Prima editie a acestei lucrãri a apãrut în Editura "Totul Pentru Tarã", 2 Aprilie 1936, Sibiu

ION MOTA: V I A T A   S I   O P E R A37

M O T A,

Neamului acestuia nu i-au fost deajuns nici scrisul tau, nici suferintele tale la care a privit nepasator timp de 14 ani.
   Acum ai vrut sa-i faci dovada suprema: sa-ti versi propriul sânge – sângele tau slabit de lovituri, de închisori si de prigoane, într-o tara în care tineretea ta toata a avut parte numai de ele si în care ai fost tratat permanent ca turburator al ordinei publice si ca atentator la siguranta Statului român.
   Si l-ai dat. L-ai dat într-un chip cutremurator. Noi stam în genunchi si-ti sarutam fruntea ta de viteaz si de mucenic.
Neamului, care nu te-a crezut, îi trimitem acum din nou scrisul tau, sfintit de data aceasta cu jertfa propriului tau sânge.
   Daca nici acum nu va întelege suntem gata, pâna la cel din urma, pentru jertfa suprema în slujba credintei legionare.
   Fii dar sigur si dormi linistit Mota, - legionarii vor birui.
   Corneliu
   Bucuresti 31 Ianuarie 1937

ION I. MOTA
Schita biograficã

 

