica, a Izraelitilor.
În fata acestei stari de lucruri ce atitudine urmeaza sa luam noi? Una destul de grea: trebuie dintâi sa descoperim lumii intentiunile ascunse si criminale ale Jidanilor, falsitatea operei lor sociale de suprafata, sa demonstram apoi multimii gresala în care a cazut, sa trezim din betia salbatica pe cei ametiti de posibilitatea unei potoliri imediate a egoismelor vesnic nesatisfacute, sa oprim din calea lor pe cei porniti sa ucida pe „cel de sus” si sa se puna el în locul lor, sa oprim talpa de a distruge capul crezând apoi ca se poate pune ea în locul lui. O reactiune, o stavila se impune deci împotriva raului stârnit de interpretarea perfida a acestor idei.
Nu e mica dificultatea operei noastre. Trebuie sa dezvatam ce au învatat rau altii. Suntem pusi în contact cu mentalitati aproape înnebunite de excitatia patimii injectate de catre Jidani si se vor cere multe jertfe si multa staruinta pentru a birui definitiv. Dar ce lucru bun nu cere jertfe?
Aceasta reactiune nu se poate înjgheba decât pastrând cu gelozie si fanatism cadrele sanatoase nationale, adica o clasa conducatoare româneasca. Nu ne putem supune mai bine învataturilor crestine decât luptând pentru ridicarea morala a natiunii.
Nationalismul radical trebuie sa ne fie calauzitorul.
De aceea pentru noi e o fala iubirea de neam, e vrednic de lauda eroismul celui ce moare aparându-si neamul si credem ca nu ne calcam datoria de crestini adevarati aparându-ne natiunea cu cea mai mare ardoare.
Pe cei care contravin acestui nationalism radical, fie abuzând de el, fie lepadându-se de el, fie uneltind împotriva lui, îi socotim ca vrajmasi si vom întrebuinta în lupta contra lor armele necesare.
Asemenea vrajmasi ne sunt astazi toti Jidanii, iar alaturi de ei dusmanii nostri nationali: magnatii unguri si Românii cei cu sufletul stricat de înstrainare, în interiorul tarii, - iar în afara de granite, toti cei care îndraznesc sa se atinga de ele.
Împotriva acestora vom lupta cu toate puterile noastre si nu ne vom da în laturi de la nici o jertfa care ar putea fi în folosul tarii noastre românesti.

"Dacia Nouă" din 20 Noembrie 1923


DISCIPLINA JIDĂNEASCĂ


Un pasaj din „Protocoalele Înteleptilor Sionului” spune urmatoarele despre noi crestinii:
„Închipuiti-va animalele acelea îmbatate cu alcool, naucite de vin, carora li s-ar da dreptul de a bea fara masura, în acelasi timp în care li s-ar da libertatea… Noi nu putem permite ca ai nostri sa decada pâna la o asemenea treapta”.
E unul dintre pasajele acestor diabolice documente la citirea caruia te strabate un fior de desteptare în fata prapastiei ascunse pâna atunci de frunzisul superficialitatii.
Fiecare dintre noi se va fi întrebat îngândurat: cine si când a vazut vreodata vre-un Jidan beat, nimicit de bautura pâna în maduva oaselor si tâmpit pâna la ultima cuta a creerului sau? Aproape nimeni si nicicând; sau, cel mult, foarte rar.
Iar noi?
Mai trebuie s-o spunem oare?
Iata unul dintre motivele biruintei progresive a cauzei jidanesti. Alaturi de coruptia si venalitatea noastra combinate cu o inocenta naivitate, viciul capital care ne slabeste si ne pune pe o treapta de inferioritate fata de Jidani e betia si orgia simturilor nedisciplinate carora le cadem atât de usor victime.
Sa nu ne credem mai buni decât suntem. Sa ne cunoastem bine caci numai astfel vor avea valoare reala calculele noastre. De aceea trebuie sa îndreptam fara crutare arcul sagetilor binemeritate si împotriva propriilor noastre defecte, cu credinta ca prin continue critici drepte si îndrumari persistente, zi cu zi, vom ajunge la adevarata si deplina renastere morala a lumii bolnave de astazi.
Toti cunoastem josniciile betiei si ale exceselor dar cât de putini ne ferim de ele! Fiecare dintre noi sa stie ca atunci când se lasa stapânit de dezechilibrul patimilor, e mai prejos decât ultimul Jidan perciunat si murdar si ca e demn de caracterizarea de „animale naucite de vin si tâmpite de alcool” pe care ne-o dau „Protocoalele”.
Nu vrem sa cadem prin aceasta afirmatie în cealalta extrema de a deduce de aici inferioritatea crestinilor si deci dreptatea aspiratiilor Jidanilor care ne-ar fi superiori. Crestinul e mai nobil decât Jidanul. Orice om e stapânit de bine si de rau. Raul din noi e mult mai mic decât raul din Jidani, iar binele din noi, calitatile noastre nobile, sunt cu mult superioare celor existente în sufletul Ovreilor. Doar tocmai de aceea ducem noi lupta aceasta. Sufletul crestinului, oricât de viciat ar fi, e lipsit de veninul crimei care e caracteristic sufletului ovreesc. Dar nu e mai putin adevarat ca alaturi de nobletea noastra de suflet creste si puterea raului, a unui rau care ne degradeaza si ne scade valoarea si care serveste admirabil intentiile criminale jidanesti. Însasi dreptatea, astazi indiscutabila, a cauzei noastre de legitima aparare este în joc.
Degradându-ne pe noi însine vom înabusi în noi pornirile bune care ne fac superiori Jidanilor si care ne dau drept de aparare împotriva lor. Când viciile ne vor fi scazut valoarea morala sub aceea a Jidanilor, atunci se va naste dreptatea cauzei lui Izrael iar pentru omenire se va fi deschis o cumplita prapastie. Atunci va putea triumfa jidanimea îndreptatita în aspiratiile ei. Pâna atunci însa, nu.
Astazi suntem înca destul de departe de aceasta nenorocire. Dar, când cumpatul si cumintenia se spulbera în vânt „n-aduc anii ce aduce ceasul” si într-o buna zi ne putem trezi în fata prapastiei crezute departe.
De aceea sa luam aminte si sa avem în întâiul rând grija de noi însine. Altfel, lupta ne e sovaitoare iar biruinta primejduita.
"Dacia Noua", din 13 Ianuarie 1923


SPASMUL SI CONCLUZIA LUI


Nu stiu ce cuvinte sa gasesc pentru a-i putea convinge pe deplin pe cei ce s-au îndoit întotdeauna, putin sau mult, se simtamintele sanatoase si mintea normala a generatiei studentesti nelinistite din ultimii ani. Si de ca m-as gândi, în zilele de sarbatoreasca reculegere, tocmai la aceasta categorie de nelamuriti? Pentru ca astazi, mai mult decât oricând, în fata amintirilor renaste în noi grija de viitor; azi când serbam un ideal neîmplinit, volbura nelinistilor mistuitoare ne reaprinde pieptul si ne întrebam daca simtirea si cugetarea noastra va fi continuata si satisfacuta. Si am avut ocazia de a cunoaste generatii tinere ale altor natiuni aproape cu totul pierdute pentru ideea crestina si simtirea de nationalitate si rasa, adevarate cascade omenesti precipitate spre adâncurile ratacirii, atrase de uriasa forta a ratacirii, împarateasa aproape fara rival a lumii de astazi.
Si astfel socot ca nu e deloc cu neputinta ca în viitor exceptia de la gurile Dunarii sa dispara daca am lasa libera actiunea de atractie a adâncurilor francmasonice jidanesti. Suntem doar în buna parte angajati si noi în acest torent. Cu atât mai exceptionala ne e, sau ni-a fost, deci, exceptia. Iar când zic ca nu stiu ce cuvinte sa gasesc pentru a convinge pe cei ametiti de voluptatea maretei prabusiri, ca adevarul, sanatatea, principiul vital e în geniul acestei „generatii nelinistite” si nu aiurea – vreau sa spun ca nu stiu din ce material etern sa durez si eu acum, un nou cerc de izolare, de refugiu, pentru urgisita exceptie despre care vorbesc. Exceptie care în sâmburele tainei sale ascunde viata mai buna a zilelor viitoare, exceptie care consta în faptul ca în mijlocul unei lumi întregi care a parasit si a uitat ideea crestina si nationala, sa te mentii cu încapatânata neadaptare la mediu credincios cuvântului lui Isus si cerintelor conservarii neamului.
Cuvintele sunt greu de ales pentru ca sunt simple. Si ma tem sa nu fac prin neghiobie de scrib, astfel ca la sfârsit, cititorul sa nu reuseasca a vedea în aceste rânduri decât nimicuri banale. Si deci sa nu reusesc a aduce leaganului nostru nici-o cingatoare de scut în toi de furtuna. Dar sa încerc.
Esti gresit iubite coleg mai tânar, daca îti închipui despre cei din generatia noastra ca am fi niste fapturi exceptionale a caror imagine necunoscuta trebuie sa ti-o alcatuiesti în minte. Noi, în raport cu românitatea, n-am fost ciudate exceptii ci nimic altceva decât exemplarul, acum ceva mai în vârsta, aceluiasi „românas” cu fata limpede si ochi curati pe care îi întâlnesti pretutindeni. În privinta fetii sufletesti, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inima, milosi, cu o constructie spiritualista („idealista”) si cu universala inteligenta româneasca.
În consecinta:
1. Nu am avut ura pentru nimeni.
2. Nu ne-au facut placere violentele contra celor mai slabi si neaparati.
3. Aveam un dram de constiinta si de putere de stapânire a patimilor si de cenzurare a faptelor.
4. Nu ne erau necunoscute si neasimilate în suflet (daca mai era nevoie fata de calitatile înnascute ale Românului) sau neîntelese curentele de idei „nobile si umanitare” predicate la toate raspântiile de ziare si literatura (cunosteam chiar si deviza „libertate, egalitate, fraternitate”).
5. Nu eram de loc dusmanii instructiunii universitare, ai cartii si ai muncii, ai bibliotecii si laboratoarelor, nu eram nici codasi la examene si iubeam nobila liniste a studiului.
Si totusi…
Toamna anului 1922 a fost desigur cea mai mohorâta toamna din câte s-au abatut vreodata asupra Clujului. Toate nelinistile, apasarile si amaraciunile din lume se strânsesera parca pe Feleac, pe Somes si napadind vazduhul s-au lasat ucigatoare asupra orasului plin de studentii reveniti din vacanta. Mizerie, umezeala, criza de locuinte, caminuri supraocupate pentru români. Huzureala vesela, înmultire îngrozitoare, lipsa de grija pentru strainii deveniti sfidatori. Prin colturi de strada se auzea ca în anul acela, la medicina în anul I, jidanii sunt de patru ori mai numerosi decât Românii. Iar ai nostri, oricât de putini erau, nu-si gaseau locul si tihna. Si, pe lânga toate, Feleacul nu mai contenea sa ne copleseasca cu atmosfera aceea de plumb care ne înneca… Nici un luminis pe cer, nici o mângâiere, o explicatie macar sau o întelegere pentru sufletele noastre. De la nimeni. Sa nu fi îndraznit sa pui cuiva (cuiva mare) în fata ochilor nelinistile tale, numaratorile peremptorii, argumentele pornind de la criteriul national, caci deveneai un baietas ridicol care nu faceai decât sa dovedesti ca înca n-ai trecut prin Universitate (desi unii eram de vreo 3-4 ani în ea) unde sa fi putut învata, o data pentru totdeauna, întelepciunea ca: „nationalitatea e o chestiune de vointa sociala, vointa care, prin reprezentantii societatii, s-a declarat în sensul nationalizarii Ovreilor, deci nu exista azi o chestiune nationala” asa cum o întelegem noi din numaratorile, umilintele si mizeriile noastre.
Si, ca si cum n-am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adapost si tot restul mizeriilor materiale si mai ales al mizeriilor morale si a nelinistilor din sufletele noastre curate de Români, veni într-o zi sa ne gâtuiasca vestea sinuciderii unei studente evident românca, o olteanca, adusa de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (daca mai existi) sa ma crezi ca era adusa de dragostea pentru Ardeal si de nimic altceva. Bursa n-avea, nici loc în camin, nici rude. Caci doar a lasat slova scrisa ca-si curma viata nemaiputând îndura mizeria. Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra capetelor noastre triumfau, în aceeasi blestemata atmosfera, toate duhurile de spaima ale cosmarurilor. Ne biruisera din nou, si mai crud.
N-au mai trecut decât putine zile si, dupa noi si zadarnice plângeri ironizate, fiorul primei vesti ne zgudui pe toti: medicinistii au rupt lantul gâtuitor, au izgonit pe toti studentii jidani din sala de disectie!
Isprava semana a fi mai mult a unor studenti în chimie, caci o uriasa reactie se produse în atmosfera aceea de neagra negura care ne prigonea. Ca si cum ar fi cazut din înaltimi un val de esenta dizolvata asupra acelei îmbâcseli mistuitoare, prima veste despre care vorbii, produse o precipitare generala în sufletele tulburate. Într-o clipa se limpezise totul, toate piepturile au rasuflat usurate, soarele ne stralucea în fata descarcându-ne toate coplesirile si luminându-ne o cale spinoasa dar mareata. Filozofiile anumite le-am uitat si am devenit Români, asa cum învataseram prea mult în anii razboiului ca e Românul. Si sa nu se mire nimeni ca, negasind o alta cale de lupta, ne-am lepadat usor de carte si de sala de cursuri. Macar în subconstientul nostru mocnea o ura pentru acea carte, pâna atunci iubita, care ne cerea toate renuntarile, compromisurile si lasitatile. Ne-am dat clocotul si zvâcnirii curate a inimii tineresti. Si simteam ca servim un geniu bun, cu mult mai mare decât puterea faptei noastre. Am cunoscut fericirea luptei pentru lumina.
Detaliile n-au mare importanta.

Ne-am dat clocotului si zvâcnirii curate. Caci „miscarea studenteasca” n-a fost decât o zvâcnire a inimii noastre, mai bine zis o reproducere în sufletele noastre a unei zvâcniri uriase, venite din adâncurile fiintei neamului nostru. Un spasm al natiunii bolnave, iata ce a fost miscarea noastra.
Meritul nostru a fost unul singur: ca ne-am supus firii am îndeplinit acest spasm, am ramas adica membre ale organismului national de care nu ne-am despartit, am primit si am simtit senzatiile acestuia si deci poruncile lui, chiar reflexe. Ne era usor sa ne despartim de el cum au facut-o unii care nu au putut niciodata întelege si simti fapta sufletului nostru. Mai ales ca ne tragea atât de mult o anumita intelectualitate în acea directie de individualism international. Nu ne-am despartit însa de natiune, i-am simtit framântarea si spasmul s-a putut desfasura în plin atragând atentiunea lumii asupra unei probleme, a unei boli sociale ignorate, de mare gravitate.
Sa fi fost asadar noi, cei prin care s-a exteriorizat zvâcnirea, minti bolnave, suflete îngreuiate de josnicii de care trebuie sa se lepede generatiile viitoare care ar fi sa fie plamadite din alt aluat sanatos si pur? A admite asa ceva ar fi sa se vicieze premizele initiale compromitându-se valoarea oricarei concluzii. Caci, precum m-am straduit sa arat si precum niciodata nu se va putea afirma, cu dovada, contrariul: nu noi, studentul cutare sau celalalt, am dat nastere „miscarii”. Ea s-a nascut spontan din sufletul masei studentesti suprapus sufletului natiunii. Fara nici-un fel de prealabila organizare sau premeditare. Si dovada ca n-a pornit de la câteva spirite izolate, care ar putea fi bolnave si decazute e faptul ca, cu iuteala de fulger, ea a fost recunoscuta de întreaga tinerime universitara cu neînsemnate exceptii, ca fiind oglinda propriului proces sufletesc. Cei ce critica asadar acest trecut nu fac decât sa protesteze împotriva unui fenomen social organic al unui natiuni suferinde: critica un spasm, critica o generatie care tocmai din sanatate de simtire si cugetare n-a înteles sa se rupa de trupul natiunii ci a primit pulsatiile ei de viata si pentru viata.
Iar cei ce ajung la dezechilibru în judecarea acestei miscari pe temeiul vre-unor scaderi, cruzimi si exces sporadic întâmplate, sa ceara ajutorul argumentului istoric: ce reactiuni, zvâcniri ale multimii obidite au fost vreodata mai nobile în cursul istoriei? Când apele suferintei si rabdarii au iesit de atâtea ori din vadul lor, câte tristeti omenesti, varsari de sânge (gânditi-va la jacqeriile franceze care au macelarit pâna si copiii din manastiri), câte excese au caracterizat totdeauna dezlantuirea elementelor sociale? Si cine a condamnat revolutiile pentru acest pret, scump si uneori cumplit, al binefacerilor aduse? Caci, sa nu ne înselam cu cuvintele: „miscarea” noastra, zvâcnirea noastra spasmodica n-a fost altceva decât o razmerita; însa relativ blânda, superioara… studenteasca. Asadar ramâne dovedit ca „generatia nelinistita” a fost condusa de un suflet si o minte sanatoasa si normala. Nu se poate arunca peste bordul constiintei crezul acestei generatii pe motivul ca ar fi fost produsul unei triste inferioritati care trebuie sa dispara pentru totdeauna.

Si care sa fie „concluzia” acestui spasm al decadei pe care o încheiem?
Simpla:
Desi natura e chiar în materie sociala atotvindecatoare (în multe cazuri macar) si cu toate ca nu este exclusa asadar posibilitatea ca natiunea noastra sa ajunga la restabilire prin procesele de reactiune organica pe care (ca cel despre care am vorbit) si le germineaza si produce ea singura în mod reflex totusi, pentru a evita riscurile unei dezlantuiri nezagazuite, avem datoria de a ne dedica cu toata pasiunea muncii uriase a rezolvarii inteligente si organizate a acestei probleme. E vorba de cea mai complexa si uriasa problema vitala a omenirii si civilizatiei crestine întregi.
Dar, orice se va întâmpla si orice am fi capabili sa pregatim, sa studiem si sa înfaptuim în mod inteligent în aceasta directie, concluzia imperativa care ni se impune pe deasupra tuturor este sa ramânem membre vii si nedezlipite, sensibile si supuse ale fiintei nationale asa cum a fost tinerimea ultimilor zece ani.
…Pentru a evita orice risc din partea subredei întelepciuni omenesti.
Articol apărut în volumul comemorativ publicat la Centrul studentesc "Petru Maior" din Cluj, cu prilejul împlinirii a zece ani de activitate în România întregită (1928).

