Mos Crãciune, Mos Crãciune, vrajitor cu barba albã,
Ce te-arãti la toti copiii în a visurilor salbã, -
Câtã sfântã bucurie mi-aduceai, - la toate leac,
Când veneai, luptând prin vifor, mai acum un sfert de veac!
Te-am vãzut în vis si-azinoapte, Mos Crãciune bun si sfânt,
Se fãcea cã, eu cãruntul - tot copil ca'n vremuri sânt,
Insã, trist iesind în cale-ti si de doruri mari pãtruns,
Tu m'ai întrebat, mosnege, de ce's trist, si ti-am rãspuns:
Mos Crãciune, Mos Crãciune, vesel nu mai pot sã fiu
Fiindcã azi, - nu stiu de unde, stiu atâtea cate stiu,
Si, anume, stiu, mosnege, cã în tolba ce-ai în spate,
Tu-aduci daruri la copiii, fericiti, de prin palate;

Duci acelor care în lume sunt în adevãr bogati, -
Ce'n cãminuri mângâioase au si mame, au si tati.
Insã uiti mereu orfanii aruncati de nenoroc
In coliba fãrã paine, în bordeiul fãrã foc!...

Si-astfel, sfinte Mos Crãciune, - pe când unii veseli cântã
Incãrcati de-atâtea daruri ce le-aduci în tolba sfântã,
Altii, tristi, cu frigu'n oase lunecând pe-al mortii iaz
Plâng în umbrã si le'nghiatã lacrãmile pe obraz!...