Ion I. Mota s-a nascut la 5 iulie 1902 la Orastie, micul oras românesc din Hunedoara, asezat la mica departare de Sarmisegetuza si Gradistea, cele doua cetati ce amintesc, una de eroismul dac, cealalta de maretia romana si care a devenit atât de cunoscut prin lupta tineretului activist ardelean în timpul Ungurilor si prin foile populare: „Libertatea”, „Foaie Interesanta” si „Foaia Plugarului”.
   Ion Mota este fiul protopopului I. Mota, conducatorul acestor foi si unul dintre fruntasii românilor ardeleni în lupta lor de dezrobire nationala, iar mama sa Maria, nascuta Damian, este fiica preotului Nicolae Damian din Balse-Hunedoara. Bunicul lui I. I. Mota, dupa tata, era preot în satul Nojac, tot din judetul Hunedoara. El se numea tot Ion si a fost un pasionat cititor de slova româneasca si luptator aprig pentru drepturile poporului sau împilat. Bunica sa, nascuta Bogdan, se tragea tot dintr-o familie de vechi luptatori.
Aceasta ascendenta este cea mai fireasca justificare a temperamentului si a mediului în care s-a nascut si a crescut Ionel Mota. Adaugati la aceasta faptul ca el vede lumina zilei cam în acelasi timp cu aparitia gazetei „Libertatea”, care a început lupta pe care partida activista a tineretului ardelean de la începutul secolului, în frunte cu celalalt orastean, Aurel Vlad, a dat-o pentru afirmarea drepturilor românesti în Ardealul încalcat.
Pentru a întelege personalitatea lui I. I. Mota, formatia sa sufleteasca, partea de contributie a ereditatii si influenta mediului natal, trebuie sa cunoastem o pagina din istoria Ardealului de odinioara:
„Eliminata sistematic din burguri, inteligenta româneasca din Transilvania s-a înclinat asupra poporului, a trait în micile orasele de provincie, pastrând legatura sufleteasca cu masele taranesti si toata osteneala sa s-a concentrat într-o mare misiune culturala. Elementul de propaganda si de raspândire a ideilor în secolul al XIX-lea – ziarul – a înflorit într-o frumusete cu totul particulara si specifica în Ardeal. Ziarul ardelean era monitorul nationalismului, conducatorii lui erau întotdeauna intelectuali, animatori si luptatori pe baricade.
Ziaristica ardeleneasca n-a cunoscut ceeace se cheama zâzanie de partid si a fost ferita de profesionalismul fara suflet al ziarului modern. Ziarul ardelean era o foaie de cultura si educatie sufleteasca, o arma de lupta a nationalismului si un bastiment de rezistenta al inteligentei. Ziaristul se adresa poporului, Românilor, si de aceea, pe lânga faptul ca si-a pastrat un caracter pronuntat românesc, a fost ferit de infiltratia mercenarilor si a scribilor din orasele înstrainate.
Gheorghe Baritiu cu „Gazeta Transilvaniei”, Aurel Muresanu cu „Carpatii”, parintele Ion Mota cu „Foaie Interesanta” si „Libertatea”, au dat aceasta rânduiala presei ardelenesti.”
(Nicolae Rosu – Un ziarist de lupta: Ion Mota, Convorbiri Literare, LXIX, 8-10.08. 1906)
Dupa absolvirea scolii primare în oraselul natal, Ion I. Mota a urmat primele clase liceale la liceul unguresc „Fögimnazium”, având coleg pe Corneliu Georgescu, camaradul sau de lupta de mai târziu.
Dupa declararea razboiului mondial în 1915, tatal sau urmând politica instinctului national de atunci, trece Carpatii în tara mama unde, alaturi de celalalt mare preot, Vasile Lucaciu, va duce lupta pentru intrarea României în razboiul de dezrobire.
Cu mari greutati trece si Ionel împreuna cu mama si surorile sale în tara, unde îsi urmeaza cursurile secundare la liceul Lazar, întrerupte doar de cumplitul refugiu care îl duce la Iasi. Aici, într-o colonie de scolari, alaturi de prietenul sau inginerul Stoicoiu, au fost la munca câmpului în comunele Holboaca si Cristesti, din judetul Iasi, muncind pentru ostasii care luptau pe front pentru apararea tarii.
Un episod de atunci vadeste întreaga abnegatie si simtul de sacrificiu al lui Ionel Mota de mai târziu. De groaza invaziei germane asupra Moldovei, toti scolarii si cu supraveghetorii acelei colonii, plecasera. Într-o sâmbata seara târzie, prietenul sau Stoicoiu, întorcându-se de la Iasi la colonie, îl gaseste singur. Uimit, îl întreaba, cum de mai sta acolo? „Nu vezi ca au plecat toti si ca cei din jur – era un lagar de prizonieri – ar putea sa fure tot si sa se risipeasca întreaga noastra munca”, fu raspunsul sfiosului si frumosului copil blond..
În timpul acesta el a suferit toate greutatile si durerile refugiului, fiind departe si de parintele sau, pe care statul maghiar îl condamnase la moarte si acum facea un drum destul de primejdios prin Siberia, trimis de statul român în propaganda. Dupa încheierea pacii Ion I: Mota îsi continua studiile si îsi ia bacalaureatul la liceul Sf. Sava din Bucuresti, dând dovada de multa inteligenta, seriozitate si putere de munca. Mediul înconjurator, profesorii si colegii lui au dezvoltat si mai mult puternicul lui simt national si dragostea fata de România întregita, fiind unul dintre reprezentantii cei mai straluciti ai tinerei generatii ardelenesti se înfratea pentru totdeauna cu fratii din Regat. Pentru Ion I. Mota cuvântul „regatean” nu a existat niciodata.
„În zilele acestea de amaraciune – spune Ionel Mota într-un articol – am vrea ca un lucru sa fie stiut: sunt înca ardeleni(mai multi decât îi afiseaza reclama zilei) care se ridica pieptis împotriva acestor schimonosiri, care uzurpa dreptul de a reprezenta sufletul ardelenesc. Si declaram cu hotarâre: acesta nu e sufletul nostru!!! Ceeace, venind în numele Ardealului, amaraste de ani de zile pe românul patriot, falsifica adevarul istoric si cauta sa dezmosteneasca traditia patriotica, ideea nationala cât de cât stapâna pâna acum în politica si viata micii Românii, aceasta e ceva strain de sufletul ardelenesc adevarat.”(Ion I. Mota, „Cranii de Lemn”)
În toamna anului 1920, Ionel Mota pleaca la Paris, înscriindu-se cu o bursa de stat la Sorbona, unde urmeaza Dreptul si Stiintele Politice. Desi si-a luat cu succes toate examenele, bursa fiindu-i suprimata, e nevoit sa-si întrerupa studiile în strainatate si în toamna anului 1921 se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj.
Tânar, ager, cumpatat si purtatorul unui nume de mare autoritate în Ardeal, Ionel Mota s-a impus de la început în masa studenteasca, desemnându-se ca un conducator. În toamna anului 1922 el face cunostinta la Cluj cu Corneliu Codreanu, Capitanul lui de mai târziu, care se reîntorsese din Germania, în urma izbucnirii miscarilor studentesti. Iata cum descrie Ionel I. Mota, în articolul „Spasmul si concluzia lui”, aparut în volumul comemorativ publicat de Centrul Studentesc „Petru Maior” din Cluj, cu prilejul împlinirii a 10 ani de activitate în România Întregita (1928), atmosfera de atunci în care se oglindesc sentimentele si ideile de care era patruns în toamna lui 1922:
„Esti gresit, iubite coleg mai tânar, daca îti închipui, despre cei din generatia noastra, ca am fi niste fapturi exceptionale, a caror imagine necunoscuta trebuie sa ti-o alcatuiesti în minte. Noi, în raport cu românitatea, n-am fost ciudate exceptii, cu nimic altceva decât exemplarul, acum ceva mai în vârsta, al aceluiasi „românas” cu fata limpede si ochii curati, pe care îl întâlnesti pretutindeni. Iar în privinta fetei sufletesti, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inima, milosi, cu o constructie sufleteasca idealista si cu universala inteligenta româneasca. În consecinta:
1. Nu am avut ura pe nimeni.
2. Nu ne-au facut placere violentele contra celor slabi si neaparati.
3. Avem un dram de constiinta si de cenzurare a faptelor.
4. Nu ne erau necunoscute si neasimilate în suflet (daca mai era nevoie, fata de calitatile înnascute ale românului) sau neîntelese curentele de idei nobile si umanitare predicate la toate raspântiile de ziare si literatura (cunoastem chiar si deviza „libertate, egalitate, fraternitate”).
5. Nu eram deloc dusmanii instructiei universitare, ai cartii si ai muncii, ai bibliotecii si laboratoarelor, nu eram nici codasi la examene si iubeam nobila liniste a studiului.
Si totusi…
Toamna anului 1922 a fost desigur cea mai mohorâta toamna din câte s-au abatut vreodata asupra Clujului. Toate nelinistile, apasarile si amaraciunile din lume se strânsesera parca pe Feleac, pe Somes si, napadind vazduhul, s-au lasat asupra orasului plini de studentii reveniti din vacanta. Mizerie, umezeala, criza de locuinte, caminuri supraocupate pentru români. Huzureala vesela, înmultire îngrozitoare, lipsa de grija pentru strainii deveniti sfidatori. Prin colturi de strada se auzea ca în anul acela, la medicina în anul I, jidanii sunt de patru ori mai numerosi decât Românii. Iar ai nostri, oricât de putini erau, nu-si gaseau locul si tihna. Si, pe lânga toate, Feleacul nu mai contenea sa ne copleseasca cu atmosfera aceea de plumb care ne înneca… Nici un luminis pe cer, nici o mângâiere, o explicatie macar sau o întelegere pentru sufletele noastre. De la nimeni. Sa nu fi îndraznit sa pui cuiva (cuiva mare) în fata ochilor nelinistile tale, numaratorile peremptorii, argumentele pornind de la criteriul national, caci deveneai un baietas ridicol care nu faceai decât sa dovedesti ca înca n-ai trecut prin Universitate (desi unii eram de vreo 3-4 ani în ea) unde sa fi putut învata, o data pentru totdeauna, întelepciunea ca: „nationalitatea e o chestiune de vointa sociala, vointa care, prin reprezentantii societatii, s-a declarat în sensul nationalizarii Ovreilor, deci nu exista azi o chestiune nationala” asa cum o întelegem noi din numaratorile, umilintele si mizeriile noastre.
Si, ca si cum n-am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adapost si tot restul mizeriilor materiale si mai ales al mizeriilor morale si a nelinistilor din sufletele noastre curate de Români, veni într-o zi sa ne gâtuiasca vestea sinuciderii unei studente evident românca, o olteanca, adusa de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (daca mai existi) sa ma crezi ca era adusa de dragostea pentru Ardeal si de nimic altceva. Bursa n-avea, nici loc în camin, nici rude. Caci doar a lasat slova scrisa ca-si curma viata nemaiputând îndura mizeria. Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra capetelor noastre triumfau, în aceeasi blestemata atmosfera, toate duhurile de spaima ale cosmarurilor. Ne biruisera din nou, si mai crud.
N-au mai trecut decât putine zile si, dupa noi si zadarnice plângeri ironizate, fiorul primei vesti ne zgudui pe toti: medicinistii au rupt lantul gâtuitor, au izgonit pe toti studentii jidani din sala de disectie!”
În acest timp îl gasim pe Ion I. Mota delegat al studentimii clujene în Centrul Studentesc „Petru Maior”. La 23 decembrie 1922 Ion I. Mota a facut sa apara la Cluj, împreuna cu Iustin Iliesu autorul Imnului Studentesc, ziarul „Dacia Noua”, în care publica, în primul articol, „Cauza noastra e justa în ordinea morala si serveste progresul social”, în care justifica miscarea studenteasca si încheie spunând:
„Numerus clausus al nostru e moral si totodata serveste progresul societatii românesti.
Într-adevar când banii nu se vor cheltui pentru zidirea laboratoarelor suplimentare si întretinerea lor pe seama numarului exagerat de Jidani, atunci vom avea bani pentru camine si alte ajutoare atât de necesare studentului de astazi. Când vor avea burse si valuta în strainatate 80 de români, 10 jidani si 10 alte nationalitati, atunci vom avea o intelectualitate româneasca viguroasa, puternica si sanatoasa, asa cum nu este cea de astazi.
Cauza noastra e asadar dreapta si sfânta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care stiu ca nu este nimic mai nobil decât de a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele napastuit.
Asa a facut Cristos!”
Iar în numarul urmator gasim un alt articol: „Necesitatea nationalismului radical”, prin care arata moralitatea luptei conforme cu dogma crestina.
„Dacia Noua” a fost, dupa fericita expresie a d-lui Nicolae rosu: „Prima alarma ziaristica a miscarii nationaliste care începea, sau mai bine zis, se continua cu o noua generatie”. Articolele publicate acolo puncteaza primele etape ale unei batalii care avea sa se transforme într-o miscare politica. In vremea aceea Ion I. Mota, alaturi de marele lui prieten Corneliu Zelea Codreanu, facea legatura sufleteasca a unei generatii, restabilea unitatea de miscare a noului nationalism, si, prin scrisul sau, se alipea unei discipline intelectuale care avea sa justifice o serie de realizari practice.”
În primavara anului 1923, în urma demisiunii fostului presedinte al Centrului Studentesc „Petru Maior”, Alexa, care sustinea teza intrarii la cursuri a studentimii, Ion I. Mota a fost ales presedinte, desi traditia era sa fie alesi numai dintre studentii ultimilor ani. El devenise exponentul curentului grupului format de Corneliu Codreanu în toamna anului 1922 la Cluj si care sustinea ca studentimea lupta pentru onoare si ca „lupta va trebui dusa pâna la limita cea de pe urma a rezistentei.” (C. Z. Codreanu „Pentru Legionari”)
În calitate de presedinte al studentimii clujene, Mota se opune cu toata dârzenia încercarilor guvernului de a determina pe studenti sa intre la cursuri, pentru care fapt este eliminat din toate universitatile tarii, fara a fi reprimit vreodata.. „Fiul celui care a suferit temnita Seghedinului si condamnarea la moarte din partea ungurilor, pentru atitudinea lui româneasca, nu se poate cultiva la caldura culturii românesti, pentru ca striga primejdia care ne ameninta si mai grozav din partea altui dusman: Jidanii.” (I. Banea Glasul Stramosesc an IV. 1)
În anul 1923, sub impulsul curentului nationalist, a înfiintat, împreuna cu profesorii I. C. Catuneanu, Ciortea, Iuliu Hategan, avocat Em. Vasiliu-Cluj, „Actiunea Româneasca”, o organizatie de lupta nationalista-politica, care a fuzionat mai târziu cu L.A.N.C.-ul. În acelasi an a tradus din limba franceza „Protocoalele Înteleptilor Sionului”, care sunt comentate de d-nii prof. I. C. Catuneanu si Em. Vasiliu-Cluj. Volumul a fost tiparit în editura ziarului „Libertatea”, Orastie 1923. aceasta valoroasa lucrare poarta urmatoarea dedicatie: „Autorii acestei editii românesti a Protocoalelor închina cu recunostinta lucrarea lor studentimii române, care, prin miscarea-i generoasa din anii 1922-1923, ne-a trezit la realitate din slabiciunea, neprevederea si venalitatea noastra, si a stiut sa transmita tuturor straturilor poporului român focul sacru al luptei fara preget împotriva jidanilor cotropitori”.
În calitate de presedinte al centrului Studentesc „Petru Maior”, ia parte la congresul conducatorilor miscarii studentesti, care a avut loc la 22-25 august 1923, la Iasi, la manastirea Cetatuia si padurea din Dealul Galatei, când s-a proclamat ziua de 10 decembrie ca sarbatoare nationala a studentimii române. Cu acest prilej Ion I. Mota a fost ales, alaturi de Corneliu Z. Codreanu, Tudose Popescu, Ilie Gârneata si dr Simionescu ca sa dea directive de actiune întregii miscari studentesti. Vorbind de acest congres, Capitanul spune:
„Ma bucuram de toate hotarârile acestui congres, care era în spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru ca în grupul nostru câstigasem un om, pe Ion I. Mota, presedintele Centrului Studentesc „Petru Maior”, Cluj. (C:Z:C Pentru legionari)
Astfel, zi de zi, în vâlvataia uneia dintre cele mai cumplite lupte pe care le-a dus tineretul unei tari, s-a cimentat legatura sufleteasca între Ionel Mota si camaradul si Capitanul lui, alaturi de care de acum înainte va trai si va trece prin toate încercarile, va îndura toate suferintele si va urca toate piscurile luptei nationale.
În toamna anului 1923, situatia miscarii studentesti, devenind din ce în ce mai critica din cauza neîntelegerii guvernantilor de a satisface justele doleante ale studentimii luptatoare, Ion I. Mota se duce la Corneliu Zelea Codreanu pe Rarau si începe sa-i împartaseasca framântarile lui sufletesti: ”Studentii nu mai pot rezista în toamna si decât o capitulare rusinoasa a noastra a tuturora, dupa un an de lupta, mai bine sa-i îndemn sa intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, sa terminam frumos miscarea, sacrificându-ne, dar facând sa cada alaturi de noi toti aceia pe care îi vom gasi mai vinovati de tradarea intereselor românesti. Sa ne procuram revolvere si tragem în ei, dând un exemplu groaznic, care sa ramâna de-a lungul istoriei noastre românesti. Ce se va alege dupa aceasta de noi, vom muri sau vom ramâne toata viata în închisoare, nu ma mai intereseaza.”
A urmat apoi complotul studentesc, în care Mota s-a retras cu cei mai încapatânati dintre conducatorii studentimii: Corneliu Z. Codreanu, Tudose Popescu, Ilie Gârneata, Radu Mironovici, C. Georgescu, Teodor Bândoc si altii. Acest „complot” nu constituia, în mintea lui Ion I. Mota si a camarazilor lui, decât suprema încercare de sacrificare a lor si pedepsirea celor vinovati, pentru salvarea onoarei, singurul lucru care le mai ramasese. Dar, în urma tradarii lui Vernichescu, agent secret al Sigurantei cu nr. 696, consfatuirea lor în care se hotarâse executarea complotului, a fost surprinsa de politie, în strada 13 Septembrie, acasa la N. A. Dragos. De atunci, din seara aceea, a început pentru Ion I. Mota si camarazii sai o serie de lungi si grele zile si nopti la Vacaresti.
Complotul si curajul lor de a-si asuma întreaga raspundere a faptei, de a înfiera atitudinea ne-româneasca a guvernului, cu tot riscul celor 10 ani de temnita ce-i ameninta, a cazut ca o bomba în masele mari ale poporului românesc. Ideea lor s-a impus. Românii le-au luat apararea, punându-i sub scutul lor.