1923-1924

Din închisori

Dupa un an de lupta


UN CUMPLIT SI SCUMP ANGAJAMENT


Aniversarile îsi au rostul lor. Fie ca sunt ale unui eveniment, dureros sau fericit, ele sunt un prilej pentru reîmprospatarea trecutului si în consecinta, pentru un sever control al constiintei celor care aniverseaza. Acest control are ca rezultat o limpezire a constiintelor, o înrâurire hotarâtoare asupra atitudinii viitoare a celor care îsi aduc aminte cu pietate si respect de evenimentul sarbatorit.
Cu prilejul împlinirii unui an de la începerea miscarii studentesti de aparare nationala studentimea trebuie prin urmare sa-si împrospateze amintirea trecutului de un an, sa-si faca un control de constiinta, o examinare critica a actelor sale si sa scoata, apoi, din toate acestea concluzii relative la viitor.
Reamintindu-si trecutul de un an studentimea de azi n-are sa-si aduca, în linii generale, nici-o învinuire. Dimpotriva, are doar constatari fericite de facut. Lasând la o parte eventualele mici greseli, sau oarecari sovaieli marunte, linia generala se prezinta, vazuta de sus, ca fiind îndreptata spre un tarâm bine ales si aducator de cinste. Înainte de „miscare” activitatea extrauniversitara a studentimii române nu se manifesta prin aproape nici un act nobil si important. Fara aceasta miscare nu s-ar fi înscris în istoria noastra pagina de glorie pentru studentimea de azi, de a fi dat ea alarma pentru lupta mare care se apropie, nu s-ar fi satisfacut legea istorica în virtutea careia tinerimea a fost întotdeauna, din instinct, prevestitoarea marilor evenimente din viata unui neam. Aceasta lipsa ar fi fost o pata pentru generatia noastra tânara. Deci trecutul acesta de un an, cu lupta începuta si dusa cu atâtea jertfe, ne face cinste, ne lasa satisfacute constiintele.
Dar acesta nu e totul! Caci lupta noastra nu s-a sfârsit. Începuta si dusa pâna acum cu cinste constiintele noastre nu pot înlatura, de lânga satisfactia ce ne-o da trecutul, îngrijorarea pentru viitorul în care trebuie sa se faca continuarea acestei lupte si ducerea ei la bun sfârsit. Astazi nu am ajuns înca la acest sfârsit al ei. Tot începutul frumos si satisfacator de pâna acum poate fi compromis daca în viitor nu ne vom face, ca si în acest scurt trecut, întreaga datorie.
Aceasta datorie a noastra pentru viitor, pe care trebuie s-o ducem la îndeplinire pâna la sfârsit, o cunoastem bine cu totii: suntem legati de un angajament nu atât pentru ca ar fi fost luat, chiar formal, de catre unii dintre noi cât si din motivul ca orice soldat care se angajeaza la o lupta se angajeaza implicit, moralmente, sa o duca la capat. Capatul unei lupte nu poate fi decât victoria sau înfrângerea. Lupta noastra a fost pentru numerus clausus. Azi n-avem nici victorie dar nu suntem nici înfrânti. Faptul ca un sistem de lupta pentru obtinerea de la actualele guverne a revendicarilor noastre trebuie înlocuita cu un alt sistem, acel al apelului la popor si al atasarii noastre la marea miscare generala, cetateneasca, de aparare nationala (a noastra era doar universitara), toate acestea nu înseamna deloc o înfrângere.
Deci: nu suntem înfrânti dupa cum (în ceea ce priveste rezultatele urmarite de noi) nu suntem nici învingatori. Iata ce ne spune examinarea situatiei actuale a miscarii.
Concluzia pe care ni-o dicteaza constiinta?
E limpede si categorica: lupta trebuie continuata pâna la biruinta (pâna la obtinerea lui numerus clausus).
Cum? Pe o noua cale: nu mai putem astepta de la guvernele de azi solutionarea revendicarilor noastre (cum s-a facut în alte tari, ca Polonia); biruinta noastra universitara ne poate veni doar odata cu biruinta mare, a întregii cauze nationale, biruinta care nu poate fi cucerita de la actualele guverne.
Consecinta: nu vom mai urmari constrângerea guvernului (greva universitara avea acest singur scop). Guvernul nostru, care ne-a rapus în acest sistem de lupta, nu e de valoarea si patriotismul celui polon sau austriac. Nu avem ce astepta de la el. În schimbul metodei de constrângere a guvernului vom adopta ca sistem de lupta alaturarea noastra la marea miscare cetateneasca (ce s-a pornit si care va trebui largita, perfectionata si mult întarita, fiind doar în faza ei de început, de tulbure formatie). Prin aceasta nu vom face politica de partid. dar vom fi ostasii revolutiei care se porneste.
Daca nu vom face asa, miscarea studenteasca nu va continua si nu va avea meritul viitoarei biruinte care si fara concursul nostru, e sigura desi va fi mai grea. Daca nu vom face asa miscarea noastra va fi murit la mijlocul drumului care o duce spre glorie si laurii biruintei. Trecutul apropiat ne garanteaza însa ca asa vom face, deoarece asa am început deja sa facem.
Sa mergem înainte spre îndeplinirea sfântului si cumplitului angajament pe care l-am luat! Sau murim în lupta, sau iesim biruitori! Sunt singurele porti pe care ni le deschide viitorul.
"Cuvântul Studentesc" din 10 Decembrie 1923


PROCESUL STUDENTILOR ARESTATI LA VĂCĂRESTI?


Se va judeca cu începere de la 29 Martie în fata Curtii cu jurati a Capitalei.

 

Bolnava, si mergând cu pasi siguri spre pieirea nationala pricinuita de cotropirea jidaneasca, tara noastra suferea si atunci, în toamna anului 1922, ca si acum. Ca o zvâcnire a organismului bolnav izbucni miscarea de mântuire nationala a tuturor studentilor români. Ne loviram însa fata în fata cu conducatorii Statului care vazura în noi un dusman primejdios. Caci noi ceream sa se asigure caracterul national românesc al clasei dirigente de mâine lucru pe care acesti conducatori înfratiti cu dusmanul nostru, cu Jidanul, nu-l puteau primi.
La rândul nostru nici noi nu puteam lasa sa ni se piarda neamul al carui aparatori n-am mai ramas decât noi! Si porniram – gata de orice jertfa – înainte, la lupta.
Vreme de un an si jumatate ne-am zbatut, n-am lasat din mâini drapelul si ceream fara încetare sa se faca dreptate acestui neam. Stapânirea româneasca se napusti însa asupra noastra. Si în ura ce o desfasura noi recunosteam sufletul strain si pagân al Jidanului ajuns sa ne stapâneasca. Nu ni se dadu ceea ce ceream, în schimb am fost batuti de armata tarii care strajuia si apara templele culturii românesti, am fost întemnitati alaturi de dusmanii neamului, bisericile ne-au fost zavorâte, toate libertatile luate, consfatuirile si congresele oprite, conducatorii dati judecatii. Am fost constrânsi cu foamea, aruncati afara din camine si cantine, eliminati din Universitati.
Ura lor merse pâna acolo încât ne-au luat si micile ajutoare banesti pe care ni le dadea Statul: burse, reduceri si altele. Credeau ca daca vom flamânzi si daca ranile ne vor umplea trupul aruncat pe drumuri, daca mizeria ne va strânge în clestele ei, atunci ne vom vinde si noi sufletele diavolului si vom da uitarii tara care piere.
Onoarea studentimii ne impunea sa nu primim aceasta pângarire a sufletelor noastre curate. Si astfel, goniti de autoritati, în congresul tinut astavara în padurile de lânga Iasi am hotarât ca nu încetam lupta, ca nu ne parasim neamul si ca mergem înainte cu toate ca simteam bine ca organismul nostru nu mai putea rezista mult loviturilor ce nu mai conteneau.
Si – deoarece, consecventi acestei hotarâri, am mers înainte – am ajuns azi sa vedem dati în judecata juratilor pe conducatorii miscarii. Acestia întrunindu-se în taina, din cauza ca erau urmariti, la Bucuresti spre a se consfatui au fost arestati, în urma denuntului unui student tradator, în seara zilei de 8 Octombrie 1923 si depusi la închisoarea Vacaresti acuzati fiind de complot împotriva sigurantei Statului. Totul se reducea la niste discutii avute si în care s-a pus chestiunea unei reactiuni violente împotriva prigonitorilor ca ultim gest de protestare si aparare a drepturilor si a onoarei tinerimii române, martirizate pentru credinta ei româneasca. Dupa ce conducatorii miscarii au fost aruncati în temnita stapânirea jidovita a tarii noastre crezu ca a înabusit focul care o înspaimânta atât de mult.
Peste câteva zile juratii vor judeca acesti studenti pentru ca ar fi vrut „sa atâte razboi civil ridicând si înarmând pe locuitorii români împotriva celor evrei si savârsind omoruri în mai multe orase – crima pedepsita de articolele 79 si 81 din Codul Penal”.
Asa spune actul de acuzare.
Nu tot asa spunem însa noi!
Caci lupta pentru a asigura neamului românesc o clasa dirigenta nationala româneasca, cu excluderea Jidanilor, nu e atentat împotriva Statului român! Miscarea nationala a studentilor, de asemenea, nu e razboi civil! Nici apararea unui neam amenintat de pieire nu e o crima pe care vreo lege sa o poata pedepsi!
Iata de ce la 29 Martie nu se judeca numai cei 6 studenti inculpati! Acest proces va fi al întregii miscari studentesti de aparare nationala împotriva primejdiei jidanesti. Alaturi de cei 6 vor fi judecati toti studentii si miscarea noastra, sfânta, întreaga!
Iar sentinta pe care o asteptam va nega sau va recunoaste dreptul la viata si la aparare al unui neam întreg amenintat în existenta sa nationala.

"Cuvântul Studentesc", din 23 Martie 1925


CE NE DATI ÎN LOCUL „CÂNTECELOR CARE PIER”?


Ultimii 150 de ani au format, în viata popoarelor, o mare raspântie datorita urmatoarelor doua cauze: Revolutia Franceza de la 1789 si avântul uimitor al stiintelor aplicate si a inventiior tehnice. Întâia cauza a adus schimbari capitale în ordinea ideilor iar a doua în ceeace priveste avutul material al popoarelor.
Opera aceasta mare a veacului din urma a fost si este înca azi otravita, falsificata si abatuta de la scopurile ei adevarate. Iar aceasta datorita în buna parte unei influente nefaste si distructive, aceea a spiritului iudaic.
În ce consta, sau trebuia sa constea, aceasta opera care venea sa aduca popoarelor un viitor mai bun? Adevaratul scop al Revolutiei Franceze fu distrugerea feudalitatii medievale si întronarea unui regim de libertate.
Aceasta libertate trebuia sa se manifeste în cadrul ideii de Stat national (examinati spiritul „Marseillaise”-ei mai mult decât cartile enciclopedistilor) însemnând libera dezvoltare a tuturor membrilor unei natiuni conform intereselor nationale si excluzând privilegiile de clasa.
Pe de alta parte adevarata menire a masinismului si a stiintelor atât de mult dezvoltate, era de a îmbunatati starea materiala a natiunii întregi si a facilita astfel, pe seama tuturor, câstigarea unei culturi sufletesti mai înalte decât cea de pâna atunci. Caci dezvoltarea culturii e singurul rost al vietii omenesti.
Acestea erau perspectivele luminoase ale marii opere, care în parte s-au realizat (ca de pilda liberarea natiunilor de iobagie si apoi întemeierea de State nationale, cum a fost cazul si cu noi), în mare parte însa, nu au putut fi înfaptuite. Ba chiar si perspectivele realizate se vazura în curând alterate si complet schimonosite. Adevaratele intentiuni ale revolutiei cât si rosturile inovatiilor secolului XlX au fost alterate, iar în locul lor se ridica o fantoma mincinoasa care exploateaza, pâna în zilele noastre, aceasta opera în vederea unor scopuri cu totul opuse. Notiunea libertatii a fost, cum este si astazi înca, falsificata prin interpretari gresite iar marile foloase ale stiintelor aplicate si ale masinismului au fost rapite poporului si folosite împotriva lui. Un duh infernal patrunse în toate: era spiritul iudaic.
El si-a început penetratia si opera de rasificare si acaparare înca înainte de darâmarea Bastiliei, în epoca de pregatire a rascoalei, maridu-si-o apoi din ce în ce mai mult pâna ce ajunse la intensitati atât de mari ca cea din Rusia actuala.
Care au fost pâna acum rezultatele acestei actiuni distructive jidanesti?
În locul libertatii Revolutiei Franceze si în numele acestei libertati s-a instalat o noua robie a popoarelor crestine: dominatia internationala jidaneasca.
În loc ca popoarele crestine sa profite de pe urma uimitorului avânt din sec. XlX al mijloacelor de productie (masinism, stiinte aplicate), ajungând a-si desavârsi prin acest profit cultura sufleteasca, ele au pierdut în urma acestui avânt si avutul ce-l aveau mai înainte iar în loc sa li se dea o cultura mai înalta li s-a rapit si pervertit cea veche, mostenita din stramosi. Tânguirea Românului:
Si cum vin cu drum de fier
Toate pasarile pier…
e adânc îndreptatita. I s-au luat, pe lânga bunastarea de mai înainte, cântecele si comorile sufletesti, i s-a atacat credinta în Dumnezeu si respectul moralei crestine. Masinismul ne-a rapit (în urma penetratiei iudaice) cultura sufleteasca de mai înainte pentru a o înlocui, nu cu alta mai buna ci cu o falsa cultura pervertitoare si aducatoare de pieire sufleteasca. Daca drumurile de fier ne-ar fi adus în locul cântecelor pe care le-au alungat altele noi si mai frumoase n-am fi blestemat în doinele noastre de jale aceste drumuri ci le-am fi slavit în hore de bucurie. Si asa ar fi fost daca roadele acestui avânt al productiei ar fi intrat în stapânirea noastra.
Iata care au fost pâna acum rezultatele penetratiei falsificatoare jidanesti asupra inovatiilor veacului XlX.
Care vor fi rezultatele ei în viitor? Ele vor fi de o mare gravitate. Aceasta stare de lucruri de astazi, penetratia jidaneasca, prin care, dupa cum am vazut ni se pierde sufletul, ni se secatuieste trupul natiunii si ni se leaga mâinile spre a nu fi mai liberi nici de a ne apara, ne duce la pieire. Pieirea aceasta (ca natiune) nu e un lucru al viitorului îndepartat. Ea se înfaptuieste sub ochii nostri, zi cu zi, într-o neobservata agonie. Câte suflete românesti s-au pierdut pâna acum în bratele necredintei si ale decadentei sufletesti, câte calitati sufletesti ni s-au stins sau au amortit din pricina falsei culturi a civilizatiei iudaice de astazi unde ne e boierimea viteaza si vrednica de pe vremea aprodului Purice? Care e taria si autoritatea Bisericii de astazi, morala societatii românesti contemporane? Pretutindeni dezagregare si început de putrefactie! Cât despre avutul nostru material, e prea cunoscuta desavârsita lui înstrainare (comert, industrie, exploatari) adica pieirea lui nationala.
Pierim acum, sub ochii nostri, încet dar sigur!
Din ramasitele noastre se va forma, pe nesimtite, un alt popor inferior, degradat, nascut rob si care ne va uzurpa poate numele si graiul tot asa cum au facut-o samsarii greci de astazi, care pretind a fi urmasii lui Pitagora si a lui Pericle. Cuvintele lui Conta se vor fi adeverit însa: vom fi pierit ca natiune. Robii români de mâine nu vor mai avea nimic comun cu plaiesii, razesii si boierii lui Mircea si Stefan, nici cu dorobantii de la Plevna si Marasesti!
Procesul acesta de pieire a natiunii noastre poate fi înca oprit prin lupta de eliminare totala a Jidanilor si a influentei lor în mijlocul natiunii noastre. Prin aceasta lupta ne vom mântui si vom regasi toate comorile pierdute, ca si altele noi mai pretioase, care vor veni sa ne ridice mai sus, spre Dumnezeu. În locul cântecelor care au pierit, prin lupta aceasta vom ajunge sa avem altele noi si mai frumoase. Iar drumurile de fier nu ne vor mai fi un dusman, ca astazi…
Cei ce aveti înca un suflet sanatos în voi pregatiti-va de lupta si de moarte vitejeasca! Voi trebuie sa fiti mântuitori de tara care sa „rasaditi viata româneasca pe plaiurile unde cresc azi spini”! Iar „tara va va binecuvânta”!
Gânditi-va ca pierim, cum pier cântecele noastre, fara a lasa nimic bun în urma!…

"Cuvântul Studentesc", din 4 Martie 1924


MAIESTATE!


