Fragment din lucrarea "Crestinismul Românesc" de Simion Mehedinti, pag. 100-104 

 

 Pe "la o mie patru sute" si chiar mai târziu, vechea evlavie dacicã era încã vie în inima neamului din Carpati. "Primatul sufletului" si "socotelile cu vesnicia" rãmãseserã întregi ca un fel de coordonate neclintite în sufletul etnic. Aceasta o dovedeste cât se poate de lãmurit si folclorul cu creatia sa cea mai tipicã - Miorita. Seninatatea pãstorului în fata mortii este un rãsunet depãrtat al conceptiei dacilor despre lumea de dincolo de mormânt. În variantele Mioritei, se schimbã unele amanunte, dar seninãtatea în fata mortii si acceptarea linistitã a suferintei sunt ca un fel de axã invariabilã.

Si daca totusi se mai indoieste cineva de exactitatea acestei caracterizari, iata avem la indemana inca doua documente (cum) nu se poate mai graitoare: marturia scriitorilor vechi (istorici si geografi) despre bucuria cu care dacii mergeau la moarte poate fi constatata si astazi in unele parti ale neamului legat de Carpati. La Clopotiva, in Hateg, "ingropaciunea este prilej de nespusa veselie si bucurie (...) ca omul a scapat de viata de pe pãmânt". La priveghiul mortilor, "se petrece cu veselie, glume si jocuri care tin toata noaptea. Abia dimineata, la rasaritul soarelui si seara, la apusul lui, se cântã mortul". Priveghiul este asa ca o bucurie la casa omului care (...) are mort in casa (...). Si e un râs atunci, de se cutremurã casa". Obiceiul acesta a fost de buna seama mult mai raspandit, deoarece il gasim nu numai in Hateg, dar si in Vrancea si la romanii din Macedonia. El dovedeste in chipul cel mai lamurit ca poporul dac, apoi daco-roman si român, a privit (si priveste inca pe-alocuri) viata numai ca o pregatire prin suferinta pentru traiul de dincolo de moarte.

Dovada aceasta este atat de puternica, incat e de prisos sa mai cautam si altele. Vox populi, vox veritatis. Totusi, de la ieros pana la eres nu-i decat un pas, un foarte mic pas, iar cugetul omenesc, iscoditor si uneori carcotas, ar putea sugera banuieli si chiar obiectii: nu cumva interpretarea acestor rituri populare n'ar fi fost destul de potrivita cu adevarul?

De aceea, ca sa nu fie nici cea mai mica banuiala, iata fapte noi de tot si foarte bine cunoscute, din care se poate vedea pe de o parte idealismul poporului roman, iar pe de alta parte acceptarea deplin constienta a suferintei, ca mijloc de purificare morala. Incepem cu suferinta fizica.

Cine cunoaste originea Miscarii Legionare si toata desfasurarea ei - fara îndoiala momentul cel mai semnificativ din viata noastra publica de la razboiul mondial pânã la fãrâmarea granitelor in 1940 - nu se poate sa nu bage de seama un lucru intr'adevar caracteristic. Legionarismul a voit sa insemne intai de toate reforma morala. El s'a nascut ca o reactie contra comunismului nivelator al natiunilor si strivitor al libertatii individuale, adica in contra dictaturii proletare predicata de Karl Marx si de alti evrei in numele "Internationalei". Inainte de a fi simtite adanc efectele comunismului in Italia amarata dupa razboi si in Germania franta si calcata in picioare, ele s'au simtit intai de toate in Romania. Revolutia comunista a zdruncinat armata ruseasca si am ramas singuri la Marasesti, in fata celor care ocupasera jumatate din tara. Am vazut hoardele moscovite retragandu-se fara nici o randuiala spre Nistru, jefuind si omorand pe cei ce nu se puteau apara. Am vazut apoi decisia lui Lenin declarand "razboi permanent" tuturor popoarelor care nu vor adopta comunismul. Era deci firesc ca Romania sa inteleaga cea dintai primejdia si sa se impotriveasca. S'a impotrivit armata, iar cand taranii s'au intors la vetrele lor, multimea a cautat sa se impotriveasca si ea, cautand un conducator politic care sa faca randuiala in tara. Dar ceea ce incerca in chip instinctiv si tumultuos masa, a incercat dupa aceea in chip doctrinar si sistematic tineretul care se desteptase la viata cu ororile razboiului si ale revolutiei comuniste in ochi.