Vorbind de procesul care a urmat, d-l Octavian Goga (Mustul care fierbe, pag 74), spune: „Ce e mai interesant, însa, baietii de la Vacaresti erau într-o strânsa legatura de credinta cu zeci de mii de colegi de-ai lor, care, la toate universitatile, înfatiseaza întreaga noastra patura intelectuala de mâine, cu puternice ramificatii sufletesti pe suprafata tarii. Aceste zeci de mii de oameni si-au manifestat zgomotos solidaritatea lor cu inculpatii, pe care îi socoteau expresia unei simtiri unanime. Adaogând la avalansa considerabila faptul ca o întreaga pleiada de fruntasi ai legilor s-au grabit sa ia apararea celor de pe banca acuzatilor. Procesul s-a judecat într-o radiatiune calda de simpatie a celor prezenti, pledoariile au miscat asistenta pâna la lacrimi, iar juratii în unanimitate au adus verdict de achitare. Când s-a aflat sentinta, de la un capat la altul al tarii o vie multumire a înseninat fruntile si în multe parti s-au produs manifestatii de aprobare.
Adevarul e deci ca nu ne gasim în fata unui fenomen izolat de înfierbântare a câtorva singuratici, ci în plin curent de multime, care angajeaza constiinta publica.”
Desi în momentul când a plecat la Bucuresti el îsi depusese mandatul, în urma arestarii sale la Cluj s-a ales un nou comitet, cu un vicepresedinte, lasându-l pe Ionel Mota, fostul presedinte, la locul sau de cinste, realegându-l presedinte în închisoare.
Noul comitet a trimis Regelui Ferdinand, cu ocazia arestarilor în chestia complotului, o lunga telegrama cu urmatorul sfârsit: „Studentimea va urma lupta începuta si e gata, pentru ideile ei, sa-si jertfeasca si viata.”
În ziua de 13 octombrie 1923, venerabilul sau parinte, Ion Mota, venind sa-si vada fiul dus la puscarie de Români pentru o cauza româneasca, a avut cu fiul sau, în fata judelui de instructie Radovanu, urmatoarea convorbire:
„Doresc sa stii, tata, ca comunicatul guvernului, dupa care s-ar fi descoperit la noi un complot împotriva vietii mai multor ministri, nu e deloc adevarat. Noi n-am marturisit niciodata asa ceva. Caci nu contra guvernului era îndreptata pornirea noastra. Si ma mir ca guvernul, care cunoaste marturisirile noastre, nu dezminte acel comunicat. Îl vom dezminti noi când vom avea putinta. Pornirea noastra era îndreptata împotriva dusmanilor cauzei noastre studentesti, care sunt, în acelasi timp, si dusmanii tarii si ai neamului nostru.
- Dar, domnule Mota, a întrerupt judecatorul Radovanu, tatal dumitale a fost închis de repetate ori în temnita de unguri, pentru lupta sa nationala, totusi dânsul n-a pus mâna pe revolver întru apararea dreptatii sale.
- A trait între alte împrejurari, în alte vremuri, cu alte vederi, a raspuns Mota fiul. A pune mâna pe arme, de ce adica ar fi îndata asa de osândit? Daca, domnule judecator, azi da navala la hotar o armata de dusmani din afara, ma mânati sa-i împusc. Si cu cât i-oi împusca mai bine, îmi veti acoperi mai tare pieptul cu decoratii. Iar acum ma gândesc numai sa ridic mâna împotriva dusmanului din launtru si ma aruncati în temnita.
- Acela e razboi dupa lege, acesta nu, raspunde judele.
- Prejudiciu, domnule judecator, e numai prejudiciu. Dusmanul dinafara ce-mi face? Are sa-mi rapeasca bunul meu, din tara mea. Dusmanul dinauntru face acelasi lucru, doar ca stând linistit în scaune moi, aici între noi si chiar scutit de noi, ne rapeste zi de zi bunul si dreptul nostru în casa noastra. Si împotriva lui de-mi ridic bratul, îndata e o crima.”
Pe ce au jurat ei când au plecat în aceasta lupta de salvare a onoarei unei generatii? Pe obuzele din transeele de la Marasesti si pe iarba crescuta din sângele eroilor în acele santuri. Iata cum relateaza parintele sau, protopopul Ion Mota acest fapt:
„Într-o zi, ne-am trezit cu el venind din Moldova (dupa congresul de la Iasi) si având geamantanul sau mic în mâna, plin de fiare ruginite. Ne-a dus si ni le-a aratat cu evlavie: uite, mama, acesta-i obuz din transeele de la Marasesti, asta-i o jumatate de casca, pe care a purtat-o un oarecare erou si ceva srapnela dusmana i-a crapat-o în doua cu cap cu tot; asta e o grenata de mâna descarcata, iar asta, uite, mama, e iarba crescuta acolo în transee, hranita cu sânge de eroi. Mi-am luat-o ca talisman si o port la mine ca sa ma pazeasca de rau… Si-i straluceau ochii vorbind de acele relicve culese din locuri sfintite de eroii neamului. Pe aceste lucruri, se vede, îsi facusera si juramântul, pe relicvele de la Marasesti si pe iarba crescuta din sânge de eroi… Si le-a închis iar, ca lucruri sfinte, în geamantan.
„În zilele ce-au urmat apoi, si-a cercetat toti verisorii si rudele tinere, petrecând ceasuri întregi cu ei, jucându-se cu ei, povestind si ne mai lasându-i de lânga sine, oprindu-i si la masa, iar seara îi facea sa se culce pe rând cu el, în odaia lui. Pe toti îi îmbratisa atât de deosebit cu sufletul sau, fara însa a trada un singur cuvânt ori printr-o lacrima, ca acestea sunt un adio în ajunul plecarii sale, nestiind de-i va mai revedea ori nu.”
E ceeace Ion I. Mota caracterizeaza mai târziu în aceste lapidare cuvinte: ”duhul marilor rupturi din lumea veche, înfratita cu strainul dusman… pornirea eroica, în spirit de totala jertfa personala, - ceeace constituie fara îndoiala spiritul conducator al miscarii nationaliste legionare.”
La 29 martie 1924 trebuia sa se judece procesul. În ajun însa, la 28 martie 1924, Ionel Mota, care era tot timpul foarte abatut, pentru ca avea credinta ca daca nu se rezolva problema tradarii, sacrificiul lor si lupta careia se închinase va fi compromisa, cheama la el pe fostul lor camarad, Vernichescu, si, din proprie initiativa, trage mai multe focuri de revolver chir în cancelaria închisorii, asupra tradatorului.
Pedepsirea tradatorului în tara în care acesti oameni ramasesera nepedepsiti, a rasunat pretutindeni. Poporul a îmbratisat din nou fapta presedintelui Centrului Studentesc din Cluj, care facea înca o data dovada ca pe lânga un element de vasta cultura, era si o mare forta morala.
A doua zi, la proces, desi situatia lor se înasprise, totusi într-un elan de mare entuziasm au fost achitati. Cu totii au fost eliberati, afara de Mota, care a ramas înca sase luni, întovarasit numai de studentul Leonida Vlad, care i-a adus revolverul într-o cutie de bomboane.
La interogatoriu, Ionel Mota declara ca „a savârsit fapta constient, caci Vernichescu facea îndoita operatie, de las tradator si de membru activ în viata studenteasca.”
„Gestul n-a venit dintr-o revolta spontana a unei clipe, spune d-l Octavian Goga în „Mustul care fierbe”, ci s-a urzit cu încetul, zi de zi, noapte de noapte, dupa dovezile palpabile ale prieteniei batjocorite. Studentul Mota a trecut printr-un lung calvar moral… Rob al ideei, el îsi pierduse libertatea fara sa murmure, pâna în ceasul când l-a izbit în obraz tradarea.
Un lucru e cert, studentul de la Vacaresti deschide o portita spre psihologia Ardealului nostru în care, ca într-un cazan batrân si ruginit, clocotesc patimi adânci. Treceti prin satele noastre, cântariti putin ce e dupa privirea îngândurata a taranilor care adapostesc mistere de demult. Duceti-va la Orastie, cititi gazetele populare ale parintelui Mota de 20 de ani încoace, ori stati de vorba 2 minute cu preoteasa, acolo la ea acasa. Veti întelege degraba ca o lume aspra, tare în credinta ei, cu accente de energie nebanuite si cu note de austeritate patriarhala e pe cale sa-si strige evanghelia ei… Ei au escaladat veacurile cu instinctele lor, cu care nu se poate face nici un târg. Ei reprezinta religia nationala fanatica si intransigenta, cea mai de seama temelie a vietii noastre de stat.”
Procesul lor, care constituie unul din marile momente ale miscarii nationale, s-a judecat în ziua de 26 septembrie 1924, la Curtea cu Juri din Bucuresti, în cadrul aceluiasi elan al întregii constiinte românesti, care vedea în gestul lui Ion I. Mota un început de actiune în contra tradatorilor si o dovada de sanatate morala. „gestul lui aparea ca o lumina în mijlocul vietii românesti, în care veac de veac luptatorii pentru neam au fost doborâti prin tradare.”(Pentru Legionari)
În fruntea acelei pleiade de fruntasi ai legilor, care s-au grabit sa ia apararea lui Ion I. Mota, a aparut însusi prof. N. C. Paulescu, a carui înfatisare de savant cu chip de sfânt, a facut o mare impresie si care a spus, întru apararea lui Ionel Mota, aceste cuvinte ramase de atunci ca un catehism pentru generatia luptatoare:
„Procesul de astazi e, în realitate, procesul tradarii, care e cea mai infama dintre crime, caci ea adauga amagirea vicleana si fatarnicia la cruzimea nelegiuirii. Ea întruneste sarutul lui Iuda cu rastignirea lui Hristos.
În timp de pace, legislatiile crestine nu au nici-un paragraf penal destinat tradarii. Si astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica faradelege, ce inspira atâta scârba, ramâne nepedepsita.
Cu toate acestea, nu încape îndoiala asupra felului pedepsei ce se cuvine tradatorului, deoarece Dumnezeu a facut ca Iuda sa se pedepseasca el însusi prin strangulare.
Dar, în timp de razboi, tradarea de natiune se pedepseste, totdeauna, cu moartea. Ori, studentii nostri, si cu dânsii toata tinerimea, floarea României de mâine, se afla în stare de razboi cu o lifta de curând pripasita, ce vrea sa ne sugrume si sa ne stapâneasca tara. Fiind deci în stare de razboi, ei au savârsit un act de dreptate morala, încercând sa pedepseasca pe un vânzator al fratilor sai, care se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adânc recunoscator pentru jertfa lor altruista, asteapta cu nerabdare de la d-voastra achitarea.”
În zorii zilei de 27 septembrie, justitia populara a adus un verdict de achitare, care a fost primit de întreaga tara cu mare entuziasm, constituind înca un imbold în marea lupta ce era sa se continue.
Dupa achitare, Ion I. Mota paraseste închisoarea, dupa un an fara 13 zile. El se duce sa-si vada parintii, iar în drum se opreste la Cluj, unde este primit cu multa însufletire de profesori, studenti si întreaga suflare româneasca. Cu aceasta ocazie, Ion I. Mota îsi ia ramas bun de la camarazii sai clujeni, care pentru meritele sale exceptionale si tinuta sa eroica, îl proclama presedinte de onoare al Centrului Studentesc „Petru Maior”.
Dar înainte de a pleca din închisoare, Ion Mota, împreuna cu Corneliu Zelea Codreanu, Ilie Gârneata, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu si Radu Mironovici, grupul numit de atunci al „Vacarestenilor” s-au legat sa ramâna uniti pâna la sfârsitul vietii, luptând pentru cauza lor, sub protectia îngerului care îi încalzise în închisoare si le daduse în fiecare zi tarie: Sfântul Arhanghel Mihail. Centrul actiunii era fixat la Iasi si ei se legara prin juramânt de a se întâlni cu totii în vechea metropola moldoveneasca, asa ca imediat dupa ce si-a vazut parintii, Ion I. Mota s-a stabilit la Iasi, conform legamântului. Desi eliminat din toate universitatile, d-l prof. A. C. Cuza, fiind decan, îl înscrie ca student al Facultatii de Drept din Iasi.
Dar numai dupa o luna de zile în libertate, I. I. Mota este din nou arestat, împreuna cu ceilalti „complotisti”, la 24 octombrie 1924, în urma pedepsirii calaului miscarii nationaliste si a studentimii, prefectul de politie de trista amintire, C. Manciu si încarcerat la Galata, unde sta pâna la Sarbatorile Craciunului. Dupa 11 zile de greva setei si a foamei, au fost eliberati, cu exceptia lui Corneliu Codreanu.
În acest timp Mota redacteaza, în închisoarea Galata, un memoriu catre Regele Ferdinand, care a fost însusit apoi de catre întreaga studentime, din care citam:
„Caci miscarea nationala a studentimii confundându-se cu interesele de viata ale natiunii noastre, politica de înabusire a miscarii însemneaza: LUPTA GUVERNULUI CU NATIA, în ale carei interese a fost chemat sa vegheze. Asadar: în loc de a vindeca boala natiei guvernul a crezut de bine, pentru potolirea lucrurilor, sa-si masoare puterile cu natia însasi crezând ca o poate învinge si ca învingând-o, ar ajunge la vreun rezultat bun. Aceasta lupta trebuie sa înceteze si nu poate înceta decât acordând natiei libertatea nestânjenita de a-si apara interesele pe caile legale ce-i stau înainte. Caci daca lupta aceasta va continua, cum a început si se duce de doi ani de zile natia fiind silita a se apara împotriva loviturilor guvernului ei, sunt de neînlaturat deznodamintele cele mai dureroase, determinate de invincibile legi naturale. Caci legea conservarii fiintei natiei pretinde neaparat ca natia sa iasa biruitoare din luptele ei cu cei care îi compromit existenta, orice jertfe ar cere aceasta victorie si peste oricâte desnodaminte dureroase ar trebui sa se treaca.”
Dupa eliberare, Ion I. Mota ia conducerea taberei de munca de la „Caminul Cultural Crestin”, pe care Corneliu Zelea Codreanu îl începuse dupa eliberarea de la Vacaresti.
La 20 mai apare, alaturi de Corneliu Codreanu si ceilalti „vacaresteni”, în procesul de la Turnu Severin, unde sunt achitati, înscriind una din paginile cele mai glorioase din lupta tineretului nationalist. În septembrie însa Mota este din nou arestat, în baza „Legii Mârzescu”, pentru o manifestatie de solidarizare cu Capitanul, în cazul Manciu. Dupa o luna de preventie este condamnat la o luna de arest, pedeapsa pe care o ispaseste în închisoarea Galata. În toamna aceluiasi an, dupa ce paraseste închisoarea, pleaca cu Corneliu Z. Codreanu la Grenoble, unde îsi ia licenta în Drept.
În vara anului 1925 îsi face stagiul militar la „Scoala de Ofiteri de rezerva de Infanterie” din Bucuresti, fiind seful promotiei acelui an.
Vineri, 24 iunie 1927, se înfiinteaza „Legiunea Arhanghelul Mihail”, de sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu. Alaturi de el si ceilalti vacaresteni este si Ionel Mota, care va avea de acum înainte rolul cel mai preponderent în marile batalii pe care le va purta aceasta glorioasa organizatie.
La 1 august 1927, apare „Pamânt Stramosesc”, organ al Legiunii Arhanghelul Mihail pentru apararea pamântului stramosesc. În primul numar Ion I. Mota semneaza, alaturi de Capitan, Ilie Gârneata, Corneliu Georgescu si Radu Mironovici, articolul program, care se termina cu deviza: „Fata la dusman” în care, facând procesul sistemului nenorocit de pâna atunci din miscarea nationala, fixeaza principiile si nazuintele noii organizatii si termina cu manifestarea credintei în biruinta. În acest articol, reprodus mai târziu în „Cranii de Lemn”, gasim în forma lui initiala, aceste cuvinte profetice: „Credem neclintit si vedem în zare, în lungul caii noastre, nebanuite biruinti si minuni ceresti. Nu le anuntam acum aici, pentru a fi crezuti deodata (stiu ca va fi poate chiar contrariul), ci pentru ca mâine, când ele se vor împlini, când asupra noastra se vor raspândi neînchipuite daruri ale milei ceresti aducatoare de mântuire, atunci sa avem o dovada ca le-am prevazut si ca le judecam bine.” Nu era decât o prevestire a minunilor vazute de atunci încoace, pe care avea sa le traiasca Legiunea prin toate încercarile din care a iesit învingatoare.
La 18 august al aceluiasi an, s-a casatorit cu d-soara Iridenta Zelea Codreanu, vrednica sa tovarasa de viata. Cununia a avut loc în cadrul pios al Mânastirii Neamtului, în biserica istorica zidita de Stefan, Domnul Moldovei, iar mica petrecere de dupa aceia, în mijlocul padurii, în sunetul scripcei si al fluierelor ciobanilor Tulan si Ursache si a chiuiturilor voinicesti. O adevarata nunta româneasca! Cu aceasta ocazie, mirele de atunci, patruns de înalta lui chemare, a spus scurt: „Eu nu voi însela în ceeace asteptati de la mine!” Mica dare de seama din „Pamânt Stramosesc”, de la 1 septembrie, se termina cu aceste profetice cuvinte: „Fie ca toti cei legati de aceasta nunta sa se simta mândri în viitor, atunci când mirele, prin activitatea lui de mâine, va face ca aceasta nunta sa fie istorica.”
La 8 noiembrie 1927 a avut loc la Iasi legamântul primilor legionari si primirea sacusorului cu tarâna adusa din toate locurile unde sângele viteaz al Românilor s-a varsat pentru apararea pamântului stramosesc. Ioan I. Mota împreuna cu Corneliu Georgescu, au adus tarâna de la Sarmisegetuza, care era rosie, simbolizând sângele varsat acolo din belsug. Cu acest prilej, Ioan I. Mota a luat legamântul lui Corneliu Zelea Codreanu si i-a încredintat sacusorul de tarâna, dupa care Capitanul a luat legamântul lui Mota si al celorlalti. Dupa aceea, Ionel Mota a început practica profesiunii de avocat la Sibiu si-si continua studiile de doctorat la Grenoble. În acest timp, el colaboreaza permanent la „Pamânt Stramosesc”, unde articolele sale, adânc gândite si frumos scrise, sunt sorbite cu nesat de noile falangi legionare care veneau sa adauge si sa îngroase rândurile primilor credinciosi din jurul Capitanului. Ion I. Mota este purtatorul de cuvânt scris al noii scoli eroice, doctrinarul în conceptia lui cea mai înalta, a tuturor simtirilor si actiunilor pe care le înfaptuia noua oaste. Raspunsul sau taios ca o sabie, se îndreapta asupra tuturor acelora care cauta sa zadarniceasca sau sa coboare mersul miscarii nationaliste, sau sa înlocuiasca conceptia ei pur spirituala prin conceptia materialista „a culturii izvorâte din economie”. Iar când vechii politicieni ardeleni cauta sa puna în joc, din calcule egoiste si politice unitatea statului întregit, sau sa înlocuiasca vechile credinte nationaliste si crestine, care se pastreaza în zacamintele sufletesti milenare ale Ardealului prin formele utopiei cosmopolite, vervul lui Ion I. Mota capata sclipiri îngeresti. Respingând toata aceasta mentalitate nenorocita, Ionel Mota, în glasul caruia se acumulase protestarea milenara a Ardealului luptator pentru neam si glie, declara: „Acesta nu e sufletul nostru!”