Studentii mai jos semnati, aflându-ne la închisoarea Galata din Iasi, arestati sub învinuirea imaginara de urzeli criminale, vazând nedreptatea, uneltirile si provocarile la care suntem expusi încontinuu, atât noi cât si studentimea româna, ne îndreptam cuvântul nostru catre Maria Ta.
De mai bine de doi ani tara întreaga se gaseste într-o continua încordare provocata de miscarea nationala a studentimii tuturor Universitatilor românesti. Ea a însemnat glasul miilor de copii ai Românilor care se vedeau dezmosteniti în propria lor tara de catre un neam invadator. Ea era glasul a 30.000 de tineri intelectuali care chemau pe conducatorii natiei la cunostinta unei realitati cumplite; ea era strigatul de alarma al natiei însasi care îsi vedea primejduita existenta.
Miscarea studentimii, ca orice miscare, a avut si ea partile ei neplacute multora si în special autoritatilor si guvernului. Deoarece ea nu era produsul vointei câtorva ci manifestarea naturala a unui organism national bolnav, singura cale care ar fi putut înlatura aceste manifestari nu ar fi putut fi alta decât tratarea în mod sistematic a boalei care le producea. Înlaturând cauza, s-ar fi înlaturat efectul.
Dar guvernul nu a privit lucrurile în aceasta lumina a logicii ci a încercat prin forta si teroare sa distruga aceste manifestari naturale, fara a înlatura însa cauza lor. Aceasta politica cu totul irationala a dus la dureroasele rezultate de pâna acum si ar fi desigur cauza unor si mai grave conflicte în viitor. Caci miscarea nationala a studentimii confundându-se cu interesele de viata ale natiunii noastre, politica de înabusire a miscarii însemneaza: LUPTA GUVERNULUI CU NATIA, în ale carei interese a fost chemat sa vegheze. Asadar: în loc de a vindeca boala natiei guvernul a crezut de bine, pentru potolirea lucrurilor, sa-si masoare puterile cu natia însasi crezând ca o poate învinge si ca învingând-o, ar ajunge la vreun rezultat bun. Aceasta lupta trebuie sa înceteze si nu poate înceta decât acordând natiei libertatea nestânjenita de a-si apara interesele pe caile legale ce-i stau înainte. Caci daca lupta aceasta va continua, cum a început si se duce de doi ani de zile natia fiind silita a se apara împotriva loviturilor guvernului ei, sunt de neînlaturat deznodamintele cele mai dureroase, determinate de invincibile legi naturale. Caci legea conservarii fiintei natiei pretinde neaparat ca natia sa iasa biruitoare din luptele ei cu cei care îi compromit existenta, orice jertfe ar cere aceasta victorie si peste oricâte desnodaminte dureroase ar trebui sa se treaca.
Urmând aceasta politica gresita, de lupta cu natia pentru înlaturarea miscarii nationale, guvernul a creat urmatoarea situatie în tara:
ÎN TRECUTUL APROPIAT: o încordare crescânda între natiune si guvern, paralela cu o serie progresiva de protestari si reactiuni, chiar violente, ale natiei provocate si încalcate.
Cererile adresate în nenumarate rânduri Parlamentului si guvernului pe caile cele mai pasnice, în cadrul legilor, au fost nesocotite si dispretuite cu o lipsa de întelegere voita a situatiei care se crea. Glasul nostru limpede care cerea dreptate pentru Neam a fost luat în batjocura apoi înabusit cu forta brutala când îsi aratase indignarea. Politica guvernului de a stârpi efectele fara a se interesa de cauze fu astfel inaugurata.
Natia însa, care are dreptul sa traiasca, care nu poate sa consimta la moartea ei, si-a cerut cu mai multa putere drepturile. Cetateni din toate straturile societatii, enervati de atitudinea guvernului, au început a-si uni glasul cu acela al studentimii. Zadarnic! Raspunsul guvernului a fost înasprirea sistemului teroarei, ilegalitatile, suspendarea celor mai elementare libertati si provocarile cele mai brutale. Acum începu adevaratul calvar al studentimii luptatoare: am fost scosi din camine si cantine si aruncati pe drumuri; am fost eliminati; toate întrunirile noastre si ale cetatenilor a caror libertate este garantata de Constitutie, au fost oprite prin calcarea flagranta a legii; armata ne batea cu armele de care ne slujisem noi si parintii nostri pentru faurirea victoriilor pe câmpiile de bataie. Politia si-a facut un titlu de onoare si de merit din schingiuirea si prigonirea noastra (de exemplu studentul Manoliu de la Iasi a murit în urma batailor primite la politie si multi altii au ramas cu sanatatea zdruncinata); bisericile ni se închideau (cum s-a facut cu Mitropolia din Iasi care a fost de doua ori închisa studentimii care mergea sa faca parastas pentru colegii cazuti pe câmpul de onoare); însusi congresul profesorilor universitari a fost violentat si batjocorit de politie în toamna anului 1923, la Iasi.
Paralel cu aceasta persecutie si încordare crescânda isbucnira protestari si reactiuni mai energice din corpul luptatorilor natiunii, ca un avertisment. Totusi, toate au fost în zadar. Guvernul tine sa-si continue si mai aprins lupta însingurata împotriva miscarii nationale, iritat ca nu o poate înabusi mai repede.
Dupa toate acestea, studentimea, vazând ca toate cererile adresate conducatorilor tarii fusesera respinse si ca nu mai poate nadajdui nimic de la acestia nu capitula ci îsi întoarse glasul catre multimea cetatenilor, catre poporul românesc, chemându-l la constiinta realitatii si la o lupta nationala pasnica si constitutionala, de biruinta careia îsi vazu legata ultima nadejde de împlinire a idealului ei.
Miscarea lua astfel un nou avânt si mai neplacut guvernului, cadrul luptei studentesti se largi contopindu-se cu marea miscare de aparare nationala a întregului popor românesc.
Aceasta e faza de astazi a miscarii.
ÎN PREZENT: încordarea dintre natiune si guvern a devenit si mai acuta si îngrijoratoare. Guvernul – vazând întinderea si întarirea miscarii pe care se straduise atâta timp s-o înabuse fara a izbuti – a început sa aplice, consecvent politicei sale initiale, sistemul EXTERMINARII radicale a miscarii nationale convins fiind ca, de asta data cel putin, va iesi biruitor din lupta sa cu natia.
S-a procedat si se procedeaza astfel la o serie întreaga de înscenari si provocari la adresa studentimii si a cetatenilor, pentru a-i scoate din rabdari si pentru a da posibilitatea autoritatilor de a-i pune în fata baionetelor soldatilor sau între patru ziduri de temnita, sau în fata agentilor de politie turmentati de bautura.
Exemple: actuala noastra detinere în arest fara nici-o vina pe baza unei înscenari, sau exemplul binecunoscut: în ziua de 30 Mai a.c. 60 de studenti de la Iasi au fost luati de la lucru si batuti la talpi în beciurile politiei, în vazul tuturor organelor politienesti, sub pretextul ca ar fi „complotat” ce s-a dezmintit ulterior.
Toate aceste sisteme de provocare si reprimare n-au putut duce decât la deznodaminte fatale dintre care cel mai recent este „cazul Manciu”.
Pe lânga aceste atacuri directe s-a pornit apoi o întreaga urgie de masuri anticonstitutionale pentru înabusirea oricarei propagande nationale, ca de pilda: oprirea studentilor de a merge la sate pentru propovaduirea credintelor nationale, interzicerea întrunirilor, suspendarea ziarelor, confiscarea materialului de propaganda iar acum mai la urma aducerea în Parlament a doua proiecte de legi facute special pentru a stârpi orice manifestare de miscare si propaganda nationalista crestina.
Politica irationala si funesta de lupta cu natia, pe care a inaugurat-o guvernul de mai bine de doi ani, este asadar azi în plina desfasurare si urca repede spre culmea decisiva.

MAIESTATE!

Luptatorii miscarii nationale nu pot renunta la lupta lor caci aceasta ar însemna renuntarea natiei românesti la viata si fiinta sa, adica la o lasa sinucidere. În felul cum se înfatiseaza azi miscarea nationala, ca suprema încordare si lupta între natiune si guvern, perspectivele de viitor ale miscarii ne lasa sa întrezarim inevitabile conflicte grave care ar aduce mari suferinte organismului national.
Aceste dureroase suferinte viitoare ale natiunii care este pusa sub obladuirea Mariei Tale pot fi evitate numai daca guvernul paraseste politica sa irationala de împiedicare a liberei desfasurari a miscarii nationale în cadrele constitutionale, daca paraseste asadar POLITICA LUPTEI CU NATIUNEA care reactioneaza pentru a-si apara existenta.
În consecinta: CARACTERUL PASNIC AL MISCARII NATIONALE E CONDITIONAT DE LIBERTATEA EI.
Proiectele de legi tariste, cu înfiintarea surghiunului, cu suprimarea libertatilor cetatenesti, apoi arestarile ilegale, detinerea prelungita în închisori pe nedrept, bataia si teroarea, înscenarile de comploturi imaginare si toate celelalte încercari de exterminare a miscarii nationale pe care le vedem desfasurându-se sub ochii nostri, neînfierate si neîmpiedicate de nimeni, ne inspira o profunda îngrijorare. Caci ne dam seama ca aceasta însemneaza ca miscarea natiunii va fi întovarasita de deznodaminte dureroase pe care noi nu le dorim.
De aceea azi, în ceasul al unsprezecelea, în fata dureroasei raspântii care nu ne ofera decât doua cai, cea a capitularii pierzatoare de neam si cea a luptei cu grele jertfe si suferinte pentru Neamul românesc, cuprinsi de îngrijorare, constienti ca aceste jertfe si suferinte grele pot fi înca evitate si doritori de a ni se deschide o a treia cale de lupta, cu pace si liniste pentru tara, ne îndreptam catre parintele nostru, primul Rege al tuturor Românilor si aducând la picioarele Tronului netarmuritul nostru devotament cerem scutul si sprijinul Mariei Tale pentru Natiunea româneasca si aparatorii ei.
IASI, la închisoarea Galata, la 29 Noiembrie 1924.

1927 – 1932

Apare Legiunea
Primele rostiri si cele dintâi lupte legionare


LA ICOANĂ?


De la icoana si altar am pornit, apoi am ratacit o bucata de vreme purtati de valurile omenesti si n-am ajuns la nici-un mal cu toata curatenia impulsurilor noastre (ramasa interioara, nu impusa valului care ne purta)… Acum, cu sufletul greu, razletiti, sfârtecati, ne strângem la adapost, la o singura caldura si alinare, tarie si reconfortare a noastra, readucatoare de puteri, la picioarele lui Isus, în pragul orbitoarei straluciri a cerului – la icoana…
Noi nu facem si n-am facut o singura zi în viata noastra, politica… Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinte. În focul ei ne consumam si în întregime stapâniti de ea, o slujim pâna la ultima putere. Pentru noi nu exista înfrângere si dezarmare caci forta, ale carei unelte vrem noi sa fim, e etern invincibila.
Nu putem discuta deocamdata în amanunte cauzele prabusirii sistemului de pâna acum. Sa fie spus doar atât, în aceste clipe de zamislire noua, sa fie spus clar si hotarât spre a imprima caracterele noului sistem nascând: lumina din lumina!
Întunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim noi din toata fiinta noastra, e lumina, e înstapânirea din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. În aceasta consta mântuirea, cu scaparea de Jidani si de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiasca, azi bolnava si stearpa, în natiunea noastra (macar în ea) cazuta în ghiarele satanice stârpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire. Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei natiuni nu se face decât prin cea mai pura esenta de lumina, de virtute.
De pregatirea si cultivarea acestei esente am cautat noi a ne îngriji înca de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare (vom dovedi la timp ca am prevazut acest ceas). Si am ajuns la crezul ca ea nu poate fi creata, pastrata, cultivata si apoi întrebuintata la operatia de regenerare decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi gasita si captata decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea obladuire a lui Dumnezeu. Vrem viata, scânteie mântuitoare, vrem calea izbavitoare… „Eu sunt calea, adevarul si viata”, e sentinta neclintita a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul sau am alergat pentru a primi scânteia vietii pe care s-o redam Neamului nostru condamnat. La el am alergat. Dar piedici si rataciri ni s-au ridicat în cale si actiunea noastra a tânjit. Vrem sa trecem peste piedici! Am si trecut… A fost o zi dureroasa pentru noi ziua aceea de lepadare si îndepartare a piedicilor caci ne erau crescute în suflet, ba chiar le iubeam. Dar am învins durerea, am ridicat fruntea si am calcat asupra lor. Acum, în pustiu, suntem iarasi liberi în fata viitorului. Cadrele pe care ni le alcatuim de astadata trebuie sa cuprinda si vor cuprinde numai crezul, dorinta si actiunea salvatoare ferite de tot ce e umbra si întuneric.
Vrem sa construim deci (si cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celula de stralucitoare lumina care va actiona, adica va lumina si deci va mântui. Nu suntem creatori de lumina. Ea se afla numai la Dumnezeu. Nu suntem fauritori ai mântuirii dorite ci vrem sa fim simple unelte ale acestei forte salvatoare pe care n-o cautam asadar în alta parte decât în singurul loc unde se afla: la Dumnezeu.
Deci: la Icoana!
Aceasta casuta e, natural, un sistem. El exista de acum. Si orice sistem viu e miscat de o forta. În sistemul societatilor omenesti forta nu se capteaza decât prin organizare. Asadar sistemul nostru trebuie sa aiba o organizatie si o are. Organizatia nu se poate naste si dezvolta sanatos fara rânduiala, ierarhie si mai ales fara un Conducator.
De aceea organizatia noastra are un sef neales de nimeni, ci consimtit de cei ce atrasi de o forta tainica, au venit sa constituie sub conducerea unui sef, celulele ordonate si disciplinate ale organizatiei. Acest sef al nostru este Corneliu Zelea-Codreanu.
Sistemul nostru, aceasta cosnita cu rânduiala si conducerea ei, strâns unit în jurul stâlpului credintei în Dumnezeu (singurul ei stâlp de sprijin), îsi începe în fata lumii munca, stradania de care ne e legata singura nadejde de mântuire.
Avem credinta ca, de asta data, mergem drept la tinta si biruinta este asigurata. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece nu întelegem sa ne mai departam nici-o clipa de la Icoana si de la porunca ei. Nu mai lucram deci noi, ci ea care este neînvinsa.
Celor destul de tari la suflet pentru a ne întelege, a ne aproba si însoti de pe acum le trimetem chemarea noastra: la Icoana!
Ceilalti, cei multi, vor veni mai târziu dar vor veni sigur.

"Pământul Strămosesc" din 1 August 1927.


AVRAM IANCU – LA PARCHET?


În repetite rânduri am spus ca nu ne prea îngrozesc condamnarile si defaimarile pe care ni le arunca atât de patimas unii oameni, „mari” si „întelepti” – ba chiar si „puternici” – ai zilelor de azi, pentru zbuciumarile noastre de aparare a neamului. Nici nu le socotim definitive si irevocabile pecetluind pe vecie caracterul eforturilor noastre.
Caci ne gândim ca nu e chiar atât de mult de când în birourile unor alti oameni „mari, întelepti si puternici” (ai altor zile de oprimare a adevarului si dreptatii) erau tot atât de cuprinse de fierberea unor masuri de represiune si decretau cu tot atâta patima condamnari, defaimari si caracterizari… efemere. Erau birourile ministrilor, procurorilor, prefectilor sau jandarmeriilor unguresti care se grabeau sa dreseze procese verbale, sa faca procese, sa deschida închisorile si sa loveasca pe toate caile pe toti cei ce îndrazneau sa afirme (împotriva legilor zilei) ca stapânirea ungureasca e (ca sa folosim curajoasele cuvinte a marelui disparut, Valer Braniste) „asupritorul si calaul poporului românesc” din Ardeal. Iar când vreun ziarist român, peticit în coate, îndraznea sa pronunte cuvinte adevarate asupra lui Avram Iancu, asupra acestui mare „criminal”, salbatec si nebun valah, strigoi al parchetelor maghiare, a carui nebunie trebuia pe veci uitata iar nu rascolita din nou, atunci nu se mai sfârseau hartuirile îndraznetului gazetar, sinistrele cabinete de procurori si bancile de acuzare, pâna ce i se dadea linistea câtorva ani de puscarie la Seghedin sau Vácz. Avram Iancu si parchetul procurorilor? Dar cine putea gasi pe atunci, doua notiuni mai dusmane, doua extremitati mai îndepartate decât acestea.
Acum, nu stim, sau pentru ca e vorba ca „extremitatile se ating”, sau pentru ca alta o fi pricina, dar condamnarile, furiile si apostrofele parchetelor unguresti nu prea avura o stabilitate si însemnatate vesnica. (Cum am putea deci sa nu ne întrebam daca extremitatile de azi nu se vor atinge mâine, si daca batjocurile si reprobarile care ni se arunca acum, ne vor pecetlui oare pe vecie?).
Într-adevar, pe cine l-ar duce vreodata mizeriile maruntisurilor vietii pâna la parchetul Tribunalului Hunedoara, la Deva, ar vedea pe unul din pereti fata blajina a lui Iancu privind gânditoare, dintr-o rama, la micile mizerii ce se desfasoara sub ochii lui pe mesele încarcate cu hârtii. Si mai priveste bietul Iancu de la parchetul Hunedoara (judet în care se odihneste el, la Tebea, sub gorunul lui Horia), mai priveste la toate acele oficiale fete îngândurate si la toate framântarile lor care atât de adesea n-au ca pricina dorul si durerea pentru neamul românesc ci dorul de a apara, în România Libera, pe veneticii cotropitori… Si nu mai întelege bietul Iancu rostul tuturor acestora sau apoi nu-si întelege rostul lui de patron moral, prin cuiul din perete, al unor asemenea preocupari…
Dar sa lasam pe Iancu în nelamurirea lui. Vremile îi vor ridica si aceasta ultima greutate de pe inima…
Asadar: Avram Iancu – la parchet!
Nu credem ca e locul sa ne întrebam daca mâine vreun nepot de-al d-lui procuror Catichi de la Iasi sau de-al d-lui prim-procuror Racoviceanu si de-al comisarului regal Carapancea de la Bucuresti (bieti slujbasi pe care îi va face nemuritori cronica luptelor de azi pentru natiune, în care ei au avut nefericirea de a fi marii acuzatori ai miscarii nationale), - sa ne întrebam daca acesti viitori nepoti de procurori, ajungând si ei gratie unor aptitudini ereditare procurori ai zilelor de mâine, nu vor înfinge în vreun perete al parchetului lor tabloul celor ce vor fi întruparea batjocoritei si persecutatei miscari nationale de astazi?
Cine îndraznea, acu-s câtiva ani, sa creada ca va veni o zi când la parchetul judetului unde s-a desfasurat revolutia lui Iancu (suprema ilegalitate) va trona duiosul tablou al marelui calcator de legi? Chiar daca nici nu ar îndrazni nimeni sa creada în nazdravania de mâine a nepotilor cu pricina ea se va întâmpla totusi, orice ar zice legile si unii oameni de acum.

Iar pentru ca veni vorba de legi si legalitate, sa ni se îngaduie a spune ca noi credem ca – desi parchetul e marele aparator al legilor si cu toate ca atât Iancu (el a varsat si râuri de sânge!) cât si altii sunt dusmani si calcatori ai legilor – tabloul lui Iancu îsi are foarte bine locul în cetatea de aparare a legii, la parchet! De ce? Pentru ca deasupra legilor ordinare exista o supra legalitate (adesea nefixata decât în traditie, în simtamintele sufletului si în istorie). E supra-legalitatea conservarii unei natiuni si a culturii sale chiar împotriva legilor parlamentare (care, de altfel, n-ar trebui sa aiba dreptul de a calca aceasta „suprema lex”).
Aparator al acestor legi supreme, Avram Iancu are mult mai mult decât orice legist dreptul de a fi patronul moral al parchetelor românesti.
Pacat însa ca el nu e, deocamdata, decât chinuitul portret din perete nu si adevaratul sef spiritual al domnilor procurori.
Iar cinstea ce i se face nu e decât o noua martirizare a lui, cu atât mai dureroasa cu cât îi vine de la fratii sai, pentru a caror fericire si-a jertfit toata viata pamânteasca
*).

"Pământul Strămosesc" din 15 Ianuarie 1928

*) -Notăm aici, că la câteva luni după ce, la Orăstie, a apărut acest articol, portretul lui Iancu a dispărut dela parchetul din Deva.


DA, SUNT NELĂMURIT?


„Religia este baza culturii”
A.C. Cuza
„Nationalitatea este puterea creatoare a culturii umane”.
A. C. Cuza
„Eliminarea Jidanilor din domeniul culturii, e o problema de existenta pentru noi. Eliminarea din domeniul culturii implica însa: eliminarea din domeniul economiei nationale, unde cultura îsi are radacinile ei”.
A. C. Cuza

Articolului meu din urma – în care între altele am afirmat ca noi nu putem accepta conceptia d-lui A. C. Cuza în materie de cultura: conceptia materialista a culturii izvorâte din economie – i se obiecteaza ca nu este adevarat ca D-l Cuza are despre cultura o „conceptie materialista” si mai ales ca e absurd a spune ca d-sa ar fi sustinând, implicit, ca însusi crestinismul e produsul unei nationalitati sprijinite pe o economie nationala oarecare.
Asiguram pe oricine ca nu usor ne-a fost sa ne hotarâm sa ne atingem de sistemul doctrinar al fostului nostru profesor. Din ce va urma însa ( caci deocamdata vom raspunde în rezumat) credem ca oricine va fi în masura de a vedea daca am cautat cu îndrazneala un nod în papura pentru a învinovati pe nedrept, sau am cautat sa lamurim o problema gresit solutionata. (Si repetam: nu criticam întru nimic aici doctrina cuzista în partea ei referitoare la problema parazitismului economic jidanesc, ci numai la partea ei referitoare la cultura si deci la problema asanarii morale).
Am spus ca vom fi scur
ti si suntem: vom pune doar aceasta întrebare sprijinita pe cele trei citate din A. C. Cuza indicate mai sus.
N-am avut oare dreptate a spune ca D-l A. C: Cuza are o inacceptabila conceptie despre cultura (mai ales despre izvorul ei) când d-sa spune precis: „Religia e baza culturii” (adevar incontestabil, o recunoastem cu tarie si noi); apoi mai spune D-l Cuza: cultura (cu baza ei, religia) e produsul nationalitatii si, în fine, spune tot D-sa: „cultura îsi are radacinile în economia nationala” (fara de care nu este posibila existenta nationalitatii). Deci, conchidem noi logic: „religia, ca baza a culturii, e si ea produsul nationalitatii si a economiei nationale” dupa conceptia cuzista. Si, dupa ce am conchis astfel, am înteles clar pentru ce D-sa nu da nici o importanta elementului moral din stradaniile noastre de salvare nationala. D-sa îsi spune ca asanând economia, asaneaza totul deoarece economia asanata va produce o cultura asanata, ne va reda sanatoasa baza a culturii, religia stapâna pe suflete, totul în mod automat, drept consecinta accesorie a eliminarii Jidanilor din economie. De ce ne-am preocupa deci de elementul moral, când prin pregatirea eliminarii economice a Jidanilor pregatim fericirea suprema si totala a natiei? Iata un fel de a rationa pe care-l respingem si care a distrus aproape tot ce „miscarea nationala” a cladit pâna acum.
Închei: da, sunt nelamurit cum a putut un cap genial ca a D-lui Cuza sa se coboare pâna la o atât de gresita conceptie asupra culturii. Ne-ar face nu o placere ci o binefacere sufleteasca daca ne-ar lamuri. Si, cu mare fericire, vom cere scuzele cuvenite daca ne va convinge ca suntem victima unei sfatoase confuzii.
"Pământul Strămosesc" din 15 Septembrie 1928


O VORBĂ ARDELENEASCĂ PENTRU „LORDUL” ROTHERMERE?

