Constantin Noica

MATHESIS SAU BUCURIILE SIMPLE

Humanitas, 1992

CONSTANTIN NOICA se naste la 12/25 Iulie 1909 la Vitånesti (Teleorman). Este elev la liceele bucurestene „Dimitrie Cantemir“ si „Spiru Haret“ — în a cårui revistå, „Vlåstarul“, debuteazå în 1927. Între 1928 si 1931 urmeazå cursurile Facultåtii de Litere si Filozofie din Bucuresti; ulterior, va face un an de specializare în Franta (1938–39). În perioada1932–34 lucreazå ca bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei; devine (în 1932) membru al asociatiei „Criterion“; din 1933 îsi începe îndelungata colaborare la revista „Vremea“. În 1934 este premiat pentru prima sa carte, Mathesis sau bucuriile simple. Îsi då doctoratul în filozofie la Universitatea din Bucuresti în 1940, cu teza Schitå pentru istoria lui cum e cu putintå ceva nou. În anii 1940–41 e referent pentru filozofie la Institutului român‑german de la Berlin; reîntors în tarå, editeazå împreunå cu C. Floru si Mircea Vulcånescu patru din cursurile lui Nae Ionescu si anuarul „Izvoare de filozofie“ (1942–43). Între 1949 si 1958 are domiciliu fortat la Cîmpulung‑Muscel, iar din decembrie 1958 pînå în august 1964 e detinut politic. Începînd din 1965 este cercetåtor principal la Centrul de Logicå al Academiei, de unde se va pensiona în 1975. Îsi petrece ultimii 12 ani ai vietii la Påltinis (Sibiu), devenind un veritabil mentor spiritual al tinerei generatii de intelectuali români. Moare la 4 Decembrie 1987 la Sibiu. Este înmormîntat la Schitul din apropierea Påltinisului.

TITLURI importante (enumerate în ordinea aparitiei primei editii):

Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz si Kant (1936), Schitå pentru istoria lui cum e cu putintå ceva nou (1940), Douå introduceri si o trecere spre idealism (1943), Douåzeci si sapte trepte ale realului (1969), Rostirea filozoficå româneascå (1970), Creatie si frumos în rostirea româneascå (1973), Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românesti (1975), Despårtirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiintei (1978), Sase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (1980), Devenirea întru fiintå (1981), Scrisori despre logica lui Hermes (1986).

CONSTANTIN NOICA

MATHESIS

SAU BUCURIILE SIMPLE

Editia a doua

HUMANITAS

BUCURESTI, 1992

Prefatå

De ce ne place så spunem lucruri pe jumåtate adevårate? Må gîndesc la toate actele de eroism, la marile agonii si victorii din planurile diferite ale vietii, si am impresia cå le våd decurgînd dintr‑o nesigurantå, dintr‑o sovåialå, dintr‑o jumåtate de adevår. E ceva care nu ne inspirå nici måcar nouå încredere, la începutul lucrurilor; un rationament pe care‑l simtim gresit sau o hotårîre pe care‑o vedem bine cå nu e cea bunå.

Si pe urmå, fårå så stii cum, ceva obscur si fårå formå vine si‑ti îmbracå nesiguranta, prefåcînd din centrul acela de neliniste si pendulare un sîmbure de misticå si adevår. E de multe ori inexplicabil felul cum devin oamenii apologeti, tråind si patetizînd pentru jumåtåtile lor de adevår. Sau, poate, au dreptate?

Nu. Cum ar putea så aibå? Dar ne place tuturor så mimåm stårile sufletesti ale omului închipuit de noi cå spune adevåruri. Îi furåm gesticulatia si retorica, îmbolnåvindu‑ne de frigurile unei sinceritåti îndoielnice. De multe ori ne låsåm prinsi, uitînd cå nu avem dreptate. Dar cîteodatå nu uitåm…

Autorul acestor rînduri n‑a pierdut din vedere faptul cå nu are întotdeauna dreptate. Ar fi vroit så aibå — si i‑a fost ciudå. A cåzut în exces, a cåu tat excesul, ca o usurare. Dar sînt atît de multe excese împrejurul nostru, formele de viatå, toate, par a fi atît de nefiresti din punctul de vedere al adevårului — încît aceastå încercare nefireascå de aci poate fi si ea iertatå.

De altfel, cineva spunea odatå: „Oricine, råtåcit într‑o pådure, urmåreste cu neostenitå energie o directie oarecare, descoperå un drum nou.“ E o invitatie la exces. Cåci nu e vorba de drumuri noi, poate. Dar e vorba de treceri, de vietuiri, de drumuri, pur si simplu, — într‑o lume în care desigur nimeni nu stie prea mare lucru.

I

Despre culturile de tip geometric

Este aståzi un lucru bine asigurat în stiintå faptul cå, din punct de vedere al formei, tot universul, ca si orisice parte a lui, pot fi înglobate într‑o expresie de forma f(x, y, z). Ba un om de stiintå contemporan se gîndea chiar la posibilitatea de a scrie ecuatia unei statui, a statuii lui Venus din Milo, de pildå. Negresit, ar fi o ecuatie lungå si foarte probabil cå ar fi respingåtoare ca aspect. Atîtea cifre, într‑o frumusete simplå si directå ca statuia aceea! Dar ce importå lucrul acesta? Ar fi o ecuatie, nu este asa? Ar fi o nouå frumusete, cealaltå frumusete a Venusei din Milo. Vom învåta vreodatå så o vedem si pe ea?