Neputând participa la Congresul Studentesc de la Oradea Mare, din decembrie 1927, trimite o scrisoare, în care, dupa ce îsi exprima opinia asupra datoriei ce o au studentii fata de actiunea jidaneasca îndreptata asupra natiei românesti, spune, între altele: „Socotesc ca trebuie sa se respinga categoric formula de a reduce pe student numai la activitatea cartii. Aceasta ar însemna nu numai contrazicerea traditiei istorice universitare, ci, mai ales, a lipsi natiunea de concursul eforturilor curate si dezinteresate ale tinerimii, care concurs totdeauna a fost esential în solutionarea problemelor capitale ale vietii nationale.”
Majoritatea generatiilor de studenti trecuti prin universitate de la 1922 încoace, si-au facut o onoare si un angajament de viata din combaterea celei mai grozave primejdii nationale si mondiale: iudaismul criminal, distrugator al culturii si al organismului national… Caci, sa se stie ca onoarea si prestigiul de care s-a bucurat studentimea româna pâna acum, în fata strainatatii nationaliste, cât si în sufletele românilor, s-a datorat energiei viguroase cu care, în anii din urma, a luat în piept pe monstrul stapân al lumii: iudaismul francmasonic si materialist, pentru ca sa încheie astfel: „as vrea sa contribui ca sa ajunga si dânsii la aceasta pozitiune de pace sufleteasca, pe care n-o poate avea, în vremuri cumplite ca cele de azi, decât cei ce se reazima pe spada, cu ochii la inamic, în asteptarea luptei pentru acel Imperiu ce pluteste deasupra noastra, observându-ne, ajutându-ne si mângâindu-ne.”(Pamânt Stramosesc an 1 nr. 9/1927)
În strânsa legatura cu urmarile acestui congres studentesc, Ion I. Mota, în calitate de doctorand în Drept, da acel document si inspirat raspuns la invitatia prof. Gh. Bogdan-Duica, de a-i recita formula studenteasca solutionatoare a problemei jidanesti. Dupa cum, în legatura cu minunea cereasca întâmplata la închisoarea Clujului, în care chipul lui Isus a aparut unui grup de 11 studenti arestati, într-o chilie a acelei închisori, Ionel Mota scrie, în numarul de la 15 februarie 1928, a revistei „Pamânt Stramosesc”, articolul „Isus apare-n închisori”: „Aparitia aceasta înseamna începutul interventiei active a Divinitatii în problema apararii omenirii, în problema dezrobirii pamântului de sub stapânirea Satanei. Deocamdata interventia se reduce la asemenea fenomene emotive. Deocamdata Isus începe prin a aparea în închisori, spre mângâierea luptatorilor antisemiti, strânsi în chingile de fier ale democratilor comisari regali. Ce veti face însa Dv., arbitrii puterii politice, când puterea Celui ce v-a aratat ca e cu noi, va aparea împotriva dumneavoastra si a prietenilor vostri buni, în manifestari active si invincibile? Ce veti face? Caci noi, acestia, noi stim ce vom avea de facut. Ce arme si forte represive veti mai putea opune Supremei forte Atotputernice?”
La 15 decembrie 1929, fiind invitat de catre Centrul Studentesc Bucuresti, primul centru în care duhul nou al vremii patrunsese mai adânc, tine o conferinta la Cercul sau de Studii despre Liga Natiunilor, idealul, viciile si primejdia ei, care apoi este publicata în Biblioteca Centrului de Studii a Centrului Studentesc Bucuresti. Documentata si expusa cu multa elocventa si convingere, în ea se întruneste spiritul rece al juristului cu inima calda si avântata a nationalismului crestin. Chestiunea Ligii Natiunilor era una din problemele care îl preocupa mult pe Ionel Mota în acest timp. Ea era sa faca, în 1923, subiectul tezei sale de doctorat, „La sécurité juridique dans la Société des Nations”, prezentata Facultatii de Drept a Universitatii din Grenoble.
În rândurile de mai jos vom cauta sa redam judicioasa recenzie pe care d-l prof A. Stanculescu a facut-o acestei lucrari, în „Actiunea Româna” 1932, a d-lui dr. Trifu: „De la începutul si pâna la sfârsitul cartii, am avut placuta impresiune de a fi antrenati de puterea unor argumente, pe cât de fine, pe atât de temeinice, care tradau nu numai hotarâre îndaratnic si energia nestramutata a nationalismului, dar si subtilitatea gândirii, unita cu rigiditatea argumentarii sale. Citatele din juristi consacrati abunda pâna la abuz. Printre ele însa, linia dreapta a unei legi inflexibile, razbate învingatoare. Si aceasta logica te conduce obiectiv si sigur catre concluzia ca în Societatea Natiunilor nu exista securitate juridica.
Securitatea este de doua feluri:
1. subiectiva, încrederea individului relativ la faptul ca disciplina pe care o accepta este într-adevar juridica siguranta a sa, ca ea înseamna domnia justului, iar nu a arbitrarului:
2. obiectiva, adica ordinea sociala înjghebata pe dreptate. Se mai vorbeste si de securitate politica, care este însa un nonsens, deoarece fiind construita din solutii libere, adaptate la fiecare problema concreta, fara nici-o grija de orientare dupa regulile pozitive, ea este lipsita de elementul indispensabil de stabilitate si permanenta. O securitate precara, instabila, plina de arbitrar si de dominatiunea fortei contra Justitiei, nu poate inspira nici încredere individului în autoritatea sa, nici crea o ordine sociala. Solutiunile politice date deci diferitelor evenimente concrete ale vietii internationale, nu pot realiza o atmosfera de siguranta si de calm. Singura securitate care poate parveni la acest scop si care reprezinta garantii suficiente, este cea juridica. Ea înseamna, dupa cum am aratat, domnia unei oridini juridice în societate, unita cu încrederea individului în aptitudinea mecanismului juridic, de a realiza o disciplina cu adevarat juridica, iar nu arbitrara. Neputând fi realizata decât în si prin Drept, se naste întrebarea, daca sunt realizate în Dreptul International Public elementele indispensabile, care sa permita ca, sprijinita pe ele, sa poata fi creata o securitate juridica internationala. Sa vedem. Dreptul e un ansamblu de idei metafizice ale binelui comun, prevazute cu mijloace tehnice în vederea realizarii lor practice obligatorii. Distingem în aceasta definitie:
1. elementul ideologic, fixarea ideilor metafizice ale binelui comun si
2. elementul tehnic, mijloacele practice prin care urmeaza sa se realizeze în mod obligatoriu ideile care compun elementul ideologic. Se mai adauga
3. fundamentul imediat al Dreptului, adeziunea, asentimentul general al tuturor constiintelor, atât asupra ideii (elementul ideologic), cât si asupra mijloacelor care urmaresc punerea în practica (elementul tehnic) a ideii.
Încrederea popoarelor în eficacitatea si succesul Societatii Natiunilor devine o gluma sinistra atunci când îti arunci ochii la graba cu care ele se înarmeaza, iar conferintele de dezarmare esueaza. Falimentul ideologic nu a fost înfaptuit, caci popoarele sunt înca departe de a fi de acord asupra a ceeace este just în marile relatiuni ale vietii internationale. Popoarele sunt lipsite de un manunchi de idei comune asupra principalelor probleme ale vietii internationale. Posesiunea teritoriului, de exemplu, are cele mai variate justificari: nationalitatea, plebiscitul, dreptul istoric, etc. deci nu-i un acord. Si mai este ceva. O conditiune esentiala a elementului ideologic este nevoia de a fi prins în forma reglementarii abstracte. În viata sociala o regula mediocra face mai mult decât o fantezie geniala. „Reglementarea este, în acelasi timp, garantia justitiabilului contra judecatorului si a judecatorului contra puterii si amicilor puterii.”(Renard) În domeniul Societatii Natiunilor, reglementarea atât a elementului tehnic, cât mai ales a elementului ideologic, este grea sau chiar imposibila, caci acolo avem de a face cu fenomene de viata sociala, care întrec orice prevedere, fiind lipsite de caracterul de similitudine cu fenomenele care le-au precedat, ca si cu cele care vor urma. Fara aceasta permanentizare a unor anumite caractere în desfasurarea vietii internationale, orice reglementare abstracta va fi imposibila.
Justitia judiciara – acomodarea regulei abstracte la realitate – nu poate exista deci ca o functiune a Societatii Natiunilor. În schimb, justitia politica – judecarea fenomenelor sociale în ele însile – va triumfa complet. Ea are însa marele defect de a compromite functiunea conservatoare a dreptului: securitatea. Triumful justitiei politice (cazuistice), lipsita de orientarea unei reglementari abstracte, este totuna cu triumful arbitrarului. Spectrul anarhiei întovaraseste pretutindeni acest fel de justitie. Elementul tehnic lipseste de asemenea. Caile de realizare a principiilor abstracte sunt de cele mai multe ori arbitrare. Ele nu duc la rezolvarea fondului conflictelor internationale, ci, fie ca izvorasc din Pact, fie din Statute, nu sunt referitoare decât exclusiv la organizarea utilajului politic. Este o tehnica neputincioasa. Conflictele internationale care se poarta asupra „intereselor vitale” ale popoarelor, sunt solutionate de o justitie arbitrara, care nu mai ramâne nici cel putin cazuistica, caci cazuismul presupune un acord cât de slab, general si prealabil, asupra scopurilor vietii.
Consiliul Securitatii Natiunilor, chemat a decide asupra acestor diferende politice – în care sunt în joc „interese vitale” – nu are rolul de simplu mediator, caci prin mijloace de constrângere mai mult sau mai putin directe, el face ca solutiunea prezentata sa devina hotarâtoare. Dar constrângerea politica a Consiliului Societatii Natiunilor stirbeste suveranitatea statelor membre si încrederea în ele îi poarta tocmai pentru ca tinde la realizarea unor hotarâri arbitrare, ale bunului plac.
O alta atributiune politica, care face din Societatea Natiunilor un suprastat odios, cu tendinte dominatoare, este si dreptul ce-l are de a interveni pentru apararea minoritatilor, chiar atunci când un stat îsi schimba legislatia privitoare la aceasta problema. „Acest regim, asa de autoritar al protectiei minoritatilor, care atinge într-un mod asa de serios suveranitatea nationala si aduce grave atingeri independentei si mai ales securitatii juridice a statelor, a fost adoptat în urma influentei evreilor, influenta care a fost în deosebi eficace pe lânga prezidentul Willson.” (I. I: Chevallier)
Realizarea securitatii juridice trece peste capul Societatii Natiunilor. Progresul justitiei este, în ultima analiza, subordonat evolutiei moravurilor. „Si vous voulez la paix, preparez-la”, zicea Anatole France. Izvorul progresului consta în ridicarea moravurilor la înaltimi morale, unde materialismul orb si rapace sa nu le mai atinga. Pentru realizarea pacii durabile si a unei strânse uniuni fratesti, o vasta opera de initiativa moralizatoare trebuie pornita, cu concursul religiunii crestine. Spiritul de la Geneva trebuie sa înteleaga ca nu se va putea rezolva acolo nimic temeinic, daca nu se va veni mai întâi si se va îngenunchia umil la altarul Bisericii lui Christ si daca nu se va porni de acolo cu chipul Lui în inima”.(Recenzie prof. Stanculescu)
Desi mediul universitar era potrivnic ideilor lui Ion I. Mota, majoritatea profesorilor fiind infectati de virusul iudeo-masonic, totusi, în fata valorii acestei mari opere de eruditie, comisia examinatoare n-a putut decât sa se supuna argumentelor si logicii lui Ionel Mota si sa-i admita teza, cu mentiunea cea mai înalta si cu recomandarea de a fi comunicata tuturor celorlalte universitati din Franta, recomandare care nu se da decât marilor lucrari.
Revenit definitiv în tara, Ionel Mota îsi continua activitatea sa avocatiala la Orastie si Deva, fiind aparatorul tuturor napastuitilor soartei din istoricul judet al Hunedoarei, al carui glorios renume este încalcat de stapânirea finantei si industriei pagâne. Adeseori Ionel Mota lua drumul Bucurestilor pentru a sustine în fata Curtii de Casatie drepturile câte unui românas sau sa apere pe Capitan si camarazii sai implicati mereu în procese de guvernele care cautau sa împiedice mersul victorios al legiunilor verzi. În acelasi timp, el îsi continua zi de zi febril activitatea sa publicistica în „Pamânt Stramosesc” si celelalte gazete legionare, vreo 17 la numar, care se înmultesc pe tot cuprinsul tarii, odata cu cresterea miscarii legionare. Cum singur se definea mai târziu într-o autobiografie, „datoria îi cerea sa fie un simplu ziarist. Un ziarist luptator, asa cum era în traditia presei cu adevarat românesti, în deosebi în Ardeal si pe vremuri.”
Mutarea Capitanului si a centrului miscarii legionare la Bucuresti îl obliga si pe Ionel Mota sa-si paraseasca preocuparile lui de acasa si sa se mute la Bucuresti, unde prezenta lui alaturi de Capitan era imperioasa. Aici, ca sa-si poata sustine existenta materiala, era nevoit sa primeasca un post de avocat la Casa Autonoma a Monopolurilor, unde prin cultura sa juridica si cunoasterea starilor si legiuirilor de peste munti, aduce mari servicii Statului, mai ales în procesele C.A.M.-ului în Ardeal. Recunostinta pentru onestitatea si capacitatea lui din partea Statului român democrat era sa o aiba mai târziu, când, dupa procesul Garzii de Fier, va fi înlocuit, desi instantele de judecata îi dau câstig. Mota n-a putut sa învete nici la universitatile românesti, nici sa ocupe un post la Statul român.
Instalat definitiv în Bucuresti, Mota îsi împarte timpul între munca grea pe care trebuia sa o depuna pentru întretinerea familiei, pentru care avea un adevarat cult în toata acceptia cuvântului, si interesele superioare ale miscarii. Repede se grupeaza în jurul lui întreaga acea falanga de tineri intelectuali, care se încorporeaza în Legiune, formând, împreuna cu alte câteva elemente vechi ale Legiunii, cuibul „Axa”. Pe lânga revista cu acelasi nume, în care Mota îsi va publica atâtea din articolele sale stralucite, cuibul va fi un laborator de studii si discutii al Miscarii. Mota era nu numai seful cuibului „Axa”, ci si spiritul rector al acestei valoroase publicatii. Unul dintre acesti tineri, dl. Al. Constant, iata cum înfatiseaza personalitatea si rolul lui Mota în acele împrejurari: „…trebuie sa recunoastem real: prin Mota noi am ajuns la inima Capitanului, la încrederea desavârsita în el. Mota a fost puntea între intelectualismul nostru livresc, sec si indiferent si acest izvor de spiritualitate româneasca si crestina, de sens, credinta si hotarâre. Pentru mai multi dintre noi, intrarea în Legiune a însemnat finalul unei exasperante crize psihologice. Si meritul acestei tamaduiri revine întreg lui Mota.”
Cumplita prigoana din decembrie 1933 îl gaseste pe Mota alaturi de Capitan, nelipsit si sincer staruitor si îndrumator al oastei legionare, care va trebui sa traiasca cele mai cumplite încercari, umilinte si schingiuiri prin care a trecut vreodata tineretul unei natii. În noaptea de 9-10 decembrie 1933, dupa dizolvarea Garzii de Fier, Ionel Mota este arestat si transportat în cazematele închisorii Jilava, celebrul „Fort nr. 13”, care va deveni „academia eroica”, în care se vor cimenta caracterele noii Românii. Mota ia imediat comanda zecilor de legionari întemnitati, impunând cu personalitatea si temperamentul sau ferm, ordine, disciplina si credinta nestramutata, cu orice sacrificiu, în cauza româneasca îngenunchiata. Pe lânga grija de cele sufletesti, Ionel Mota trebuia sa aiba si grija celor materiale. Tuturor el se devota ca un adevarat parinte, ca un frate mai mare. De aici el adreseaza, la 21 decembrie, memoriul de mai jos catre Suveran:
„Maria Ta,
În dispretul tuturor legilor, subsemnatii membri ai Garzii de Fier, suntem încarcerati în închisoarea militara Jilava de 12 zile, fara a se fi emis contra noastra mandate de arestare si fara a fi fost macar interogati de vreun reprezentant al autoritatii publice. Singura noastra vina este de a fi membri ai eroicei organizatii legionare. Reclamatiile scrise pe care le-am înaintat justitiei (Primul Procuror al Tribunalului Ilfov cât si Procurorului General al Curtii de Apel Bucuresti), au fost, tot cu calcarea legilor, lasate fara urmare. Suntem astfel lasati completamente în parasire de catre cei chemati a ne garanta ocrotirea prevazuta de legi.
Nu ne mai punem nadejdea în nimeni pentru a ne face dreptate. Iar începând de astazi declaram, în semn de protest, greva foamei, pe care o vom continua pâna la intrarea în legalitate sau pâna la moarte (fiind hotarâti ca violentei cu care suntem amenintati cu alimentare fortata, sa raspundem cu violenta, în apararea libertatii noastre de a muri cu demnitate).
Am dorit sa Va înstiintam despre aceasta Sire, numai pentru a avea multumirea, în zilele de suferinta si moarte în care pasim, de a sti ca ne urmareste zi cu zi privegherea atenta a Regelui Românilor.
Geamatul de revolta si de chin al tineretului român, torturat fara vina din ordinul puterii iudeo-masonice în toate închisorile tarii, este, Sire, în acest ajun de Craciun, adevaratul colind pe care batjocoritul suflet românesc îl îndreapta catre Maria Ta, care sunteti urmasul în scaun domnesc al lui Stefan cel Mare si al lui Mihai Viteazul, suprem si raspunzator cârmuitor al poporului românesc.
Ramânem, Sire, ca totdeauna, devotati slujitori ai idealului neclintit al nationalismului românesc: Hristos, Regele, Natiunea.”