„Ungaria mare si planurile Jidănesti”

 

Românul nu se alarmeaza (nici chiar atunci când ar trebui) si nu se prapadeste cu firea oricât de mari ar fi cumpenele sortii. E, dupa cât se pare, o tarie datorata atât esentei superioare a nationalitatii sale, cât si otelirilor fara seaman ale veacurilor de uriase jertfe si lupte pentru Dreptate si pentru dreapta lui credinta în Dumnezeu.
E de înteles astfel de ce, noi Românii, nu ne-am prea grabit sa raspundem „lordului” Rothermere, acelui Jidan din Anglia, care, de curând prin ziarele sale, a început sa ceara cu mare graba refacerea Ungariei-Mari, nefiind stimulat la aceasta nici de banii ce i-a primit poate de la guvernul unguresc si nici numai de ura deosebita a tuturor Jidanilor pentru tot ce e românesc, ci fiind pus la cale de un anumit plan jidanesc despre care vom vorbi la sfârsitul articolului. Nepasarea noastra fata de furia jupânului-lord e însa cu atât mai explicabila cu cât nu e vorba de nici-o primejdie sau grozava cumpana a sortii. Vazând însa acum, ca aceasta campanie continua a argumenta în fata lumii ideea unei noi „Ungarii Mari”, vom spune si noi aici câteva cuvinte în numele unei parti a tinerimii ardelene, nu pentru a convinge pe Jidan ci pentru ca strainul sincer care ar cerceta aceasta chestiune, sa aiba la dispozitie un dosar cât mai complet.
Deunazi, parintele Hlinka capetenia nationalistilor si antisemitilor slovaci din republica vecina si prietena, a spus ca e bine sa se stie care e vointa neclintita, raspunsul limpede al Slovacilor, la orice încercare viitoare de noua robire a lor: Lupta pe viata si pe moarte, pâna la ultima picatura de sânge, pentru apararea dreptului si pamântului stramosesc slovac!
Se pune asadar în discutie reîntemeierea Ungariei Mari! De ce adica – va spune Jidanul cu pricina, ca si multi Unguri – sa existe o Românie-Mare si nu o Ungarie-Mare? Daca Honigman si Rosenthal au pledat în 1915 pentru o „Românie-Mare” numai de dragul banilor rusesti, de ce n-ar fi gata sa pledeze Rothermere astazi pentru o „Ungarie Mare” de dragul banilor budapestani (si când înca i-o mai ordona si Cahalul)? Ceea ce a miscat ieri pe Rosenthal de ce n-ar misca azi pe Rothermere? Nici ieri la unul, nici azi la cestalalt, n-a jucat nici-un rol spiritul adevarului care, în problema orânduirilor sociale ale omenirii, e cristalizat în criteriul fundamental si sfânt al ideii nationale.
Cu totul în alt fel se pune problema pentru ceilalti, care atât ieri cât si astazi, au dus si duc lupte (si de condei si de alta natura) mânati de altceva decât banul campaniilor subventionate si ordonate. În noi vorbeste adâncul unui suflet curat, gata de orice jertfa pentru apararea adevarului care ne e singurul îndemn. Noi nu vorbim de lânga sacul cu bani (si, în eventuale zile de foc, ne vom apara spusele în felul cum le vor apara asemenea gladiatori), ci noi vorbim din pragul eternitatii în care suntem gata oricând sa intram pentru împlinirea acestui ceresc îndemn, care se ridica din profunzimile ce cuprind scânteia divina a sufletului omenesc.
Care sunt criteriile Ovreiului acestuia si care sunt ale noastre?
Crescut în atmosfera talmudica a spiritului jidovesc, care e dominat de criteriul de baza al stapânirii unei singure natiuni asupra altora, ce coarda morala putea sa vibreze revoltata în întunecatul suflet al Iudei, în clipa când acesta cerea (în mod fatarnic, ce-i drept, pentru un popor, altul decât „cel ales”) ca natiunea ungara sa fie stapâna, din nou, asupra natiunilor vecine?
Câta eterna dreptate cuprinde legea sociala care stabileste legatura indisolubila dintre nationalitate si cultura! Gândindu-ma la cinismul nerusinat cu care e atacat marele adevar al dreptului la existenta independenta a popoarelor de catre acest Jidan (care a izbutit a face sa se vorbeasca atât de mult despre el, datorita unei averi monstruoase câstigate în felul lui Rothschild la Waterloo si care-i permite sa fie unul dintre stapânii presei engleze), in acelas timp îmi aduc aminte (si fac o paralela între rasa ariana si cea pseudo-semita, jidoveasca) de un exemplu dat de natiunea germana (de adevarata natiune germana demna de Goethe si Shiller si adevarata reprezentanta a nationalitatii sale ariene, iar nu acea natiune germana de la 1914 înnebunita si degradata pâna la josnicia criminala a lui „Deutschland uber alles”). D-l prof. Gavanescul ne povesteste acest sublim exemplu al capacitatii de noblete al unei nationalitati ariene: elvetienii de nationalitate germana vazând în 1914 crima Germaniei, patria lor, care se napustise asupra Belgiei dezarmate si a Frantei nevinovate din simpla pofta de stapânire trufasa a lumii, acesti Germani elvetieni au format o Legiune de voluntari care s-a pus la dispozitia armatei franceze si care a luptat cu un eroism neînchipuit împotriva fratilor lor din armata Kaiserului, lasând 3000 de morti pe câmpii de onoare franceze!
Iata felul cum stie un arian, un German adevarat, sa apere ceea ce am spus ca este criteriul fundamental al orânduirilor sociale: ideea nationala (în cazul de fata cea franceza primejduita în dreptul ei de existenta independenta). În consecinta iata cum stie sa asculte acest arian de scânteia divina din profunzimile cele mai curate ale sufletului omenesc.
Din nenorocire, daca Germania de la 1914 a fost o vinovata abatere (si nadajduim, trecatoare) de la poruncile adevaratului spirit german, arian si crestin, jupânul-lord de la Londra nu e de loc în contrazicere cu spiritul satanic jidovesc, cu caracteristica vesnic dovedita în cursul istoriei, a acestei funeste rase,

Dar, intentia noastra în acest articol n-a fost de a face paralela dintre însusirile nationalitatii jidovesti si cele ale nationalitatilor nobile. Ci voiam sa spunem o vorba, si mai ales o vorba iesita din sufletul românesc ardelean, pentru cei dornici de noi aventuri criminale:
Ne asociem în întregime patrioticului raspuns al parintelui Hlinka, în a carui cuvinte recunoastem exact simtamântul care ne stapâneste si pe noi si suntem deosebit de încântati vazând aceasta exacta potrivire a sufletelor noastre din care, la nevoie, se poate naste otelul unui piept comun si al unei fratii nebiruite. La toate acestea vom mai adauga câteva lamuriri, în trei ordini de idei:
Ni-se raspunde adesea ca toata argumentatia noastra cu „spiritul adevarului” care e cu noi, ca toata argumentatia cu „servirea vointei dumnezeiesti” care iarasi, spunem noi, este cu cei ce apara existenta natiunilor create si voite de Dumnezeu – ni se spune ca toate acestea n-ar avea mare valoare pentru a dovedi dreptatea cauzei României Mari si nedreptatea unei Ungarii Mari. Caci si partea adversa, cu Rothermere si Ungurii, sustin ca spiritul adevarului e cu ei, ba chiar ca de partea lor e Dumnezeu. Asa de pilda se stie ca deviza iredentismului unguresc este: „Cred în dreptatea divina, deci cred în reînvierea Ungariei”.
Asadar cum? Spiritul adevarului e si cu unii si cu altii – ni se spune – iar „sfânta dreptate divina” poate fi un argument serios în favoarea uneia din parti, când amândoua îsi revendica eroica aparare a ei?
Raspunsul nostru e ca nu vom renunta la aceste argumente care sunt, de fapt, temelia puterii noastre sufletesti în acest conflict. Adevarul nu e relativ. Ca si Dumnezeu, el e unul. Sau cu o parte, sau cu alta iar nu cu amândoua. Ramâne sa se vada care e cu adevarat de partea adevarului si în slujba lui Dumnezeu si deci va beneficia atât de invincibilul concurs al divinitatii, cât si de forta uriasa ce se coboara tainic numai în cei ce lupta pentru adevar si care din cei doi, sub masca curateniei si a virtutii, e cel ce serveste spiritul diavolesc al distrugerii operei divine. Am mai vazut noi pe cingatorile pântecelor bavareze de lipitori umflate de bere si de huzureala pe spinarea strainului încalcat, am mai vazut noi cuvintele fatarnice, o batjocorire a cerului: „Gott mit uns!”… Si n-a fost Dumnezeu cu ei, ci i-a doborât. Caci „nu tot cel ce zice Doamne, Doamne va intra în împaratia cerurilor” e sentinta Sfintei Scripturi.
Cât despre controversa de azi România-Mare – Ungaria-Mare, pentru noi lucrul e asa de clar si de simplu încât nici nu mai are nevoie de multa dovedire. A sustine ca natiunile româna, ceha, slovaca, sârba, croata, slovena sunt toate nevrednice de a trai independent, stapâne pe tara lor, si ca nu poate fi salvata cauza civilizatiei decât punându-le sub stapânirea natiunii ungare, într-o „Ungarie-Mare”, a afirma asemenea lucruri a fost în trecut o ticalosie, azi e doar o gluma. O „Românie-Mare” nu e o nedreptate caci e statul care cuprinde pamântul unei singure natiuni, pe când o „Ungarie-Mare ar fi întinderea statului unei natiuni asupra pamântului si drepturilor natiunilor vecine. (De altfel toata denumirea de „România-Mare” sau „Ungaria-Mare” e necorecta; România de astazi nu e de loc mare ci e România pur si simplu, iar daca „Mare” însemneaza cuprinderea întregului teritoriu national atunci Ungaria de astazi e perfect o „Ungarie-Mare” ai iata, deci, idealul iredentistilor realizat printr-o simpla restabilire de terminologie, fara sânge, intrigi si Rothermeri! Iar pe noi, antisemitii români, iata-ne la sfârsit dovediti a fi cu adevarat… slujitorii Budapestei, asa cum de ani de-a rândul s-au zbatut sa ne dovedeasca confratii Honigman si Hefter, bunii sfatuitori si îndrumatori ai opiniei publice românesti!)
Pentru orice om echilibrat argumentul de mai sus e suficient, credem noi, pentru a decide cine are dreptul de a revendica, în aceasta controversa, apararea adevarului si slujirea lui Dumnezeu. E poate suficient chiar pentru Ungurii calmi si seriosi. (Si exista de acestia; daunazi, într-un tren, m-a miscat foarte mult loialitatea cu care sotia unui Ungur, care se înapoia de la Budapesta, recunostea, cumplit contrazisa de niste Unguri ardeleni cu care se conversa, recunostea marea mizerie a muncitorimii ungare de la Budapesta, vazuta cu ochii ei si vadita superioritate a vietii muncitorului din România). Cât despre Ungurii care se zbat înca între aventura si seriozitate îi întrebam doar atât: cred ei cu adevarat, în adâncul constiintei lor, ca Ungaria veche, acel stat care a izbutit sa tina sub stapânirea ungara 6 natiuni straine numai gratie împrejurarilor istorice speciale ale evului mediu, în care nu avea nici-un rol si nici-o putere ideea nationala, cred ei ca aceasta Ungarie veche va mai putea fi refacuta astazi înfrângând hotarârea tuturor acestor natiuni de a-si apara dreptul nationalitatii si pamântul lor asa cum spune parintele Hlinka? E serioasa, posibila, o asemenea credinta, un asemenea ideal judecând doar cu bunul simt omenesc, chiar fara a face sa intervina la judecata factorul credintei divine care, aratând idealul acesta ca nedrept, îl sorteste unei înfrângeri sigure, la nevoie chiar contra sugestiilor bunului simt caci nedreptatea e menita totdeauna înfrângerii? Mai pot ei sovai în a alege între aventura primejdioasa si realitatea aducatoare de pace si buna rânduiala? Iar acum în ceea ce priveste pe Ungurii partizani hotarâti ai aventurii si înfierbântati înca de lovitura de la 1918 (pentru ca sa ne ocupam de toate categoriile) le raspundem mai jos.
2. Ne-am mai propus, în alta ordine de idei si mai ales cu gândul la spiritul Ardealului, sa adaugam o lamurire la cele de mai sus:
De-o fi ca toate argumentarile si bineintentionatele noastre eforturi sa n-aiba rod, de-o fi ca bunul simt al popoarelor sa se lase înselat si tesaturi dusmane sa se înfiripeze iarasi, de va voi Dumnezeu sa mai încerce credinta acestei tari, sa se stie ca, mai ales noi Ardelenii, avem de spus un cuvânt: steagurile românesti ale regimentelor ardelenesti sunt înca virgine! Pânza lor e nesfârtecata, vulturul lor e împodobit de eroice panglici! 1919 nu însemneaza aproape nimic pentru armata Ardealului; în criza, sau înca neîntemeiata, ea n-a dat si n-a aratat ce poate sufletul de la Albac si de la Tebea! Onoarea ostaseasca ardeleana asteapta clipa zamislirii în care sa se ridice la înaltimea Rovinelor, Calugarenilor, Podului Înalt, Vaii Albe, Plevnei si Marasestilor, locuri sfinte de la care noi, Ardelenii; am lipsit opriti de soarta. Sa îndrazneasca cineva sa ne aduca aceasta clipa! Si atunci nefericitul dusman va vedea cât îi va costa ratacirea de a se lua dupa capete nebune si pacatul de a se atinge de aceasta natiune voita si iubita de Dumnezeu si sortita unui stralucit viitor în viata lumii.
Noi Ardelenii, alaturi de fratii nostri din restul Patriei care ne vor fi vesnic un exemplu, asteptam aceasta zi; gata oricând! Dar, ca buni crestini, n-o dorim!
3. Înainte de a încheia mai avem de facut o ultima precizare categorica adresata, de asta data, numai jupânului londonez si alor lui. Daca eram simpli nationalisti cele spuse pâna acum ajungeau. Dar în judecata noastra intervine si un alt element; constiinta primejdiei jidanesti mondiale si vointa de a o înlatura sau, cum se mai zice, intervine „antisemitismul” nostru. Am fagaduit la începutul articolului sa aratam aici adevaratul motiv al actiunii lui Rothermere care, fara nici-o îndoiala, n-a lucrat din proprie initiativa ci cu consimtamântul jidanimii mondiale, în lupta spre stapânirea globului pamântesc!
Într-adevar, un ferment deosebit de primejdios pentru Jidani se observa în ultimul timp în Europa centrala si orientala: puternice miscari antisemite si chiar încercari de întelegeri internationale pentru rezolvarea problemei Jidanesti*. Contralovitura hotarâta de suprema conducere sionista a fost, fara îndoiala, de a cauta sa se strice fratia popoarelor crestine care se zarea la orizont. România, Polonia, Ungaria unite contra Jidanilor erau si vor fi o cumplita piedica pentru triumful Izraelului. Ce poate desparti mai usor aceste tari si popoare decât o campanie ca aceea a lui Rothermere, exaltarea din nou, poate chiar în momentul când i se apropia declinul, a unei dureri si a unei rataciri? De aceea, nu sustinem numaidecât banul a fost singurul motiv al actiunii Jidanului. Dimpotriva, ar fi lucrat si gratuit, dar desigur si-a luat el masurile pentru a scoate si profita cât mai mult de aceasta situatie, conform obiceiului jidanesc.
Am mai spus ca nu dorim un conflict cu Ungaria. Fara a renunta la niciunul din drepturile noastre nationale si gata de a le apara oricând, dorim o înfratire cu toate natiunile împotriva Jidanilor si vom lucra pentru ea.
Iar Cahalul jidovesc sa-si noteze bine ca orice s-ar întâmpla, cel dintâi gând al nostru, al tuturor si dintr-o tabara si din cealalta, va fi de a curma mai întâi dominatia poporului jidanesc, cel mai apropiat si mai mare dusman al fiecaruia dintre noi! Iar tesaturile lor pentru stricarea fratiei crestine nu le vor aduce nici-un folos doar, cel mult, pe acela al omului care sapa groapa altuia sau care se joaca cu focul.
"Pământul Strămosesc", din 1 Septembrie 1927


SFÂNTUL ARHANGHEL MIHAIL: VOEVODUL PUTERILOR CERESTI!
- Câteva din minunile savârsite de el -

 

