MISCAREA LEGIONARÃ SI PROBLEMA MUNCITOREASCÃ

de Nicolae Rosca

Biblioteca de Documentare "DACIA", Nr. 18

Editura Carpatii, Madrid, 27 Martie 1981

Legiunea Arhanghelul Mihail, nãscutã din dragostea de neam a lui Corneliu Zelea Codreanu, Cãpitanul, cum l-a numit toatã generatia lui, cu scopul de a regenera viata politicã a poporului românesc, a îmbrãtisat [cum era normal într-o miscare nationalistã] si problema muncitoreascã.

In România, dupã primul rãzboi mondial, -ca si în toatã lumea, de altfel - problema muncitoreascã devenise acutã. Ea era agitatã, ca o apa bãtutã de furtunã, de talazurile nãscute de niste stãri de lucruri care ajunseserã la limita rãbdãrii oamenilor si amenintau asezãrile românesti. Doi factori contribuiau la aceasta neliniste a muncitorilor: starea materialã precarã în care se gãseau si noile turburãri provocate de revolutia comunistã în Rusia, care aflându-si acolo un punct de sprijin, agita [prin agentii lansati în toata lumea] constiintele muncitorilor.

Tara noastrã, care era 80% agrarã, nu avea o muncitorime numeroasã ca în tãrile industriale din apus. Deci si problema era mai micã. Dar indiferenta societãtii burgheze, neatentia fatã de problemele pe care le ridicau muncitorii, -care-si cereau pretutindeni niste drepturi legitime- începuserã sã se simtã si la noi. Muncitorimea românã care luptase cu vitejie în rãzboiul pentru întregirea patriei fusese uitatã si eliminatã din preocupãrile oamenilor politici cari conturau noua societate româneascã postbelicã. O ceatã de paraziti se nãpustiserã la conducerea tãrii, acaparându-i bogãtiile, sugându-i vlaga si rãvãsind constiintele fiilor sãi. Cele mai lovite de aceste stãri de lucruri erau tocmai clasele umile si în special muncitorimea. In sufletul acestor oameni începea sã se clatine încrederea în propria lor natiune, în dreptele ei asezãri, si se destrãmau câte putin legãturile ce-i uneau cu destinul românesc. Solidaritatea omeneascã devenise o retoricã ieftinã, în care muncitorimea noastrã nu mai credea. Din partea guvernelor tãrii noastre nu se luau deloc mãsuri pentru ameliorarea stãrilor sociale existente, mãsuri care ar fi stânjenit în mare parte efectele propagandistice bolsevice. Societatea româneascã, dezorientata si dezorganizata de razboiul din care abia iesise, isi desprinsese atentia de la problema grea a muncitorilor sai, lasandu-i practic in voia sortii.

Lipsiti de ajutor statal si intelegere din partea conationalilor lor, muncitorii isi indreapta atentia peste granitele tarii. Agitatia comunista ii atrage incet cu promisiuni mincinoase, le invenineaza sufletele si incearca sa-i recruteze pentru revolutia proletera.

* * *

Aparitia Capitanului pe arena politica romaneasca opreste acest proces. El se apropie de muncitori cu dragoste de frate, cu intelegere pentru necazurile si durerile lor. Le deschide larg portile Legiunii, unde muncitorii vor gasi incurajare si sprijin pentru lupta lor sociala dreapta. Dar ei vor mai gasi aici si un mediu sanatos de prietenie, de caldura sufleteasca, de exaltare sufleteasca, de exaltare patrotica, de camaraderie, in mijlocul caruia isi vor manifesta in viitor credintele lor intr-un romanism integral.

Muncitorii se apropie de Miscarea Legionara cu sfiiciune la inceput, apoi, pe masura ce o cunosteau mai bine, se apropie de ea cu incredere si i se daruiesc in sfarsit, cu trup si suflet. Numarul muncitorilor legionari a crescut cu iuteala, impanzind Romania. Sunt incadrati mai intai in organizatiile legionare judetene, iar dupa 1936 se constituiesc in CORPUL MUNCITORESC LEGIONAR.

PROCESUL ISTORIC AL PROLETARIATULUI

Problemele muncitoresti, -care au devenit conflicte in ultimele timpuri-, fac parte din ansamblul unui proces lent de degradare a fortelor interioare ale omului. Alunecarea din spirit in materie, din ce in ce mai evidenta, a inchircit sufletele, a ravasit convietuirile omenesti, a topit solidaritatile si a deschis drumul unui fel anarhic de a intelege viata.

Aceasta evolutie negativa pe care a suferit-o omenirea in universul ei spiritual este un proces mai vechi. Este un proces care s-a copt de-a lungul mai multor secole, cristalizand esentele spirituale ale omului in forme din ce in ce mai amorfe si l-a condus la alterarea intregei sale vieti, atat cea individuala, cat si cea colectiva.

Proiectandu-si pacatele nestapanite in social, omul distruge putin cate putin legaturile dintre el si semenii lui. Se departeaza de acestia, se crispeaza pe egoisme proprii care-i denatureaza gustul avutului si –pentru a si-l apara de rapacitatea altora- incearca sa se grupeze numai pe baza de interese materiale comune. Iau nastere astfel clasele sociale, care se detesta reciproc.

Aceasta separatie a societatii in clase [ceeace marxistii numesc marsul istoriei, dand un sens de fatalitate, de predestinare, evolutiei sociale omenesti] a invrajbit omenirea in asa masura incat a aprins in sanul ei o ura implacabila, o dorinta de distrugere reciproca a structurilor in care s-a decantat.

Comunitatile nationale, fenomene naturale ale destinelor omenesti pe pamant, s-au rupt in bucati, au intrat intr-o efervescenta coroziva si au distrus coeziunea interna a popoarelor.

Procesul, cum s-a mai spus, nu este nou. Dar este drept ca el a luat in zilele noastre formele cele mai virulente, excitat fiind de inamicii societatii noastre. Cauzele lui adevarate insa le gasim in trecut. El a mocnit de-a lungul multor secole, apoi a crescut repede ca bulgarele de zapada care, pornit pe povarnisul unui munte, creste necontenit si, daca nu gaseste nici un obstacol care sa-l opreasca, ajunge in vale ca o avalansa grea si distrugatoare. In aceasta faza se afla omenirea astazi sub amenintarea unor forte sociale care se pravalesc peste ea.

Lipsa de stabilitate sociala, cu toate influentele ei dezastroase in sanul natiunilor, se initeaza in momentul in care omul, intr-o betie de orgoliu necontenita, paraseste drumul adevaratului sau destin. Si spunem, destinul sau, nu intr-un sens strict determinist al rosturilor sale pe pamant, ci ca pe o chemare a lui, ca un indemn pentru a-si limpezi aceste rosturi.

Afirmatiile moderne, ca omul nu ar fi altceva decat materie auto-organizata intr-un lung proces evolutiv, dandu-ne numai o explicatie materialista a vietii, nu sunt adevarate. Sau mai bine spus, omul este mult mai mult decat asta. Omul, o recunoasca sau nu filozofia moderna, este o creatie a lui Dumnezeu. El este si materie, desigur. Nu i se poate nega aceasta proprietate. Este un bulgare de pamant, in care insa Dumnezeu si-a imprimat suflul. El a capatat astfel lumina, a devenit scanteietor ca un astru si raspandeste stralucirea lui peste toata Creatia. Patrunde in aceasta si-i descifreaza misterele. Si-si descifreaza si propriul sau mister. El, omul, a capatat un destin superior care-i depaseste neinsemnata materie. Este o fiinta tasnita spre absolut, spre intalnirea cu Creatorul sau. Acolo-i fantana adevarului omului. Si cum Dumnezeu e ARMONIE si omul trebuie sa fie armonie, cand este autentic. Si cum Dumnezeu este DRAGOSTE si omul trebuie sa arda in dragoste atata timp cat este fidel drumului sau.

Iata insa ca lucrurile omenesti s-au incurcat si departat de la acel fir al Ariadnei care-l conducea, sigur, prin toate labirinturile vietii.. Si astfel incepe orbacairea omului pe drumuri intunecoase, din ce in ce mai grele si mai abrupte.

Ganditorii crestini situeaza momentul istoric al departarii omului de adevaratul rost al vietii lui, al paraginarii substratului sau spiritual, in secolul XV. Pana atunci omul pastrase in forma mai mult sau mai putin pura, dar suficienta pentru a-si reabilita caderile, aceasta substanta intima a lui, ce-i fusese revelata prin crestinism. Prin credinta care ii armoniza tot interiorul si-i netezea asperitatile crescute pe linia componentei lui materiale, omul imprima un sens real existentei sale.

Renasterea rastoarna aceasta armonie. Cu ea incepe declinul spiritual al omului. Intai si-a debilitat credinta. Acest for interior ce-l aprinsese in el crestinismul si care daduse o dimensiune transcedentala existentei sale, se stinge cu incetul. Credinta este ancora omului in transcendent. Cand aceasta se rupe, Cerurile se departeaza. Si asta s-a intamplat cu omul Renasterii.

Debilitarea treptata, dar ireversibila, a credintei, s-a proiectat cum era firesc si in lumea ideilor omului. Si astfel se naste filozofia rationalista care devine pe zi ce trece tot mai indrazneata. Dumnezeu, trecut prin ciurul ratiunii se imputineaza in om si ajutorul Lui descreste. Iar omul,-ca un nou Adam-, fuge de Creatorul sau. Astfel el ramane din ce in ce mai singur, mai stingher, in fata unor probleme de existenta pe care nu le mai poate domina.

Filozofia rationalista influenteaza, cum era de asteptat, si viata politica a popoarelor. Consecinta : liberalismul. Acesta smulge pe om –el spune ca-l libereaza- din armonia legilor divine. Cu el, totul este permis. Nu mai exista ingradiri morale, caci acestea sunt numai niste prejudecati obscurantiste, sunt frane care impiedeca expansiunea naturala a geniului sau politic. Politica trebuie desprinsa de morala. Aceasta ingreuneaza aripile celeilalte. Asa apare Princepele lui Machiaveli, ca faptura ideala care sa conduca societatea omeneasca. Astfel, visul ratiunii produce monstri pe care-i lanseaza apoi in politica. Dragostea, solidaritatea cu aproapele, nobletea in actiunile politice, dispar. Omul adevarat, idolul, este numai acela care poate domina mai mult. Prin orice mijloace. Esential este numai rezultatul activitatii umane, nu drumurile parcurse pana la el.

Liberalismul este o conceptie politica fara credinta. Pentru liberalism nimica nu este nici adevar, nici minciuna. Devine adevar sau minciuna numai prin numaratoarea unor urne , in care o serie de cetateni -mai mult sau mai putin capacitati pentru a raspunde la niste intrebari- au depus voturile lor.