Alaturi de Ion I. Mota, memoriul poarta semnaturile lui Vasile Marin, Sterie Ciumetti, preotii N. T. Georgescu-Edineti si Duminica-Ionescu, Gh. T. Popescu, ing. Virgil Ionescu, av. Mihail Polihroniade, av. C. Popov, Andrei Ionescu, prof. Al. Vasiliu, Iacob Bârsan, Ion I. Zelea-Codreanu, Ion D. Rodeanu si altii. Tot acum, din initiativa lui Mota, se redacteaza în închisoare „Axa”, cel din urma numar, de la 23 decembrie 1933, care a fost confiscat si în care el scrie: „Arestarea – act de guvernamânt”, din care desprindem urmatoarele: „Noi, cei azi fara nume, sa zicem deci, noi cei din Oastea fara nume, noi niciodata n-am conceput România legionara de mâine ca un Stat autoritar, limitat numai de bunul plac, ci un Stat juridic, pe principii juridice înnoite, limitat de o serie de reguli precis determinate, justificat de un snop de scopuri clar si pe fata marturisite. Niciodata n-am dorit înlocuirea democratiei constitutionale cu o dictatura a bunului plac….”.
La 23 decembrie, legionarii au fost pusi în libertate, cu exceptia lui Ion I. Mota, care a ramas pâna la 29 decembrie, împreuna cu Sterie Ciumetti si Vasile Marin. În aceasta teribila noapte de 29 decembrie, Ionel Mota n-a mai putut fi arestat, caci desigur ar fi avut soarta lui Sterie Ciumetti. Mota a reusit sa se sustraga vigilentei autoritatilor, care îl cautara cu orice pret pâna la începutul lui februarie 1934., când a fost arestat si întemnitat pentru a doua oara la Jilava. Chiar daca n-ar fi fost prins, Mota avea intentia sa se predea. La Jilava erau acum adunati, cu mici exceptii, capeteniile legionare din întreaga tara si Mota îsi socotea locul printre dânsii. Întemnitat din nou la Jilava, Mota este primit cu tot entuziasmul de camarazii sai si ia imediat comanda tuturor legionarilor arestati, pâna la proces, când apare Capitanul. Dat judecatii alaturi de Corneliu Z. Codreanu si ceilalti, este achitat în ziua de 5 aprilie 1934.
Revenind liber, Mota îsi continua activitatea sa juridica si publicistica, aparând în toate procesele legionare, scriind la toate foile, ce încep din nou sa apara în tara. Reaparitia regulata a Cuvântului Studentesc, în toamna lui 1934, îl aduce printre colaboratorii sai permanenti. Cuvântul lui Mota este un continuu îndreptar al noilor generatii studentesti, care marturisesc în Mota un conducator spiritual, proclamându-l în unanimitate, la Congresul de la Craiova, în aprilie 1935, presedinte de onoare.
În zilele de 16-17 decembrie 1934, Ion I. Mota participa, ca delegat al Garzii de Fier, la Congresul anual organizat de Comitetele de Actiune pentru Universalitatea Romei, de sub presedentia deputatului italian, General Coselschi, la Montreux, Elvetia, la care au mai participat sefii miscarilor nationaliste din 16 state europene. Cu acest prilej, Ion I. Mota a rostit urmatoarea cuvântare:
„Domnule Presedinte,
Domnilor Delegati,
Problema în discutie, a realizarii unei noi unitati, m-a preocupat în mod deosebit. Trebuie sa facem imposibilul, pentru a evita ca lumea fascista de mâine sa fie divizata în mai multe fronturi, care sa se lupte între ele. Problema universalitatii Romei trebuie sa ne preocupe din primul loc. trebuie sa ne sfortam de a gasi un termen comun de întelegere, pe care ar trebui sa ne bazam mâine. Tot asa cum a precizat d-nul Presedinte, noi nu putem spera decât ca lumea fascista de mâine va forma o unitate completa, din toate punctele de vedere. Nu trebuie sa ne fixam scopuri prea largi si trebuie sa recunoastem dreptul fiecarui popor de a-si rezolva facultatea de privire a problemelor speciale, în care noi nu vom avea dreptul sa ne amestecam. Însa, din alt punct de vedere, este necesar ca asupra marilor probleme internationale, trebuie sa cadem de acord, fara a omite nici una din marile probleme internationale, în sfârsit, de a nu compromite unitatea fascista de mâine.
Nu voi insista asupra legaturilor care se nasc, asupra conceptiei noastre unice, de a accepta si de a aproba corporatismul astfel cum l-a conceput d-l Mussolini, si care va fi aplicat de fiecare natiune, cu oarecari adaptari locale, tinând seama de conditiunile particulare. Nu voi insista mult asupra acestei spiritualitati noi, care ne este comuna, însa eu va propun de a dezbate doua probleme destinate a permite o mai perfecta unitate, probleme care, în tot cazul, ar putea constitui un pericol pentru aceasta unitate europeana de mâine a lumii fasciste.”
În continuare Ion I. Mota vorbeste despre diverse centre care studiaza problemele comune fascismului si despre necesitatea de a se pune de acord cu ele, invitându-le sa participe la reuniunile viitoare. În ceeace priveste necesitatea constituirii unui bloc european si mondial unic, Mota crede ca, pentru a asigura aceasta unitate, nu trebuie sa ignoram nici una din marile probleme internationale, printre care problema evreiasca, foarte grava pentru anumite tari si cu totul speciala pentru România. Interventiei lui Mota se datoreste faptul ca, desi problema evreiasca nu figura în ordinea de zi a Congresului, ea a fost amplu dezbatuta, examinarea ei fiind acum pentru prima oara abordata de catre fascismul italian, care-si precizeaza pozitia fata de ea prin urmatoarea motiune votata cu unanimitate:
„Congresul, considerând ca fiecare stat, în virtutea suveranitatii nationale, e singurul competent sa decida, pe teritoriul sau, asupra atitudinii pe care o va lua fata de cetateni, grupuri, rase si religii stabilite înlauntrul sau – tinând seama de prescriptiunile legilor naturale si ale regulilor morale – declara ca problema jidoveasca nu trebuie conceputa ca o campanie de ura universala împotriva jidanilor:
Dar, cu toate acestea, considerând ca în numeroase tari anumite grupuri de jidani exercita pe fata sau în mod ocult, o influenta daunatoare intereselor morale si materiale ale Patriei, si constituie un fel de stat în stat, profitând de toate drepturile, dar refuzând sa se conformeze la orice datorii, lucrând totodata la distrugerea civilizatiei crestine, Congresul denunta actiunea nefasta a acestor elemente si se angajeaza a o combate.”
Acest lucru a însemnat un stralucit succes al lui Mota, si prin el al întregului tineret român luptator, pe care îl reprezenta cu atâta demnitate si autoritate. Ionel Mota însa n-a fost scutit nici aici de anumite vigilente si ofense ale oficialitatilor românesti, reprezentate printr-un mare personaj al politicii europene. raspunsul pe care i l-a dat, pe cât de dur, tot atât de demn, a impresionat adânc întreg Congresul, care s-a solidarizat întru totul cu Mota, iar când acesta a amintit de suferintele tineretului român, Congresul a pastrat o clipa de reculegere pentru sângele nevinovat si curat al zecilor de luptatori nationalisti români, ucisi în ultimii ani.
În aprilie 1935, constituindu-se Asociatia „Generatia Miscarii Studentesti de la 1922”, Ionel Mota este ales presedinte. Este consacrarea uneia dintre cele mai reprezentative figuri ale generatiei noi, care a personificat si pastrat nestirbit patrimoniul moral al miscarii studentesti, contribuind prin cultura si lupta sa la biruinta ei. Cu acest prilej, Ionel Mota a spus urmatoarele:
„si-ai despicat în doua istoria,
taran de cremene,
cum n-a fost altul sa-ti semene,
Horia!”
Aron Cotrus
O despartire între doua lumi. Aceasta a fost semnificatia miscarii nationale studentesti de la 1922, aceasta a fost marea îndrazneala, raspântia hotarâtoare, careia generatia noastra îi datoreaza aflarea marilor izvoare de vitalitate româneasca. Când aceasta miscare va fi ajuns la biruinta, iar fata României se va schimba ca prin farmec, se va putea spune si despre tineretul acestei miscari studentesti:
„ai despicat în doua istoria…”
Fericita sfarâmare a unei unitati de moarte, a unei solidaritati de înjosire.
Cu prilejul celui de al doilea Congres al Asociatiei, din 18 si 19 aprilie 1936, Ionel Mota este reale presedinte. În motiunea pe care o redacteaza si care e votata în unanimitate, Ionel Mota, referindu-se la pregatirea unei actiuni de distrugere a miscarii nationale, a spus între altele:
„Congresul exprima totodata hotarârea sa, în numele generatiei tinere a miscarii studentesti a ultimilor 14 ani, de a se apara cu toata vigoarea unei legitime aparari, împotriva acestor încercari, aratând tarii întregi ca aceasta miscare nu va putea fi înfrânta prin unul sau doua asasinate, ori prin ineficiente dizolvari, ci va putea fi înfrânta doar atunci când toate zecile de mii de tineri pe care îi reprezinta, vor fi coborâti în mormânt.”
Tot în primavara lui 1936, Ionel Mota ia conducerea efectiva a glorioasei „Libertatea” de la Orastie, prin care venerabilul sau parinte a dus atâtea mari lupte pentru cauza românismului si prin care a îmbratisat cu atâta întelegere parinteasca Miscarea Legionara, pentru care a suferit, el, ctitor de tara întregita, umilinte, batjocuri si chiar închisori. Desi nu e oficios, foaia capata un caracter dinamic legionar.
În acelasi timp, Ionel Mota este purtatorul de cuvânt al clubului nou legionar, tinând o serie de conferinte cu rasunet, din oras în oras. „Nu de putine ori, între doua trenuri, dupa cum spune Ion Banea, trebuia sa redacteze articolele cerute de catre diverse reviste si ziare, sau sa-si schiteze o noua lucrare”! Caci în afara de „Cuvântul Studentesc”, Ionel Mota mai colaboreaza regulat la „Revista Mea”, „Cuvântul Argesului”, „Crai Nou”, „România Crestina”, „Vestitorii”, noua gazeta pe care o redacta Vasile Marin si care a fost suprimata dupa nr. 4. Tot în acest timp, în martie 1936, Ion I. Mota face sa apara „Cranii de Lemn” (Editura „Totul pentru Tara), în care-si strânge o parte din articolele sale, anuntând-o astfel : „Câteva imagini si marturii din 13 ani de framântari, lupte si biruinti, sub comanda Capitanului.” Titlul cartii, dupa cum o marturiseste Ionel Mota în autobiografie, este dat dupa titlul articolului care aminteste una dintre cele mai intense trairi sufletesti ale unei osti luptatoare; îngroparea camaradului mort în lupta. „Cranii de Lemn” este cartea suferintelor si a victoriilor tineretului românesc. Un catehism, alaturi de „Pentru Legionari”, al tineretului românesc din acest veac. De la primele articole din „Dacia Noua” si pâna la „Masura crestinatatii noastre”, care încheie volumul, se desprinde acelasi spirit mesianic al jertfei totale pentru binele altora, pentru binele Neamului si pentru slujirea lui Dumnezeu, care-l va duce mai târziu sa-si dea chiar si viata pe câmpiile Spaniei. La începutul volumului sau Mota pune o Autobiografie, în loc de introducere. E vorba acolo despre Nutu Doncii, un nume simbolic, sub care era sa apara cartea, de n-ar fi putut-o strecura sub propriul ei nume.
În vara lui 1936, în legatura cu unele atacuri îndreptate în unele ziare împotriva legionarilor, Mota spune urmatoarele: „Tineretul nationalist legionar nu e nicidecum anarhic. El nu practica violenta în virtutea unui principiu nihilist si nici macar ca metoda normala de lupta. Tineretul nostru e strâns legat de ideea de ordine, ordine morala în rândul întâi, ordine nationala în rândul al doilea si chiar si ordine legala. Dovada, ca se prezinta de bunavoie în fata autoritatilor legale, pe care le-ar fi putut eluda. Tineretul acesta declara ca îi sunt suficiente cadrele legale pentru a-si împlini misiunea sa istorica si pentru a birui.
Dar atunci când cei înspaimântati de progresul normal si legal al luptei tineretului, concep cei dintâi si pun în aplicare cei dintâi scoaterea tineretului din lege, uneltind împotriva lui si întrebuintând cele mai perfide mijloace (dizolvari, împuscari, uneltiri împotriva vietii conducatorilor, cumpararea si încurajarea tradatorilor, etc.), mijloace carora acest tineret nu le poate face fata pe caile legale, atunci tinem sa se stie ca noi nu ne putem sa ne resemnam, acceptând înfrângerea noastra prin aceste lovituri imorale, ilegale si piezise, ci întelegem sa raspundem cu toate mijloacele la care ne da dreptul cea mai legitima si mai sfânta aparare.
Aceste afirmatii ale noastre pot fi desigur foarte usor rasturnate de catre adversarii nostri, afirmând ca nu sunt adevarate provocarile despre care vorbim, atacurile infame, imorale si ilegale despre care ne plângem. Voi ati început uneltirile si violentele, zic ei. Dar noi afirmam în fata lui Dumnezeu si a istoriei, ca niciodata violentele noastre nu au fost decât legitime aparari. Începutul ilegalitatilor si al violentelor a fost la dusmanii nostri. Dumnezeu si istoria vor decide asupra acestei chestiuni a prioritatii atacului nedrept si deci a justificarii uneia sau celeilalte violente. Iar daca, pe viitor, acesti politicieni vor cu adevarat pace si liniste în tara, sa binevoiasca a se feri de piaza rea a ceasului când sunt tentati, spre a scapa mai usor de adversari, sa unelteasca din nou împotriva vietii noastre, sa ne scoata din nou din lege si din lupta egala si cavalereasca, si vor avea liniste si pace. Dar daca violentele si uneltirile lor vor continua, vor trebui sa se izbeasca în plin de acest tineret care-si apara, chiar cu salbaticie, misiunea si idealul sau.”
În august al aceluiasi an, îl gasim pe Ionel Mota în tabara de la Carmen Sylva, muncind alaturi de Capitan si ceilalti camarazi. La 6 decembrie 1935, Ion I. Mota este numit Comandant al Bunei Vestiri, ordin nou întemeiat de Capitan pentru „vacaresteni” si o parte din întemeietorii Legiunii: ing. Gh. Clime, Ion Blanaru si av. Mille Lefter.
Începând crâncenele lupte din Spania, dintre nationalisti si comunisti, cu toate ororile pe care acesti luciferi moderni le dezlantuie împotriva Bisericii si civilizatiei crestine, se naste în sufletul profund crestin al lui Ionel Mota o mare problema de constiinta. „Se tragea cu mitraliere în obrazul lui Christos. Se clatina asezarea crestina a lumii. Puteam noi sa stam nepasatori? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata viitoare, sa fii cazut în apararea lui Christos?”, spune el în scrisoarea din urma catre iubitii si prea mult încercatii lui parinti. Si socotind ca de rezultatul luptei din Spania dintre marxisti si antimarxisti, depinde si soarta poporului nostru, caci: „de va cadea Crucea la pamânt în Spania, se vor clatina temeliile ei si în România, iar comunismul daca va fi azi biruitor acolo, se va napusti mâine asupra noastra” ( Cuvântul Argesului an 1 nr 25-26 – Întelesul plecarii noastre în Spania). Ion I. Mota îsi pregateste o echipa de înca 6 Comandanti legionari, dintre cei mai bravi si încercati, printre care un preot ortodox în odajdii si cruce rasariteana si, senin, pleaca pentru ca sa moara, la 24 noiembrie 1936, spre pamântul Spaniei, care nu mai e pentru inimile noastre un pamânt strain, caci acum el s-a amestecat cu sângele scump al lui Ionel Mota si Vasile Marin.
Mai înainte de aceasta, îsi pune toate treburile în ordine, lasa cele din urma cuvinte catre parintii sai venerati, catre micii si adoratii sai copii, catre sotia sa credincioasa si catre Capitanul sau, pe care-l pretuia mai mult ca orice pe aceasta lume, ca la plecarea la un drum fara întoarcere, si se împartaseste cu Sfintele Taine la biserica Sf. Ilie – Gorgani.
Desi nu avea aprobarea Capitanului decât pentru o luna de zile si aceasta numai dupa mari straduinti ale lui Ionel Mota, dupa ce predau sabia de onoare generalului Moscardo, aparatorul Alcazarului, ei se angajeaza pâna la sfârsitul luptelor. Caci Ionel Mota, în care înviase sufletul dac din stravechea Sarmisegetuza, socotea ca: „omul n-a fost nascut doar pentru a trai numai de cât un numar de nu stiu câti ani, ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vietii sale.”
Din drum, de pe vaporul Monte Olivia, care-l ducea spre Portugalia, Ionel Mota scrie mereu pentru „Libertatea” lui draga si apoi chiar în iuresul razboiului, el trimite mereu „ravase de la legionarii români de pe frontul spaniol”. Numerele „Libertatii” de Craciun si Anul Nou sunt aproape în întregime redactate de Ionel Mota, pâna la stirile marunte.
Un amanunt de retinut e acela, ca tot timpul Ionel Mota a dormit, si pe vapor si pe front, alaturi de Vasile Marin, cu care a fost sa moara.
La 1 ianuarie 1937, Ion I. Mota a fost numit vicepresedinte al partidului Totul pentru Tara, lucru care i s-a comunicat pe front.
Suportând toate greutatile si mizeriile cumplitelor lupte din acest iad pamântesc, care era Spania de azi, Ionel Mota si cei sase camarazi ai sai se înroleaza ca simpli soldati în Bandera 6 Tercio, luptând cu tot devotamentul si cu toata abnegatia, ca pentru însasi tara lor. În groaznicele lupte de la 4-5-6 ianuarie, ce s-au dat în sectorul Majadahonda – Las Rozas – El Pradilo, Ionel Mota cu echipa româna au fost la înaltimea asteptata de la ei, facând fapte de rara vitejie, ceeace le-a atras felicitarile speciale ale comandantului lor.
În ziua de 13 ianuarie 1937, la ora patru fara un sfert, în cumplitele lupte de la Majadahonda, Ionel Mota a cazut, alaturi de nedespartitul sau camarad si prieten, Vasile Marin, cu mâna pe mitraliera, în fata imperiului satanic al focului bolsevic.
Asa a fost scris sa moara: simplu, modest, luptând, ca de altfel toata viata sa, cu tot elanul si toata fericirea pentru Christos, pentru a împlini astfel voia destinului sau, care-l chema „de a muri sfârtecat si chinuit, aparând Crucea si scânteia de adevar pe care o avea în el”, convins fiind ca: „oricât de puternica ar fi Satana, atunci când o combati cu jertfirea chiar a propriei vieti, intervine Atotputernicia cereasca si te face biruitor” (Cranii de Lemn)
O mai elocvent de strânsa concordanta între simtire si viata, între credinta si fapta, între scris si moarte, nu se va mai putea usor gasi în istoria noastra, ca viata si faptele curate ca ale unui sfânt, si „moartea vitejeasca” ca a unui mucenic, a lui Ionel Mota.