La 6 Septembrie Biserica noastra praznuieste în fiecare an „pomenirea prea slavitei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail, care s-a facut la Hones, în Kolassa Frigiei, aproape de Ierapole” cât si alte minuni ale Sfântului Arhanghel ca, de pilda, interventia lui în razboiul dintre Neapolitani si cetatea Sipontului.
Vom talmaci si cita pe scurt câteva dintre aceste minuni care îl arata pe cel pe care îl rugam necontenit sa ia sub protectia Sa Legiunea noastra, îl arata ca aparator al Bisericii contra atacurilor nelegiuite si ca ocrotitor al popoarelor nedreptatite. Citatele noastre sunt luate din carti bisericesti („Vietile Sfintilor” vol. I si urm., ed. Gutemberg 1901).
Minunea din Kolassa Frigiei. In aceasta localitate un grec bogat din Laodikia tamaduindu-si fiica bolnava prin spalare în apa unui izvor sfintit de Sfântul Arhanghel Mihail, a ridicat, în semn de multumire, o biserica frumoasa deasupra izvorului aceluia „afierosând-o întru numele sfântului Arhanghel Mihail, Voievodul puterilor ceresti”, cum spune textul sfintei carti. Izvorul tamaduitor si minunata Biserica deveni astfel un puternic focar de crestinare (caci lucrurile s-au petrecut la începutul crestinismului, pe timpul crestinarii pagânilor). Oamenii, în urma tamaduirilor, se crestinau cu miile ceeace umplu de ura pe pagâni si pe conducatorii lor. Astfel, în timp ce superior al bisericii din Kolassa era preacuviosul Arhip, un calugar vrednic si renumit prin puterea credintei sale si prin asprimea vietii materiale ce si-o impunea, pagânii urzira o lasa crima de la care asteptau ei nimicirea acelui locas si izvor sfânt. Au sapat albie noua unui mare râu din apropiere si au îndreptat apele lui spre vâlceaua în care se afla sfânta Biserica, voind s-o înnece si s-o stearga de pe fata pamântului. Apele pornira vijelioase dar la rugaciunile fierbinti ale cuviosului Arhip, Sfântul Arhanghel se coborî din Cer, opri cu o porunca apele chiar când erau gata sa înnece sfântul locas si izbind o stânca cu toiagul deschise o prapastie adânca în care navalira apele si, la porunca Sfântului Arhanghel, îsi abatura cursul în alta parte. „Si a zis sfântul Mihail: Aici sa se sfarâme toata puterea cea potrivnica si sa iasa izbavire de toate rautatile tuturor celor ce vor urma cu credinta”.
Minunea de la cetatea Sipontului. Între marea Adrianului si muntele Gargan era o cetate numita Sipont, locuita de oameni credinciosi si care mergeau sa se închine Sfântului Arhanghel Mihail la o pestera în care, la diferite ocazii, îsi aratase El puterea si îndurarea fata de credinciosii obijduiti. Aceasta cetate dreptcredincioasa fu odata atacata de Neapolitani care erau înca pagâni si vroiau s-o cucereasca si s-o darâme. Citam acum textual: „…Si erau cetatenii (Sipontului) cuprinsi de frica mare. Iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile sa nu guste hrana si sa se roage cu deadinsul ca sa se izbaveasca de vrajmasii cei ce i-au înconjurat pre dânsii.
Iar mai înainte de ziua aceea întru care vrajmasii voiau ca cu toate puterile lor sa izbeasca cetatea, s-a aratat Arhanghelul puterilor ceresti episcopului, în vedenie, zicându-i: <<Mâine, în ceasul al patrulea din zi, sa poruncesti tuturor cetatenilor ca sa se într-armeze si sa iasa din cetate împotriva vrajmasilor si eu voi veni sa va ajut voua.>>
Deci episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toti si s-a bucurat foarte de biruinta cea fagaduita asupra vrajmasilor si s-au întarit cu buna nadejde. Apoi venind al patrulea ceas din zi s-a facut tunet mare si ridicându-si credinciosii ochii lor au vazut la muntele Gargan un nor mare pogorându-se. Si s-a facut, ca oarecând la muntele Sinai, foc si fum, fulgere si tunete încât tot muntele acela s-a cutremurat si cu nor s-a acoperit. Deci, vazând-o aceea potrivnicii, s-au temut foarte si începura a fugi. Iar cetatenii, cunoscând ca bunul pazitor si grabnicul folositor a venit cu cerestile sale osti ca sa le ajute lor, au deschis portile cetatii si au alergat pe urma vrajmasilor lor secerându-i pre ei ca pre niste paie. Ei adica dinapoi îi taia pre dânsii iar Sfântul Arhanghel Mihail dintru înaltime cu tunete si cu fulgere îi ucidea pre dânsii, cât se facusera numarul celor morti sase sute de barbati cazuti de tunete si de fulgere. Deci gonindu-i pâna în departare si desavârsit cu ajutorul voievodului puterilor ceresti, pe vrajmasii lor biruindu-i s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Dintr-acea vreme Neapolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu celui A-tot-puternic, au primit sfânta credinta”.
Minunea de la muntele Aton. Niste calugari care aduceau pe mare, pe seama manastirii lor, o comoara descoperita de un copil, au aruncat copilul în valuri legându-i de gât o piatra grea pentru a-si însusi comoara si a înlatura pe singurul martor a hotiei lor, pe copil. Ajungând calugarii criminali la manastire au raportat egumenului ca n-au gasit comoara deoarece copilul i-a mintit, apoi a fugit. Intrând însa în biserica pentru slujba de dimineata au gasit cu totii pe copil lânga altar, cu piatra legata de gât, curgându-i apa din haine mântuit de Sf. arhanghel Mihail, cum s-a dovedit, caci ”Dumnezeu a trimis pre pazitorul neamului omenesc, pre Sfântul Arhanghel Mihail, ca din fundul marii luând pre cel înnecat, sa-l aduca pre el viu în Biserica”.

Iata câteva fapte – incontestabile pentru un credincios – care fixeaza, alaturi de multe altele, caracterul misiunii ceresti a Sf. Arhanghel Mihail: PAZITOR AL NEAMULUI OMENESC – APARATOR AL SFINTEI BISERICI – „VOIEVOD AL PUTERILOR CERESTI”. Daca aceste fapte sunt, cum am spus, incontestabile pentru un credincios, fiind afirmate de catre Biserica si daca, dupa cum stiu bine, nu se va gasi poate nici-un cititor care sa citeasca aceste rânduri fara o oarecare sovaiala (cel putin la început) pricinuita de formatia noastra pozitivista – sovaiala de care nici eu nu ma pot lauda ca as fi fost scutit – este cazul sa ne întrebam câta credinta a mai ramas în noi, în ce masura suntem cu adevarat crestini. Si decât sa cârtim, îndemnati de îndoiala, e poate mai bine sa spunem si noi: „Ajuta, doamne, necredintei mele”.
Amintim, spre încheiere, si câteva minuni savârsite de Sfântul Arhanghel, protector al natiunilor, în Franta. El e cel care s-a aratat Ioanei D`Arc. S-a aratat apoi pe un munte din nordul tarii, lânga Canalul Mânecii, cerând sa fie slavit în acel loc deoarece el ocroteste si vegheaza asupra pamântului francez. Biserica catolica i-a ridicat pe acel munte, numit azi „Mont Saint Michel”, o mareata manastire.
„Toate acestea pentru folosul celor din a caror suflet spiritul otravit al vremurilor actuale de decadenta sufleteasca n-a pustiit înca adevarata credinta. Caci, sa se observe bine sentinta Sfântului Arhanghel în cuvintele spuse la Kolassa Frigiei: „…Sa iasa izbavire de toate rautatile tuturor celor ce vor alerga cu credinta”.
Numai rugaciunile fierbinti ale celor credinciosi pot determina coborârea peste noi a îndurarii Voievodului puterilor ceresti cu un ceas mai devreme. Pentru întarirea si lamurirea credintei lor sunt scrise acestea
*).
"Pământul Strămosesc" din 1 Octombrie 1927.

*) - La noi, Arhanghelul Mihail strajuieste un mormânt asezat nu de mult si ca din intamplare, tocmai sub lespedea dela picioarele lui.


RASPUNS UNEI ÎNTÂMPINARI?


Ziarul clujan „Natiunea”, prin numarul sau de la 4 August, vine, cu prilejul aparitiei acestei reviste, sa ne puna în cale un încrezator piept nationalist-liberal lat de 3 coloane, probabil cu mari nadejdi de a ne compromite si risipi eforturile chiar dintru început.
Totdeauna mai bucurosi de adversari decât de „prieteni” (ce ar fi o lupta de idei fara stimulentul controversei?), sa ciocnim amnarul nostru de cremenea din depozitul de subzistenta liberal si sa vedem ce obtinem: scânteie de lumina sau… tarâna mai mult sau mai putin curata?
Mai întâi sa curatam obiectul de micile gunoaie care nu fac decât sa încurce operatia; de pilda sa dam la o parte calificativele de „tiparitura” si altele, si sa ne ocupam doar de ce este mai solid. Operatia o data facuta, ce ne ramâne în fata? O singura acuzatie principala ce ni se aduce sub diferite forme: „E inexact a sustine – zice ziarul liberal – ca poporul românesc, în situatia sa actuala, e condamnat pieirii”.
Ne vom stradui sa dovedim în cele de mai jos afirmatia noastra (câta dovada se poate aduce într-un articol de revista), pe urma sa mai raspundem la o a doua acuzatie, secundara, care ne învinuieste ca în loc sa facem studii stiintifice pentru sustinerea tezei noastre, ne marginim la expuneri de credinte mistice.

1. Apropiindu-ne mintea si inima de problema pierzaniei sufletesti si a condamnarii vitale a fiintei neamului nostru de azi, fata ni se umbreste. De pe ea, ca si din cutele inimii, fuge voia cea buna care-i place Românului s-o puna aproape în toate împrejurarile vietii. Amarul unei convingeri adânci, obosita de prea abundentele dovezi, ne apasa tâmplele. Dar sa vorbim, sa ne mai usuram o data apasarea si vom fi, poate, mai clari si convingatori de asta data (desi noi clarificarea deplina si convingerea temeinica a altora nu o asteptam de la un singur articol sau numar de revista, cum cei de la „Natiunea” ne condamna pe baza unei asemenea palide si singulare dovezi).
Va fi suficient sa insistam asupra „pierzaniei sufletesti” care bântuie neamul nostru (ca si pe celelalte, dealtfel), pentru ca prin aceasta sa fi raspuns si chestiunii daca neamul nostru e condamnat, primejduit de moarte în existenta sa, ori nu e. Caci prima e cauza, iar a doua, efectul.
Afirmam din nou: sufletul acestei natiuni este pierdut si doar odata cu miscarea nationala a început a se mai trezi putin, ici-colo, din ratacirea pierzatoare. Prin „pierdut” întelegem ratacit pe caile pierzarii nu distrus, caci de-ar fi distrus n-am mai exista. Din aceasta pierzatoare ratacire(regula generala care, de asemenea, nu exclude exceptiile), noi admitem ca mai exista posibilitatea de mântuire, însa printr-un alt sistem decât acela al orcaruia dintre partidele politice de azi.
Am constatat pierzatoarea ratacire a sufletului atât în viata individului, cât si în a familiei si a societatii nationale. Probe suficiente nu putem da în cadrul unui articol în care ne vom margini sa afirmam si sa citam putine exemple, sub rezerva de a ne completa ulterior.
Individul de azi are sufletul ratacit, pierdut, stricat (nu ne contraziceti prin citari de exceptii). Ratacit, pierdut, stricat în raport cu cerintele sufletului tip admis de Dumnezeu la viata, cerinte stabilite în criteriul fundamental al vietii: doctrina crestina. E deci ratacit, pierdut si stricat, cel ce nu e adevarat crestin. Azi, în regula generala si mai ales în clasa conducatoare a neamului, spiritul crestin e aproape stins din suflete. E domnia Anticristului în viata individului (anumite forme exterioare si obiceiuri crestine la suprafata dar vane în interior, salveaza doar oarecari aparente si superstitii dar nu mai cuprind nici o urma de licarire sfânta sau, în cazul cel mai bun, pastreaza doar resturi atât de mici de spirit crestin încât acestea nu mai au efect cumpanitor pentru salvarea sufletului).
Cine îndrazneste, cu suflet curat, sa nege aceasta domnie a Anticristului, aceasta pierzanie a vietii sufletesti a omului de azi? Onorate domnule Hanu, autor al articolului din „Natiunea”, te rog frateste, arata-mi si mie pe intelectualul de azi (corespunzator tipului general) care nu e desfrânat? Si da-ti seama de toate nenorocirile, tragediile, dezastrele care vin în viata individului, a familiei, a societatii si chiar a statelor, drept consecinta a acestei dezordini morale. Arata-mi apoi pe omul (corespunzator tipului general) care sa se îngrijeasca, înainte de toate, sa satisfaca porunca fundamentala a lui Isus: „nu va adunati comori pe pamânt unde rugina le strica iar furii le sapa si le fura, ci va adunati comori în cer unde nici rugina nu le strica, nici hotii nu le sapa, nici le fura” si prin aceasta nu va cer sa-mi aratati un pustnic desfacut de orice dor de materie, ci pe omul care sa se gândeasca la datoriile morale mai înainte si mai presus de cerintele pântecelui. Nu va mai întreb despre altele, de pilda despre credinta în suflet, în Dumnezeu, în Isus, în Fecioara Maria caci simt ca v-as cere prea mult când ma gândesc ca pe acest teren exceptiile sunt atât de rare ( un teribil exemplu s-a relatat în ziarul mitropoliei blajene „Unirea” printr-un numar de acu-s 2-3 luni; studentii uneia din facultatile noastre teologice, într-un anumit conflict cu autoritatea scolara, au putut ajunge la nemaipomenita afirmatie cuprinsa într-un memoriu catre superiorii lor, spunând ca ei, la urma urmei, sunt toti, pâna la unul, atei!)
Familia de astazi, afirmam (dovezi, altadata) ca sufera de aceeasi decadenta ca si individul. Unde mai întâlniti azi moralitatea severa a familiilor bunicilor nostri? Unde mai vezi azi parinti ca Brutus al Romanilor care, pentru interesul patriei tradate, si-a distrus familia condamnându-si singur fii la moarte?… Dar e asa departe acest tip sublim, e asa de departe virtutea mamei romane care, primind vestea ca singurul ei fiu a murit în razboi, a raspuns: „de aceea l-am nascut”, încât astazi regretam disparitia nu a unor asemenea înaltimi morale, ci disparitia obisnuitei familii cinstite, regula generala mai ieri, în care virtutea era un lucru comun, icoana era nelipsita din casa, nici nu se aseza nimeni la masa înainte ca parintele de familie sa spuna rugaciunea… Si, odata cu disparitia acestora, buruienile patimilor coplesira si virtutile si taria acestei celule de baza a organismului social al unei natiuni, iar efectele se vad si se vor vedea înca. (Am dori asa de mult sa nu ni se raspunda iarasi, naiv daca nu perfid: „ei bine, si de ce mai sta totusi edificiul national în picioare?”. Un neam bolnav nu moare ca omul, în 2-3 ani, ci în secole iar aparentele de azi – ce aparente stralucitoare erau în Rusia anului 1913! – nu garanteaza, contra logicii, un viitor de sanatate).
Societatea, natiunea nu e mai putin ratacita în spiritul ei.
Ce e Constitutia de la 1923 – care face pe Jidan Român si neaga existenta unei primejdii nationale jidovesti – decât imaginea spiritului public dominant astazi în societatea noastra si de care abia începem a ne da seama de câtiva ani încoace, de când cu miscarea antisemita? „Unde sunt dovezile?” Priviti dovada înspaimântatoare a halului în care acest spirit public ratacit, sufletul societatii ultimilor ani, a adus orasele noastre! Veti crede poate ca sunt vitregiile trecutului care se repara încetul cu încetul de catre partide? Dar atunci de ce, de la 1918 încoace, situatia s-a agravat enorm de mult (sub guvernele d-lor Bratianu, Vaida, Averescu) mai mult de cât se agravase în decenii întregi înainte de razboi? E un lucru banal, azi, ca slabiciunea guvernelor (de exemplu faimoasele carnete cu foi de cetatenie în alb, descoperite în enorme cantitati de catre parchetul militar, la rabinii basarabeni) e singura cauza a infectarii noastre cu minimum un milion de Jidani proaspeti veniti sa colonizeze orasele noastre (desi Constitutia prevede precis la art. 4: E absolut interzisa colonizarea pamântului românesc cu populatii straine). Deci, întrebam pe adversarii nostri din partidele politice: în ce fel a „rezistat victorios” natiunea, cu sufletul ratacit, asalturilor dusmane? Colonizarea postbelica a oraselor noastre nu e un dezastru care se adauga la altele? Orasele sunt centrele puterii economice, culturale si politice ale unui neam. Ce viitor sta în fata natiunii românesti ale carei orase (dupa statistica din 1921 a D-lui Em. Vasiliu, statistica recunoscuta reala de însusi D- I. I. C. Bratianu cum, la nevoie, vom dovedi) cuprindea atunci (dar azi!) 40% Jidani, 32% alti straini si numai 28% Români? Stam solid de tot pe picioare, d-le Hanu, nu-i asa? Nu exista, asadar, dovezi despre activitatea tradatoare de neam? Cine, cu calcarea Constitutiei si cu calcarea legii naturale supreme a salvarii nationale, admite, chiar si numai din slabiciune daca nu din interes asemenea invazii mai dând apoi, în plus, maselor de colonisti straini si drepturile de cetatenie cum, din simpla lipsa de curaj nevrednica de întemeietorul partidului liberal, a facut acest partid prin Constitutia de la 1923 – este, macar în sufletele noastre daca nu în sentinte formale, tradator de neam, vânzatorul pâinii de la gura copilului nostru flamând. Nu se vede nicaieri, d-le Hanu, confirmarea concluziilor noastre asupra nenorocitei rataciri a mintii si a sufletului acestui neam, a conducatorilor sai cât si a multimii care a tolerat asemenea fapte?
Numar cu numar vom cauta în aceasta revista sa completam tot mai mult dovezile spuselor noastre pentru cei de buna credinta. Pentru ca sa nu ne mai conducem dupa aparente ci dupa îndemnurile inimii si ale logicii care toate ne spun ca: Neamul românesc trebuie sa se ridice din decadenta sufleteasca în care a cazut si sa fie stapân pe pamântul si cultura sa! El nu poate trai decât dezrobindu-se din situatia de azi în care l-au adus partidele politice.
2. Am promis ca vom mai raspunde la o acuzatie: ni se face vina ca, în loc de a ne preceda concluziile de lungi si serioase cercetari stiintifice, ne batem joc de filozofie si ne marginim a face recitari din „credinte mistice”.
În primul numar al unei reviste si înca în situatia în care am aparut noi, cu nevoia de a ne ocupa despre trecutul unei actiuni bazate pe un crez si o doctrina atât de mult demonstrata, nu putem satisface toate cerintele unui sistem doctrinar stiintific (si mai ales pe cineva, care s-ar parea, e complet neinitiat în problema).
Afirmatiile pe care le-am facut noi nu sunt inventia momentului ci concluzii vechi la care au ajuns lungile cercetari stiintifice – asa de putin cercetate de adversarul nostru – ale lui S. Barnutiu, V. Conta, M. Eminescu, Bogdan P. Hasdau, Dr. Paulescu, A. C. Cuza, I. Gavanescul si ale altora pentru a nu vorbi decât despre Români.
Nu riscam, deci, combatând pericolul jidovesc sa ne angajam într-un sistem de iluzii provocate de „prea înfierbântatul nostru entuziasm”.
Ne simtim cu picioarele bine înfipte pe un teren solid. Si sa se stie ca nu-l cedam o data cu capul si vom primi pe el orice lovituri!
…Pâna va voi Dumnezeu sa sune Izbavirea!…

"Pământul Strămosesc" din 15 Septembrie 1927


ACESTA NU E SUFLETUL NOSTRU!