Liberalismul inunda toata viata omului, deci si pe cea economica. Religiei, -pusa la colt si bagata la lada cu vechituri- i se opune o alta religie triumfala : economia. Materia ,ca scop ultim in viata. Si astfel isi deschide drum : Capitalismul. Rupand franele etico-morale ale societatii, capitalismul transpune in economie multe parti negative ale omului, multe din pacatele lui ancestrale.

Secolul XIX ,al exploziei sistemului capitalist in lume, cu toata bogatia creata, care nu se poate nega, a fost si unul din cele mai triste din punct de vedere al trairilor intime ale omului, al iubirii lui de absolut, al raporturilor lui cu ceilalti oameni, al solidaritatii lui fata de acestia. Omul se singularizeaza in viata. Se intoarce numai spre el . Devine arid, insensibil, acaparant, egoist si crud.

Capitalismul adanceste diferentele materiale intre oameni. Cei bogati devin si mai bogati, cei saraci devin si mai saraci. Separa oamenii in clase sociale si da nastere exploatarii omului de catre om. Este curios de constatat ca acest capitalism, care a dat atatea roade frumoase in campul tehnicii, in campul investigatiilor, in campul crearii de bogatii, a fost incapabil sa le distribuie echitabil si sa straluceasca si in ordinul uman. I-au lipsit virtutile esentiale : intelegerea si dragostea de oameni.

In noua conceptie, omul are numai valoarea efortului pe care-l poate depune. Numai asta conteaza si numai asta se cotizeaza. Iata deci doua forte materiale ce stau fata in fata : banul, care cumpara, si efortul, care se inchiriaza. Cumparatori de energie si vanzatori de energie. Capitalisti si muncitori.

Capitalul, in conceptia dominanta astazi in economie, este totul. Poate domina totul. Dar creaza si nemultumiri, cu scrasniri de dinti si sclipiri de ura in ochii celor desmosteniti.

Marx, un evreu crescut in caldura filozofiei rationaliste germane, si-a dat seama de aceasta situatie exploziva si de forta enorma pe care o reprezinta muncitorimea. O forta care poate fi usor manipulata, tinand seama de starea disperata in care se gasea si a nivelului cultural scazut. Ea poate fi intrebuintata pentru teluri nemarturisite muncitorimii. El lanseaza formula proletariatului international.

Asadar, din pacatele capitalismului se naste Comunismul, ca Venus din valurile marii [ sa ne fie iertata comparatia ]. Capitalismul individual, capitalismul de clasa, se transforma in capitalism de Stat. Nascut pe linia atator parinti cu grave tare genetice, comunismul ajunge in viata cu o infatisare monstruoasa. El este un accident tragic in viata umanitatii. Este viziunea infernala ce anuleaza aspiratiile omului la altfel de viata. Este o negatie totala a omului si a tuturor valorilor acestuia.

Exploatarea omului initiata de capitalism este organizata, in noua forma sociala : comunismul, pe baza stiintifice, cu rezultate catastrofale pentru fiinta umana. Sub domnia comunismului omul atinge cea mai joasa treapta a dezumanizarii lui.

O CÃDERE ABISALÃ

In lungul acestui proces, pe care l-am parcurs in paginile anterioare, am vazut cum omul a coborat necontenit in materie, despuindu-se de imbracamintea sa spirituala. Sau cel putin a schimbat-o cu alta mai putin exigenta. El se inchirceste mereu, devine mai mic si mai mic, isi pierde esenta si deci si rosturile. Din omul acela , centru al Creatiei, adus de Dumnezeu in Istorie pentru a o desavarsi, el devine –datorita teoriilor rationaliste pe care le adopta si cu care se defineste- o biata fiinta purtata incoace si incolo de talazurile vietii. Din subiect devine obiect. Din graunte de lumina se transforma in bucata de huma, intr-un proton detinator de energie. Aici a ajuns omul,vazut in lumina teoriilor materialiste si incorsetat in marxism : unitate producatoare de energie, in procesul de creare de bunuri. Acesta este noul sau destin in viata : sa-si imprumute forta la fabricarea de bunuri utile pe care apoi, tot el sa le si consume. [Asta in societatea capitalista, caci in cea comunista el este eliminat si din consum.] A trai asadar pentru a consuma. Omul consumator, omul devorator de produse, mai mult sau mai putin necesare pentru traiul sau.

Forta, productie, consum, este noua definitie a omului, al acestui rege al Creatiei. Un trinom existential, aplecat spre pamant,cu aripile existentei plumbuite. Este un nou destin absurd pe care si-l insuseste omul.

Teoria marxista care, repetam, este o consecinta abjecta a filozofiei liberale, nascuta din pacatele acesteia, elimina omul ca determinant al procesului istoric al omenirii . Dupa ea, nu ideile oamenilor sunt cauzele actelor lor sociale, ci numai conditiile lor economice. Germinarea istoriei ar fi produsa numai de conditiile vietii materiale ale diferitelor grupari omenesti care au aparut de-a lungul timpului pe ecranul ei. Numai problemele strict economice, spun marxistii, dau impuls omului spre adoptarea unor determinate forme de viata si chiar de gandire. Prin urmare, omul nu ar fi creat dupa “chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, ci dupa chipul problemelor economice in care este scufundat. Nu omul, cu capacitatea sa intelectuala, morala si chiar fizica, creaza conturul economic al vietii lui, ci invers : acesta i-ar crea chiar si viata interioara.

Tot procesul istoric al omenirii ar avea drept cauza numai digestia pantecelui. Toate ondularile ei se explica numai prin contrastele de interese intre indivizi si grupuri de indivizi, in goana dupa nutriment, care da nastere la luptele competitive dintre ei.

Economicul este cheia cu care marxismul vrea sa deschida poarta istoriei. Idealurile, aspiratiile inalte, religia, cultul patriei, cinstea, omenia, sunt simple nascociri ale unor minti scufundate in marea utopiilor. Ele trebuie distruse, stinse din constiinta oamenilor pentru ca acestia sa se “libereze”, sa se goleasca de continut pentru a incapea in noile forme.

Iata cum liberalismul, cu imensele lui greseli, cu neputinta lui de a sorbi din roua racoritoare a absolutului, a ciuntit forta spirituala a omului si l-a aruncat, complet dezbracat,- intr-o goliciune impudica si lezanta pentru fiinta umana-, in bratele comunismului. In acest sistem aberant –comunismul- el isi pierde si putinul continut ce i-l mai lasase liberalismul : libertatea individuala, libertatea da a nu fi de acord; libertatea de a se rebela si chiar de a trazni cu pumnul cand nu se mai poate suporta. In societatea comunista el devine o simpla piesa dintr-un mecanism, un efort de munca pierdut intr-unaparat colectiv colosal care-l zdrobeste sub greutatea lui : Statul colectivist.

In marxism omul isi pierde personalitatea, isi pierde libertatea, isi pierde proprietatea [care este proiectia lui asupra lucrurilor ], i se smulge credinta si pierde calitatile cu care Dumnezeu l-a pornit in viata.

Opresorul capitalist, pe care muncitorul a invatat sa-l urasca, este substituit cu Statul opresor, mult mai inuman si mult mai puternic decat celalalt, pentru ca concentreza in mainile sale tot aparatul represiv politienesc si toata forta armata, creata numai pentru nevoile existentei lui. In fata acestui colos, muncitorul, omul, nu mai poate face nimic. Este zdrobit. Se scufunda in colectiv ca intr-un put fara fund care-i ineaca toata existenta proprie.

Din destinul inaltator cu care a pasit in viata, omul, din cauza greselilor lui, a egoismului sau deslantuit si din cauza pacatelor lui succesive, s-a transformat in vietuitoare. Intr-o amarata vietuitoare. Profilul muncirorului, al omului, in teoriile marxiste care loveau ca un uragan furios in asezarile omenirii, pierde culoarea sa umana si devine simpla unitate de materie producatoare de forta. Ca si carbunele, titeiul sau reactiile atomice. Cu unica deosebire ca, printr-un proces capricios al naturii, el a devenit cugetator in diferite grade. Materie evoluata, autoreproductiva, fata in fata cu materia inerta. O cadere abisala a omului.

NU MATERIA ESTE FORTA

Acestei interpretari materialiste a vietii, care a provocat toata tragedia lumii muncitoresti, infundand-o in barloage care au dus indefectibil spre imperiul sclaviei marxiste, se opune cu decizie Miscarea Legionara. Corneliu Zelea Codreanu neaga materialismul istoric. Nu materia este forta principala a istoriei. Materia are importanta ei, fara indoiala, dar este departe de a fi singurul factor determinant.

Istoria este proiectarea eforturilor omenesti spre atingerea telurilor lor finale. Iar telul final, atat al omului cat si al natiunilor este implinirea lor in ordinea stabilita de Dumnezeu, spune Capitanul.

Pentru realizarea acestui mars in Istorie nu este suficienta materia. Mai importanta decat ea sunt resursele interioare ale omului, motorul sau spiritual. Marile curente de gandire care au dat impulsuri Istoriei, nu au nimic de-a face cu teoriile marxiste. Din contra, de cand ele si-au deschis drum, acest impuls a fost franat, i s-a introdus nisip in osii.

Este drept ca viata este actiune. Pentru a-si procura bunurile de trai, omul trebuie sa munceasca. Numai prin actiune omul devine ceeace poate fi, ceeace facultatile lui latente ii permit sa fie. In conceptia legionara, care in realitate este cea crestina, omul –inainte de a fi producator si consumator- este purtator de valori morale. Este atins de mana lui Dumnezeu. Deaceea si problema muncitoreasca trebuie sa tina seama de aceste realitati ale omului. Nu lupta de clasa, ci lupta pentru ridicarea omului la nivelul demnitatii lui si a rosturilor lui.

Omul transforma bogatiile naturale ale pamantului, nu numai pentru a-si astupa trebuintele proprii, nu numai din necesitatea de a-si goli un surplus de energie acumulata, ci pentru a emula Creatia din care purcede. Este drept ca omul nu face, nu poate face Creatie, dar schimba in permanenta infatisarea acesteia, prin interventia sa. Asadar, in conceptia legionara, munca este aportul omului constient de substanta lui la marea armonie a Creatiei. Este un destin. Munca emana dintr-o forta interioara, este un indemn divin la actiune. Adaptand resursele naturale la necesitatile lui, omul urmeaza indemnul dat de Creatorul sau : “Cresteti , imultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l.” efortul depus pentru dominarea factorilor naturali devine demn, pentru ca este executat de o fiinta care poarta in ea demnitatea. In esenta ei, munca omului are si o realitate spirituala.

In conceptia marxista, esenta persoanei umane este forta sa de productie ; in cea legionara este lumina sa interioara din care emana toata activitatea lui pe pamant, deci si munca.

De aceea marxismul genereaza sclavi, pe cand legionarismul dezvolta oameni liberi ce-si poarta in lume bucuria de a trai.