A.Vântu

 

AUTOBIOGRAFIE
(în loc de introducere)

 

Prin anii 1870-1880 eram sluga la popa din Balsa, sat de frunte acolo, prin tinutul cu baisaguri de aur al Zlagnii. Fruntas si mândrete de om cumsecade mai era parintele Damian! Mai mult vorba vine ca eram sluga, caci stapânul meu pleca odata cu noi pe dealuri, cu furcoiul pe umar si lucram cu totii la strânsul fânului si la alte treburi plugaresti, asa dupa cum parintii nostri tot împreuna si cot la cot, tarani rasculati alaturi de popi haiduciti, luasera flintele sub capitania lui Iancu pentru a scoate românimea din iobagia ungureasca. Iar în casa lui preoteasca noi slugile eram acasa la noi, traind omeneste si încurajati de vorba blajina si parinteasca. Mai târziu, la vârsta barbatiei pline, parintele Damian îmi spune:
- Mai Nutule (uitai sa va spun ca ma chema Nutu Doncii), ti-o fi venit si tie vremea sa te asezi la casa ta.
Astfel ma desfacui de casa preoteasca, dupa ce tot parintele ma înzestra si ma însura. Apoi, înstapânindu-ma la gospodaria mea, mi-am crescut casa de copii cu frica lui Dumnezeu si muncind cu voiosie, dupa rânduielile din batrâni, împartindu-mi viata ca si parintele, între biserica si truda zilei. Si mare frica aveam sa nu fiu rusinat de vreo dojana a fostului meu stapân, care ne priveghia viata si purtarile, vredniciile si pacatele (Uneori ma întreceam cu bautura).
Dar cine era Nutu Doncii în sat? Nu chiuia nimeni ca mine, iar Duminica, la joc, eram eu stapânul satului! Nu se pomenea flacau care sa razbeasca cu carul cu fân prin costisele pe unde treceam eu. Si frumos mai era! Când coborâsul era mai iute, gata sa pravaleasca si carul si boii în fundul vaii, eu ma propteam voiniceste cu umerii în jug, în fata plavanilor si, înfratit cu ei, ne dadeam drumul împreuna, târâs, pe coasta la vale, de se minunau si batrânii iar fetele se opreau din lucru cu inima la gura.
Mare dragoste aveam si pentru copii parintelui si pentru „doamna preoteasa” îmbracata în haine taranesti, care se îngrijea de toate: si de cuptorul de pâine pe care ni-l rânduia, si de celelalte treburi gospodaresti, si de îngrijirea copiilor. Iar pe deasupra îi mai ramânea vreme, uneori vreme de miez de noapte, sa mearga calare la Zlagna la târg, cu câte trei cai dupa ea, încarcati cu povara, sa faca negot si sa strânga galbeni pentru copiii ajunsi la scolile mari de prin Pesta si Berlin. Si pâna la batrânete nu m-au uitat copii parintelui si-mi trimeteau pipe domnesti si tabac de acela aurit de parca pipam tamâie si busuioc.
Asa erau pe vremea noastra rânduielile si rosturile vietii si de nu erau grofii si stapânirea ungureasca, noi românii am fi dus un trai împacat si linistit, fara nedreptate si câinie, gatindu-ne pentru viata cea de dincolo.
Nu stiu cum se facu si iata ca ma rupsei din leaganul acela de omenie si truda, de voinicie si pace care stapânea satul baisenilor. Si dupa cum dovedeste cartea aceasta, desi pare greu de crezut, gasii undeva o alta tinerete si ma avântai într-o alta viata. (Se vede ca tot e adevarata povestea cu cele sapte vieti ale rumânului). Ma facui asadar orasean, luai alt nume si intrai în vâltoarea vietii de astazi. Aici, ma zbatui într-o lume înstrainata de rânduielile batrânesti si cotropita de pagâni, ma luai de piept cu ea si cu toti jidovii si tâlharii ei, asa cum aveam obiceiul sa sar în inima primejdiei înca de pe vremea când propteam boii pe coborâsurile de prapastii. Liniste si împacare în aceasta noua viata nu putui afla, o dusmanii si tot asa ma dusmani si ea de moarte. Se vede ca soarta de rob rasculat, dar pâna la urma biruitor, îmi era harazita si mie ca si înaintasilor mei.
În aceasta lupta am folosit si condeiul. Asa, mai mult din întâmplare pentru trebuintele bataliei, iar nicidecum pentru a da scrisului românesc odoare nepieritoare. Tot numai pentru folosul luptatorilor apar aici câteva articole din anii acestia de lupta tinereasca de la 1922 si pâna acum. Sa nu se caute asadar forme artistice în aceste pagini. (Daca ar fi sa descopere cineva aici cine stie ce vrednicii de stil, acestea n-ar fi datorite decât unei întâmplari, iar cel dintâi mirat as fi eu; cum mirat ar fi ostasul care izbeste cu sabia în fierbinteala luptei si afla apoi, de la un gura-casca pitulat într-un ungher, ca linia descrisa de sabie a fost de o mare eleganta iar silueta luptatorului de o fermecatoare elasticitate).
Iar marii carturari sa nu-mi caute pricina daca în aceste pagini ar fi sa gaseasca oaresicari gânduri si rostiri care ar nesocoti rânduielile acelor desisuri stiintifice de adevaruri moarte(mai sunt ele atunci adevaruri?) din care ei n-au putut culege samânta vie a unui viitor mai bun pentru neamul nostru, desis în care ei n-au gasit isvorul de putere si de fapta pe care s-o ridice, stavila de netrecut, în fata pieirii care ne cuprinde.
Nici macar o limba curata româneasca sa nu fie cautata aici. Stiu ca nu va fi gasita si aceasta este singura critica pe care n-o pot primi cu nepasare. Dar, cel dintâi mi-o fac eu aici, pe fata, caci recitind articolele, de acu-s 14 ani, sau chiar cele mai târzii, înainte de a le da la tipar, am ramas îndurerat de multimea neologismelor (cranii…) si a formelor de scriere straina, care m-au coplesit si pe mine ca si pe ceilalti, aproape toti, din generatia mea. Înstrainarea aceasta împotriva careia luptam, de nenorocirea careia ne dam seama, ne-a patruns în buna parte chiar si pe noi „nationalistii”: în duh, în credinta, în felul de a gândi, în moravuri, în limba si obiceiuri. Norocul e ca n-a pustiit totul si ne-a mai ramas atâta vlaga încât, doborând piedicile si dusmaniile acestui veac de ratacire si înstrainare, sa ne putem întoarce la izvoare; si întorsi acolo sa reluam firul rupt al vietuirii în casa, în comunitatea si duhul românesc, pentru ca astfel sa ridicam viata acestui neam la puterea si rodnicia materiala si sufleteasca, de care este vrednic.
Astfel trebuie înteleasa si primita aceasta carte, careia i-am dat titlul articolului care aminteste una din cele mai intense trairi sufletesti ale unei osti luptatoare: îngroparea camaradului mort în lupta.
Si acum sa mai las graiul cel domnesc si sa ma întorc asupra mea. Spuneam ca am dusmanit lumea acestei de a doua vieti. Iar ea m-a dusmanit de moarte pe mine, ca si pe toti tovarasii mei legionari, ca si pe Capitanul meu. Lumea veche, a lui Nutu Doncii, în care stau înradacinate toate simtirile si dorurile noastre, n-o mai gasim nicaieri. A risipit-o veacul acesta nou cu politica si vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu si cu dragostea de straini si de tot ce este al altora, veac care calca în picioare felul nostru de viata cu puterile, cu vredniciile si frumusetile ei.
Astfel, sufletul nostru ramas legat de o alta lume, rataceste azi într-o viata care nu e a noastra. Fata de lumea de acum, noi ne simtim straini, în ea nu ne gasim un alt rost decât acela de a o curma spre a învia vremurile de demult si a le spori frumusetea, taria si dreapta rânduiala româneasca.
S-ar parea astfel ca eu si camarazii mei suntem un fel de ciudate fapturi cu doua vieti, un fel de strigoi ridicati dintr-o lume apusa spre a purta duhul spaimei de azi. Chiar asa suntem. Suflete dezradacinate care, purtându-si neodihna peste o viata darâmata, nu vor avea pace nici în mormânt pâna când nu vor ridica din nou ceeace altii au pângarit, au risipit si au pus sub blestem.
Oamenii veacului de astazi sa-si opreasca o clipa huzurul si nepasarea si sa asculte ciudatele zgomote care framânta adâncurile neîntelese si chiuie cu vânturile noptii. Si sa stie: se apropie stapânirea strigoilor, cumplita!