Trecem cu oarecare îngrijorare pragul în al doilea deceniu de viata libera a tuturor Românilor.
Al doilea deceniu… Ne va calauzi oare si aici norocul celui care a trecut, iar întunecimile vor prinde a se mai dezbina, spre a nu ne învechi iremediabil în slabiciuni cronice, scump platite cândva?
Vorbim despre o oarecare îngrijorare pentru ca nu sunt cunoscute prea bine primejdiile uriasei forte oculte francmasone si antinationale care tine în stapânirea ei chiar tari de frunte cum e Franta si deoarece vedem o serie de indicii noi care ne prevestesc ca riscam si noi a ne „occidentaliza” în acest fel. Vorbim despre o enigma a viitorului deoarece tot mai mult gasim ca ne lipseste, mai ales la carturari, sufletul viguros românesc de odinioara, fiind înlocuit cu un amestec dezgustator al celor mai învechite si triste idei cosmopolite. Aceasta schimbare s-a savârsit în gândul si simtirea multor Români de-ai nostri, mai ales ardeleni. Si nu numai în îngâmfatii „aristocrati” ardeleni care în 1917 erau în ajun de renegare totala, dar chiar si în cei ridicati din taranime. Chiar feciorii popii cutare nu mai stiu azi ce e ideea nationala, ei care nu de mult ar fi fost gata sa sfâsie pe profesorul ungur care le-ar fi smuls tricolorul ascuns în cuta hainei si adormeau leganati de ritmul poeziilor patriotice ascunse sub perna unui scolar sau încalziti de vraja vreunui capat de ziar de la Bucuresti, strabatut ca prin minune prin vagaunile Negoiului spre a le aduce cuvânt sfânt de evanghelie… de la Bucuresti!
Sa ni se ierte, asadar, într-un ceas de deziluzie un gând îngrijorat. N-am fi crezut niciodata, noi elevii de pe vremuri ai d-lui Sinczky Géza de la liceul unguresc din Sibiu, sau orice alt suflet de copil ori om în vârsta, ardelean, de-acu-s cincisprezece ani, ca va veni o zi când, împlinindu-ni-se visul care ne urmarea chinuitor mai ales de la 1913 încoace, sa trebuiasca sa pornim la discutii între noi, daca trebuie sa întronam pe acest pamânt Statul national român, România noastra vrajita, sau apoi Statul federal al popoarelor carpatine, româno-ungaro-sasesc si jidovesc.
Si ne e sufletul mohorât, în pragul celui de al doilea deceniu de existenta a României întregite, nu numai din pricina acestei melancolii a unei comparatii cu trecutul, dar mai ales din grija pentru viitor. Caci un cristal usor se sfarma. Dar cu anevoie se reface. Comoara ideii nationale care abia începuse a ne revarsa în vine puterile ei creatoare, se poate usor distruge. Demagogie, defaimare, inducere în eroare, filozofie moderna, renastere la „occidentalism”, dreptate umana, egalitate, toate acestea sunt arme care au doborât ideea nationala franceza, rusa si în buna parte chiar mondiala. Ele au si la noi, chiar si în literatura si filozofie (nu mai vorbim de Universitate!) misionari staruitori pentru înobilarea spirituala a „xenofobilor”.
Desi nu suntem un popor industrial, totusi nu ne putem socoti la adapostul unei puternice orientari politice de stânga, nu numai prin înselarea taranimii, dar si prin actiunea oraselor, aproape complet cucerite de dusmani si de elemente fara suflet românesc, departate de traditia noastra religioasa si culturala. E vântul vremii care vrea sa patrunda si la noi, înnecând adevarul primordial al vietii sociale: ideea religioasa si ideea nationala.
Minunea, care uimea o omenire întreaga, a pastrarii noastre îndârjite împotriva învecinatului foc de otravuri de la rasarit, minunea aceasta e primejduita. E posibil sa nu ne mai dea mult timp temei de mândrie. Ni se va spune ca, dupa o eroica împotrivire, vom fi sucombat si noi, intrând în rândul natiunilor tulburate de criza ideii nationale.
Aceste gânduri de viitor sunt un îndoit motiv pentru ardeleanul patriot (exista înca si de acestia) de a sta cu fruntea plecata în zorii noii decade. Motiv de îngrijorare si motiv de rusinare. Cum adica? Noi, Ardelenii, cei care pe vremuri pusesem dinamita statuii lui Arpad de pe Tâmpa, noi care tremuram de exaltare când ni se vorbea despre România, noi sa fim cei care sa aducem acest dar de recunostinta României, împingând-o în primejdii si cumpene pe care odinioara aproape nici nu le cunoscuse? Noi cei care am îndumnezeit ideea de neam, s-o subminam acum? Câti voinici moldoveni n-au intrat în pamânt pentru libertatea noastra, pentru ca astazi fruntasii politici ardeleni sa declare ca singura libertate pe care nu o vor admite o data cu capul, e aceea a apararii bietului Moldovean se sugrumarea Jidanului. Asa rasplateste Ardealul dezrobirea sa, înlantuindu-si fratii în cea mai dezgustatoare umilire si exploatare din partea strainului celuilalt?
În zilele acestea de amaraciune am vrea ca un lucru sa fie stiut: sunt înca Ardeleni (mai multi decât îi afiseaza reclama zilei) care se ridica pieptis împotriva acestor schimonosiri care uzurpa dreptul de a reprezenta sufletul ardelenesc! Si declaram cu hotarâre: ACESTA NU E SUFLETUL NOSTRU! Ceeace, venind în numele Ardealului, amaraste de ani de zile pe Românul patriot, falsifica adevarul istoric si cauta sa dezmosteneasca traditia patriotica, ideea nationala cât-decât stapâna pâna acum în politica si viata micii Românii – aceasta e ceva strain de sufletul ardelenesc adevarat!
Si sa se mai stie ca la noi în Ardeal nimeni, afara de politicienii fara suflet românesc întreg, nu bate toba mare a „unicei” pietre fundamentale a Unirii: adunarea de la Alba Iulia. Sa se stie ca nimeni mai mult decât noi Ardelenii nu suntem stingheriti si rusinati atunci când, pe drept cuvânt, trebuie sa se dea necontenit lectii de românism Ardelenilor din partidul francmason al national-taranistilor, amintindu-li-se mai ales obraznica ignorare constienta a sângelui fratesc al sutelor de mii de „bizantini” si „tigani” regateni încremeniti în brazda însângerata, cu pieptul sfarâmat pentru libertatea Ardealului, cu acel piept în care a zvâcnit cea mai curata inima de frate. Nimeni nu e mai rusinat decât noi Ardelenii de inima româneasca, atunci când trebuie sa denuntam lumii pe pretinsii oameni ai dreptatii atice, ca faptuitori al celui mai îndraznet fals: faimoasele „puncte” de la Alba-Iulia (cu judecarea, administrarea si guvernarea fiecarui „popor” dinauntrul Statului, în limba sa nationala, prin oameni din sânul sau, etc.). ardeleanul la Alba-Iulia n-a votat nimic, n-a stipulat conditii nici filozofii de ocazie, ci a facut un singur lucru: si-a strigat bucuria dezrobirii, a adus un sprijin moral biruintii armatei românesti: tot restul e fals! Poporul român a aclamat zi si noapte la Alba-Iulia „România Mare”, dar nu Statul polinational federal al cantoanelor româno-ungaro-sasesti si jidanesti! Si totusi aceasta conceptie – împrumutata de la filozofia sociala ungureasca de ultima ora, reprezentata prin Jászi Oscár cel cu „tratativele de la Arad” – a fost ghemuita prin frauda la baza caraghioaselor „puncte”. Nu cumva sa zica Wilson: „Mai, dar marginiti mai sunt Ardelenii”. Deci se nascura prin pretinsa votare puncte dupa puncte vizând autonomii locale, cantoane pe nationalitati, federatii nationale si pe deasupra o federatie plurinationala (natural, cu autonomia Ardealului si Consiliu Dirigent), iata idei neghioabe, pornite din cea mai trista ignorare a realitatilor sociale (a supremei realitati: Statul national), a caror acceptare Ardealul o reneaga.
Iar în apropiata zi a deziluziilor sufletelor românesti fata de „contributia Ardealului” (întrucât deziluzia nu ar fi suficient de vadita pâna acum) staruim din nou sa nu fie condamnata pentru aceste rataciri toata românimea ardeleana, cuvântul „Ardeal” sa nu se însoteasca de o rezonanta nesuferita sufletului acestuia românesc, gelos de patria lui. Ci Românul din „regat”, când va trece muntii în republica, în Ardeal, sa vina cu sufletul luminat: dedesubtul ramasitelor triste ale unor inimi românesti stinse, va gasi iarasi vechiul suflet românesc întreg. Sub scutul rânced al vechiturilor uscate care ne-au napadit în aceasta zi de iarna coplesitoare, nu vor creste viermii care sa ne scurme pieptul, cum viseaza toti dusmanii care nu contenesc a slavi zilele de azi, ci, daca mai e seva vitala în noi, bucuriile primaverii sunt aproape.
Ca sa se bucure de ele toti Românii si sa uite dezamagirile.

"Pământul Strămosesc" din 25 Decembrie 1928


AURUF ZUR TREUE!?
- „Apel la fidelitate” -

 

Mersul logic al lucrurilor ne-a scos la iveala, mai zilele trecute, un eveniment de mare importanta, în dovedirea, din nou, a celor sustinute de noi în repetite rânduri, relativ la coborârea tot mai vertiginoasa a societatii de azi în întunecimile ratacirii de la drumul vietii adevarate, spre tristele meleaguri ale „întelepciunii omenesti”.
Evenimentul e cu atât mai important cu cât el a luat fiinta în sânul unei populatii pe care nu prea stim din ce motiv ne-o prezinta unii Români ca fiind incontestabil superioara noua prin cultura spirituala: populatia saseasca din Ardeal.
Realitatea dezagregarii noastre morale, a Românilor, nu trebuie prea mult demonstrata pentru a face pe ai nostri sa capituleze recunoscând ca ne apropiem pe zi ce trece tot mai mult de punctul fatal al decadentei spirituale a unei natiuni. Pe drept cuvânt, în fata coruptiunii, care e pe cale de a ne consuma ultimele resturi de sanatate morala, în fata tabloului viu al dezagregarii morale a individului, a familiei si societatii noastre, dezagregare de care n-a scapat, în buna parte, nici ultimul punct al rezistentei noastre etice, Biserica, - în fata tuturor acestora, cei care mai au medievala mentalitate de a crede ca adevarata morala e cea strabuna, iar nu cea a lui blum si Margueritte, îsi pleaca fruntea si recunosc ca e negru orizontul neamului nostru. Dar totusi, pe nedrept, aproape toti acestia îsi împovarau sufletul si mai mult, gândindu-se ca nenorocirea aceasta pustieste numai neamul românesc, în vreme ce altele prospereaza, se întaresc, se agregheaza în timp ce noi ne dezagregam. Acestora noi totdeauna am încercat sa le aducem reconfortarea de a le spune ca problema aceasta, cea mai capitala problema de viata a omenirii actuale, exista în toate tarile, sub aspecte poate diferite, ca forma, dar în fond aceeasi. Omenirea pozitivista de azi, sau mai bine zis cu pretentii de pozitivism, si-a pierdut cârma morala. Azi nu se mai crede decât în carne si trup si în puterile subredei întelepciuni rationaliste omenesti. Adevarurile primite prin revelatie divina (singurele cârme care pot conduce la liman viata de aici), acestea stim cu totii bine ce valoare mai au în constiintele actuale, fie ele chiar ale unor mari prelati. Si aceasta situatie stapâneste pretutindeni în lume, doar masurile si culorile variaza.
Dovada despre care am spus mai sus ca ne-o aduce poporul sasesc din Transilvania, acest mândru „Kulturvolk” care adesea si-a închipuit a fi mai presus de ratacirile si prostiile rasei inferioare valahe, aceasta dovada e în legatura tocmai cu grava criza mai sus aratata. Iata despre ce este vorba.
Cei care au patruns dincolo de afisata unitate a taberelor minoritare, stiu ca, departe de a fi uniti, Sasii se afla în una din cele mai periculoase crize, nu atât nationale, cât morale: Biserica lor Evanghelica Luterana, nucleul vietii lor morale si nationale, sta în fata celei mai mari primejdii, masse întregi de sasi voind sa o paraseasca. Si sa o paraseasca nu spre a se alipi altei Biserici, spre a se repara ratacirea lui Luther, ci spre a parasi însusi crestinismul si orice Biserica si a se lasa cu sinceritate guvernati, pe fata, doar de libera cugetare care de mult îi stapâneste si pe ei ca si pe noi ceilalti crestini mai ortodocsi (dupa certificatul de nastere). E o vorba româneasca: „i se întâmpla omului dupa inima lui”. Situatiile false nu se mentin multa vreme, dedesubtul ascuns în constiinta omului sfârseste prin a înlatura aparenta mincinoasa si se da de gol, a respira liber. Iar inima oamenilor de azi numai la Biserica si la disciplina ei nu este. De rusine sau de frica, se mai ascunde înca adevarul si s-ar parea ca Cuvântul Sfânt guverneaza înca lumea. Dar iata ca nu este cu putinta a ascunde multa vreme inima noastra putreda. Adevarul sparge învelisul minciunii si ni se întâmpla „dupa inima noastra”. Caci ceea ce li s-a întâmplat Sasilor nu e un lucru nou (în Franta Statul ateu martirizeaza biserica înca de la sfârsitul veacului trecut, iar în prezent guvernul Poincaré fu pe cale de a cadea tocmai pentru ca a vrut sa mai îmblânzeasca aceasta persecutie pagâna) si nici lucru de care noi Românii, repetând purtarea fara inima a Sasilor fata de necazurile noastre, sa ne socotim scutiti prin oarecari înalte virtuti nationale exclusive. Ne vor ajunge si pe noi aceste zile, când inima noastra ratacita va apare în toata hidoasa ei realitate, pretinzând dreptul de a-si arata în voie tristu-i continut. De aceea împartasim cu sinceritate îngrijorarea acestor Sasi care, ne mai putând acoperi sub tacere, din vanitate nationala, nenorocirea lor, îsi ridica acum pe fata cuvântul lor deznadajduit de aparare împotriva Anticristului care-i submineaza.
Iata fapte si citate pentru a nu fi iarasi banuiti, fara temei, ca vedem toate lucrurile exagerate în rau.
Cel mai mare cotidian sasesc din tara, „Siebenürghisch-Deutsches Tageblatt” din Sibiu publica în fruntea numarului sau 16.601 din 2 Noiembrie 1928 un apel, semnat chiar de Episcopul Dr. Fr. Teutsch în numele Consistoriului Bisericii Evanghelice Luterane din România (se stie ca marea majoritate a Sasilor sunt de religie evanghelica). E miscator si profund dureros acest apel pentru o inima de crestin, începând de la deznadajduitul sau titlu „Anruf zur Treue”, adica „Apel la fidelitate”, un fel de chemare la ordine a poporului sasesc si pâna la ultima lui fraza: „Barbati ai Bisericii Evanghelice, aduceti-va aminte de juramântul pe care, cu mâna pe inima, l-ati depus la Confirmarea voastra, de a ramâne credinciosi Bisericii Evanghelice! Femei sase, care v-ati angajat în fata altarului sa nu parasiti pe barbatii vostri în zile de cumpana, ridicati-va voi glasul rugator, când barbatul sovaeste si readuceti-l la credinta iar copiii vostri va vor multumi si binecuvânta! Voua tuturor vi se adreseaza Apostolul când spune: „Nu lasati sa va copleseasca raul, ci stapâniti voi raul prin puterea binelui”…
Si daca am aratat mai sus care este motivul profund al acestei triste crize, atât de neasteptate pentru iremediabilii optimisti, sa aratam acum pe scurt din ce împrejurari normale a izbucnit, la suprafata, aceasta realitate.
O buna parte a Sasilor nemaivrând sa tolereze ca biserica sa fie principala autoritate conducatoare a poporului sasesc, s-a constituit înca de acum câtiva ani în asa zisul „Sachsenbund”, o asociatie de organizare nationala saseasca, având menirea sa reprezinte acest popor în actele sale de viata sociala. La început aceasta organizatie nu si-a afisat ostilitatea sa fata de biserica Evanghelica a carei suprematie dorea s-o înlocuiasca prin a sa. Conflictul însa nu întârzie a se da pe fata si a culminat cu Congresul popular sasesc tinut zilele trecute la Seica Mare, ale carui rezolutii au fost si ramân cu adevarat istorice, nu numai pentru trista istorie nationala a acestui popor care se stinge în dezagregare, dar si pentru istoria dezagregarii, acum în curs, a civilizatiei crestine. Si citam din apelul episcopal.
„Asa numitul Sachsenbund, întemeiat acu-s câtiva ani sub firma „pentru sprijinirea Bisericii si a Scolii” al carui program însa, care înca de la început ameninta cu parasirea Bisericii, facea vadit pentru oricine ca firma amintita nu era decât o masca dupa care sa se poata ascunde mai usor adevaratele sale intentii – si-a îndepartat acum si aceasta masca si, în Congresul sau tinut la 7 Octombrie la Seica Mare a tradat pe fata si fara sovaire Biserica si Scoala. Conform hotarârilor de la acest Congres, urmeaza sa se faca acum parasirea în masa a Bisericii, dupa care sa se încerce acapararea comunitatilor noastre împreuna cu toata averea lor, luându-ni-se totodata proprietatea casei si curtii parohiale, cât si a scolii si a celorlalte averi, apoi scolile confesionale sa fie parasite iar statul sa fie solicitat a înfiinta la Scolile sale clase paralele pentru copiii nostri”… „În istoria noastra avem înregistrate, pe lânga fapte înaltatoare si anumite triste manifestari de slabiciune si cadere – dat o nesocotire atât de fatisa si o atât de nestapânita provocare la necredinta, nu este cunoscuta în trecutul nostru”. „Consistoriul suprem nu poate trece sub tacere o asemenea uneltire si îsi îndreapta cuvântul rugator catre comunitati: sa nu se lase conduse prin discursuri ratacitoare la infidelitate fata de Biserica si neam. Faptul de a parasi biserica este o problema de constiinta”… „Iar atunci când cei înnebuniti îsi vor da seama unde au fost condusi, când însa nu vor mai putea sa beneficieze de tot ce i-a fost sprijin în viata aceasta, când nu va mai fi cine sa-l boteze si sa le dea sfânta cuminecatura si când nu va mai exista fratietate sociala si religioasa, când nu-si vor mai putea vedea îngropati mortii în cimitirul în care zac parintii si stramosii lor, - atunci acestia sa cheme în fata scaunului de judecator al lui Dumnezeu pe toti aceia carora vor avea sa le multumeasca faptul de a fi fost dusi în aceasta neînchipuita ratacire”…”Biserica noastra va lua doliu pentru fiecare dintre cei ce o vor parasi si va compatimi pe toti aceia care, pentru planuri pamântesti, vor sa urmeze cai pe care noi le socotim a fi corupte, dar Consistoriul suprem ramâne cu nadejdea ca furtuna de acum, pregatita cu atâta maiestrie, va frânge numai copacii care sunt goi înauntru”, - etc.
Toate cele de mai sus le-am citat dupa originalul nemtesc al acestei deznadajduite pastorale episcopesti a Consistoriului si Episcopului Bisericii Evanghelice din România.
Evenimentul acesta e si pentru noi Românii de cea mai mare însemnatate. Nu însemnatate politica, nici însemnatate de trufie nationala, ci trista însemnatate a prevestirii viitorului apropiat care pândeste întreaga biserica crestina si, cu ea, întreaga noastra civilizatie spiritualista si nobila, care e pe cale de completa scufundare.
Iata problema! Cea mai mare problema a zilelor noastre, adevarata fata a problemei sociale actuale, deoarece elementul moral a fost întotdeauna principala temelie a vietii si rosturilor noastre omenesti. Daca aceasta temelie se pierde, am pierdut totul; si dreptul la viata, si puterea de a birui prin propriile noastre puteri pe dusmanii care ne încalca si ne înjosesc, parând a fi sanctiunea divina a propriilor noastre rataciri. Evident, de toata aceasta nenorocire Jidanii nu sunt straini. Desi nu se gaseste vreun Jidan în framântarile Sasilor, acesta însa ca promotor si stimulent neobosit al spiritului vremii îsi are în nenorocirea saseasca actuala, la fel ca si în cea româneasca sau franceza, partea sa coplesitoare. Caci toate aceste scufundari nu sunt decât rodul acestui spirit al vremii stimulat de jidovism. Spiritul impietatii, al desconsiderarii poruncilor etice, al materialismului care ne stapâneste astazi pe toti: Jidani si antisemiti, Sasi si Valahi, laici si clerici!…
Iar solutia pentru a iesi din acest dezastru? Nu contestam ca exista desigur, dar constatam ca ar fi atât de simpla cum se mângâie unii a o crede. A reda lumii frâna si cârma morala, iar nu numaidecât o bucata de pâine mai mult si o economie materiala mai buna, iata calea de solutionare a acestei vitale probleme umane. Cu ce mijloace? Aceasta e chestiunea cea mai complicata, pe care o vom examina alta data.
Deocamdata sa mai amintim, spre încheiere, faptul ca asemenea istorice evenimente, ca cel de la 7 octombrie de la Seica Mare, trec aproape neobservate în lumea noastra! Cine nu cunoaste detaliile ultimelor evolutii tehnice germane si nu admira pretinsul progres al poporului german? Dar cui îi pasa de strigatul de deznadejde a unei Biserici germane? Ce-i pasa unei lumi întregi de moartea unei suparatoare discipline morale, de vreme ce betia satisfactiilor exclusiv materiale umple peste masura viata omului modern, coplesindu-i pâna la înabusire toate golurile lasate de o viata nobila care s-a stins.
Noi, cele câteva mumii de muzeu care ne încapatânam înca a înfrunta acest spirit al veacului ucigator de Dumnezeu, noi ne alaturam însa, macar pentru o clipa, îndurerati, lânga semenii nostri Sasi, asistând la agonia a tot ce au avut nobil în trecerea lor prin aceasta lume.
Si le dorim, ca si noua, o apropiata înviere morala.