Asa se explica un lucru de mare insemnatate: pe cand fascismul era o miscare sociala si politica, iar hitlerismul o miscare politicã si socialã, legionarismul a fost din capul locului o miscare nationala, religioasã si pedagogicã, culminând' într-o manifestare politicã fãrã precedent in viata neamului românesc.

"Cea mai mare primejdie nationalã stã in aceea de a ne fi deformat, de a ne fi desfigurat structura nostra rasiala daco-romanã, dând nastere acestui tip de om, adicã stârpitura moralã ce se cheamã politicianul care nu mai are nimic din nobletea rasei noastre; care ne dezonoreaza si ne omoarã.

Cum a fost cu putintã o astfel de cãdere ?

Întâi, prin cauze geografice. Neamul nostru a fost asezat in "calea rãutãtilor", adicã in drumul tuturor invaziilor, iar cea mai grozava dintre toate a fost invazia elementului evreiesc în secolul al XIX-lea. Si cantitativ, si calitativ, invazia evreiascã întrece toate nãvãlirile barbare din Evul Mediu. De acelea ne-am apãrat adãpostindu-ne in codrii muntilor, al dealurilor, câmpiilor si luncilor râurilor noastre. Barbarii erau putini, sãraci, necivilizati si inculti. N'au putut niciodatã sã copleseascã toatã întinderea pãmãntului românesc. Cei dintâi care au izbutit sã se înfigã peste tot (pânã in creierii muntilor) au fost evreii. Pentru ce ? Pentru cã-s multi (aproape doua milioane) si pentru cã au venit sprijiniti de capital, de solidaritatea "Aliantei Izraelite", de organizatia rabinicã (rabinul fiind mai mult cap politic, decât religios), de o presã foarte îndrãzneatã si de toate mijloacele de corupere a pãturii suprapuse. „E pentru întâia oarã in istoria noastrã cã suntem dezarmati si cãdem învinsi, fiindca romanii se întâlnesc de data aceasta cu un neam care nu-i atacã cu sabia, ci cu armele speciale rasei iudaice, care întâi izbesc si paralizeazã instinctul moral al natiunilor, împrãstiind în chip sistematic toate bolile morale si distrugând astfel orice posibilitate de reactiune." (Corneliu Codreanu - Pentru Legionari, p. 307)

 Asa se explicã pentru ce, luand mosiile in arendã si transformând unele pãrti ale tãrii într-un fel de provincii evreiesti (Fisherland); exploatând pãdurile (Tara Motilor si muntii fondului religionar din Bucovina erau domenii cucerite de societãti evreiesti); cumpãrând podgoria, ajungând pânã si baci la stânele din Maramures fãrã sa mai vorbim de bãnci, de negot, de fabrici si alte ramuri de producte, invazia evreiascã reprezenta cel mai mare pericol politic, economic, cultural si chiar rasial dintre toate câte au cãzut pe capul neamului nostru din Antichitate si pana azi. lar "poporul român, ziceau tinerii, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, asa cum gresit se crede, ci de un mare educator si conducãtor, care sã biruiasca puterile raului si sa zdrobeascã tagma celor rai. Dar prntru aceasta, el va trebui sa biruiascã rãul din el si din ai lui (...). Din aceastã scoalã legionarã, va trebui sã iasã un om nou (...). Sã dea tarii un mare tip de român, (...) sa frângã in douã intreagã noastra istorie si sã punã temeliile unei alte istorii românesti" (Id., ibid., p. 308).