Martie 1936
Ion I. MOTA

1922 – 1923
Porneste miscarea nationalã studenteascã

 

De vorbã cu constiinta

CAUZA NOASTRÃ E JUSTÃ ÎN ORDINEA MORALÃ SI SERVESTE PROGRESULUI SOCIAL

Înainte de a proceda la dovedirea celor spuse în titlu, trebuie sa aratam cititorului care e actiunea noastra si pozitia pe care o ocupa ea în manifestarile noastre de viata.
Noi pornim în judecarea Jidanilor de la un adevar de netagaduit: jidanimea din toata lumea e un corp compact, un popor strain, unitar, având un acelasi program izvorât din acelasi talmud. Acest program al lor este stapânit de un egoism salbatec, propovaduit chiar în religia lor si în virtutea caruia ei râvnesc la un singur scop: stapânirea lumii întregi pe seama lor, robindu-si pe crestinii nedemni de a fi „poporul ales” al lui Dumnezeu, adica stapânitorii lumii. Totdeauna Jidanii au înjghebat organizatii deosebite, sectare, chiar în statele unde erau socotiti cetateni întru toate egali cu nationalii de sânge. Dovezi e inutil sa mai aducem. Cine, în viata lui zilnica nu s-a convins de aceasta, acela e un naiv sau un perfid care n-a vrut sa vada. N-am câstiga prea mare întarire convertindu-l la crezul nostru.
Mai adaugam, pentru aceasta sumara înfatisare a Jidanului, faptul ca situatia de inferioritate în care se afla l-a silit sa adopte ca arme de lupta mijloace josnice, vrând totdeauna sa fie pietricica mica pentru rasturnarea carului mare, cautând sa sape sub picioarele vrajmasului cu care lupta.
Acesta e Jidanul.
Miscarea noastra studenteasca, începuta înainte de aceasta cu o luna, porneste de la urmatoarea situatie de fapt:
La facultatea de Medicina din Cluj, în anul acesta avem (adica am avut) 160 studenti jidani si 40 români în anul I. La Iasi si la celelalte universitati e, de asemenea, aproape aceeasi situatie. În anii superiori tot asa, doar în proportii putin mai reduse. Apoi: studentii ”români” din strainatate sunt în proportie de 60-70% chiar 80% (Cehoslovacia) Jidani si restul români. La Paris se da din partea statului român schimbul de valuta anumitor studenti de-ai nostri care corespunde unei burse de peste 60.000 lei anual. De acest schimb beneficiaza 200 jidani si 200 români. La Paris aveam în 1919 peste 150 studenti ardeleni, în 1920 abia patruzeci iar acum nu mai sunt deloc, doar unu-doi întârziati pe acolo! Toate acestea, agravate înca prin alte nesocotiri ale trebuintelor studentului român sarac, ne-au determinat miscarea de aparare împotriva intrusilor, ale caror uneltiri de acaparare nu mai erau tolerabile.
Ca oameni de constiinta si dotati cu simtul raspunderii morale a faptelor, sa ne întrebam daca aceasta actiune a noastra e dreapta ori nedreapta, e o fapta buna ori un pacat. Sa întrebam morala crestina daca ne-am supus ei ori nu când am pornit pe calea aceasta.
Dat fiind principiul fundamental al moralei crestine, iubirea aproapelui, e evident ca morala mozaica e tocmai contrariul ei; iubirea de sine si de ai sai si persecutarea strainilor. Se pune acum întrebarea: ce ne sfatuieste si ne permite morala noastra sa facem fata de cel ce ne loveste si vrea sa ne doboare? Sunt doua cai urmate de Isus: cea aratata prin vorbele „daca-ti da cineva o palma, întoarce-ti si celalalt obraz si lasa-l sa te mai loveasca o data”. Prin aceasta Isus propovaduia toleranta.
A doua cale e aceea pe care a urmat-o Mântuitorul atunci când a gonit cu biciul afara din biserica pe negustorii care se vârâsera pâna si acolo, în ciuda tuturor legilor morale. Aceasta cale ne arata ca, atunci când se trece peste o limita, toleranta trebuie schimbata cu masuri energice de îndreptare imediata.
Ei bine, noi pâna acum am tolerat cu o resemnare crestineasca sa fim palmuiti, caci palmuiti ne-am lasat atunci când veneticii – care pe vremea Principatelor n-aveau drept sa-si zideasca decât sinagoge de lemn, pentru ca sa nu ramâna în urma-le ruine istorice, care ar fi înjosit ruinele manastirilor domnesti de-alaturi, – palmuiti ne-am lasat când acesti paraziti si-au acaparat drepturi cetatenesti, ne-au jefuit sat cu sat sadind coruptia si viciul între tarani, când ne-au monopolizat aproape toata presa, tot comertul, toate bancile, când ei traiesc în belsug si rasfatari, în vreme ce noi „cersim din poarta în poarta”; palmuiti au fost si parintii care nu-si puteau tine copiii la scoli; palmuiti au fost studentii care au fost siliti sa devina functionari pentru a învata alaturi de colegii jidani bine îmblaniti; palmuiti au fost din partea jidanilor toti ostasii români care au luptata singuri în vreme ce Jidanii se îngrasau din exploatarea razboiului, pusi în siguranta de urgia dusmanului!
Acum e prea mult, nu mai putem rabda ca mâine clasa intelectuala aproape întreaga sa ne fie jidoveasca si jidovita, iar noi sa suferim, în colturi, striviti în avântul nostru de catre îmbulzeala acaparatorilor care se vor sti vârî si în conducerea tarii, asa cum au stiut s-o faca pâna acum pretutindeni.
Toleranta am avut asadar, chiar prea multa. Acum trebuie sa luam biciul si sa urmam pilda a doua a lui Cristos. Avem datoria de a apara pe cei slabi si fara scut, pe aproapele nostru, care nu ne are decât pe noi. Trebuie sa ne aparam mamele, copiii si parintii nostri tarani, care ne-au trimis la scoli pentru ca sa aducem mai mult bine în tara cu învatatura noastra. Daca n-am face-o, am fi niste dezertori lasi. Morala noastra ne îngaduie aceasta curatire, ni-o pretinde chiar. Departe de a gresi, cerul e cu noi!
Asadar actiunea noastra e justa în ordinea morala. E natural, deci, ca serveste si progresul social deoarece progresul social îl constituie tot ceea ce este în armonie cu legile moralei. Morala e sfera mare care reglementeaza toate manifestarile noastre de viata, iar legile sociale sunt o sfera mai mica, facând parte din cea mare si care cuprinde regulile manifestarilor de viata din punctul de vedere izolat al relatiilor cu societatea.
„Numerus clausus” al nostru e moral si totodata serveste progresul societatii românesti.
Într-adevar când banii nu se vor cheltui pentru zidirea laboratoarelor suplimentare si întretinerea lor pe seama numarului exagerat de Jidani, atunci vom avea bani pentru camine si alte ajutoare atât de necesare studentului de astazi. Când vor avea burse si valuta în strainatate 80 de români, 10 jidani si 10 alte nationalitati, atunci vom avea o intelectualitate româneasca viguroasa, puternica si sanatoasa, asa cum nu este cea de astazi.
Cauza noastra e asadar dreapta si sfânta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care stiu ca nu este nimic mai nobil decât de a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele napastuit.
Asa a facut Cristos!
Apãrut în "Dacia Nouã", ziar studentesc, Cluj, numãrul din 23 Decembrie 1922.

NECESITATEA NATIONALISMULUI RADICAL

Sa nu se creada – în urma faptului ca noi combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate si fratie în felul cum le interpreteaza si cauta sa le aplice Jidanii – ca noi am fi dusmanii acestor nobile idei în acceptiunea lor ideala.
Toate aceste idei sunt derivate ale învataturilor lui Isus. A le respinge înseamna a te lepada de Cristos. Noi le admitem si le primim, însa numai vazute prin prisma posibilitatii lor de realizare folositoare în împrejurarile de astazi.
E cu totul deosebit felul de interpretare si aplicare ce-l dau jidanii acestor idei, pe care le-au batjocorit, folosindu-le ca o arma pentru cucerirea puterii mondiale jidanesti. Ei s-au servit în mod neonest de aceste idealuri nobile bazându-se pe puterea fascinatoare care se leaga de ele si pe care, printr-o interpretare gresita, o faceau sa actioneze tocmai împotriva scopului pe care-l urmareste acceptiunea lor just interpretata.
Astfel, în loc sa spuna ca libertate însemneaza putinta de a te manifesta liber atâta timp cât nu atingi egala libertate a altuia, ei atâtau poporul la revendicarea unei libertati tot mai neînfrânate, tot mai injuste si mai periculoase. În loc sa spuna ca egalitate însemneaza dreapta retribuire a recompenselor dupa merite, ei atâtau pe cei mai putin merituosi sa ceara recompense „egale” cu cei mai merituosi, uitând ca în orice organism exista o talpa si un creer, un brat vânjos si un ochi fin si ca unul fara altul nu poate trai (si mai ales cel de la extremitati nu poate trai fara cel din centru însarcinat cu o munca mai putin musculara). Exploatând în acest fel frumoasa idee a egalitatii ei au adus organismul social într-o stare de nemultumire haotica, a mâinii contra stomacului, a piciorului contra creerului, distrugând armonia necesara unei bune functionari colective bazate pe justa recunoastere a valorii fiecarui organ deosebit. De aceasta stare de lucruri profitau apoi numai ei, Jidanii, înaintând în mod vertiginos spre realizarea planului lor criminal de stapânire mondiala. E prea banal sa mai spunem ca atunci când doi se cearta totdeauna al treilea câstiga. Nu e nici prea greu de înteles metoda aceasta, simplista dar foarte rodnica, a Izraelitilor.
În fata acestei stari de lucruri ce atitudine urmeaza sa luam noi? Una destul de grea: trebuie dintâi sa descoperim lumii intentiunile ascunse si criminale ale Jidanilor, falsitatea operei lor sociale de suprafata, sa demonstram apoi multimii gresala în care a cazut, sa trezim din betia salbatica pe cei ametiti de posibilitatea unei potoliri imediate a egoismelor vesnic nesatisfacute, sa oprim din calea lor pe cei porniti sa ucida pe „cel de sus” si sa se puna el în locul lor, sa oprim talpa de a distruge capul crezând apoi ca se poate pune ea în locul lui. O reactiune, o stavila se impune deci împotriva raului stârnit de interpretarea perfida a acestor idei.
Nu e mica dificultatea operei noastre. Trebuie sa dezvatam ce au învatat rau altii. Suntem pusi în contact cu mentalitati aproape înnebunite de excitatia patimii injectate de catre Jidani si se vor cere multe jertfe si multa staruinta pentru a birui definitiv. Dar ce lucru bun nu cere jertfe?
Aceasta reactiune nu se poate înjgheba decât pastrând cu gelozie si fanatism cadrele sanatoase nationale, adica o clasa conducatoare româneasca. Nu ne putem supune mai bine învataturilor crestine decât luptând pentru ridicarea morala a natiunii.
Nationalismul radical trebuie sa ne fie calauzitorul.
De aceea pentru noi e o fala iubirea de neam, e vrednic de lauda eroismul celui ce moare aparându-si neamul si credem ca nu ne calcam datoria de crestini adevarati aparându-ne natiunea cu cea mai mare ardoare.
Pe cei care contravin acestui nationalism radical, fie abuzând de el, fie lepadându-se de el, fie uneltind împotriva lui, îi socotim ca vrajmasi si vom întrebuinta în lupta contra lor armele necesare.
Asemenea vrajmasi ne sunt astazi toti Jidanii, iar alaturi de ei dusmanii nostri nationali: magnatii unguri si Românii cei cu sufletul stricat de înstrainare, în interiorul tarii, - iar în afara de granite, toti cei care îndraznesc sa se atinga de ele.
Împotriva acestora vom lupta cu toate puterile noastre si nu ne vom da în laturi de la nici o jertfa care ar putea fi în folosul tarii noastre românesti.