"Pământul Strămosesc" din 15 Noembrie 1928


CARE ARDEAL?


Cu prilejul marilor demonstratii antisemite din ultimele zile, în legatura cu congresul studentesc de la Oradea – ca raspuns intolerabilei situatii în care am fost lasati sa ajungem de catre partidele politice, jidovimea oradeana îndraznind sa primeasca pe studentii români cu lovituri de cutit, focuri de revolver sau apoi cu apa fiarta si bande de birjari organizati pentru atac – ziarul „Patria” din Cluj a fost, afara de ziarele jidovesti, cel mai plin de rea credinta si perfidie dintre toate ziarele românesti, fata de studentii români. Cu gravitate si lacrimi în ochi, „Patria” anunta românimii într-un articol pe doua coloane, în pagina I a numarului de la 10 Decembrie ca Ardealul dezaproba. Ardealul e revoltat de faptele studentilor, vointa Ardealului e liniste si dragoste fara limite si conditii, ca Ardealul nu vrea sa comita greselile asupritorilor de ieri, ca Ardealul… Ardealul… mortii Ardealului…etc., etc.
Sa ne permita D-l Paukerow sau cine o fi amicul care cânta „jalea Ardealului” îngrozit de reactiunea nationala – sa ne îngaduie sa-l întrebam în numele carui Ardeal vorbeste dânsul? Care Ardeal suporta atât de blând înstrainarea patrimoniului national, pierderea oraselor, umilirea sentimentului românesc si batjocorirea crestinismului de catre stapânii oraselor, avutiilor si partidelor politice românesti: Jidanii? Care Ardeal aproba principiul „Patriei” de „libertate-egalitate-fraternitate” netarmurita, adica libertatea natiunii straine si dusmane de a ne cuceri centrele de avutii, de a ne degrada cultura si credinta si de a ne ataca la noi acasa – sau egalitatea cea mai fatarnica, corespunzând unei progresive dezmosteniri si alungari a Românilor din pozitiunile hotarâtoare ale vietii nationale – sau apoi fraternitatea cu ucigasul care ne-a înlantuit, jefuit si batjocorit, atacându-ne pentru ca îndraznim sa ne întrunim în orasele românesti unde el e stapânul exclusiv? Care Ardeal simte si vorbeste astfel? Glasul nostru al miilor de studenti ardeleni – da, da, ardeleni, iar nu grecotei ragateni si înca ardeleni(ce monstruozitate!) complet uniti sufleteste cu bizantinii, bulgaroii, gagautii si tiganii din „Vechiul Regat” si celelalte provincii – acest ardelenesc glas al nostru nu valoreaza nimic în coloritul opiniei Ardealului?
Am înteles: partidul Dv. e tot una cu Ardealul, glasul lui trebuie sa fie numaidecât „glasul Ardealului” (probabil tot atât de mult cât durerea Dv. e durerea Ardealului si a Neamului), iar mâine, când veti fi la guvern (caci, sa nu disperati, odata veti veni totusi) interesul de capatuiala al partidului va fi desigur egal cu interesul…”Ardealului”, interesul „Tarii”. Ma îmbogatesc eu peste noapte, se-mbogateste ”Ardealul”, se consolideaza…”Tara”! am înteles, înca mai de mult, manevra Dv. de autobalonare spre a parea ca în vastul Dv. pântece gol s-au îngramadit toate energiile si pulsatiile unui neam. E asa de simplu de înteles: de n-ati face asa, ce-ati mai avea de scris si vorbit în eforturile politice ale partidului? E vechea metoda a liberalilor, averescanilor si tuturor similarilor Dv. în momentele de conflict cu adevarata vointa a poporului.
Noi, n-avem nici-o pretentiune, afara de una.
Acestui „Ardeal” ultra-umanitarist si tolerant fara conditii, negator al primejdiei de moarte jidovesti – noi, rusinoasa exceptie, noi Ardelenii „huligani” si anti-autonomisti, amicii tiganilor munteni, grecoteilor bucuresteni si gagautilor moldoveni, îi dam o întâlnire dupa prima sa guvernare politica viitoare.
Se va vedea atunci daca NOUL ARDEAL – al nostru al scandalagiilor ragatenizati – care de 5 ani se încapatâneaza dârz de a nu se supune „Chemarilor” politice ale „VECHIULUI ARDEAL” (durere, atât de deosebite de chemarile sale curate de pe vremea Ungurilor) – se va vedea atunci daca acest nou Ardeal , scapat de infectia culturii iudeo-unguresti, mai tolereaza conceptiile denaturate ale celor educati în cafenelele si lojile francmasonice budapestane.
Noi asteptam, siguri pe noi si linistiti, aceasta întâlnire, acest glas al viitorului nu prea îndepartat.

"Pământul Strămosesc" din 15 Decembrie 1927


22 MAI


Ma întreb: oare sub ce zodie e sortit a se naste (sufleteste) si a trai legionarul? Ursitoarele acestei renasteri sufletesti în duh legionar, ce soarta vor fi trebuit sa harazeasca celui care a pornit astfel pe calea aceasta noua, unde cea dintâi datorie este uitarea de sine si daruirea totala pentru rascumpararea unui mai bun destin românesc?
În nici-un caz viata personala a unui legionar (nu cea de luptator) nu va fi strajuita de o zodie luminoasa, senina, plina de toate împlinirile si rodniciile. Iata aceasta frumoasa zi de Mai, de 22 Mai, atât de bogata în lumina, zi de sarbatoare a celei mai frumoase tinereti; va puteti închipui vraja acestei zile însotind pentru totdeauna o viata de legionar? Va puteti închipui un legionar pe al carui raboj sufletesc soarta sa fi înscris, cu rost de predestinare si de ursita, aceasta frumoasa zi de Mai?
Eu îmi pot închipui orice zodie strajuind viata unui legionar, afara doar de zodiile care harazesc omului o înradacinare adânca în fericirea acestei vieti, care-i aduc, coplesitoare, bogatia tuturor multumirilor si biruinta tuturor împlinirilor. Asa, de pilda, îmi închipui foarte bine un legionar al carui destin a fost ursit în zodia vreunei zile cenusii de iarna, a vreunei zile de crivat în care toate singuratatile si nelinistile se strâng în stoluri nesfârsite, ori apoi în zodia vreunei zile de toamna din care tot norocul a plecat odata cu berzele… Dar o zi de Mai si înca o zi ca cea de azi, 22 Mai, plina de soare si de fericite împliniri, zi al carei nume, scris aici pe hârtie, nu e el însusi decât un vesel zâmbet de bucoavna – o asemenea zi, cu ursita ei de lumina si bucurie, iata nu vrea, nu poate sa vegheze asupra vietii unui legionar. Soarta se vede ca nu vrea sa îngaduie o împacare între destinul tragic al unei generatii si bucuria unei vieti împlinite. Se vede ca se teme biata soarta de slabiciunea oamenilor, de tradarea lor, de nesocotirea marilor datorii din pricina marilor bucurii. Si, e bine poate, ca-si ia destinul precautiunile lui, prin aceste jocuri cu zodiile si ursitele.
Închisorile noastre, prigoanele noastre, mormintele noastre tinere! Ursitoarele au trebuit sa ni le harazeasca! De aceea, le vom avea si în viitor, pâna în ziua biruintei pe care, totusi, nu toti o vom vedea. Caci asa a vrut si Dumnezeu; germenul unei înnoiri sa nu poata creste decât din moarte, din suferinta. „Trebuie sa plateasca cineva, cu suferinta, pacatele care s-au prabusit peste neam, trebuie sa rascumpere cineva prin durere mântuirea de mâine (nu pentru vreun dor de razbunare al lui Dumnezeu, ci, poate, pentru a-i dovedi, astfel, ca mai este rodnicie sufleteasca într-o lume condamnata). Nici Mântuitorul n-a putut birui fara suferinta si jertfa; sa constatam faptul, fara a mai scruta pricinile. Cum va putea oare birui legionarul cu o viata în care el n-ar cunoaste decât zile senine, cum ar putea el birui cu o viata zamislita în zodie cu noroc si de netulburata multumire personala?
Nu vom ascunde ca ne doare aceasta sfâsiere a pornirilor noastre spre toate împlinirile vietii, aceasta îngropare a unei vieti în plina floare. Desigur, satisfactiile de constiinta ne sunt mai mari atunci când stim ca prin aceasta abdicare ne-am împlinit o datorie de onoare si de caritate pentru aproapele nostru, ca am croit un drum larg pentru viitorul mai bun al neamului nostru. Totusi ranile lasate în noi de vrajmasiile sortii, ramân vesnic vii. Daca n-am simti durerea acestor rani atunci ce valoare, ce existenta vie ar mai avea jertfa noastra? O primim bucuros, dar îi simtim si povara în toata greutatea ei. Mântuitorul însusi, primind cu seninatate moartea pe Cruce, nu s-a putut smulge durerii si se plângea lui Dumnezeu, în ceasul cel mai greu, întrebându-l pentru ce l-a parasit.
Simtirea vie a durerilor noastre si chiar marturisirea lor, nu întuneca onoarea unui legionar. Dimpotriva, face vadita trairea vie si eroica a jertfei legionare. Sa nu ne ascundem nici-o durere, cel putin noua însine. Cu sinceritate, sa marturisim ca ne-am fi dorit alaturati ursitei luminoase pe care o sarbatoreste aceasta frumoasa zi de mai. Si, daca am fi vrut, am fi putut poate totusi sa o avem chiar împotriva îndemnului sortii, lepadându-ne de chemarea noastra. Dar am primit povara acestei sorti fara revolta, cu durere dar si cu elan si înaltare. Ca sa se poata bucura, dupa noi, altii, un întreg popor de seninul unei sorti mai bune.
Si astfel, iata, privim cum ursita ne rapeste tot ce putea sa ne fie înclestare deplina cu viata, plinatate de rod si fericire, privim cum, în câteva zile, ursita aceasta vrajmasa va fi desavârsit risipirea atâtor asteptari trecute prin firul atâtor ani.
Ramânem într-o tinerete fara primavara, fata-n fata cu moartea, dezradacinati din rânduiala si bucuria personala. Dar totusi acest pustiu din sufletul legionar se populeaza pe încetul cu o alta lume, a trairii eroice, cu dragoste de lupta si de camarazi, cu voluptatea jertfei. Iar bucuria biruintii ne va fi cu atât mai mare cu cât vom simti mai adânc cât de scump am platit-o, cu cât vom simti mai adânc cât de dragi ne-au fost dorurile si plinirile zadarnic asteptate.
22 Mai 1929

Articol nepublicat, scos dintr'un fund de săltar. Poartă data de 22 Mai 1929. Il public acum, deoarece mă simt si astăzi tot atât de legat de mănunchiul de gânduri cuprinse în aceste pagini (scrise, poate, cu o oarecare stângăcie, fiind mărturisiri prea subiective). Il mai public si în semn de dragoste pentru trei scumpi camarazi ai nostri, cari au simtit mai mult decât noi toti durerile desrădăcinării din propria ta viată, spre a te da unui destin înăltătoar dar cumplit. (Ion Mota)


RĂSPUNS?
(La invitatia d-lui Prof. G. Bogdan-Duică)

 

În ziarul ”Natiunea” din Cluj (numarul din 14 Decembrie) D-l Prof. Gh. Bogdan- Duica, într-un prim articol care ne-a surprins de altfel foarte placut prin curajul si franchetea cu care trateaza chestiunea jidoveasca (ne-a surprins nu pentru ca din partea D-sale ar fi surprinzator asa ceva, ci pentru ca mai rar am pomenit ca o gazeta de partid, a zilelor de azi, sa-si permita luxul unor asemenea adevaruri) – invita, pe unul macar dintre studenti, sa-i recite formula studenteasca solutionatoare a problemei jidovesti, formula care sa tina seama de „toate consideratiile pe care le cere o solutie posibila în momentul de fata a istoriei noastre”. D.l profesor îsi arata îndoiala ca ar exista vreun student „devastator” capabil de a-i raspunde în mod satisfacator si, indirect, reproseaza studentimii ca de ce, atunci când n-are un program si o tinta precisa reala „practica”, încearca prin actele ei necugetate rabdarea Universitatilor si face dificultati guvernului care nu poate sa mai lase „pe mâinile copiilor chestiunile care determina situatia si înaintarea tarii”. (Acestei ultime învinuiri îi raspundem pe loc, caci e simplu raspunsul: cine pune guvernul sa nu se ocupe absolut de loc de aceasta problema, lasând ca doar „copiii” sa-i poarte toata sarcina? Guvernul si partidele sa binevoiasca a începe prin a nu-si mai admite propria lor atitudine de negare a primejdiei acesteia, înainte de a ne interzice noua „copiilor” sa ne ocupam de ea; caci, daca si „copiii” ar da uitarii aceasta cumplita realitate, cum îi îndeamna partidele, cine ar mai protesta, fie chiar si nebuneste, împotriva pericolului „de moarte” definit de Conta?)
Îmi voi permite sa raspund, în legatura cu întrebarea D-lui profesor, urmatoarele:
1. Ce atitudine ar trebui sa aiba studentimea în cazul când nu ar dispune de formula ceruta de D-l profesor;
2. Recitarea formulei noastre (caci avem o „formula practica”, buna sau rea, dar în orice caz cea mai buna din câte ni s-au propus).
1. Înainte de a raspunde direct invitatiei de a expune formula noastra, a studentilor demonstranti, îmi voi permite sa marturisesc ca noi credem ca avem dreptul, si datoria, de a ne ocupa (asa cum capetele noastre ne ajuta), de aceasta problema (asupra careia capetele „selecte” si „mature” tac, de nu fac si mai rau) – chiar daca n-am dispune de formula „practica”, despre care e vorba. Inima sincer devotata patriei, sufletul nostru gata în orice clipa sa renunte la comoditatile si chiar la viata pamânteasca, pentru durerea tarii pe care o purtam, real si chinuitor, în pieptul nostru tânar, într-un cuvânt desavârsita curatenie a sufletului îmbinata cu durerea si revolta pentru tara pustiita de dusman – socotim ca ne da, chiar si numai ea singura, dreptul de a ne misca, mânati de bunul simt si de celelalte daruri sufletesti înnascute în orice om normal si Român sanatos la suflet. Care a fost în definitiv solidul sistem, planul de solutii practice, al lui Iancu, atunci când a mers sa dezlantuie o revolutie dinainte sortita a fi înfrânta? Care a fost ratiunea practica a juramântului de razbunare al lui Horia? Noi, daca de fapt avem un sistem „stiintific” bazat pe „principii sanatoase”, de solutionare a problemei (cum vom arata mai jos ca socotim a avea), ei bine, îl acceptam si vom cauta sa-l realizam pe cai legale. Dar de-ar fi sa nu-l avem, sau de am vedea cândva ca e irealizabil, nu ne socotim datori a renunta la pulsatia sfânta din inima noastra. Vom coborî mai jos pe scara pretentiilor politice momentane, vom face mai mult loc sufletului, care în simtamintele sale spontane, dezinteresate si nealterate, contine cele mai mari adevaruri si solutii (cum au dovedit-o cele de mai sus), dar pe dusman nu-l vom lasa sa lucreze în voia lui. Fie chiar stupida, idioata, nebuna, dusmanul va simti însa izbitura noastra! Caci în definitiv, când mintea nu te ajuta la aflarea unei solutii specifice (mintea „luminata” a celor ce tac), ne ramâne totusi o baza solida de orientare generala a actelor vietii (o solutie posibila în orice moment al istoriei, caci, în orice moment al ei, viata e stapânita de forta si legile lui Dumnezeu). Aceasta solutie generala este conformarea noastra la adevarurile eterne, crestine, la învatatura lui Isus pe care noi o întelegem astfel (învatatura sintetizata mai ales în minunea cereasca a Învierii). Oricât de puternic ar fi satana, atunci când îl combati cu jertfirea chiar a propriei vieti, intervine atotputernicia cereasca si te face biruitor.
Ne veti spune ca nu se gaseste o solutie practica actuala? Pentru ca este primejdie de razboi dinspre Rusia si Ungaria, sau apoi Liga Natiunilor s-ar opune? Dar sunt acestea motive de renuntare la viata (caci nesolutionarea problemei jidovesti e egala cu moartea), când nimic nu ne garanteaza ca în viitor presiunea externa va fi mai mica? Noi asa ceva nu admitem. Chiar fara perspective clare, fara sistem de solutii imediat vizibile (daca ar fi sa fie asa), noi vom merge totusi înainte. Vom urca Golgota, oricât de grozava ar fi, vom cauta sa urcam întregul Neam pe Ea, siguri fiind (caci credinta ne e neclintita) ca vom învia, biruind desavârsit, chiar de-ar fi sa „murim”. Caci de nu va fi asa, n-a avut rost învierea lui Isus, de nu va fi asa, însemneaza ca cerul e gol de atotputernica forta divina.
Astfel atitudinea studentimii, chiar daca studentii n-ar putea raspunde invitatiei D-lui profesor, chiar de n-ar vedea nici studentimea clar în viitor nimic afara de fulgeratoarea porunca a sângelui revoltat si a sufletului dornic de eliberare – aceasta atitudine nu poate fi decât lupta pâna la moarte contra dusmanului, nu poate fi decât luarea crucii noastre spre a merge pe caile de lupta si jertfa pentru apararea nevinovatei multimi nenorocite.
Dar, credem, avem o solutie „practica”, „posibila”, alta decât cea extrema de mai sus (care de altfel e si ea „posibila” – o garantam noi – si rodnica – ne-o garanteaza credinta noastra). Aceasta solutie este: NUMERUS CLAUSUS.
Formula aceasta (natural tranzitorie, pâna când vor veni vremurile realizarii adevaratei solutii: NUMERUS NULLUS) era si este cum nu se poate mai practica: ea curma o buna parte a primejdiei (aplicându-se si studentilor cu diplome straine, cu ocazia echivalarii) si, introdusa pâna acum în mai multe State, are chiar enormul merit „practic” de a fi fost (oricât e de necrezut) declarata legala de catre Liga Natiunilor, adica conforma cu clauza minoritatilor din tratatele de pace (cu ocazia procesului intentat Ungariei de catre o organizatie mondiala jidaneasca). Defunctul Ion Bratianu ne-a spus: „dovediti-mi ca exista în vreo tara aceasta masura, si o introduc si eu”. Dovada i s-a facut, dar fara alt rezultat decât acela, constatat zilele trecute, de a-i fi dat chiar noi guvernului, prin dovezile noastre, o arma politica pentru atragerea simpatiilor jidovesti (D-l I. G. Duca de la Camera, raspunzând lui Filderman: „Trebuie sa recunosti, D-le Filderman, ca desi studentii cer de 5 ani numerus clausus, totusi noi, cu toate ca avem exemplul multor tari unde el e introdus, refuzam constant asemenea pretentii). Daca si aceasta masura, conforma clauzei minoritatilor (care prevedea beneficierea minoritarilor, din sumele bugetare, în mod proportional cu numarul lor), e nepractica, grozava, atunci însemneaza ca teama si lasitatea conducatorilor nostri de tara e atât de mare încât în zadar mai cautam sa ne întelegem.
Dar „numerus clausus” nu e o solutie decât pentru Universitati. Care ne este solutia pentru întreaga problema jidoveasca? Deocamdata, proportionalitatea, adica o serie de masuri preparatorii si tranzitorii, pentru a limita stapânirea vrajmasa, si a o reduce, pregatind în acelasi timp o purificare totala ulterioara. Toate acestea printr-o guvernare curajoasa, care sa aiba macar o parte din curajul, dovedit de atâtia altii, de a înfrunta chiar Liga de la Geneva (amintiti-va atitudinea, dovedita a fi foarte practica, a lui Mussolini, fata de Liga Natiunilor, cu ocazia ocuparii insulei Corfu),
Iata, domnule profesor, solutiile noastre, practice, imediate, aplicabile în momentul prezent al istoriei. Nu vor fi ele destul de erudite, vor fi având si alte metehne? Sa ne permiteti sa raspundem ca, în orice caz, solutia si cugetarea noastra e cea mai buna din câte s-au propus. Posesorii unei solutii mai bune, de ce le tin secrete si n-au discutat niciodata în contradictoriu cu noi acest program? De ce n-au rasturnat tezele sustinute de noi si n-au venit sa ne convinga de adevarul mai superior al cugetarii si solutiilor tainic pastrate în arhivele lor? Suntem gata oricând sa intervenim, sa staruim, pentru o mare Conferinta a somitatilor românesti, în care sa se discute stiintific si real aceasta problema atât de copilaresc negata de politicieni pâna acum (negatie care, natural, nu ne prea convinge). Sa fixam de comun acord doctrina cea mai buna, solutiile cele mai întelepte, sa ne ocupam cu totii de ceeace stapâneste azi atât de profund sufletul tinerimii românesti, caci orice i se poate obiecta acestei tinerimi, afara de cea mai curata simtire româneasca si de cel mai nobil suflet care-l face gata de a jertfi orice pentru Dumnezeu, în care crede cu sinceritate si pentru o Patrie iubita fanatic.
Suntem, oricum, o forta, domnule profesor. O simtim profund în noi, în aceasta impulsiune de descatusare pamânteasca înstapânita în inima noastra, si care ne împinge la actiune, la înfruntarea oricaror dureri si jertfe, fara nici-un interes personal. Nu e oare un pacat revoltator sa se ia în bataie de joc acest suflet al nostru, nu e oare util si bine sa fie folosita forta noastra? Ce bine ar face profesorii daca n-ar râde de noi, si de tot ce spunem, ci ne-ar întelege, si ne-ar ajuta chiar. Noi suntem foarte dispusi sa suspendam „miscarea” noastra pe timpul unor asemenea mari discutiuni, a unei mari Conferinte nationale de studiere a problemei si, de vom fi convinsi ca e o alta cale mai buna, vom schimba imediat, neîndemnati de nimeni, directia eforturilor noastre (care de altfel trebuie sa stiti ca nici în prezent nu e orientata spre pregatirea „solutiilor de Oradea si de Cluj”, acestea fiind niste simple revolte spontane, ale unor suflete prea apasate – ci spre ceva mai fundamental si mai „practic”, dupa cum am precizat mai sus).
Caci, în orice caz, e nedrept sa ni se faca noua vina din faptul ca, într-o problema universal recunoscuta ca foarte grava, noi am adoptat doar solutiile gasite în vileag, iar nu pe cele ascunse în taina creerului celor ce, în loc de a ne da ei, clar si pe fata, solutii crezute de dânsii mai bune, sau în loc de a combate temeinic pe cele existente, ne cearta pentru a nu fi inventat noi ceva mai superior decât solutiile pe care dânsii nici nu le poseda.