Pe ce cale?

Prin scoala muncii efective. Începând cu facerea cãrãmizilor la Ungheni, pe malul Prutului: cu gradina de legume in valea Bahlului si zidirea casei de pe "Râpa galbena" în lasi; cu digul de la Visani, pe malul Buzãului, "Casa Verde" din Bucuresti, lagãrul de la Carmen Sylva, adãpostul de pe Susai, la Predeal si alte multe ocazii de muncã cu palmele, legionarii au fost cei dintãi tineri români care si-au dat seama de rolul educator al muncii si de faptul cã unealta este cel mai de laudã semn al omului (homo sapiens) si al "omeniei", ca treaptã superioarã animalitãtii.

Apoi, alaturi de muncã, noua generatie a tineretului legionar, dispretuind si lãcomia capitalistilor, si calicia proletarilor (care devin in regimul comunist un fel de termite cu chip de om, adicã scoboarã fiinta omeneascã pânã la nivelul societãtilor de insecte), omul nou, educat in spiritul legiunii, întelege rostul averii doar ca semn al putintei de a actiona si nu se sfieste câtusi de putin de o viatã modestã. A te naste lângã tãrânã, muncind chiar din copilãrie, e o mare fericire. Pe cât de primejdios e prisosul care te ispiteste la lene, pe atât de binefãcãtoare e grija de trai, care te înteteste la muncâ. A munci cu încordare si chiar "a suferi", de pe urma oboselii sãnãtoase a muncii sunt un mare noroc in viata. Dacã munca singurã te înaltã, când la muncã se adaugã si oarecare suferintã, ea dã celui ce lucreaza un nimb de realã noblete, de câte on supunerea la suferintã e de bunã voie.

lata cum sunã un punct din programul educatiei legionare: "Voi cãuta sã dezvolt in tinerii legionari, in primul rând, vointa: prin marsuri lungi, încãrcati de poveri, executate pe ploaie, vânt, cãldurã tropicalã, frig sau noroaie în cadentã si aliniere, cu ceasuri întregi de interzicere a vorbirii (...). Prin obligatia de a fi aspri cu ei însisi" (Id., ibid. p. 362)."Sã sufere, pentru a se oteli, sã se jertfeasca pentru a se deprinde cu depãsirea propriei persoane, slujindu-si neamul". (Id., ibid., p. 308)

Si, fireste, alãturi de suferinta fizicã, suferinta morala este o pârghie si mai puternicã pentru inãltarea sutleteasca a cuiva. Educatorul legiunii o spune cat se poate de lãmurit: "Din suferinta noastrã, va iesi ceva mai bun pentru neamul acesta (...). Din petreceri si din traiul tihnit al fiilor lui, un neam n-a câstigat niciodatã nimic. Din suferinta totdeauna a iesit ceva mai bun pentru el."

„Izbutisem sã gãsesc un rost al suferintei noastre (se afla noaptea, in celula unei inchisori) si in acelasi timp un sprijin moral pentru aceste ceasuri triste.

M-am sculat atunci, m-am pus in genunchi si m-am rugat: Doamne, luãm asupra noastrã toate pãcatele neamului acestuia. Primeste-ne suferinta de acum. Fã ca din aceastã suferintã, sã rodeascã o zi mai bunã pentru el." (ld., ibid., p. 176)

Faptele însirate pânã aici se leaga deci între dansele ca verigile unui lant. Ele dovedcsc maturitatea sufleteasca a poporului romãn, nu numai prin lipsa sentimentului vulgar al razbunãrii si alte însusiri amintite mai sus, dar si prin acceptarea de bunã voie a suferintei ca mijloc de purificare si perfectionare moralã.

De convergentã: Simion Mehedinti - ALTÃ CRESTERE - SCOALA MUNCII

 

8 Iulie 1935 - începutul taberei de muncã Arnota: 242 de legionari au construit un drum în stâncã pânã la Mânãstirea Arnota