"Dacia Nouã" din 20 Noembrie 1923

DISCIPLINA JIDÃNEASCÃ

Un pasaj din „Protocoalele Înteleptilor Sionului” spune urmatoarele despre noi crestinii:
„Închipuiti-va animalele acelea îmbatate cu alcool, naucite de vin, carora li s-ar da dreptul de a bea fara masura, în acelasi timp în care li s-ar da libertatea… Noi nu putem permite ca ai nostri sa decada pâna la o asemenea treapta”.
E unul dintre pasajele acestor diabolice documente la citirea caruia te strabate un fior de desteptare în fata prapastiei ascunse pâna atunci de frunzisul superficialitatii.
Fiecare dintre noi se va fi întrebat îngândurat: cine si când a vazut vreodata vre-un Jidan beat, nimicit de bautura pâna în maduva oaselor si tâmpit pâna la ultima cuta a creerului sau? Aproape nimeni si nicicând; sau, cel mult, foarte rar.
Iar noi?
Mai trebuie s-o spunem oare?
Iata unul dintre motivele biruintei progresive a cauzei jidanesti. Alaturi de coruptia si venalitatea noastra combinate cu o inocenta naivitate, viciul capital care ne slabeste si ne pune pe o treapta de inferioritate fata de Jidani e betia si orgia simturilor nedisciplinate carora le cadem atât de usor victime.
Sa nu ne credem mai buni decât suntem. Sa ne cunoastem bine caci numai astfel vor avea valoare reala calculele noastre. De aceea trebuie sa îndreptam fara crutare arcul sagetilor binemeritate si împotriva propriilor noastre defecte, cu credinta ca prin continue critici drepte si îndrumari persistente, zi cu zi, vom ajunge la adevarata si deplina renastere morala a lumii bolnave de astazi.
Toti cunoastem josniciile betiei si ale exceselor dar cât de putini ne ferim de ele! Fiecare dintre noi sa stie ca atunci când se lasa stapânit de dezechilibrul patimilor, e mai prejos decât ultimul Jidan perciunat si murdar si ca e demn de caracterizarea de „animale naucite de vin si tâmpite de alcool” pe care ne-o dau „Protocoalele”.
Nu vrem sa cadem prin aceasta afirmatie în cealalta extrema de a deduce de aici inferioritatea crestinilor si deci dreptatea aspiratiilor Jidanilor care ne-ar fi superiori. Crestinul e mai nobil decât Jidanul. Orice om e stapânit de bine si de rau. Raul din noi e mult mai mic decât raul din Jidani, iar binele din noi, calitatile noastre nobile, sunt cu mult superioare celor existente în sufletul Ovreilor. Doar tocmai de aceea ducem noi lupta aceasta. Sufletul crestinului, oricât de viciat ar fi, e lipsit de veninul crimei care e caracteristic sufletului ovreesc. Dar nu e mai putin adevarat ca alaturi de nobletea noastra de suflet creste si puterea raului, a unui rau care ne degradeaza si ne scade valoarea si care serveste admirabil intentiile criminale jidanesti. Însasi dreptatea, astazi indiscutabila, a cauzei noastre de legitima aparare este în joc.
Degradându-ne pe noi însine vom înabusi în noi pornirile bune care ne fac superiori Jidanilor si care ne dau drept de aparare împotriva lor. Când viciile ne vor fi scazut valoarea morala sub aceea a Jidanilor, atunci se va naste dreptatea cauzei lui Izrael iar pentru omenire se va fi deschis o cumplita prapastie. Atunci va putea triumfa jidanimea îndreptatita în aspiratiile ei. Pâna atunci însa, nu.
Astazi suntem înca destul de departe de aceasta nenorocire. Dar, când cumpatul si cumintenia se spulbera în vânt „n-aduc anii ce aduce ceasul” si într-o buna zi ne putem trezi în fata prapastiei crezute departe.
De aceea sa luam aminte si sa avem în întâiul rând grija de noi însine. Altfel, lupta ne e sovaitoare iar biruinta primejduita.
"Dacia Noua", din 13 Ianuarie 1923

SPASMUL SI CONCLUZIA LUI

Nu stiu ce cuvinte sa gasesc pentru a-i putea convinge pe deplin pe cei ce s-au îndoit întotdeauna, putin sau mult, se simtamintele sanatoase si mintea normala a generatiei studentesti nelinistite din ultimii ani. Si de ca m-as gândi, în zilele de sarbatoreasca reculegere, tocmai la aceasta categorie de nelamuriti? Pentru ca astazi, mai mult decât oricând, în fata amintirilor renaste în noi grija de viitor; azi când serbam un ideal neîmplinit, volbura nelinistilor mistuitoare ne reaprinde pieptul si ne întrebam daca simtirea si cugetarea noastra va fi continuata si satisfacuta. Si am avut ocazia de a cunoaste generatii tinere ale altor natiuni aproape cu totul pierdute pentru ideea crestina si simtirea de nationalitate si rasa, adevarate cascade omenesti precipitate spre adâncurile ratacirii, atrase de uriasa forta a ratacirii, împarateasa aproape fara rival a lumii de astazi.
Si astfel socot ca nu e deloc cu neputinta ca în viitor exceptia de la gurile Dunarii sa dispara daca am lasa libera actiunea de atractie a adâncurilor francmasonice jidanesti. Suntem doar în buna parte angajati si noi în acest torent. Cu atât mai exceptionala ne e, sau ni-a fost, deci, exceptia. Iar când zic ca nu stiu ce cuvinte sa gasesc pentru a convinge pe cei ametiti de voluptatea maretei prabusiri, ca adevarul, sanatatea, principiul vital e în geniul acestei „generatii nelinistite” si nu aiurea – vreau sa spun ca nu stiu din ce material etern sa durez si eu acum, un nou cerc de izolare, de refugiu, pentru urgisita exceptie despre care vorbesc. Exceptie care în sâmburele tainei sale ascunde viata mai buna a zilelor viitoare, exceptie care consta în faptul ca în mijlocul unei lumi întregi care a parasit si a uitat ideea crestina si nationala, sa te mentii cu încapatânata neadaptare la mediu credincios cuvântului lui Isus si cerintelor conservarii neamului.
Cuvintele sunt greu de ales pentru ca sunt simple. Si ma tem sa nu fac prin neghiobie de scrib, astfel ca la sfârsit, cititorul sa nu reuseasca a vedea în aceste rânduri decât nimicuri banale. Si deci sa nu reusesc a aduce leaganului nostru nici-o cingatoare de scut în toi de furtuna. Dar sa încerc.
Esti gresit iubite coleg mai tânar, daca îti închipui despre cei din generatia noastra ca am fi niste fapturi exceptionale a caror imagine necunoscuta trebuie sa ti-o alcatuiesti în minte. Noi, în raport cu românitatea, n-am fost ciudate exceptii ci nimic altceva decât exemplarul, acum ceva mai în vârsta, aceluiasi „românas” cu fata limpede si ochi curati pe care îi întâlnesti pretutindeni. În privinta fetii sufletesti, la fel cu tipul rasei noastre: buni la inima, milosi, cu o constructie spiritualista („idealista”) si cu universala inteligenta româneasca.
În consecinta:
1. Nu am avut ura pentru nimeni.
2. Nu ne-au facut placere violentele contra celor mai slabi si neaparati.
3. Aveam un dram de constiinta si de putere de stapânire a patimilor si de cenzurare a faptelor.
4. Nu ne erau necunoscute si neasimilate în suflet (daca mai era nevoie fata de calitatile înnascute ale Românului) sau neîntelese curentele de idei „nobile si umanitare” predicate la toate raspântiile de ziare si literatura (cunosteam chiar si deviza „libertate, egalitate, fraternitate”).
5. Nu eram de loc dusmanii instructiunii universitare, ai cartii si ai muncii, ai bibliotecii si laboratoarelor, nu eram nici codasi la examene si iubeam nobila liniste a studiului.
Si totusi…
Toamna anului 1922 a fost desigur cea mai mohorâta toamna din câte s-au abatut vreodata asupra Clujului. Toate nelinistile, apasarile si amaraciunile din lume se strânsesera parca pe Feleac, pe Somes si napadind vazduhul s-au lasat ucigatoare asupra orasului plin de studentii reveniti din vacanta. Mizerie, umezeala, criza de locuinte, caminuri supraocupate pentru români. Huzureala vesela, înmultire îngrozitoare, lipsa de grija pentru strainii deveniti sfidatori. Prin colturi de strada se auzea ca în anul acela, la medicina în anul I, jidanii sunt de patru ori mai numerosi decât Românii. Iar ai nostri, oricât de putini erau, nu-si gaseau locul si tihna. Si, pe lânga toate, Feleacul nu mai contenea sa ne copleseasca cu atmosfera aceea de plumb care ne înneca… Nici un luminis pe cer, nici o mângâiere, o explicatie macar sau o întelegere pentru sufletele noastre. De la nimeni. Sa nu fi îndraznit sa pui cuiva (cuiva mare) în fata ochilor nelinistile tale, numaratorile peremptorii, argumentele pornind de la criteriul national, caci deveneai un baietas ridicol care nu faceai decât sa dovedesti ca înca n-ai trecut prin Universitate (desi unii eram de vreo 3-4 ani în ea) unde sa fi putut învata, o data pentru totdeauna, întelepciunea ca: „nationalitatea e o chestiune de vointa sociala, vointa care, prin reprezentantii societatii, s-a declarat în sensul nationalizarii Ovreilor, deci nu exista azi o chestiune nationala” asa cum o întelegem noi din numaratorile, umilintele si mizeriile noastre.
Si, ca si cum n-am fi avut destul cu noroaiele, frigul, lipsa de adapost si tot restul mizeriilor materiale si mai ales al mizeriilor morale si a nelinistilor din sufletele noastre curate de Români, veni într-o zi sa ne gâtuiasca vestea sinuciderii unei studente evident românca, o olteanca, adusa de dragostea pentru Ardeal la Universitatea din Cluj. Iubite student regionalist (daca mai existi) sa ma crezi ca era adusa de dragostea pentru Ardeal si de nimic altceva. Bursa n-avea, nici loc în camin, nici rude. Caci doar a lasat slova scrisa ca-si curma viata nemaiputând îndura mizeria. Când am urcat Feleacul cu convoiul mortuar (era întreaga Universitate la înmormântare) deasupra capetelor noastre triumfau, în aceeasi blestemata atmosfera, toate duhurile de spaima ale cosmarurilor. Ne biruisera din nou, si mai crud.
N-au mai trecut decât putine zile si, dupa noi si zadarnice plângeri ironizate, fiorul primei vesti ne zgudui pe toti: medicinistii au rupt lantul gâtuitor, au izgonit pe toti studentii jidani din sala de disectie!
Isprava semana a fi mai mult a unor studenti în chimie, caci o uriasa reactie se produse în atmosfera aceea de neagra negura care ne prigonea. Ca si cum ar fi cazut din înaltimi un val de esenta dizolvata asupra acelei îmbâcseli mistuitoare, prima veste despre care vorbii, produse o precipitare generala în sufletele tulburate. Într-o clipa se limpezise totul, toate piepturile au rasuflat usurate, soarele ne stralucea în fata descarcându-ne toate coplesirile si luminându-ne o cale spinoasa dar mareata. Filozofiile anumite le-am uitat si am devenit Români, asa cum învataseram prea mult în anii razboiului ca e Românul. Si sa nu se mire nimeni ca, negasind o alta cale de lupta, ne-am lepadat usor de carte si de sala de cursuri. Macar în subconstientul nostru mocnea o ura pentru acea carte, pâna atunci iubita, care ne cerea toate renuntarile, compromisurile si lasitatile. Ne-am dat clocotul si zvâcnirii curate a inimii tineresti. Si simteam ca servim un geniu bun, cu mult mai mare decât puterea faptei noastre. Am cunoscut fericirea luptei pentru lumina.
Detaliile n-au mare importanta.

Ne-am dat clocotului si zvâcnirii curate. Caci „miscarea studenteasca” n-a fost decât o zvâcnire a