Post scriptum. Un nou articol, în continuare, al d-lui prof. G. Bogdan-Duica, aparut în „Natiunea” de la 21 Decembrie, ne da ocazia de a mai raspunde, cu acelasi scop de a ne lamuri, urmatoarele:
D-l profesor afirma ca studentul nu poate avea o opinie politica, nu poate distinge ce e bine si ce e sanatos, înainte de a-si fi terminat studiile universitare. Deci „înapoi la studii”, iar nu la „barbarii… semi-barbarii… furii… copilarii… rusini…”. Noi socotim inacceptabila o asemenea pretentiune. Atât istoria lucrurilor folositoare din viata popoarelor, cât si mintea noastra oricât de necoapta, ne dovedesc cu belsug ca studentul (care de altfel în majoritatea cazurilor primeste azi în Universitate o cultura pur tehnica, de specialitate, iar opiniile sociale si filozofice si le formeaza prin studii si meditari personale, în afara de Universitate) este apt, daca nu de a crea noi doctrine politice, dar de a releva, în zilele de încalcare a celor mai simple si evidente adevaruri, ceeace izbeste brutal bunul simt si sufletul sau. Noi nu putem renunta sa mai simtim si sa mai judecam înainte de a fi doctori în chimie, medicina, drept sau chiar si filozofie. Pentru a judeca valoarea morala a faptei D-lui profesor Emil Hatieganu, a D-lui prof. M. Djuvara, sau a D-lui prof. Gh. Leon, primii fiind autori ai nenorocirii Românilor din Maramures, cestalalt coautor al nenorocirii Motilor, însa natural cu totii, ca si multi alti educatori ai nostri dintre care unii trag în noi si cu revolverul) „personalitati universitare purtatoare ale idealului Universitatii” – pentru a judeca asemenea fapte sau toate reactiile ultraevidente ale zilelor nenorocite de azi, nu ne trebuie numaidecât diploma cu grele peceti a unui doctorat de specialitate. Ce prealabile studii universitare îmi trebuie de pilda mie, student al Universitatii din Grenoble, pentru a fi îngrijorat de viitorul generatiei mele si a Neamului, când vad ca la acea Universitate (la care eram în total 5 Români, dintre care numai 2 bursieri) erau, în 1926, 36 Jidani „români” bursieri, numai la Scoala Politehnica, iar cu cei nebursieri si cu cei de la celelalte facultati, Jidanii din România erau peste 100 fata de noi 5! De ce ne interziceti, domnule Profesor, sa ne îngrijoram si sa judecam aceste realitati ultraevidente, iar atunci când vedem ca nu numai inactiunea ci direct actiunea tradatoare a conducatorilor nostri care, nesiliti decât de interesul lor, creeaza asemenea situatiuni îngrozitoare – de ce ne cereti sa nu actionam numai din motivul ca nu avem înca diplome?
Evident, nu întelegem nici noi sa actionam preparând spargeri de geamuri, ci continuând o lupta cu mult mai vasta, începuta însa de mult de catre personalitati mature pe baza de vechi doctrine. Chestiunea „barbariilor” totale sau „semi”, noi o consideram ca o simpla revolta a unor suflete prea oprimate, revolta ca toate revoltele din istorie: fenomen natural, nepregatit decât de nedreptatile care l-au provocat (nu nedreptatile momentului, ci lunga serie de infamii si crime contra Neamului, ascunse sub haine legale si impuse „massei de scandalagii”). Nu aceste „rusini” cum ziceti (dar ce-ar zice revoltatul Tudor sau Iancu, azi slavit?) sunt tinta si solutiile noastre cât timp avem nadejdi mai bune. Ci avem alte tinte si solutii, aratate mai sus. Iar pentru rusinea cauzata Universitatii, de a ne fi revoltat vreodata, cerem iertare „personalitatilor universitare purtatoare”, citate mai sus, dar le marturisim: nu mai întelegem, noi studentii, compromitem oare Universitatea româneasca?
2. D-l profesor, pe lânga interzicerea de a avea studentii pretentiuni de judecata, deciziune si actiune politica, înainte de a fi terminat lectiile – ne aminteste însa în treacat adevarata solutie pe care ni-o propune d-sa: „dezvoltarea economica si culturala a poporului” spre a scapa de jidani, iar pentru aceasta, ca mijloc de realizare: studentii sa se margineasca a face „cultura în Universitate”. Ei bine, nu! Aceasta teorie a solutionarii problemei jidovesti pe cale de concurenta economica, a asanarii culturale pe cale de simpla cultura în Universitate, noi o respingem ca absolut insuficienta. Dovezi: 50 de ani de astfel de actiune nationala liberala care n-a împiedicat totusi cucerirea tarii de catre Jidanii care în 1880 nu detineau înca aproape nimic. În concluzie, noi socotim ca trebuie masuri de Stat, de guvernamânt, de forta publica, pentru a începe extirparea unui rau caruia fortele particulare (concurenta, initiativa) nu-i pot rezista.
3. Misiunea „deosebita” a tinerimii universitare clujene, pe care am avut onoarea de a o prezida si eu vreme de un an (an „de lupta”, cum zicem noi) socotim ca se va împlini – „dovedind ca este un adaus de pret la fortele morale si intelectuale ale natiunii” – urmând, consecventa, calea crezului de la 10 Decembrie 1922 (rugam a nu-l readuce iarasi la revoltele caracterizate de noi mai sus) si sporind astfel fortele Neamului sau care, în drum spre pieire, cere energii, caractere si sacrificii de la toti fiii sai (inclusiv si „deosebit” de la Ardeleni, daca acestora într-adevar li s-ar cere „dovada” pretinsa de D-l profesor).

"Pământul Strămosesc" din 1 Ianuarie 1928

 

ÎN LEGĂTURĂ CU NOUA L.A.N.

PREA TE PRIPESTI D-LE TĂTĂRĂSCU!?

 

Ziarele ne-au adus la cunostinta ca în memorabila seara de 4 Aug. 1928 s-a înfiintat ceva (în localul Sigurantei Generale a Statului, adaugam noi) sub rafinata presedintie a D-lui Tatarascu. Ce s-a înfiintat? Nici mai mult nici mai putin decât noua L.A.N., adica „Liga Apararii Nationale si Sociale”.
Repetam, pentru a risipi nedumerirea cetitorului: în seara de 4 August, patronul Sigurantei Generale a Statului nu stiu cum facu dar se pomeni în posesiunea unei mari inspiratii si anume ca natiunea româneasca are nevoie urgenta de o Liga care s-o apere de o mare primejdie sociala ivita la orizont. Imediat, în aceeasi seara de vacanta, adeptii respectivi ai noului maestru tinura congres iar a doua zi presa ne punea în fata faptului împlinit. Scopul acestei Ligi a Apararii Nationale este întreit:
1. Apararea populatiunii împotriva agresiunilor aero-chimice;
2. Organizarea de arcasii (deci si arcasii!) a tinerilor socotiti merituosi în noua Liga;
3. Colonizari la frontiera.
Deci un amestec de gaze axfixiante, arcasii de-ale Sigurantei si colonizari la frontiera, iata întreitul scop unitar de aparare nationala a Ligii Tatarascu.
Scopul copilaresc al noii înjghebari sare în ochi. D-l Tatarascu crede ca trece neobservat, iar opinia publica va înghiti hapul anesteziant. Evident, daca toti politistii nostri ar fi sa aiba un spirit atât de greoi cum a dovedit de astadata a avea Seful, daca articulatiile mecanismului spiritual ar fi sa fie la toti agentii nostri de siguranta atât de reumatice cum, macar în acest caz, s-a aratat a avea d- „ministru” – atunci si-ar putea lua ramas bun D-l Romulus Voinescu de la reputatia D-sale de sef al uneia din cele mai perfectionate (se zice) ramuri a administratiei statului.
Într-adevar, de Liga cu arcasii avea oare nevoie natiunea noastra spre a o apara de gazele axfixiante? De ce numaidecât sa ne aparam contra atacurilor cu gaze organizând arcasii? Arcasiile sunt ceva atât de putin modern, si deci foarte suspect la D-l Tatarascu, om de ultim moda. Obositul profil de la Capsa, sef de arcasii! Hotarât, D-l Tatarascu are spirit si putere de sacrificiu a celor mai scumpe reputatii ale D-sale. În folosul unui scop superior.
Dar ce scop superior l-a determinat pe omul nostru sa îmbrace itarii, bundita si sa ia în mâna-i alba ghioaga de Capitan de arcasi spre a porni contra gazelor? Am amintit mai sus despre nu stiu ce anesteziant, leac adormitor. Ei bine acesta e cuvântul care lumineaza întunecimile noului fascism ministerial. Si anume: dupa ce, datorita pacatelor si blestemului care pare pluti înca asupra acestui neam, miscarea nationala, singura înjghebare politica de care se temea partidul liberal, singura înjghebare politica pe care n-ar fi putut-o arunca dupa usa nici un fel de anumita protectiune, dupa ce deci, acu-i un an si mai bine, miscarea nationala antisemita o lua razna spre prapastie, d- Tatarascu avu, cu siguranta, cea mai fericita si usoara zi a vietii sale politice. De îndata ce vazu caruta Ligii veritabile iesind pe drumul drept pe care înainta cu putere spre baionetele tremuratoare ale domnului în chestiune, si apucând-o costis spre abis, dânsul, punând în aplicare calitati foarte putin politiste, închise dosarul L.A.N.C.-ului de la Siguranta si îl clasa în arhiva: „Miscarea nationala a pierit”, conchidea probabil raportul final, atragându-si de buna seama gloria acestei mari victorii a românismului.
Si apoi, cu frica omului care se teme sa nu i se trezeasca mortul pe care abia izbutise sa-l rapuna, dânsul refuza sa se mai uite în prapastie spre a vedea ce s-a mai ales cu noi, cu miscarea, cu Liga? Se încapatâna în a sustine ca s-a terminat cu nebunia anilor trecuti, ca nu învie mortii. Obosise bietul om si avea nevoie de pace. Voia sa fie convins definitiv ca miscarea nationala antisemita a pierit pentru totdeauna. Mai ramasese doar un lucru spre a îndeplini ultimul act al acestei lichidari: trebuia stearsa din mintea oamenilor chiar si amintirea despre o anumita Liga a Apararii Nationale care traise pe vremuri facând antisemitism. Trebuia, mai bune zis, camuflat mormântul ei, pentru ca o dureroasa reculegere în fata lui sa nu mai poata veni sa tulbure simtamintele atât de curioase ale oamenilor. Caci adesea dintr-un fleac, dintr-o vaga scânteie se aduce aminte, se reaprind focuri mistuitoare, mai mari poate decât cel dintâi. Trebuia deci stearsa fara întârziere, din inima Românilor, si ultima amintire, ultima legatura cu nebuna miscare nationala rapusa. Si de aceea, confundând miscarea nationala cu L.A.N.C. D-l Tatarascu hotarî sa faca el o Liga a Apararii Nationale, cu înfatisare la fel cu cealalta având chiar si arcasii, pentru ca amintirea despre vechea Liga, despre miscarea antisemita, sa se risipeasca în întregime, dupa ce mai întâi va fi trecut prin confuzia creata de existenta a tot felul de Ligi ale Apararii Nationale. Nu va mai sti biata lume ce sa mai creada cu atâtea ligi (îsi zicea D-l Tatarascu) cu atâtea arcasii, unele antisemite, altele contra gazelor, ba mâine se va mai întemeia poate, desigur tot la Siguranta si o Liga a Apararii Nationale împotriva mustei columbace, o alta împotriva stupefiantelor sau a frigurilor de balta, evident fiecare cu arcasiile ei. Si astfel din aceasta amestecatura de Ligi, arcasii, de nuclee de Aparare Nationala, va izvorî o confuzie si o uitare generala a tuturor „Ligilor”: iata planul.
Cititorul sa ne ierte daca îl facem sa-si piarda timpul cu analiza unor asemenea combinatii ridicole si de o caraghioasa pretentie de înalt simt politic. Vina e a inventatorului din memorabila zi de 4 August.
Si, nu ne-am fi ocupat de acest complot de la Interne daca în tendinta lui de a lovi, cu oricâta neghiobie, în L.A.N.C., n-am fi descoperit nu intentia de a lovi în Liga actuala a D-lui Cuza, ci intentia de a izbi în întreaga miscare nationala.
Acum, pe deasupra întregii tesaturi a presedintelui suprem al noii L.A.N., care e atât de zorit sa stearga complet din amintirea Românilor orice aducere aminte despre vre-o „miscare nationala” a anilor trecuti – ne întrebam, spre încheiere: de ce oare D-l Tatarascu, si cu el evident toti politicianii, se teme atât de mult de simpla MEMORIE, de simpla aducere aminte a oamenilor, în legatura cu L.A.N.C. si miscarea nationala? Ce stafii vei fi vazut oare D-ta în simpla amintire a unor bieti Români? Si apoi, admitând ca „Liga Tatarascu” ar izbuti sa stearga orice aducere amonte despre o miscare antisemita pe care s-o admitem apusa, crede oare D-l Tatarascu ca acel Român care risca a se reaprinde atât de usor la o simpla aducere aminte despre un trecut drag, acela n-are sa se reaprinda în fata faptelor zilnice si viitoare prin care monstrul rosu al Izraelului provoaca zilnic demnitatea si pune zilnic în cumpana grija de viitor a Românului? Nu-ti dai seama, D-le Tatarascu, de nonsensul situatiei D-tale când, cu o mâna cauti sa sufoci orice urma de antisemitism românesc, iar cu alta, fortat de împrejurari, si de altfel fara vreo intentie de antisemitism, dezvalui Românilor uneltirile actuale ale „contilor” Jidani din strainatate împotriva Tronului si patriei românesti?
Prea te-ai pripit D-le Tatarascu cu L.A.N. si cu arcasiile de la Siguranta Generala! Ai o singura scuza; frica de miscarea nationala. Încolo, toata tesatura nu e decât confuzie, copilarie si, ceeace pentru D-ta e mai grav: naivitatea politica si ridicol politienesc.
"Pământul Strămosesc" din 15 August 1928

- C O N T I N U A R E -

/ / /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE