Articole publicate de Mircea Eliade

Creatie etnicã si gândire politicã

   Un observator al culturii românesti contemporane – pus sã judece evolutia gândirii politice nationaliste fatã de realizãrile “nationaliste” în artã si în literaturã – ar constata lucruri într-adevãr uimitoare. De la început ar constata o primejdioasã prãpastie între gândirea politicã nationalistã – care de la Eminescu încoace se aflã într-o continuã ascensiune – si politica nationalistã, care, cel putin pânã în ceasul de fatã a decãzut necontenit, a cunoscut toate falimentele posibile si se aflã într-o descompunere decisivã. E ciudat ce bine se gândeste în politica nationalistã românã (amintiti- vã continuitatea Eminescu – Iorga – Pârvan –  generatia Gândirii) si ce prost se face aceastã politicã nationalistã. Poate cauzele nu sunt asa de greu de ghicit; lipsa unei elite de gânditori politici la cârma tãrii (gânditorii au fost întotdeauna exteriori politicii propriu-zise, au fost gazetari, profesori, intelectuali), alterarea politicii prin politicianism, empirismul sefilor de partide etc.

   Discrepanta aceasta dintre gândire si faptã politicã nationalistã mai are si altã laturã: artificialitatea sau, în orice caz, insuficienta întregii arte nationaliste. De câte ori a bãtut un vânt de nationalism si s-a încercat a se face o artã “nationalã” realizãrile acestea artistice au fost stângace, grosolane, factice. Amintiti-vã de Rodica, de literatura sãmãnãtoristã, chiar de literatura anilor de dupã rãzboi. Este o artã exterioarã pânã la siluire, artificialã si tendentioasã. Cel mai furtunos profet nationalist al veacului, Nicolae Iorga, n-a izbutit sã însufleteascã decât o astfel de literaturã, n-a promovat decât o astfel de artã. Fatã de forta si adâncimea gândirii politice a acelor ceasuri, literatura nationalistã care a întovãrãsit-o pare ridiculã. Cred cã nu ne este greu nouã, celor care am venit în urmã, sã întelegem cauza acestor continue esecuri ale creatiei artistice nationale. S-a aplicat si în artã punctul de vedere politic: adicã un criteriu exterior, caduc, ineficace, de a alege temele creatiei si tehnica (verbalã sau plasticã) a realizãrii ei. S-a construit un fel de a vedea lumea “românesc”, adicã s-a gândit politic, nu organic. S-a construit o emotie artisticã româneascã, în loc de a trece dincolo de formule exterioare, sãrbãtoresti, demonstrative, pe care le îmbracã la rãstimpuri, românismul – si a intui substanta irationalã a ethnosului nostru. Este o deosebire fundamentalã între constituirea unei arte nationale cu mijloace exterioare (teme folclorice, teme rurale, vocabular, culoare localã) si crearea unei arte cu mijloace fantastice (prezenta irationalului, rodul unei experiente de viatã asociatã milenarã). O deosebire tot atât de mare ca si aceea dintre o masinã si un organism. Si, ceea ce e interesant de stiut, în anii când s-a fãcut mai mult caz de ruralism, de spontaneitate, de viatã simplã si de glie – tocmai în acei ani “sãmãnãtoristi”, s-a procedat mai europeneste, adicã s-a fãcut artã asa cum s-ar face o masinã; bucatã cu bucatã, exterior, tematic; nu s-a creat viu, asa cum creeazã un organism.

   De aceea a si fost lipsitã întreaga artã si literaturã româneascã nationalistã de viabilitate si de universalitate. O operã universalã nu se poate face pe un criteriu politic;o asemenea operã se creeazã pornind de la o intuitie etnicã, de la o experientã asociatã. Universalitatea în artã apartine fantasticului, prezentei aceleia irationale care stã la baza oricãrei creatii de geniu si nutreste orice emotie esteticã. Luciditatea, tendentiosul, demonstratia – sunt mijloace politice si sunt criterii prin care se justificã o actiune sau o gândire politicã. În artã, însã, ele rateazã creatia, o fac artificialã si localã.

   Din cauza atâtor esecuri de artã nationalã s-a si crezut un rãstimp cã o asemmenea artã este imposibilã. Dimpotrivã, numai o asemenea artã are sanse de universalitate. Dar, sã ne întelegem. O artã nationalã care foloseste aceea ce poate da o natiune, adicã un organism, o viatã asociatã; care foloseste prezenta fantasticã, nationalã, transcendând formele exterioare.

   Pânã acum s-a crezut cã dacã folosesti un mediu rural si culori câmpenesti – realizezi o operã româneascã. Dar toate acestea sunt ele însele manifestãri ale unei realitãti românesti – si nu mai pot servi de model unor manifestãri artistice. Trebuie sã treci peste forme, sã ajungi acel izvor care a creat în decursul veacurilor însesi aceste forme specifice. Si acesta este un proces care nu putea fi intuit de artistii si scriitorii contemporani marilor miscãri nationaliste. Este un proces de gândire pur artisticã. Pe când ei au gândit politic chiar atunci când au creat artistic.

   Este foarte ciudat sã constati cã aceeasi gândire politicã din ultimii 50 de ani – care a fãcut atâtea progrese de la Eminescu încoace – aceeasi gândire politicã a ratat toate încercãrile de artã nationalistã, pânã la Lucian Blaga, cel dintâi creator care a gândit româneste, fãrã sã gândeascã politic. Dar si acest fapt îsi are explicatia lui, si poate vom încerca sã-l lãmurim cândva.

 [Cuvântul, an IX, 1933, August 26, nr. 2994, p. 1.]

De unde începe misiunea României?

    Asa cum stau astãzi lucrurile, România nu poate ajunge o putere politicã de mâna întâia în Europa. Vor fi întotdeauna mai mari decât noi, mai puternice, mai bogate si mai înarmate – tãri ca Anglia, Germania, Italia, Franta. trebuie sã treacã foarte multi ani pânã când natii intrate astãzi în decadentã – ca Anglia si Franta – sã lase loc fortei de expansiune a unor popoare tinere, cum ar fi poporul român.

   Pe aceastã cale, deci, treptele de mãrire ale României sunt destul de mediocre. Vom face si noi “progrese”, fireste, dar ritmul lor este mult mai lent ca al tãrilor occidentale. Nimeni nu ignorã faptul cã si în China s-au fãcut, pe o scarã întisã, opere de culturalizare si de occidentalizare. S-au cheltuit miliarde în China pentru sanitatie, culturã, agriculturã, militarizare. Dacã n-ar fi existat Japonia alãturi, poate cã astãzi am fi în admiratia “progresului” înfãptuit în colosalul imperiu chinezesc numai într-o sutã de ani. Dar interventia Japoniei în istoria Asiei a azvârlit în umbrã toate celelalte eforturi de civilizare, tot “progresul” asiatic. Ce mai înseamnã astãzi “occidentalizarea” Chinei, fatã de magnifica organizatie politicã, militarã si culturalã a Japoniei?!

   Sã luptãm din rãsputeri pentru “progres”, dar sã nu ne legãm prea multe iluzii de el. Dacã acesta ar fi destinul natiei noastre – si numai acesta – am avea toate motivele sã fim pesimisti.

   Semnele ne aratã, însã, cã România are si un alt destin. În foarte multe din articolele pe care le publicãm de câtiva ani în aceastã foaie, întâmpinâm cu oarecare neîncredere “voga” primatului politic. Nu o datã am afirmat cã România modernã este opera câtorva generatii consumate în politicã – si cã misiunea tineretului românesc nu poate repeta aceastã vointã de creatie în ordin politic a generatiilor trecute. În deosebite prilejuri am accentuat cã numai un primat al spiritualului poate fructifica munca tineretului. Când în toate tãrile “intelectualii” erau fascinati de “politicã”, si aderau în masã la o ideologie de stânga sau de dreapta – noi ne încãpãtânam sã afirmãm cã misiunea României este de a face istorie, iar nu de a face politicã. Si a face istorie înseamnã a crea un “om nou”, cu unalt sens al existentii.

   Semnele ne aratã cã destinul României moderne cu acest “om nou” începe: cã dintr-un primat al spiritualului, adicã al valorilor crestine, îsi vor trage hrana si tãria noile generatii. Comentariul nostru la jurãmântul legionarilor încerca sã punã în luminã structura crestinã a vietii tineretului românesc de astãzi. O înspãimântãtoare vointã de crestinare stãpâneste astãzi sufletul elitelor tineresti. Mistica aceasta – care nu e nouã, cãci se aflã pe locurile noastre din timpul când se zãmislea poporul românesc – coincide cu setea neamului întreg de a se împrospãta sufleteste, de a se întãri si a se spiritualiza.

   Veti întâlni pretutindeni astãzi, în toate straturile sociale, oameni care-si cautã un sens al existentii prin valorile crestine. Jertfã, muncã. viatã asprã, temnitã, renuntare la bucuriile lumesti – au ajuns tel si sens al existentii pentru foarte multi oameni, care trãiau pânã acum la întâmplare, în afara oricãror valori spirituale. Toti acesti oameni cred si vor sã creadã. Toti nãdãjduiesc o tarã nouã prin harul lui Dumnezeu si asprimea vietii lor crestine.

   Iatã, prin aceste schimbãri adânci, nevãzute si neauzite, se pregãteste destinul României moderne. O tarã si un neam care trãiesc total sub semnul Crucii. Ceea ce n-au izbutit sã realizeze sau sã pãstreze neamurile Apusului – sã încercãm noi, sã înfãptuim noi. Dacã poate fi vorba de o misiune a României, de un om nou creat de români – aici sunt, în aceastã colectivã sete de sfintenie, de crestinare totalã.

   Geneva n-a însemnat prea mult în istoria lumii. Dar a fost un veac când Geneva domina în întreaga  Europã: acolo trãia Calvin, acolo încerca el sã realizeze o viatã crestinã (dupã capul lui, e drept). Atunci Geneva strãlucea ca un far în Europa. Era datã ca exemplu pentru libertatea ei spiritualã, pentru crestinismul ei, pentru perfectiunea omeneascã pe care o realizase Calvin. Oamenii din alte locuri îsi îndreptau privirile spre Geneva ca spre un nou Ierusalim. Istoria Reformei a dovedit apoi, cât de lumesc era acest Ierusalim genevez. Dar pe noi nu ne intereseazã aici adevãrul sau minciuna Reformei. Ci numai un singur fapt: cã unicul ceas când Geneva a dominat Europa a fost ceasul revolutiei sale crestine.

   În România de astãzi nu se întâmplã o nouã Reformã. Dimpotrivã, o adâncire a celei mai vechi forme de viatã crestineascã: ortodoxia. Dar ortodoxia noastrã ar putea sã strãluceascã într-o zi apropiatã si sã domine întreaga Europã. Nu prin puterea ei de prozelitism – pe care nu o are si pe care, structural, nu o poate avea, deoarece se deosebeste de universalismul catolicismului si de atomismul protestantismelor. Ci prin miracolul unui neam care creste, se fortificã si îsi justificã misiunea lui istoricã, numai cu ajutorul valorilor crestine. Când întreaga Europã recunoaste cã oamenii nu pot fi condusi crestineste – si cã numai un primat politic dã semnificatie unui neam – România îsi îngãduie “nebunia” sã arate Apusului cã o perfectã viatã civilã nu se poate împlini decât printr-o viatã autentic crestinã, si cã cel mai superb destin pe care si-l poate gãsi un neam este sã facã istorie prin valori supra-istorice.

  Dacã ne învrednicim sã arãtãm lumei acest lucru, misiunea României se alãturã, în istoria Europei, misiunei pe care si-au recunoscut-o Grecii, Romanii, Germanii si Slavii.

 [Vremea, an X, nr. 477, 28 Februarie 1937, p.3.]