CAPITALUL SI MUNCA SE INTREGESC

Conceptia materialista a creat o prapastie fara fund intre capital si munca. Dar lupta care se da intre acesti doi factori ce determina viata economica a natiunilor este total absurda. Ea porneste de la preise false. De la un presupus antagonism care ar sta la baza lor. Un neadevar. Aceasta lupta care a inveninat viata oamenilor si natiunilor este numai o consecinta a greselilor savarsite atat de catre detinatorii capitalului –pe de o parte- ,cat si a manevrelor marxiste care exploateaza aceste greseli in favoarea lor –pe de alta parte-. Intre aceste doua forte victima este totdeauna muncitorul.

In realitate, marxismul nu intrevine ca un factor moderator al unor deficiente omenesti, ci el atata neincetat focul neintelegerilor sociale care au aparut in sanul comunitatilor nationale, pentru a trage toate foloasele. Pe el nu il preocupa situatia materiala a muncitorilor. Nu aspectul nevoias al acestei clase ii misca pe comunisti. Dovada este situatia economica dezastroasa in care se zbate societatea proletara rusa, dupa mai bine de 60 de ani de la acapararea puterii absolute acolo. Si tot dovada sunt situatiile economice nenorocite in care se zbat toate popoarele cazute sub dominatia comunista, intre care si cel roman. In niciunul din acaste spatii geografice nu s-a realizat justitia sociala. Peste tot domneste foamea, lipsa de produse strict necesare, mizeria, opresiunile crunte, gulagurile. Proletariatul lumii socialiste este in realitate cel mai nenorocit, cel mai lipsit de un minim de viata omeneasca, atat in plan material, cat si in cel spiritual..”Ce proletaire russe est un proletaire dans l’acception la plus implacable du terme. Il n’a vraiment que ses bras…” spune Panait Istrate in “La Russie Nue”, dupa o vizita facuta acolo. Proletarul este mentinut pe loc cu forta, cu sarme ghimpate, cu caini politisti si mitraliere asezate pe granite.Din nici o parte a lumii nu se doreste a fugi ca din aceste “imperii concentrationare”. Bucuria de a trai a disparut din aceste tari.

In realitate, comunismul nu urmareste altceva decat captarea puterii in state si dominarea lor. El transforma forta muncitoreasca, stoarsa de nevoi si setoasa de dreptate, intr-o puternica arma politica, pe care o pune in slujba unor interese ce se situeaza in afara problemelor muncitoresti.

Capitalul si munca nu sunt doua entitati antagonice, cu toata truda ce o depun marxistii ca sa convinga de contrariul. Dimpotriva, nascute din sanul aceleiasi natii –[si este numai in acest cadru national in care trebuie sa situam si sa studiem aceasta problema ]- ele se completeaza in efortul de infaptuire economica a popoarelor. Sunt ca doi frati siamezi condamnati la un trai in comun si in armonie. Munca si capitalul au acelasi destin comun. Nici unul nu se poate realiza fara ajutorul celuilalt, fara colaborarea stransa cu celalalt. Le lipseste independenta de actiune. Nici capitalul, fara mana de lucru, nu ar realiza dividende, nici muncitorii, fara intreventia capitalului creator de posturi de lucru, nu ar realiza salariile necesare existentei lor. Numai printr-o stransa colaborare a acestor doua elemente , producatoare de bogatie amandoua, se va ajunge la un trai mai bun pentru muncitorime.

Problemele ce s-au nascut intre ele au fost la inceput rau dirijate. Ele s-au cristalizat pe antagonisme din ce in ce mai virulente, in loc sa fie indreptate spre rectificarea cauzelor care au dus la aceste rupturi. A rupe uniunea, armonia, dintre munca si capital, inseamna a distruge coeziunea nationala. Inseamna a sfarama Natiunea. Aceasta este ceeace urmareste in realitate marxismul international.

Legiunea se opune acestor lupte fratricide, din care invingatori nu pot iesi decat dusmanii natiunii. “Condamnam si inlaturam cu dispret doctrina care ridica categorii lucratoare si productive impotriva altor categorii lucratoare si productive. Ceeace trebuie urmarit si realizat este fuzionarea si organizarea temeinica a acestora…” spune Vasile Marin.

Asadar, atat egoismele nefranate ale detinatorilor de capital [crescuti intr-un liberalism euforic, rau inteles si rau aplicat ] cat si ura semanata de comunisti in sufletele muncitorilor sunt absurde si criminale, caci in ele se joaca soarta natiunilor, a vietii si a mortii lor.

Sloganele anticapitaliste ale comunistilor nu sunt nici macar sincere. In realitate nici comunismul nu neaga rolul capitalismului. Caci, ce este comunismul, daca nu un supra-capitalism, ridicat la nivel de guvernare? El este numai o potentializare a capitalismului in niste forme absolutiste pe care, in sistemul liberal , nu le-a putut atinge niciodata.

Prin urmare, capitalul si munca creaza bunastarea sociala. Sunt caramida si betonul necesare pentru ridicarea edificiului economic national. Acesta va fi cu atat mai solid si mai trainic, cu cat uniunea celor doi componenti va fi mai stransa si mai puternica.

Prin infratirea tuturor straturilor sociale, pe baza dragostei crestine pe care o preconizeaza si pentru care lupta Miscarea Legionara, prin spargerea carapacii individualismului egoist si prin spalarea in apele mereu vii ale entuziasmelor nationale, se va ajunge la acea dreptate sociala pe care o viseaza toata omenirea.

Ea nu se va putea realiza prin revolutia marxista, caci este de alta esenta decat cea pe care aceasta o preconizeaza. Este de esenta intim umana si numai in aceasta intimitate a omului trebuie dusa lupta.

Dreptatea sociala, care niciodata n-ar fi trebuit sa dispara din lume, este o armonie. Rezultat al armoniei interne din om. Este o proprietete, o lege, asa cum lege este ca un cerc sa cuprindade 3,14 ori diametrul sau. Si mereu va fi asa.

PROBLEMA MUNCITOREASCA ESTE A NATIEI

Problema muncitoreasca in nici un caz nu trebuie desprinsa de Natiune. Muncitorimea provine din sanul acesteia si poarta amprenta destinului ei istoric. Miscarea Legionara ii spune ca ea nu este o clasa aparte in Natiune. Ea este insasi Natia. Asa cum Natiunea este capitalismul, cand este national, adica legat de legile, de necesitatile si de aspiratiile Natiei lui.

Notiunea de clasa sociala aparte, creata de marxism, este o conceptie abstracta pe care Legiunea o respinge. Clasele sociale nu sunt realitati absolute, nu au granite delimitate. Un om incadrat astazi uneia, poate apartine maine alteia. Cati muncitori nu au devenit, prin munca lor, prin istetimea lor, prin tenacitatea lor, patroni ? un roman, un ungur, raman toata viata lor roman sau ungur. Majoritatea proletarilor insa lupta ca sa se desprinda de aceasta calitate. Iata deci ca aceste “clase”, fiicele predilecte ale marxismului, nu sunt eterne, depind de circumstante. Nici macar interese definitive nu au, caci acestea se pot schimba de la o zi la alta. In istorie, spune Horia Sima, nu exista calse. Exista indivizi si natiuni. Iar deasupra lor, calauzindu-le mersul, sta numai Dumnezeu. In afara de aceste realitati existentiale nu mai este nimic. Numai interpretari omenesti ale unor fenomene politice.

Omul se afirma ca atare, cu toate valentele lui, numai cand ramane ancorat in acest substrat national. In aceasta magma calda ce-i invaluie si hraneste toata existenta. Proletariatul international este o inventie rece a unor intelecte speculative, care timp de mii de ani nu au mai simtitpamantul patriei proprii sub picioarele lor. De aceea au creat un tip de om abstract anational, cu ajutorul caruia sa poata parcurge drumul diasporei si al incruparii propriului lor destin.

Internationalismul, asa cum este inteles astazi si cum se prezinta astazi, este lipsit de baze profunde. Nici macar notiunea de solidaritate nu-l poate explica. Pelinia sentimentelor si atasamentelor omenesti, el este o abstractie, caci o persoana echilibrata sufleteste nu poate lua parte la distrugerea Natiei lui in favoarea unui vag internationalism. Ce incearca aceasta mistificare ? Nu-ti poti uri Natia, aceasta placenta in care te-ai creat [cu toate scaderile care le-ar avea intr-un anumit moment istoric ] – si iubi omenirea. Asa dupa cum nu-ti poti uri familia si iubi Natiunea, daca genetic esti bine facut. Pe linia sentimentelor sanatoase ale sufletelor nedeformate, iubirea se manifesta armonios si inalta omul de la particular la general. Asa cum ne-a invatat Hristos. Iubirea de Dumnezeu trece prin iubirea omului, a aproapelui, nu urand omul poti ajunge la Dumnezeu, ci tocmai invers. La fel si in sentimentele sociale. Pentru a ajunge sa intelegi si sa stimezi marea comunitate omeneasca, trebuie sa-ti faci ucenicia, sa iubesti si sa jertfesti pentru mica ta comunitate nationala. Sa o inalti pe aceasta.

Este curios de remarcat -si asta este marea tragedie a tuturor socialismelor internationaliste dezlegate de Natiune si ajunse in contradictie cu ea- ca nu sunt capabile sa-si realizeze prin marxism postulatul lor principal : bunastarea materiala si morala a omului, a muncitorului. In nici o parte din lume nu s-a putut realiza. Toate guvernarile marxiste, cand prind puterea intr-un stat, sunt recesive si represive.

Singurele socialisme care au realizat o dreptate sociala, intr-un grad mai mare sau mai mic, au fost tocmai acelea care si-au lepadat invelitoarea marxista : social-democratii zilelor noastre, de exemplu, sau socialismele nationale din trecutul apropiat. Social-democratii au obtinut imbunatatiri materiale pozitive pentru lumea muncitoreasca, dar nu au putut rezolva nici ele drama morala pe care o sufera aceasta lume si nici vidul spiritual ce s-a deschis in fata ei.

Socialismele nationale au reusit sa integreze mai perfect omul muncitor in societatea lui. Este drept ca pe alte planuri politice aceste socialisme nationale au savarsit greseli grave, care le-au provocat si disparitia de pe aria politica a lumii. Dar nu se poate nega ca pe plan social au realizat ceea ce marxistii -care se intitulau pompos si mincinos, partide muncitoresti- nu au putut : justitie distributiva a bunurilor materiale necesare vietii si incadrarea , fara traume , a muncitorilor in viata politica si culturala a societatii lor nationale. In aceste socialisme nationale, muncitorimea a fost atasata sincer si total problemelor natiunilor lor si nu se simtea in mijlocul acestora ca niste paria, inghesuite in zonele de neatentie ale societatii. “In nici o alta tara, spune Horia Sima, referindu-se la Germania National –Socialista, patura muncitoreasca n-a trait intr-o convietuire mai intima cu restul populatiei, nu s-a simtit mai la ea acasa, mai angrenata in comunitatea nationala”.

Stim ca aceste afirmatii nu sunt agreate astazi .Dar daca vrem sa privim istoria sociala contemporana fara partinire si, mai ales, fara ura, nu putem sa nu constatam ca fundate aceste afirmatii. Succesele in problemele muncitoresti, pe care le-au cules socialismele nationale in trecut, s-au datorat tocmai tratarii acestor probleme delicate si explozive cu terapeutica nationala.

Pe plan romanesc, Capitanul deschide larg portile vetrei nationale muncitorimii, cheama patura muncitoreasca ca si pe toti romanii in egalitate de drepturi, dar si de datorii, la ridicarea Natiunii lor pe locul ce-l merita intre celelalte popoare ale lumii. El scoate problema muncitoreasca de sub apasarea materiei pentru ca a patruns si a inteles sufletul necajit al muncitorului si aspiratiile lui. “Au dreptul la paine si dreptul la onoare “, spune Codreanu. A considera problema muncitoreasca ca a unei mase gregare cu preocupari exclusiv biologice este o degradare, o insulta pentru acesti oameni.

Asezarea omului in demnitatea de om, trezirea mandriei sale de a fi Roman, este grija de capetenie a Capitanului. “Miscarea Legionara”, spune el, va da muncitorimii mai mult decat decat un program, mai mult decat o paine mai alba, mai mult decat un pat mai bun. Ea va da muncitorimii dreaptul de a se simti stapana pe tara, deopotriva cu toti ceilalti romani..

Capitanul dezleaga asadar problema sociala pe care a incalcit-o marxismul. Pentru ridicarea starii materiale si morale a celor desmosteniti, din cauza viciilor societatii, nu este absolut necesar sa distrugi Patria, nu trebuie gatuita Natiunea. “Muncitorii n-au nevoie sa atenteze la integritatea natiunilor pentru a-si imbogatii mijloacele de trai. Drumul revendicarilor nu trece in mod obligatoriu peste ruinele Patriei, spune Horia Sima.

Intre granitele Natiunii se pot realiza perfect de bine toate necesitatile muncitorimii. Daca Natiunea prospereaza, tot poporul [deci si muncitorii ] prospereaza. Si invers, cand Natiunea saraceste, toate fortele ei sociale se resimt. Natiunea intarita si prospera la toate nivelurile ei, va putea procura o stare mai buna si muncitorilor. Si capitalismul si muncitorimea, cu toate problemele lor, sunt subordonate Natiunii. Sunt niste aspecte partiale ale acesteia. Interesele natiunii sunt perene si depasesc particularismele sociale care sunt legate de timp si generatii. Natiunea este eterna, caci este formata din toate generatiile care au fost si care vor fi. Ea nu este legata de activitatea –buna sau rea- a unei singure generatii si nici nu se responsabilizeaza de aceasta. Nu este de vina Natiunea daca intr-un anumit moment istoric,o generatie abdica de la misiunea ei si creaza o stare de tensiune exploziva in sanul acesteia. Este de vina numai acea generatie care a pierdut pulsul neamului ei si numai ea trebuie trasa la raspundere. Natiunea insasi, in cazul acesta, este o victima a carei armonie a fost deteriorata de slabiciunea unor fii ai ei. Ea insasi are nevoie de o rearmare morala pentru a-si restabili armonia sociala. Deci nu trebuie sa-i intoarcem spatele, sa o parasim si chiar sa o atacam. Din contra, mai mult ca oricand, ea necesita ajutorul si caldura tuturor fiilor ei.

Natiunea, cand este sanatoasa,este singura care poate intelege problema muncitorimii, caci acestia fiind fii ei, numai ea patrunde in necazurile lor. Din afara Natiunii nu este posibila ameliorarea vietii muncitorilor, caci acolo nimeni nu vibreaza la durerile lor. Agitatiile pe chestiunea muncitoreasca, care pornesc din spatii extra-nationale, nu au nimic de-a face cu problemele lor reale. Limpezirea orizonturilor muncitorimii nationale nu se germineaza pe acolo. Ce fericire poate visa bolsevismul rusesc -care nu este nici macar rusesc, ci o intreprindere internationala incapusata in carnea acestui popor- pentru viata muncitorului roman sau polonez ?Sau a muncitorului german sau spaniol ?

‘Problema, spune Horia Sima, este o problema care nu apartine decat neamului si nu reclama o solutie pe scara internationala sau constituirea unui stat mondial al proletariatului”. Numai o interpretare gresita a rosturilor de baza ale muncitorimii la consolidarea propriilor state i-au imbarcat in aventura internationalista care nu-i poate duce la nici un liman. Numai insensibilitatea criminala a unora fata de dreptele nazuinte ale semenilor au desprins muncitorimea de destinul natiunilor respective.

Miscarea Legionara proclama ca este absolut urgent sa se paseasca la eliminarea acestor anomalii care dauneaza popoarelor si netezesc drumul unor puternice grupuri extra-nationale spre dominarea totala a lumii. Ea ,Miscarea Legionara, se opune sistemului de exploatare nemiloasa a omului. Pentru aceasta ea crede necesara o actiune de castigare a muncitorilor prin :

-reincadrarea muncitorimii in sanul comunitatii ei nationale, cu care va convetui in raporturi de egalitate si de dreptate sociala ;

-educarea maselor muncitoresti in spirit crestin si national si usurarea drumului pentru obtinerea unei instructii scolare sanatoase, care sa le inlesneasca patrunderea in viata culturala a Natiunii ;

apararea muncitorimii prin legi echitative si severe contra egoismului claselor avute. [Daca acestea continua sa blocheze drumul muncitorimii la capatarea justelor lor aspiratii, daunand astfel armoniei nationale, muncitorii au dreptul si chiar datoria de a-si cere dreptatea. Dar aceasta numai in cadrul neamului lor, fara interferente exterioare. “Dreptatea ta in cadrul dreptatii neamului”, spune Capitanul.

Justitia sociala adevarata, aceea care libereaza omul si-l rupe de erorile comise de-a lungul existentei sale istorice, nu se poate faptui decat sub amprenta nationala, stabilind o ordine morala in sanul intregii comunitati. De aceea Capitanul pune mare pret pe educatia morala si nationala a muncitorului. Muncitorii inainte de a fi muncitori sunt romani si inainte de a fi romani sunt fapturi create de Dumnezeu, cu o misiune specifica in viata, spune el. Pe aceasta linie si numai pe aceasta se vor putea rezolva toate problemele ce s-au ivit in calea omului.

Legionarismul respinge, pentru ca sunt inumane si nedrepte , atat sistemul capitalist, cand este exploatator si deznationalizant, cat si sistemul marxist, mai opresor inca si distrugator al persoanei umane. Acestora le opune Miscarea Legionara organizarea societatii noastre pe baze crestine, de dragoste si infratire a tuturor paturilor sociale romanesti.

LEGIUNEA SI MUNCITORIMEA

Inca de la inceputul existentei ei, ca element corector al politicii romanesti, Legiunea Arhanghelul Mihail se apropie cu interes si cu dragoste de muncitori. Le intelege durerile, le impartaseste aspiratiile la o viata demna, denunta nedreptatile care se comit cu ei si le alina ranile sufletesti. Miscarea le ofera tuturora un adapost si un loc de lupta sub steagurile ei.

Corneliu Codreanu considera munca o onoare. Si tot onorabila este persoana care o infaptuieste corect. Prin munca, cand ea este cinstita, omul se depaseste pe el insusi, isi ascute istetimea si indemanarile si devine stapanul si mesterul materiei, pe care o modeleaza dupa criteriile si dupa necesitatile lui. Omul a primit in mostenire Natura pe care o transforma necontenit prin geniul si prin munca sa, dand nastere progresului si bunastarii proprii si a semenilor sai. Nici o munca, oricat de joasa ne-ar parea, nu este injositoare. Realizata de o creatura a lui Dumnezeu, orice munca ia coloritul acesteia, se innobileaza. “Nu uita, -spune Corneliu Zelea Codreanu camarazilor lui muncitori- ca orice functie vei indeplini : maturator,piccolo, chelner, bucatar, la tejghea, la pivnita, etc, te bucuri de aceeasi dragoste si de aceeasi onoare. Nici o functie bine indeplinita nu este inferioara alteia.

Deci, nici o munca nu este rusinoasa. Numai neindeplinirea ei, tragerea chiulului cum s-ar spune, injoseste omul.

Atat de mult pretuieste Capitanul munca, incat o ridica la rang de lege imprescriptibila in sistemul sau educativ. Orice om, tanar sau batran, negustor sau taran, intelectual sau muncitor, trebuie sa se supuna -pentru a deveni legionar- adica pentru a urca pe scara valorilor umane, acestei Legi a Muncii, care zice : “Munceste. Munceste in fiecare zi. Munceste cu drag. Rasplata muncii sa-ti fie nu castigul, ci multumirea ca ai pus o caramida la inaltarea Legiunii si la inflorirea Romaniei.”

Cu aceasta conceptie inalta despre munca si despre cei care o infaptuieste se apropie Capitanul de muncitori.

* * *

Miscarea Legionara se opune si combate filozofia materialista a vietii, care transforma omul in materie detinatoare de forta, insusire unica cu care s-ar manifesta in Istorie, dupa teoria marxista.

Omul este miezul Creatiei Divine si prin urmare este atins de geniul acesteia. Deci rostul sau in viata este de esenta transcedentala. Omul se manifesta in Istorie prin forta spiritului sau, iar materia este numai o valoare adaogata acestuia. Ea, materia, capata greutate numai prin contactul cu valorile nepieritoare ale omului.

In aceasta lumina trebuie vazuta si problema muncitoreasca. Miscarea Legionara o scoate de sub dominatia stricta a materiei si o transforma in element de lupta pentru recuperarea valorilor spirituale omenesti. Destinul omenesc se va implini armonic pe pamant cand interiorul omului, sufletul sau, va fi curatat de zgura acumulata in decursul secolelor si va straluci din nou cu lumina lui originara.

Aceasta transformare interioara a omului o aduce Miscarea Legionara in lupta sociala a muncitorimii romane.

Daca societatea nationala nu a tratat muncitorimea asa cum se cuvenea, asa cum muncitorimea o merita, se datoreste numai faptului ca insasi natiunea este bolnava. Atinsa de virusul gandirii rationaliste care i-a provocat si o profunda criza materialista cu caracter anarhic, toate organele ei psiho-sociale au fost alienate si scoase din functiunile lor normale. Sistemul ei de aparare a intrat intr-o faza haotica, cu reactiuni anapoda si contrarii recapatarii echilibrului. Asadar, situatia trebuie restabilita tinand seama de aceasta stare patologica pe care o sufera Natiunea. Pacientul, pentru a i se reda sanatatea, trebuie tratat pe cai strict medicale. Asa si cu problemele sociale ale Natiunii. Nu se va rezolva niciodata problema muncitorimii, in orice colt al pamantului, provocand eutanasia Natiunii, ci dimpotriva, luptand pentru insanatosirea ei.

La aceasta mare terapeutica nationala cheama Miscarea Legionara pe toti muncitorii tarii.

* * *

Miscarea Legionara dezvaluie muncitorimii marea minciuna a realizarilor marxiste. Paradisurile pe care acesta i le propovaduieste sunt false, iar drumurile pe care i le ofera pentru a le atinge, sunt numai niste fundaturi din care ,odata intrat, nu mai poate iesi. Luand aceste drumuri, muncitorimea isi va inmormanta aspiratiile ei in mizerie -morala si materiala- ,in teroare si in anihilarea persoanei umane si a demnitatii ei.

Dimpotriva, numai pe undele neamului lor vor putea muncitorii sintoniza cu dreptele lor nazuinte. Corabia sperantelor lor aluneca numai pe apele linistite ale intereselor nationale. Parasind aceste ape ei se vor intalni cu furtuni grele din care nu vor putea scapa nevatamati. Cei ce intarata muncitorimea si o ridica impotriva propriului ei popor urasc in realitate si popoare si muncitori si fiinte omenesti. Acest adevar palpita astazi in toata cruzimea lui in spatiile dominate de marxisti.

Miscarea Legionara sensibilizeaza muncitorimea asupra primejdiei ce-o asteapta daca se lasa inselata de propaganda comunista.

* * *

Miscarea legionara pune mare pret pe sufletul omului si al natiunilor.[“Sufletul Neamului”, cum il numeste Corneliu Zelea Codreanu.] Toate problemele sociale sunt reflectari in exterior a unor forme de gandire si intelegere a lucrurilor si a situatiilor, de invesmantare a lor cu sentimente nobile pentru a putea da solutii juste si binefacatoare societatii noastre.

Daca aceasta proiectie in afara este deformata, inseamna ca oglinda interioara a omului este deteriorata. Motorul sufletului sau este vatamat. “Raul vine de la suflet”, spune Capitanul. Nici o problema sociala nu va fi rezolvata pana nu se va pune ordine in sufletele oamenilor si al natiunilor.

Numai dragostea crestina, aceasta minunata simfonie care scalda sufletul omenesc in lumina si-i da sensibilitatea necesara pentru a intelege just toate prblemele vietii, va putea conduce natiunile spre limanul dreptatilor sociale. Iubind omul, nu-l poti leza nici in necesitatilor lui materiale si nici in cele morale, care sunt chiar mai importante decat primele.

Sa ne fie permis deschiderea unei paranteze. Daca cercetam cu interes conceptiile lui Corneliu Zelea Codreanu si interventiile lui in problema muncitoreasca, [a se vedea “Pentru legionari “ sau “Circulari si manifeste” ], constatam ca, in contrast cu toti oamenii politici ai timpului sau, care au atacat de pe pozitii diverse aceasta problema, el o trateaza de pe o pozitie strict morala. Pe Capitan, care avea o capacitate de intelegere si de iubire imensa, il intereseaza in special interiorul omului, cu ranile ce s-au putut deschide acolo. Un salariu mai ridicat, un trai mai bun sunt lucruri necesare, fara indoiala. Dar mai importanta decat acestea este alinarea amaraciunilor crescute in el ca niste ghimpi durerosi, din cauza nesocotintei cu care este tratat de societate. Este o crima, spune Capitanul, sa imparti pe fiii unei Natiuni dupa gradul de avutie materiala si sa le acorzi parcele ingradite in societate, numai pe aceasta miza minora. Diferentele intre oameni se stabilesc, in ordinea naturala, numai pe calitatile lor etico-morale. Numai acestea pot crea, eventual, diferente intre unii si altii. Aici este adevarata drama pe care o sufera clasele mai putin avute. Aceasta discriminare datorita unor stari intamplatoare de lucruri. Eliminarea acestor nedreptatti, asezarea muncitorului pe platforma demnitatii lui de om, pe baza calitatilor ce le poseda si incadrarea lui in societate cu drepturi egale cu a tuturor celorlalti oameni, sunt puncte considerate esentiale de Capitan, caci “nu numai cu paine traieste omul “.

El a inteles mai bine decat toti sociologii timpului care este adevarata dimensiune a problemei ce a turburat atat de mult muncitorimea si a distrus convietuirile omenesti. Muncitorii sufera de foame, fara indoiala, dar mai mult decat de foame sufera de neomenia cu care sunt tratati, de neintelegerea pe care o constata in societatea in care traiesc, societate pe care ei, cu munca lor, o ajuta sa se dezvolte. “Le este foame de dreptate”, spune Corneliu Zelea Codreanu, referindu-se la muncitori, in una din interventiile lui in Parlament. Iar altadata, tot acolo, spune politicienilor tarii : “…in aceste timpuri grele, mizeria morala, inegalitatea de tratament, raneste mai mult decat mizeria materiala.

Astfel, Miscarea Legionara ofera lumii romanesti, ca arma invincibila, pentru repararea nedreptatilor morale cauzate claselor muncitoresti : iubirea.

* * *

Miscarea Legionara se opune cu decizie luptei care s-a deschis intre capital si munca. Amandoua, cand raman in cadrul intereselor natiunii lor, sunt la fel de importante pentru a impinge inainte progresul si bunastarea colectiva. Numai abaterea lor de pe lista intereselor nationale au creat contradictiile existente astazi intre acesti doi factori. In realitate, asa cum s-a spus deja, e vorba de doua forte convergente care se intrepatrund si-si creaza reciproc mijloacele de viata. Lupta care s-a nascut intre ele si care este sustinuta de niste interese care n-au nimic de a face cu cele ale popoarelor respective, daca nu este oprita la timp, va distruge natiunile si orisice ramasita de viata libera a multimilor, deci si a muncitorilor.

Miscarea Legionara predica rezolvarea dreapta a problemelor existente intre munca si capital si le indeamna la o convietuire pasnica si productiva in edificiul national.

 * * *

Miscarea Legionara lupta pentru infratirea claselor in care a fost impartita societatea romaneasca. La sanul ei, cuprinsi de acelasi entuziasm national care infioreaza natiunile si le poarta spre marea intalnire cu “sufletul Neamului”, se intalnesc muncitorii si patronii, saracii si bogatii, intelectualii si taranii. Intre ei se stabileste un fluid de iubire, de camaraderie, de solidaritate. Muncitorul si patronul nu se mai simt straini unul fata de altul. Ei devin, in Legiune, frati de sange, de cuget si de aspiratii. La marea caldura a chemarilor romanesti, careia i-a dat nastere Legiunea, se topesc ca o ceara toate antagonismele sociale.

Legiunea opune dezorganizarii societatii nationale, pe care o urmareste comunismul, principiul armoniei sociale.

 * * *

Miscarea Legionara conduce din nou muncitorimea romana in fata altarelor bisericesti. Smulsa brutal din sanul bisericii –[acest opiu al poporului -,cum striga plini de ura dusmanii ei ]- muncitorimea este purtata de valurilor ateismelor pana la marginea prapastiei unde se prabusesc definitiv sperantele omenesti. Legiunea ofera muncitorului conceptia crestina de viata pe care o poate gasi in credinta parintilor si mosilor ei.

Traditie, credinta in rosturile inalte ale omului si legatura stransa cu biserica, sunt caile de salvare pe care Miscarea Legionara le deschide larg muncitorilor romani.

 * * *

Pe planul revendicarilor materiale, Miscarea Legionara este alaturi de muncitorime. Ea le considera juste cand nu vin in contradictie cu interesele intregii natiuni si cand nu sunt manate de vointe straine si dusmane neamului. Muncitorii, ca orice fii ai natiunii noastre au dreptul la o viata demna si la adapost de lipsuri pentru a-si putea creste si educa satisfacator urmasii. Greselile sistemelor socio-politice care au condus la o repartitie nedreapta a bogatiilor nationale si au creat proletariatul, cu neajunsurile lui, trebuiesc rectificate. Moravurile actuale ale societatii si cramponarea ei numai pe interese egoiste de clasa, trebuie schimbate radical. O actiune de reechilibrare materiala a claselor este necesara si justa. Dar ea nu trebuie obtinuta prin coborarea nivelului de viata al intregii comunitati nationale, [cum au facut marxistii in tarile pe care le domina], ci prin ridicarea evolutiva a claselor sarace la nivelele materiale cele mai ridicate.

Nu egalitate in mizerie, ci nivele de trai superioare printr-o repartizare mai dreapta a bunurilor, este solutia preconizata de Miscarea Legionara pentru realizarea justitiei sociale.

 * * *

Capitanul nu a avut timp [uciderea lui nemiloasa a curmat procesul] ca sa cristalizeze el insusi in forme definitive un program social. Dar el a avut totusi timp ca sa stabileasca niste principii, sa traseze o schema clara a problemei. La lumina invataturilor lui transmise atat prin scris,cat si orar, in sedinte sau in lungile si frumoasele nopti ale taberelor de munca, atunci cand Capitanul isi depana gandurile asupra problemelor ce atingeau toate aspectele vietii romanesti, urmasii lui pot stabili urmatoarele puncte programatice cu care Legiunea isi afiseaza doctrina sa in campul muncii :

A) -dreptul muncitorului la o viata demna in virtutea respectului datorat oricarei persoane umane ;

B) -dreptul la un post de lucru in conformitate cu pregatirea profesionala a fiecaruia ;

C) -dreptul la un salariu suficient pentru asigurarea vietii lui si a familiei sale ; (1)

D) -dreptul de a profita intr'o proportie echitativa la beneficiile rezultate din munca sa ;(2)

E) -dreptul pentru el si familia sa la o asistenta medicala adecvata ;

F) -dreptul la o pensie suficienta ca sa-i asigure o batranete linistita, la adapost de neajunsuri ;

G) -dreptul la o viata politica activa conform cu simtamintele personale ;

H) -dreptul de a se integra in cultura poporului sau printr-o instructie sanatoasa si accesibila ;

I) -dreptul de a-si apara cuceririle sociale si de a le revendica pe cele neatinse inca, printr-o sanatoasa activitate sindical-nationala.

Miscarea Legionara va indruma muncitorimea in eforturile ei pentru imbunatatirea conditiilor de viata, in cadrul legilor tarii si al institutiilor recunoscute de acestea.

(1) Miscarea Legionara nu recomanda integrarea totala a femeii in campul muncii. Considera ca rostul ei –si asta nu-i coboara deloc personalitatea, ci tocmai contrariul- este sa-si gospodareasca cu chibzuinta casa si economia familiara, sa fie un sprijin moral sotului in momente grele si sa-si creasca sanatos si in cultul patriei, copiii. Munca ei este mult mai insemnata pentru societate, cand se desfasoara in sanul caminului familiar, decat in afara lui. Marea misiune a femeii, centrul existentei si al creatiei ei, este sa devina o buna mama. Nu este greu deloc sa capete succese in orice profesiune ar fi. Medic, avocat, inginer, chiar activitate politica, sunt la indemana oricarei femei inteligente. Dar cat de greu se capata certificatul de buna mama ! Sa conduca spre viata niste suflete plapande, care vor fi ceea ce ea, cu abnegatia ei, cu dragostea ei aprinsa, a initiat si a durat. Pentru asta salariile omului trebuie aduse la nivelele suficiente pentru ca el sa-si poata intretine decent intreaga familie, [cu asta s-ar rezolva, in parte cel putin, chiar problema somajului, care bantuie cu furie societatea de azi ].

(2) Aici intra in consideratie participarea dreapta a muncitorilor la beneficiile realizate de intreprinderile unde lucreaza, deci si la celebra plus-valoare, calul de bataie al marxismului. Cum se stie, aceasta reprezinta un beneficiu ce se obtine prin perfectionarea mijloacelor de lucru colective. In ea nu intervine, cum spun marxistii, nici capitalul si nici munca manuala, ci este rezultatul exclusiv al metodelor de munca colective. Aceasta valoare adaugata, ca sa o numim asa, o lua pana acum, in statele capitaliste, capitalul, spunand ca numai lui ii apartine. Marxistii sustin ca, fiind rezultatul unui efort colectiv, este toata colectivitatea incarnata in Statul marxist, careia ii revine legitim. In amandoua sistemele, muncitorul ramane strain de uzufructuarea acestui beneficiu. Poate ca in sistemul capitalist el mai poate ciupi ceva din aceasta plus-valoare, dar in sistemul marxist, nici atata. Miscarea Legionara considera ca acest beneficiu este, in adevar, rezultatul unui efort colectiv, al muncii, al aportului tehnic si al capitalului. Deci trebuie repartizat echitativ, intre ei, de acord cu eforturile depuse de fiecare.

MUNCITORII IN LEGIUNE

Inainte de primul razboi mondial, Romania nu a avut o problema muncitoreasca propriu-zisa. Tara agrara prin excelenta, muncitorimea ei nu era nici numeroasa, nici organizata. Ideile socialiste care scuturau puternic societatea europeana, la noi se manifestau discret numai la anumite nivele intelectuale, fara sa aiba contacte cu masele. Era o forma de gandire la moda, adoptata mai mult pentru a afisa un iluminism snob, decat din convingeri profunde. Pe plan practic ele nu s-au manifestat, decat, poate, intr-un anumit mediu agrar, unde au dat nastere situatiei agitate din anul 1907, care s-a soldat cu morti si raniti in randurile taranimii.

Dupa razboiul din 1918 insa, datorita exploziei bolsevice din Rusia care a improscat schijele schismei sociale in toata lumea, muncitorimea romana intra si ea in efervescenta, atinsa de focul propagandei comuniste. Muncitorimea din Moldova mai ales, care era situata pe prima linie a atacului ideologic bolsevic, era cea mai nelinistita. Cativa ani de zile in sir s-au simtit si la noi agitatii sociale, cu greve, cu ocupari de fabrici, cu manifestatii tulbulente si antinationale.

Aceasta radicalizare a muncitorilor, atatata de activitatile propagandistice comuniste, mai era ajutata si de niste stari de lucruri nefericite in sanul societatii noastre, ca de exemplu :

-o saracie progresiva in care se zbateau muncitorii romani si in care se scufundau din ce in ce mai mult. Haosul economic produs de razboi, cu o inflatie galopanta si greutatile de crestere si echilibrare pe care le suferea natiunea romana, ocupata cu organizarea unei noi societati ce-si dublase numarul, sleise paturile sociale cele mai umile ale tarii, deci si pe muncitori.

-o invazie enorma de profitori, pescuitori in apele tulburi lasate de razboi, formata mai ales din elemente eterogene care veneau in Romania sa se capatuiasca bine si repede pe spinarea unui popor bun si tolerant. Prin influente oculte, prin cumparari de constiinte si chiar prin actiuni directe de defaimare a celor ce li se opuneau si-i demascau, acesti intrusi acapareaza mare parte din bogatiile tarii, le sustrag din circuitul economic national, ingreunand si mai mult situatia muncitorimii.

-o lipsa de ideal, de dinamica nationala, a conducatorilor politici incapabili sa entuziasmeze multimile si sa le poarte spre un obiectiv national comun, sustragandu-le astfel preocuparilor materiale care, desi destul de grele, nu erau insolubile daca se atacau cu decizie.

-lipsa unui program social sanatos in preocuparile partidelor politice ce aparusera dupa razboi, nelinisteau muncitorimea care se vedea parasita, neluata in seama si marginalizata de societatea romaneasca.

Toate aceste defecte clatinau profund increderea muncitorilor romani in dreptele asezari ale statului. Pe linia sistemului de guvernamant de atunci nu mai vad posibila redresarea lor si de aceea isi indreapta auzul spre cantecele sirenelor de peste granita. Si se incurca din ce in ce mai mult in promisiunile comuniste care, desi stranii mentalitatii lor, le potolea aparent setea unei justitii sociale, a unei dreptati omenesti, pe care le-o refuzau ceilalti. Astfel, ei se arunca intr-un proces revolutionar ce le ingreuneaza si mai mult soarta. Iata cum descrie Corneliu Zelea Codreanu acea situatie : “Masa muncitoreasca iesana, cuprinsa aproape in intregimea ei de comunism, statea gata sa izbucneasca in revolutie. In fabrici se lucra foarte putin. Se tineau ceasuri intregi comitete, consilii, adunari. Se facea mai multa politica. Ne gaseam in plina sabotare sistematica, facuta cu plan si din ordin :”sfaramati, distrugeti masini, creati starea de mizerie generala care duce la izbucnirea revolutiei”. Si in adevar, cu cat ordinul se executa mai bine, cu atat mizeria se intindea, foamea se proiecta mai amenintatoare si revolta crestea in sufletul multimilor “.

O reactiune contra acestei stari primejdioase se produce insa tot in sanul muncitorimii. Un om, Constantin Pancu, meserias din Iasi, da strigatul de alarma si infiinteaza in anul 1919 o organizatie de lupta anticomunista, intitulata “Garda Constiintei Nationale”. La inceput numarul adeziunilor este mic. Dar militantii ei, majoritatea muncitori, formeaza o mica insula romaneasca batuta de valurile infuriate ale unui ocean ce se agita amenintator in jurul ei. Grupului Pancu i se alatura inca de la inceput tanarul student Corneliu Zelea Codreanu. El aduce in lupta pentru smulgerea muncitorimii din tentaculele marxiste, o dinamica noua : infruntarea cu bandele marxiste oriunde si oricum. Cu orice riscuri, chiar unul contra o suta. Exploatarea fortei muncitoresti romane pentru finalitati anti-romanesti trebuie oprita. El mai aduce deasemeni cu el o credinta nemarginita in destinul neamului romanesc, un entuziasm contagios si o mistica crestina. IN HOC SIGNO VINCES, le spune el muncitorilor, smulgandu-i descurajarii si imbarbatandu-i.

Se dau lupte pe strazi si in fabrici…”ciocnirile intre cele doua tabere, ciocniri inerente, sangeroase, erau aproape zilnice. Din ele noi ieseam cu mai multi raniti “, ne spune Capitanul. Dar pana la urma Garda Constiintei Nationale, care intre timp si-a marit in mod considerabil efectivele, invinge. Marxistii sunt obligati sa se retraga de pe strazi. Agitatorii care invrajbeau muncitorimea, dispar. Apele se linistesc atat in Moldova cat si in intreaga tara. Lupta cea mare insa, lupta definitiva de distrugere a marxismului si smulgerea lui din sufletele oamenilor, o va duce in continuare Corneliu Zelea Codreanu cu ajutorul organizatiei lui, Miscarea Legionara.

Este drept, pe de alta parte, ca marxismul nu avea radacinile infipte prea adanc in sufletele muncitorilor nostri. Influenta lui intre acestia era superficiala si se manifesta numai pe linia nemultumirilor ocazionate de lipsurile materiale. Dincolo de acestea marxismul nu mai patrundea usor. Muncitorimea noastra nu avea o puternica traditie proletara. Ea nu era produsul acelui lumpen-proletariat care-si facuse aparitia de multa vreme in Europa. Aproape toti muncitorii nostri faceau parte dintr-o prima generatie de oameni ce se vedea in fata unei masini, ocupata intr-un proces industrial.Ei proveneau din sanul taranimii. Erau fiii satelor, lipiti traditiei de acolo, bunelor obiceiuri si legilor romanesti. In ei era puternica inca omenia taranului nostru, bunatatea lui inascuta si acea limpede filozofie de viata ce-l caracteriza. Era greu, prin urmare, teoriilor marxiste sa macine puternic acest interior. Acestea erau stranii conceptiilor de viata romanesti si mediului nostru cultural. Agitatiile muncitorilor erau mai mult niste explozii de manie nascute din cauza unor situatii nedrepte in care erau lasati si de neomenia pe care-o observau in jurul lor. Dar aici, la aceste rabufniri manioase, se oprea marxismul lor. Ei deveneau atenti si neincrezatori, chiar ostili cateodata, in fata filozofiei acestuia care le desvaluia niste conceptii ce nu se potriveau pe calapodul sufletului lor.

Aparitia Gaezii Constiintei Nationale, intai,(3), iar apoi a Miscarii Legionare, care aducea in lupta romaneasca un nationalism curat si o prospetime in gandirea politica, provoaca o zguduire profunda in sufletul muncitorilor. Pentru prima oara se strecoara o lumina de speranta in lumea necazurilor lor. Pentru prima oara se apropia cineva de eeicu inima de frate si pentru prima oara li se deschidea in fata niste drumuri nationale, drumuri de casa, pe care ei isi puteau purta necazurile, nelinistile sociale si sperantele lor romanesti.

Corneliu Codreanu, omul care-i chema la lupta, nu numai pentru rezolvarea problemelor lor proprii ci si pentru ordonarea intregului edificiu national, nu le era strain. In contrast cu armata de agitatori marxisti, ale caror nume aveau rezonante specifice –[Ghelerter, Gheler, Schreiber, Moscovici, Pauker,etc.]- Codreanu venea din aceeasi lume necajita ca si ei, era hranit cu aceeasi cultura ca si ei. Iubea poporul roman, deci ii iubea si pe ei. El le vorbeste de la suflet, asa cum demult doreau ei sa auda discursurile conducatorilor lor. Le vorbeste de durerile si geutatile prin care trece tara, de primejdiile ce o ameninta din exterior si din interior. Capitanul le vorbeste de exploatarea nemiloasa pe care o sufera romanul in propria lui tara, provocata de dezertarea rusinoasa a oamenilor nostri politici de la misiunea de luminatori si de aparatori ai poporului. Le vorbeste de invazia strainilor pe ogorul Patriei. Le spune ca suntem amenintati sa ajungem niste “straini in tara straina”, daca nu reactionam la timp. Le vorbeste de aseamenea de istoria nationala, de momentele ei de glorie, de vitejia rasei romanesti, care a stralucit mereu cand a fost bine condusa.

Si numai la urma , le vorbeste si de necazurile lor proprii, de durerile si lipsurile muncitorimii si le explica ca acestea nu sunt decat consecinta necazurilor ce s-au abatut peste tara lor si a dezordinei morale a fiilor ei. Aici trebuie data lupta.

Capitanul nu promitemuncitorilor stari materiale mai bune. El nu face demagogie cu suferintele lor. Dar ii cheama la lupta pentru neamul lor apasat de greutati si primejdii, care are nevoie de ei in acest moment de rascruce istorica.

Nu pe calea ratiunii reci, ci pe calea sufletului, a chemarii interioare, aprinde Capitanul in toata muncitorimea romana pasiunea nationala, mistica nationala, care, ne spune el, “nu este decat contactul omului sau al multimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestia il fac din lumea preocuparilor personale in lumea eterna a Neamului.nu cu mintea, caci aceasta o face orice istoric, ci traind cu sufletul lor.

Iata cum nareaza un muncitor prima lui intalnire cu Capitanul: “A dat mana cu mainile noastre batatorite de munca. Ochii lui reflectau o bunatate nemarginita si eu si ceilalti care erau cu mine am avut atunci impresia ca in cuvintele ce ne adresa era si o particica din inima lui, ca participa din tot sufletul la durerile si nevoile muncitorimii. Ne vorbea de la suflet la suflet.

Saltul acesta urias, eroic, din lumea necazurilor proprii in mistica natioanala, il fac muncitorii romani la chemarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

(3) Garda Constiintei Nationale se infiinteaza in 1919. Ea creste pe masura ce crestea si pericolul comunist la noi in tara. Se afirma viguros si bareaza drumul de patrundere al acestuia in poporul muncitoresc. Invins marxismul, ea dispare incet de pe arena romaneasca. Dupa anul 1921-1922 nu se mai vorbeste de aceasta organizatie.

* * *

Inscrierea muncitorilor in Legiune este progresiva. Ea creste pe masura ce creste si prestigiul acesteia in romanime. Dezvoltarea intregului organism legionar, a evolutiei sale, se poate observa in procesul de adeziune pe care l-au urmat muncitorii romani. Intai s-au apropiat de Miscare, timizi, ca niste fapturi stinghere, lipsite de sprijin, ce suferisera adanci deceptii in contactul cu politicianismul demagog . “Intr-o duminieca dupa masa”, ne marturiseste un muncitor devenit legionar, “am plecat pe bulevardul Elisabeta….In fata gradinii restaurantului Carpati se adunase lume si privea peste gard. Curios m-am dus si eu sa vad ce este….La o masa, Corneliu Georgescu si Ionel Mota –amandoi in costume nationale- beau bere cu cativa prieteni…Rezemat de gard priveam la ei. Deodata am simtit un fior in inima….Ce-ar fi daca m-as alatura lor ?”

In felul acesta s-a desfasurat procesul de apropiere si de sudare a muncitorilor cu Miscarea Legionara. Intai s-au apropiat sfiosi de gard ca sa priveasca cu atentie si curiozitate la ceea ce se petrece acolo. Placandu-le ceea ce vedeau, au intrat incetisor in curte ca sa observe si mai bine. Sa inteleaga. Sa se convinga. Si la un moment dat, cand fructul inimii lor se copsese, fiorul national le da branci : “Ce-ar fi daca m-as alatura lor ?”

Muncitorii nu s-au precipitat cu nesocotinta in aventura legionara. Ei nu s-au aprins ca un foc de artificii, care se mistuie repede intr-o lumuna orbitoare. Aderenta lor la Legiune este gandita si cumpanita. Numai cand isi dau seama de adevarul noii credinte, in care se oglindeste propriul lor adevar, numai atunci se decid muncitorii sa dea pasul decisiv. Sa se dea neamului lor. Sa intre in Miscare. De aceea odata intrati, nimeni nu-i va putea desprinde de ea. Numai moartea ii va scoate din lupta legionara. Si cu asta se vor intalni adesea in timpul agitatei lor vieti, muncitorii romani.

* * *

Dupa marea prigoana deslantuita de I.G.Duca in 1933, care urmarea distrugerea Miscarii Legionare [prigoana si distrugere dictata de forte extra-nationale ] curentul de simpatie pentru aceasta creste considerabil in sanul muncitorimii. Noile inscrieri in Legiune devin numeroase. “M-am dus la fabrica, marturiseste un martor al acelor vremuri, si spre surprinderea mea, am gasit muncitori care se solidarizasera cu cei ce trasesera in Duca. Si in acele momente nu erau legionari. Erau doar muncitori de care nu se ingrijea nimeni. Muncitori care aveau foame de paine si sete de dreptate….Legionari au devenit mai pe urma.”

Pedepsirea lui Duca, urmare a faradelegilor si crimelor comise de guvernul acestuia, era o dovada pentru muncitorime ca lucrurile in Romania incepeau sa se schimbe. Era bunului plac al celor ce detineau succesiv puterea in Stat, nedreptatile sociale pe care le tolerau si exploatarea nemiloasa a romanilor se apropia de sfarsit. Fata de arbitrarietatile unor indivizi care , spuneau ei, erau reprezentantii Statului si guvernau numai dupa bunul lor plac, se opune o vointa romaneasca neinfricata, pentru a insanatosi mediul politic al tarii. Curentul muncitoresc spre Legiune se intareste considerabil.

Cuiburile de muncitori

-organizatia de baza a Miscarii- se inmultesc cu repeziciune, impanzind toata tara, in ciuda greutatilor si a primejdiilor ce intalnesc in cale. Numai in Bucuresti numarul de muncitori atinge cifra de 8000. Reprezinta deja o forta considerabila. In toata tara se petrece acelasi fenomen.

* * *

“In lupta voastra de pana acum ati ratacit pe sute de carari piezise si ati fost invinsi. Toate incercarile voastre au fost zdrobite….Imi asum raspunderea intreaga a celor ce va spun acum : de data asta veti birui sub semn legionar, jertfa voastra va fi rasplatita cu rasplata de invingatori si de stapani de tara….

Camarazi muncitori din toata Romania, la datorie deci ! Dar sa vina numai acela care poate pasi cu hotarare, cu incredere nesovaitoare si cu inima de frate, in aceste randuri sfinte.”

Cu aceste randuri adresate muncitorimii, Capitanul infiinteaza la 25 octombrie 1936, Corpul Muncitoresc Legionar. Era un act de recunoastere a credintei si a increderii pe care o depozitasera muncitorii romani in Legiune, a maturitatii politice si a numarului lor care crescuse considerabil.

Data de 25 octombrie 1936, aleasa de Capitan pentru constituirea acestei organizatii muncitoresti, nu era intamplatoare. Ea avea o semnificatie simbolica. Chiar in aceeasi zi, muncitorii legionari din regiunea Prahova, in numele camarazilor lor din toata tara, din initiativa proprie si cu sacrificii banesti substantiale pentru buzunarele lor, inagurau o troita pe care o ridicasera pe muntele Sandica de langa Azuga. Era dedicata memoriei ostasilor nostri cazuti in razboi. Prin acele locuri apropiate de fosta granita ce ne-a despartit de Transilvania, s-au dat lupte inversunate in 1916 si armata romana suferise pierderi sensibile.

Dar cu sfintirea acestei troite, pe langa perpetuarea memoriei unor luptatori cazuti pentru intregirea Patriei, se mai implinea si un alt act. Era un act pios de reparatie, de ispasire a unui sacrilegiu savarsit cu putin inainte, la 9 septembrie, de jandarmii din Predeal. Din ordinul guvernului Tatarascu acestia s-au napustit ca niste fiare salbatice asupra taberei de munca de pe muntele Susai [deasupra Predealului], unde un grup de tineri legionari adunau de prin paduri si de sub cetini osemintele inca neingropate -dupa douazeci de ani de la inceputul razboiului-, ale ostasilor tarii noastre cazuti pe acele meleaguri. Inarmati cu topoare, cu furci si cu ciomege jandarmii distrug, cu salbaticie Mausoleul pe care-l ridicasera deja legionarii. Totul este pulverizat fara mila, iar oasele culese pana atunci cu sfintenie pentru a-si primi locul de odihna meritat, sunt imprastiate din nou.

Intr-o faimoasa scrisoare adresata de Capitan ofiterilor si intregii constiinte romanesti, cere pedepsirea imediata a vinovatilor, atat cei operationali, cat si cei morali,pentru vandalismul comis, nu ca un act de razbunare, spune el, ci pentru ca :”Se cere o jertfa de ispasire. Neamul acesta trebuie sa o dea. Nu o va da nimeni, ea isi va lua singura drepturile sale. Se vor abate nenorociri asupra noastra”.

Prin sfintirea troitei de la Azuga muncitorii sunt primii care incearca spalarea pacatului colectiv savarsit de clasele conducatoare ale tarii noastre. Incalificabila infamie savarsita de niste romani inconstienti este spalata prin rugaciunile, prin credinta si cu obolul lor sarac, de alti romani. De muncitorii tarii noastre.

Ei arata in felul acesta neamului lor ca s-au desprins din itele activitatilor antinationale si anticrestine in care incercasera sa-i incurce agentii comunisti. Ei apartin numai tarii lor, sufera si se revolta cand aceasta e lovita. Ei urmeaza traditia si legea romaneasca si privesc cu incredere si decizie numai spre cerul inseninat al Patriei.

Acestei marturisiri publice de credinta raspunde Capitanul, adunand muncitorimea legionara intr-un organism propriu : CORPUL MUNCITORESC LEGIONAR.

Putin dupa aceea, pentru a le arata marea importanta si cinstire pe care le-o da, Capitanul cere sa se compuna un imn inchinat muncii, care sa intreaca in majestuozitate, Internationala comunista. Dupa multe eforturi ia nastere, din geniul poetic al lui Radu Gyr si sensibilitatea muzicala a lui Nelu Manzatu, falnicul Imn al Muncitorilor Legionari, unul dintre cele mai frumoase si inaltatoare cantece legionare.

Primul sef al Corpului Muncitoresc Legionar este inginerul Gheorghe Clime, unul din oamenii cei mai apropiati de Capitan, in care acesta avea o incredere totala.

* * *

Importanta Corpului Muncitoresc in activitatea politica si de redresare morala a tarii pe care o intreprinde Miscarea Legionara, a fost considerabila. In realitate, cei doi piloni puternici pe care se sprijina intreg edificiul legionar sunt muncitorii si studentii. Nu exista initiativa politica, propaganda electorala sau batalie economica la care sa nu ia parte Corpul Muncitoresc. Nici o afirmare legionara nu ramane straina atentiei lui. Toate dispozitiile Capitanului, toate indrumarile lui gasesc in muncitori niste fauritori entuziasti.

Corpul Muncitoresc legionar era puternic atat prin numarul celor inscrisi in el, cat si prin simpatiile de care se bucura in intreaga masa muncitoreasca. Acestia vedeau in Legiune intruchiparea tuturor nazuintelor romanesti, care erau in realitate si ale lor. Legiunea electrizase muncitorimea, o ridicase la constiinta importantei ei si-i aratase locul pe care avea dreptul sa-l ocupe in sanul Natiunii romane.

Insa nu toti muncitorii care ar fi dorit puteau face parte din Miscarea Legionara. Doua erau greutatile pe care le intampinau :

1) Prigoanele dezlantuite contra a tot ce era legionar.

Muncitorii legionari erau adeseori dati afara din posturile de munca,

din cauza presiunilor pe care le exercita administratia statului pe langa patronii intreprinderilor unde lucrau. [Sunt cunoscute multe actiuni de acest fel si s-au publicat chiar circulari date de ministerele de interior, prefectilor judeteni, pentru a se presiona in sensul aratat}. Muncitorii erau arestati cu usurinta si batuti crunt de catre comisarii politiilor, pentru motivele cele mai neinsemnate si absurde sau chiar numai pentru banuieli neintemeiate. Muncitorii erau impuscati fara mila in timpul sangeroaselor si dementelor prigoane pe care le-a suferit Miscarea Legionara.

Aceasta clima de inalta teroare, sustinuta cu toate mijloacele de care dispuneau guvernele romanesti, timorau pe unii dintre ei, in special pe cei cu greutati familiare, prea mari pentru ca sa-si joace situatia copiilor lor pe cartea sentimentelor nationale.

2) Frana pe care o punea insasi Miscarea Legionara inscrierilor.

Capitanul considera Corpul Muncitoresc un grup de elita romaneasca

El nu voia incadrarea in acesta a cat mai multi muncitori, ci numai a celor mai buni. Nu elementul cantitativ este telul Miscarii, ci elementul calitativ.

Corneliu Zelea Codreanu a dat dispozitii precise pentru incadrarea noilor elemente in organizatia muncitoreasca. Se vede in aceasta grija ce-o avea Capitanul pentru a mentine organizatia intr-un grad inalt de perfectiune. “Se vor lua cele mai severe masuri cu privire la recrutarea noilor elemente, in asa fel incat sa nu patrunda decat acelea capabile de credinta in Dumnezeu si in viitorul acestui neam, precum si numai acelea corecte in viata publica sau particulara. Cel ce nu are credinta si nu este corect, nu poate intra in acest corp “,spune Capitanul. Ideea de elita sta la baza lui. Iata cum muncitorimea, clasa aceea obijduita, necajita, lipsita de sperante si inghesuita la mahalaua societatii, este prinsa deodata in lumea interesului romanesc, descoperindu-i-se adevarata valoare si onorabilitate. Ea este innobilata prin increderea ce-o depoziteaza in ea Capitanul si face un salt urias din situatia de dezradacinata, de paria a societatii, in aceea de elita nationala.Capitanul repune asadar muncitorimea romana in drepturile pe care i le smulsese o societate politica egoista. Importanta ei creste. Ridica cu mandrie capul si priveste cu incredere aceasta noua Patrie care-i solicita ajutorul pentru reconstruirea ei.

Toti muncitorii, care dintr-un motiv sau altul ramaneau in afara Miscarii, au creat in jurul ei o armata considerabila de simpatizanti. Acestia erau oameni care credeau in Miscare, care se identificau cu postulatele ei, care erau atrasi sufleteste de lupta ei, dar care din motivele enuntate mai sus nu i se puteau alatura fatis. Ei erau insa de o mare importanta pentru Legiune, caci fiind necunoscuti de politie, puteau fi intrebuintati in momentele grelelor persecutii. Ei formau pepiniera de unde de se puteau recruta mai tarziu noile elemente, dupa un stagiu lung de observare. Dar mai erau importanti si din alt punct de vedere. Toti ofereau sprijinul lor material pentru continuarea activitatilor legionare. Ei nu posedau mult, dar dadeau cu dragoste din putinul pe care-l aveau. Uneori erau atat de saraci, ca li se refuzau aceste sacrificii. “In general muncitorii care castiga numai atat cat le trebuie pentru modesta lor intretinere si a familiei, sunt foarte darnici. Din putinul lor ei dau cu draga inima, chiar fara a fi solicitati. Uneori darul le este refuzat, pentru ca si acesti muncitori sunt nevoiasi “, spune un muncitor legionar care se ocupa cu strangeri de fonduri. Donatiile lor, cu toate ca-s marunte, datorita numarului mare de muncitori simpatizanti, totalizau sume frumoase care erau de mare ajutor economiei Miscarii.

Intre Corpul Muncitoresc Legionar si simpatizantii lui, un mare numar de muncitori romani, incepand cu anul 1934, graviteaza in jurul Legiunii lui Codreanu. In aceasta explozie nationala a muncitorimii noastre se frang definitiv ultimele incercari marxiste de a o acapara si intrebuinta pentru scopurile unui internationalism apatrid. Marxismul se impotmoleste intr-o indiferenta totala in tara la noi. Numai forta sovietica il va scoate iarasi la suprafata dupa sfarsitul razboiului.

* * *

Drumul muncitorimii in Legiune nu a fost deloc usor ci, dimpotriva, foarte greu. El a fost semanat cu pericole, cu dureri si chinuri. Cruzimi, infamii, faradelegi si ura bestiala se vor pravali peste muncitorii legionari. Patimi, inchisori si morti. Muncitorii vor cunoaste din plin aceste cai legale cu care sistemele democrate isi combateau potrivnicii politici.Primul muncitor legionar care cade rapus de aceasta ura dezlantuita este Nita Constantin, ucis pentru vina de a fi aruncat o paine unor tineri studenti inchisi in Universitate, care protestau pentru incalcarea legilor constitutionale de partidul care guverna. Nita Constantin, muncitorul de atatea ori flamand, a simtit foamea altora si a incercat sa le-o astampere. Un plumb pornit dintr-o flinta romaneasca ii secera viata. Este prima jertfa, din lungul sir ce va urma, pe care o da muncitorimea romana pentru lupta nationala in care se angajase.

Este miscator de remarcat infratirea chiar si in moarte a celor trei straturi sociale romanesti din Miscarea Legionara : studentimea, muncitorimea si taranimea. O infratire mistica, de un cutremurator simbolism pentru Romania noua ce se nastea din sperantele si din durerile tuturor. Caci primii martiri ai Legiunii, primele “cranii de lemn…care se pot lovi si sfarama fara frica unei pedepse “ au fost :

-Virgil Teodorescu, student, ucis de jandarmi la 22-11-1933

-Nita Constantin, muncitor, ucis de jandarmi la 28-11-1933

-Nicolae Balaianu, taran, ucis de jandarmi la 9-12-1933.

Un student, un muncitor si un taran, ucisi la un interval de doua saptamani, din ordinul guvernului prezidat de I.G.Duca. Motivele ? Niciunul. Sau poate dragostea de Patrie a ucisilor ? Romania politicianista isi incepea masacrele. Legiunea , si cu ea muncitorimea, patrundea in padurea cu fiare salbatice.

Drumul jerfelor inceput de Nita Constantin va fi o constanta dramatica de-a lungul existentei Corpului Muncitoresc Legionar. Dupa el vor cadea altii si altii si altii. Falcile monstrului de la noi [fals numit democrat] dilatate peste masura de interese si ingerinte straine, frang tot mai multe trupuri. Multe dintre acestea sunt trupuri de muncitori necajiti, de oameni umili ce-si scaldau sufletele insetate de dragoste in undele racoritoare ale unor noi sperante romanesti. Parca inadins se proceda, in felul acesta demential, de catre guvernantii nostri, cu atata ura nejustificata, cu atata cruzime, pentru a scarbi si a deznadajdui muncitorimea, pentru a o rupe iarasi din sanul Natiunii si a o arunca din nou in bratele marxistilor. Manevra nu reuseste insa. Dezlipirea acestor oameni de Legiune nu a mai fost posibila. Virusul national se incuibase puternic in ei. Muncitorii legionari isi vor duce cu demnitate si curaj destinul lor, pana la sfarsit.

Cati muncitori romani au cazut pe drumul idealului lor ? Multi. Foarte multi. Este greu de stabilit o cifra exacta. Rugul legionar a fost atat de urias, incat nu-l pot cuprinde cifrele. Acestea sunt numai date statistice cu o valoare strict documentara. Tensiunile nationale, sacrificiile, aceste “vifore de daruire” care sunt posibile numai in starile de mare iluminare interioara, se cantaresc cu alte unitati care scapa legilor comune.

Cert este ca muncitorii legionari au suferit, au fost chinuiti, iar la urma multi au primit moartea fara sa se clatine in convingerile lor. Aceste fapte si tensiunile pe care le creau in niste fiinte umane, ce aveau aceleasi drepturi de a trai si de a se manifesta in viata ca toti ceilalti [inclusiv zbirii lor] dau adevarata valoare jertfelor muncitorilor romani si califica definitiv acea fauna politicianista, cruda si tembela, care conducea destinele tarii noastre. Cu fiecare cazut, cu fiecare “craniu de lemn” ce-si culca visurile intre scandurile stramte ale unui sicriu, se stingea un punct de lumina din Creatie, se distrugea un univers intreg de gandiri, de sentimente si aspiratii, de credinte si idealuri, care vaduveau substanta romaneasca de nebanuite posibilitati de realizare. Iata adevarata valoare a acestor pierderi umane provocate in mod criminal de niste oameni cu suflete schiloade, rasarite, nu se stie cum, pe ogorul romanesc.

* * *

Sub steagurile legionare, muncitorii si-au dat viata cu darnicie. Ei, care nu cerusera Romaniei decat o farama de dreptate si un strop de omenie si nu le-au primit, dau in schimb totul, de la munca lor trudita pana la propria lor viata, pentru construirea unui viitor mai bun pentru poporul lor.

Daca stam sa facem un bilant al activitatii muncitorimii romane sub steagurile legionare, pe deasupra multor realizari : politice, profesionale, etico-morale, etc., se desprind, cu profile uriase, doua : credinta si jertfele lor.

Credinta lor, pe care nu le-a putut-o clatina nimic si nimeni, si jertfa suprema a vietii lor pe altarele acestei credinte.

Cand se poate muri pentru o credinta –asa cum au murit muncitorii romani- inseamna ca acea credinta este vie. Este prag de viitor.

Nicolae Rosca