Si totusi întreaga culturå, pe care o avem în s patel e nostru, nu face decît så ne ducå spre aceas tå întelegere a realitåtii, spre aceastå nouå frumusete a ei. Constatînd cå orice parte a lumii, ca si lumea toatå, sînt stiute, ne apartin în propriu, se pot scrie prin calculul nostru — cultura aceasta europeanå, sau greacå, sau cum i se va mai zice, pare a fi dovedit tot ce vroia så dovedeascå si a fi sfîrsit cu propriile ei întrebåri. Cultura noastrå a råspuns astfel la întrebårile pe care si le‑a pus, d escoperind totdeodatå noua frumusete, cea formalå, cea linearå, de adevår matematic, pe care o cåuta în lucruri. De acum înainte råmîn numai anumite calcule de fåcut…

Bineînteles, trebuie adåugat ceva aci, pentru sinceritatea discutiei: nu se poate pune în formulå nici un lucru decît dupå ce se va fi oprit miscarea. Apele nu se pot scrie decît cînd au înghetat. Viul nu poate fi atins — cel putin pe cåile pe care s‑a angajat de la început cultura noastrå, prin problemele cårora le‑a cåutat o solutie. Dar în afarå de obiectivul acesta, de a surprinde viul, obiectiv pe care cultura nu si l‑a propus, ea este pe cale så le atingå pe toate celelalte pentru care cu adevårat si în mod explicit s‑a stråduit ea. În cultura noastrå se gåsesc, sau sînt indicii cå se vor gåsi, într‑o fericitå zi stiintificå, råspunsuri la toate întrebårile bine puse. Dacå cineva vrea råspunsuri la alte întrebåri, trebuie så le caute într‑altå parte.

Vrem så spunem, cu alte cuvinte, cå, în ansamblul ei, sau måcar într‑una din orientårile ei precumpånitoare, cultura noastrå ni se pare de un anumit tip, care se cere mai bine låmurit de cum a fost pînå acum. În bunå parte, cartea aceasta vrea så‑l realizeze pe planul vietii interioare. Dar tipul nostru de culturå suferå si o discutie stiintificå, pe care ar trebui odatå så o întreprindem.

Fårå îndoialå cå nici un tip de culturå nu stå singur si nu se realizeazå pe cont propriu. Astfel, tipul de culturå pe care vrem så‑l descriem aci a convietuit cu un alt tip, sau elemente de ale lor au stat întotdeauna împreunå si s‑au jenat reciproc. Întrebårile unuia s‑au trecut asupra celuilalt si multe cugete, obosite de atîta neîntelegere, au cåzut în scepticism, pur si simplu pentru cå n‑au stiut la ce porti så batå.

Afirmatia pe care o înaintåm este: în bunå parte totusi cultura noastrå e de tip matematic si tipul acesta se opune culturii de tip istoric.

Ni se pare, asadar, cå surprindem acest dualism: geometrie — istorie, a cårui polemicå, transpuså pe planul culturii, e opozitia celor douå tipuri de culturå.

Propriu vorbind, nu se întelege aci în mod necesar continutul geometriei, ci e vorba numai de anumite caractere ale ei. E vorba de atmosfera ei. Cultura noastrå pare cå nu se poate realiza pînå la capåt decît în aceastå atmosferå. Cåci geometria nu e numai desfåsurare silogisticå pe baza cîtorva principii. Ea e si: idee de ordine, un anumit stil, imanentå si o serie întreagå de probleme, de care va trebui pînå la capåt så dåm socotealå. Iar cultura noastrå pare a crede în cîteva din aceste lucru ri.

Nu e vorba deci nici un moment de continutul propriu‑zis al geometriei, de teoremele, problemele si desfåsurårile ei în timp logic. De aceea si spunem deseori geometrie, în loc de matematici: pentru cå geometria e stiintå elementarå, în primul rînd, si aci nu e vorba decît de elemente, de anumite elemente care stau la baza dialecticii spiritului; si pentru cå, în al doilea rînd, termenul de geometrie a calificat întotdeauna si alte lucruri decît lucrul matematic (esprit de géometrie, opus lui esprit de finesse; sau, de pildå, afirmatia lui Platon cå „Dumnezeu geometrizeazå“). A fost întotdeauna putinå poezie, ceva lirism, altceva decît simplå stiintå sub rubrica: geometrie.

Cultura noastrå este asadar de tip geometric — pe deasupra materialului ei, alcåtuit din creatii spirituale de diferite ordine —, în justificårile si întelesurile ei. Bineînteles cå acest continut cultural poate fi matematic, si e preferabil, pînå la un punct, så capete un aspect matematic. N‑a vroit o scoalå filozoficå, asa cum era cea a pozitivismului francez, så matematizeze toate stiintele? Totusi n u aspectul decide de lucruri. Existå ceva mai adînc si mai necesar, care face ca toate valorile culturii noastre så încapå într‑o singurå familie. E, poate, un destin si în culturi, iar destinul culturii noastre ar putea fi acesta de a geometriza.

Am vroi så spunem cå, într‑un anumit înteles, creatiile noastre în ordinea spiritului duc numai la geometrie, desi geometria nu este întotdeauna simplå geometrie. Cåci e vorba de spiritul lucrurilor pe care le întreprindem. Si de aceea e poate cazul så spunem: spiritul rector e geometric.

Si e foarte adevårat cå avem dreptul så discutåm în culturå mai mult decît: care e suma unghiurilor unui triunghi… Dar orice vom întreprinde, cu oricîte libertåti am fi înzestrati, vom sta întruna sub semnul pur al geometriei. Destinul nostru e de a desena figuri regulate.

Ceea ce caracterizeazå de la prima vedere o culturå de tip geometric este idealul ei: stiinta universalå, Mathesis universalis.

Si toatå cultura noastrå, cåtre ce tinde ea decît cåtre o expresie finalå simplå, cåtre un sistem care så dea socotealå de tot ce se întîmplå în univers, eventual cåtre o formulå atoatecuprinzåtoare?

Idealul culturii noastre e unificatia. Un Platon, un Descartes, un Leibniz, un Husserl o vor în mod explicit. Dar ce disciplinå particularå, care efort stiintific sustinut si constient de sine nu se laså dominat de aceeasi pornire unificatoare? Toatå cultura noastrå pare cå suferå dupå nostalgia unului. Ståruie ceva din spiritul monoteist si în culturå.

E demn de observat cu acest prilej cå monoteismul, sub forma lui definitivå, n‑a fost totusi atins atîta vreme cît omul a privit în afarå, spre lume; ci ochii au trebuit så se întoarcå înåuntru, pentru a cåpåta de acolo revelatia pe care natura exterioarå nu vroia så le‑o dea. Si astfel s‑a putut spune cå fapta cea mare a crestinismului a fost de a înlocui Dumnezeul‑naturå prin Dumnezeu‑spirit si raportul de transcendentå prin cel de imanentå.

Cultura noastrå pare så nu fi fåcut într‑alt fel. Si era firesc så fie asa, cåci ordinea religioaså e solidarå cu ordinea culturalå în genere. Posedatå de idealul ei de ordine strictå, cultura l‑a cåutat multå vreme în lume, pentru a‑l gåsi, la urmå, în om însusi. Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sînt marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine si el ritmeazå realitåtile pe care le ia în consideratie.

Dacå o Mathesis universalis poate fi înfåptuitå, elementele ei trebuie så zacå în noi însine, în primul rînd, si så fie universal omenesti, în al doilea rînd. Grupate si constituite, aceste serii de elemente stau sub douå discipline vaste: logica si matematica. Acestea sînt idealul nostru de ordine; pe ele am vroi så le inseråm în lume, pentru a o face mai clarå si mai umanå; pentru ele alergåm, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la îndemînå, alergåm în spatii, peste sute de mii de ani luminå.

S‑a întîmplat, în istoria gîndirii omenesti, un proces care nu poate fi prea bine urmårit, întîi pentru cå se asociazå cu tot felul de alte orientåri si idealuri umane, apoi pentru cå nu lucreazå la suprafatå, ci în adîncul istoriei; dar care proces se desprinde ca unicul responsabil, constient de sine, în istoria culturii: gînditorii, anume, au început så‑si dea seama cå stiinta e a omului, cultura e a sa, legile universului si geometriile acestuia sînt toate ale sale.

Dacå experienta religioaså a omului a dezgropat din el toate rezervele de spiritualitate, experienta sa stiintificå i‑a scos la ivealå toate rezervele de culturalitate.

Cultura e omeneascå; e adevårul nostru, e ordinea dupå chipul si asemånarea noastrå. Nu înseamnå, de aci, cå adevårul e relativ la constiinta omeneascå si constituie, ca atare, o degradare a vreunui adevår absolut. Dar adevårul pur si simplu nu are sens în afarå de constiinta noastrå. Stiinta si cultura nu sînt dincolo de noi. Orice s‑ar face, un anumit antropologism ne dominå toate creatiile. A vorbi deci de o relativizare a culturii înseamnå a o considera pe aceasta drept altceva decît este. Cultura nu e decît omul însusi.

De aceea Kant a putut afirma, într‑o zi, un lucru care då socotealå pentru toatå cultura noastrå: „Stiintele nu s‑au constituit, scria el, decît în clipa cînd au devenit constiente cå ratiunea nu aflå de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele.“

„Ratiunea nu aflå de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele“… Asadar spiritul se cautå pe sine în lucruri. Spiritul are o activitate proprie, pe care ne‑o reveleazå lumea. Cåci lumea nu este — nu este pentru noi, nu existå pentru stiintå si pentru culturå — dacå nu este si în spirit. Lumea nu are nici un înteles, pentru noi, fårå constiintå.

Dar, întreba cineva, dacå e adevårat cå lumea nu se constituie decît prin constiintå, atunci ce era cînd nu exista nici o constiintå? Ce era în lipsa oamenilor?

Ce era atunci? Nu era stiintå, atîta tot. Dacå e adevårat cå exista lum ea? Dar existenta nu are nici un înteles în afarå de stiintå. Existenta e o presupozitie a calculelor noastre, o ipotezå datå în problemele pe care le discutåm. A, existenta mai are un înteles: de prezentå. Dar cine så spunå cå lumea era prezentå atunci cînd nu existau oameni; din moment ce, tocmai, nu existau oameni? Cine så ne vorbeascå de o prezentå, dacå nimeni nu era prezent?

Atunci, spiritul se cautå pe sine în lucruri. Ar putea pårea surprinzåtor faptul cå se cautå altundeva decît în el; dar nu e nevoie så credem cå lucrurile sînt atît de depårtate de spirit. Spiritul se cautå în lucruri, asa cum se cautå într‑o figurå geometricå, pe care el singur si‑o construieste, pentru a‑si explicita propriul såu silogism, demonstratia pe care vrea så o dea teoremei sale. Spiritul se cautå în lucruri numai pentru atît: pentru a se explicita. Natura e un pretext. „Natura, scria un om de stiintå contemporan, pune spiritul la încercare. El råspunde, constituind matematicile.“

Cum poate da valori omul acestui univers imens? Toate lumile astronomice, distantele în fata cårora sîntem atît de mici — cum putem så credem cå ele nu se tin decît prin semnificatiile date de spiritul nostru? La care s‑a putut råspunde cå universul legal, universul acesta articulat, desi imens, e încå o constructie a mintii noastre. Atunci nu e decît firesc ca omul så‑i dea valori.

Eu, pårintele lucrurilor… Cum de nu s‑a våzut ce mult spirit geometric este în tendinta aceasta constructivistå a culturii noastre!

Pînå acum, cultura noastrå se dovedise a fi de tip geometric prin aceea cå nåzuia spre ordine: Mathesis. Acum ea se dovedeste de tip geometric si prin aceea cå e constructivå, nu simplu interpretativå sau descriptivå.

Cultura noastrå introduce un primat al „fåcutului“ asupra datului. Oamenii de stiintå s‑au întrebat, de pildå, ce cunoastem noi asupra exis tentei lucrurilor? Noi nu luåm în consideratie decît miscarea lor — aråta într‑o zi filozoful Hermann Cohen —, si miscarea nu e a lucrurilor, ci e o categorie a mintii noastre. În loc så consideråm lucrurile, consideråm miscårile, pe care, de fapt, tot spiritul nostru le‑a pus în lucruri. Cåci miscarea — cea stiintificå — noi nu o simtim, ci o gîndim: o gîndim punînd în ea deplasåri infinit de mici, o gîndim gratie metodei infinitezimale. Prin metoda infinitezimalå spiritul reface, în planul stiintei, toatå miscarea si deci toatå natura. Natura din stiintå nu este, asadar. Natura se face, o construieste intelectul, calculul.

Cu toate acestea, în mod curent se afirmå cå lumea e datå. Ce înseamnå înså dat, în stiintå? Dat, råspundea acelasi Hermann Cohen, reprezintå ceea ce îmi pun eu pentru a construi o temå. Datul e o metodå de lucru. Îmi dau anumite lucruri, anumite ipoteze, si prin ele pot så fac lumea. Cåci lumea, lumea din stiintå, este o lume fåcutå. Dacå ipotezele mele n‑au reusit bine, dårîm lumea si ridic alta în loc. Nu opereazå în felul acesta toatå stiinta contemporanå? Si nu este, atunci, „fåcutul“ unul din caracterele dominante ale culturii noastre?

În sfîrsit, alåturi de ideea de ordine si de efortul constructiv, cultura noastrå închide în ea un ultim înteles geometric: imanenta.

Este un fapt caracteristic lucrului geometric acela cå el nu transcende. Dacå‑ti dai un triunghi si consideri asupra lui o problemå, nu te gîndesti nici o clipå la o existentå exterioarå oarecare si la vreo depåsire posibilå a cadrelor pe care ti le‑ai impus. Faptul geometric nu face intelectul så iaså din sine. Nu‑l sileste så accepte ceva stråin de sine. Într‑un anumit sens, toatå geometria e în noi si niciodatå nu iese din noi, oricîte desene pe hîrtie am face.

La fel, faptul cultural în genere tinde så råmînå închis vesnic într‑un cerc: în constiintå.

Existå o anumitå orientare cåtre subiect, care poate fi urmåritå în tot planul culturii, peste toatå întinderea lui. Tendinta aceasta este înså clarå în filozofie. Astfel, s‑a constatat de o bunå bucatå de vreme cå, în locul lucrurilor din afarå, filozofia a început så cerceteze intelectul si, în locul naturii, stiinta asupra naturii. Si s‑a spus, pe drept cuvînt, cå obiectul filozofiei este mai putin lumea decît stiintele. Filozofia pare, mai mult decît orice, o orientare cåtre subiect, cåtre ceea ce se petrece acolo, înåuntru. Dar tot înåuntru se realizeazå si celelalte fenomene de culturå. De la Kant încoace, mai ales, subiectivitatea a devenit chiar teatrul de operatii al tuturor activitåtilor spirituale. Nu numai stiinta e în constiintå, dar moralitatea si arta sînt si ele în constiintå; iar cultura întreagå nu se tine decît datoritå unitåtii pe care o då „constiinta de culturå“.

Constiinta nu se poate depåsi, aproape. Cum ar face‑o, si încotro? Nici un fel de ontologie nu mai pare cå råspunde acestei vaste subiectivitåti, dupå cum nici un fel de ontologie nu råspunde întrebårilor geometriei. Pozitivismul veacului al nouåsprezecelea credea cå desfiintase metafizica fåcîndu‑se cå nu vrea så o ia în consideratie. Dar aståzi are loc cealaltå moarte a metafizicii, adevårata moarte a metafizicii: moartea prin spirit geometric.

Ca si geometria, cultura începe så se lipseascå de ceea ce s‑a numit realitate. De ce nevoia de a afirma realitatea? Lucrurile råmîn în mine, împreunå cu toate desfåsurårile lor posibile. Lumea e doar pretextul meu de a le pune în evidentå. Dar nici o depåsire nu e realizatå pe aceastå cale. Spiritul nu ajunge la nimic, nu loveste în nimic. Sistemele de cunoastere sînt, ca monadele, simple puncte de vedere. Î nchise, fårå ferestre. Cu un sistem de cunoastere nu ajungi nicåieri — decît unde esti. Spiritul nu se miscå din loc. Iatå de ce, propriu vorbind, e o imposibilitate pentru constiinta noastrå ca ceva efectiv nou så existe în lume.

Ce înseamnå, de pildå, acest lucru nou, altul decît mine: realitatea? S‑ar putea så însemne ceva, dar metodele mele de lucru nu må duc cåtre ea. Lumea ca prezentå, ca fapt viu, dat, este o presupozitie a culturilor istorice, culturile acelea în care curgerea, destinul si actualitatea primeazå. Lumea culturilor de tip geometric, înså, este un ideal de ordine, fåcut de constiinta omeneascå si påstrat în constiinta omeneascå.

Asadar, acestea sînt notele constitutive ale unei culturi de tip geometric: ordine, constructivism, imanentå.

Este exageratå afirmatia cå toatå cultura noastrå se dovedeste a fi de acest tip? Poate cå da. Existå, într‑adevår, atîtea sisteme de filozofie care nu sînt idealiste si atîtea nostalgii, în tot cuprinsul culturii noastre, dupå un „dincolo“…

Dar am voit så deosebim categoric acest tip de culturå de celålalt, cu care obisnuit convietuieste. În amestecul lor, problemele s‑au confundat si toate apele sînt acum tulburi. Tipurile noastre de culturå trebuiesc desfåcute din îmbråtisarea lor si puse så stea asa cum le e locul: fatå în fatå.

Deviza culturii de tip geometric ar putea fi deviza aceea a cîtorva spirite fanatice din evul mediu: multa habentes, nihil possidentes. Geometria stie multe lucruri, dar n‑are nici o posesiune efectivå. Culturile de tip geometric au legi, au cîte o Mathesis sau tind cåtre una, au constructii grandioase si fac necontenit altele noi; dar nu au, în schimb, nici o realitate, nici un fel de concret, altul decît concretul palid construit de spirit, pus de spirit, pentru înalta glorie a spiritului.

Geometriilor pe care si le då constiinta nu li se opune decît istoria care se då singurå. Cultura de tip geometric face parte din ordinea spiritului, cea de tip istoric face parte din ordinea naturii.

Dar ce sens are atunci o culturå de tip istoric? Spuneam cå e o culturå în care primeazå destinul. Ea e deci o culturå oarbå. Plinå de prezente, e adevårat. Dar a tråi nemijlocit printre prezente, a te confunda cu ele, a fiinta o datå cu ele — înseamnå a renunta la omenie, sau a o depåsi.

A tråi ca om al unei culturi de tip istoric înseamnå, poate, a tråi ca arborii, ca påsårile sau — cine stie? — ca îngerii. E altå viatå, în planul culturii vorbind, decît viata omului. E mai putin, sau mult prea mult. Cultura de tip istoric e biologicå sau, atunci, e angelicå. Religia ne‑a fågåduit perspectiva cea de a doua. Istorismul vrea så ne reîntoarcå la perspectivele biologiei?

Dar — ni se råspunde la aceastå observatie — nu e simplå biologie. E o biologie transfiguratå cea care ni se propune.

Biologie transfiguratå? Ni se pare cå tot respect fatå de biologie se ascunde în dosul acestei transfiguråri. Iar cultura s‑a nåscut din nesocotirea biologiei, dintr‑un exces fatå de ea. Cel putin jumåtate din cultura noastrå, tot ce e geometrie si geometric în ea, stå dincolo de biologie.

Cultura pare a se fi nåscut între douå båtåi de puls ale vietii; într‑o pauzå. De unde nu rezultå cå, în mod necesar, cultura nu mai este viatå. Cultura e încå viatå — si anume ceea ce are mai generos viata în ea, anume excesul. E nepotrivit så se spunå: culturå si viatå. Cultura creste din excesul vietii asupra ei însesi, deci prelungeste viata.

Existå anumite exemple, în istoria culturii, care ar trebui afisate peste tot, ca så se stie adevårata origine a lucrurilor. Astfel, pilda lui Pascal ar trebui så ne fie vesnic prezentå. Pe Pascal îl dureau dintii, si biograful spune cå suferinta lui era îngrozitoare. Ce putea så facå? Putea så strige, ca noi toti, putea så dea curs suferintei sale fizice. Dar el a preferat så facå altceva: geometrie. În orele acelea cînd durerea îl exaspera, el desena figuri regulate si, în dezordinea suferintei lui, gîndea lucruri regulate.

Cîtå umanå demnitate nu era în gestul lui… E necesar cîteodatå så uiti viata. Sînt anumite împrejuråri cînd trebuie så te depåsesti pe tine prin culturå. Så te înstråinezi prin culturå. Så pui distante înlåuntrul tåu. Nu face aceasta, cultura?

Cîti oameni, de pildå, nu s‑au „pierdut“ în stiintå? Si‑au låsat deoparte tot ce au purtat pînå atunci cu ei, toatå zestrea lor de bucurii sau povara lor de dezastre. Coeficientul nostru personal, sau sistemul obscur de lucruri mici care ne dau nebunia noastrå localå, tonul acesta moral specific, coloritul nostru — ce frumos s‑au sters toate dintr‑o datå sub pata mare si omogenå a stiintei.

Am reusit astfel trecerea de la local la universal, saltul sufletesc de la locul unic la locul comun. „Marile locuri comune ale spiritului.“ Toatå cultura, cu teoremele ei de geometrie, cu legile ei naturale, cu febra ei esteticå si înnobilarea religioaså, ce sînt lucrurile acestea decît locuri comune pentru toate structurile individuale, întîlnirile cu sine ale spiritului divizat în lume?

Ne întîlnim toti într‑o piatå mare, parcå. Fiecare a avut ceva de uitat si, cu cît a reusit så uite mai bine ce a låsat în urma lui, cu atît a reusit så se apropie mai bine de ceilalti. În acest sens, ar trebui så ni se parå întotdeauna ceva nebunesc în tendinta de a ne istoriciza, de a ne divide. Så ne dividem, întru ce? E nebunesc så nu vrem a vedea cå lucrurile si noi însine sîntem mai mult sau mai putin aceiasi. Så ne dividem, poate, numai în micile noastre singularitåti de fiecare zi. Dar nu a simtit nimeni cîtå trivialitate este aci? Cum, noi sîntem noi însine pentru cå avem anumite rezonante particulare, emotivitatea asta, boala asta car e ne face o ameni råi si mic i la s uflet; numai pe ntru atît? Si cînd este Pascal el însusi: cînd îl dor dintii sau cînd face geometrie?

Noi sîntem, poate, spirit. Sîntem capacitate universal emotivå; noi, divizati în lume, asa cum ståm, sîntem totusi ritmuri. Så låsåm ritmurile så ne solidarizeze. Dacå avem ceva de asteptat de la culturå, e så ne scape de rusinea de a sta în afarå de ritmuri.

Dar de ce så se creadå cå a tråi ritmic înseamnå a nu tråi din plin? De ce viata så nu poatå fi tråitå efectiv si cu întregurile ei, printre marile locuri comune ale spiritului? Ce idee surprinzåtoare aceasta — cå, dacå nu mai e trivialå, viata nu mai este. Viata este, întreagå, pe toate planurile pe care o punem în joc. Ea nu poate fi partialå, dar se poate lepåda de anumite continuturi de hic et nunc.

Si totusi existå un fel de convingeri oficiale dupå care, dacå nu e tråitå cu toate continuturile ei imediate, viata trebuie så fie neapårat partialå. Asa ni se spune, de pildå, cå oamenii întreprind anumite actiuni culturale nu din tot plinul lor sufletesc, ci cu anumite dispozitii, numai. Se spune: oamenii fac stiintå pentru adevår, atîta tot. Restul vietii lor, atunci cînd fac stiintå, e mort.

Dar nu e deloc asa! Oamenii nu cred atît de mult în abstractiuni cum se spune cîteodatå. Ei fac stiintå ca så uite o dragoste, pentru cå îi dor dintii, pentru cå îi încîntå cîte o metodå de lucru. Dacå adevårul e o metodå de lucru, atunci a face stiintå pentru adevår are un sens, cåci facem stiintå din toatå inima: putem iubi o metodå si putem crede în ea. Dacå adevårul e ordine, punere sistematicå de probleme si reusitå — atunci încå are un sens så ne gîndim la adevår. Dar asa, simplå abstractiune? E necesar så promovåm abstractiunile, bineînteles. Dar cine crede cå abstractiunea e seacå de simtiri, cå stiinta e anemie si cå, în laboratoarele ei, cultura se face „la rece“, acela n‑a învåtat nimic din rosturile culturii.

Pentru cå, din imprudentå, oamenii stiintei si ai culturii si‑au fåcut un titlu de noblete din aceastå aparentå de calm si uscåciune — de aceea au reusit så dezguste atîtia oameni, cu privire la culturå, si så‑i facå så creadå cå a promova cultura înseamnå a pierde din viatå. Sau, cu alte cuvinte: pentru cå oamenii care au practicat cultura de tip geometric au abuzat de formalismul lor, de aceea cultura de tip istoric s‑a fåcut întotdeauna necesarå.

Dar a promova formele nu înseamnå a ucide viata. Nu trebuie crezuti oamenii de stiintå cînd spun cå sînt calmi si netulburati. Nu trebuie crezut Pascal cînd spune cå exercitiul lucrurilor pure îi calmeazå durerile. E altå neliniste linistea sa aparentå, atîta tot. E o deplasare, e translatia de la biologie si dramele ei la formalism si dramele formale. Strigåtul devine cîntec si dezechilibrul dans.

Cine a spus cå pierde prin aceasta viata? Afirmatia nu are nici un sens. Cum så pierzi viata? Ea poate fi uitatå, asta‑i altceva. O uit si må pierd în forme, în formele care nu må devitalizeazå totusi, ci må vitalizeazå pe alt plan. Nu sînt multumit cu c ontinutul vietii. Nu‑mi convine, pur si simplu , ceea ce se întîmplå si de aceea caut alt continut, chiar dacå el va fi un continut de forme. Cåci ce pot så gåsesc altceva în mine decît forme? Cine, renuntînd la lume, a putut så punå o altå lume în loc, o lume efectivå, de prezente, si nu una de fantome?

În definitiv, toatå polemica dintre cultura de tip geometric si cea de tip istoric la acelasi lucru se reduce. Såturat de prezente, de actualitate, de continutul imediat al vietii lui, omul si‑a încercat norocul în inactual si a început elaborarea formelor. În locul tråirilor a pus creårile. Dar nu înseamnå cå s‑a sinucis prin aceasta. E adevårat cå geometrul, în general, e ceva mai palid la fatå decît omul din pådure. Dar de viata aceasta era vorba? De viata elementarå a tesuturilor?

Nu s‑a gîndit nimeni så refuze viata dintr‑o „pudoare metafizicå“. Ceea ce înså a pårut întotdeauna evident a fost faptul cå atasarea exclusivå de viatå n‑a dus la nici un înteles nou. Continutul imediat al vietii nu intereseazå, pur si simplu pentru cå nu e problematic. Arborele din fata mea, durerea din mine, spuza cerului înstelat, toate acestea sînt indiscutabile. Ceea ce as vrea e så pot discuta ceva, så må pot îmbogåti cu un înteles nou. Moartea e o prezentå? Bine. Atunci så tåcem si s‑o asteptåm. Dar, dacå e si o problemå, atunci nu o putem pune decît în termeni de problemå: în termenii stiintelor naturale, de pildå, sau s‑o cercetåm în filozofia culturii si în folclor. Restul e indiscutabil.

Iatå de ce, în locul acestor lucruri indiscutabile, cîtiva au încercat så punå în joc lucruri oscilatorii, fantome între care så poti alege si indiferente pentru care så poti opta. Iar singurå cultura de tip geometric a putut crea un material de discutie indiferent. De aceea dialectica ei nu se sfîrseste niciodatå. Ea nu merge cu necesitate cåtre nimic, cåci în locul necesitåtilor interioare ale duratei istorice, a pus libertåtile fårå duratå ale eternitåtii geometrice.

De aceea, în locul continutului imediat al vietii, pe care cultura de tip geometric îl respinge de la început ca neproblematic, ea si‑a creat singurå materialul ei de discutie, problematic, incert, dar dezinteresat. Si l‑a creat, cum? Ex nihilo? Nu. Ci dintr‑un adînc de viatå nestiutå; din vointa neîntreruptå a omului de a se depåsi.

De aceea ar trebui odatå protestat împotriva unei categorii de oameni care, închinîndu‑se biologie i imediate, se cred singurii detinåtori de via tå.

Hotårît, nu. Nu acestia sînt singurii detinåtori de viatå. Viata pe care o detin ei, de altfel, e joaså si trivialå. Acestei vieti, într‑adevår, vroim så‑i punem un capåt. Dar råmîne viata cealaltå, viata omului. Si aceasta se petrece dincoace, printre scheme.

Iatå un singur exemplu: omul moral al lui Kant.

Omul acesta nu tråieste? Omul acesta n‑are dramå, nu suferå, nu rîde, nu moare? Si, cu toate astea, el pare multora atît de absurd.

Cum — ni se spune —, un om care nu tråieste prin instincte, care nu då curs liber pornirilor sale… Un om care tråieste prin imperative. Ce absurd! Ce absurd så încorporezi maxime si reguli, în loc så încorporezi nervi si patimi. Ce absurd så te formalizezi. Så renunti la toate mobilurile imediate ale vietii si så crezi în „binele suveran“. Så fii lege, så fii schemå….

Da, så fii schemå. De ce nu? Cultura noastrå, omenia noastrå asa ne vrea: schematizati, formalizati, geometrizati.

E o insanitate, se va spune. Dar toatå cultura noastrå e insanitate, atunci. Se gîndeste cineva la barbarie sau reîntoarcere la naturå? Bine. Dar atunci fiti, nu spuneti; muriti, nu declamati. De ce ne furati felul nostru de a pune problemele, metodele noastre de expunere, ars probandi a noastrå — pentru a dovedi lucruri care nu mai trebuiau dovedite?

Dar, orice s‑ar spune despre omul moral al lui Kant, chiar dacå nici un om în istorie n‑a fost asa programatic cum îl voia el — acesta e totusi omul reprezentativ al culturii noastre, si viata lui e adevåratul nostru destin.

Cu un adaos, înså. Omul trebuie formalizat nu numai pe plan mo ral. Ci revolutia lui Kant trebu ie generalizatå. Kant, reprezentantul legitim al culturii de tip geometric, Immanuel Kant, idealistul si formalistul, trebuie dus mai departe, mai departe pe planul vietii, pînå la exces.

Iatå care ar putea fi, pînå la un punct, justificarea paginilor de viatå interioarå care urmeazå. Ele cautå noul exces, noua absurditate, omeneasca noastrå absurditate cu putintå. Ele descriu o viatå interioarå adevåratå, o viatå care rimeazå cu premisele culturii noastre. Dar ele sînt doar sugestia tråirilor geometrice, retorica exterioarå a noilor geometrii. Cåci, altfel, cum s‑ar putea descrie dintr‑o datå universul întreg de acte pure pe care îl viseazå cultura noastrå, cum s‑ar putea descrie, în cîteva pagini numai, miracolul omului care se întîlneste cu soarta sa?

Paginile acestea sugereazå, numai. O singurå pretentiune au: så facå uneori pe ceilalti så surîdå. Dacå nu vor face pe nimeni så surîdå, atunci au fost scrise degeaba. Cåci avem convingerea aceasta cå ad evåratul sens al culturii noas tre — despre care ar vroi så fie vorba aci — si ade vårata soartå a omului trebuie så fie ridicole. Omul moral al lui Kant e ridicol. Omul general formalizat trebuie så fie si el ridicol. E cea mai înaltå întelegere a vietii istorice, poate, så simti tot ridicolul ei, tot ridicolul culturii, så te simti tu însuti ridicol, tu, care încerci så te faci, care trebuie så încerci singur facerea ta — cînd tot restul este.

Alåturi de noi, în lume, sînt lucruri multe, însufletite si neînsufletite. Ele nu våd si nu înteleg. Dar dacå într‑o zi ar întelege, cu sigurantå ar rîde putin de noi. Iar dincolo de lume stå un zeu vesel, care întelege cu adevårat lucrurile si rîde cu adevårat.

II

Despre bucuriile simple

Så fii o datå sau så fii de mai multe ori? Ceea ce este aståzi så nu mai fie niciodatå, sau så fie încå o datå, încå de douå ori? Ziua de azi si cu ziua de mîine så fie ceva si altceva, sau så fie unu si unu, unu plus unu?

Vreau så întreb: så fii în istorie sau så fii în adevår?

Ceea ce e tragic, în întrebårile acestea, e cå pun probleme vii, probleme de comportare zilnicå. Un om plin de constiinta istoricitåtii e un om care se risipeste, care tråieste de azi pe mîine, asa cum au tråit toti oamenii de azi pe mîine. Ce‑i paså cå viata sa nu dovedeste nimic? Nici o viatå n‑a dovedit nimic. Så tråim frenetic viata noastrå, cåci n‑avem de dat socotealå nimånui.

Si må gîndesc la ceilalti oameni, la cei cîtiva care s‑au trudit så facå din viata lor o dovadå si un adevår; care si‑au tråit‑o linistit, fårå exasperåri, o datå azi, încå o datå mîine, de atîtea ori în acelasi loc, de cîte ori le‑a fost cu seninå putintå…

Adevår? Nimeni nu se gîndeste propriu‑zis la adevår. Un anumit adevår existå si în istorie. Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevårul si nu are, mai ales, istoria: de ideea de ordine. E vorba så adunåm viata aceasta din toate pårtile — disiecta membra — si s‑o supunem unor ritmuri ma ri, unor jocuri stricte. E vorba så facem ceva cu viata, si så n‑o låsåm pe ea så se facå singurå.

Stiu cå viata e bogatå. E chiar mai mult decît îmi trebuie. As putea tråi atît de bine cu mai putin… Gîndurile acestea pornesc dintr‑o necesitate de „mai putin“. Mi‑a venit în minte så întreb si pe ceilalti: lor cîtå viatå le trebuie? Dar întrebårile nu folosesc la nimic.

E surprinzåtor si totusi explicabil faptul cå oamenii nu stiu cum så se poarte în fata bogåtiei. Ati observat cå bolnavii, oamenii såraci, oamenii cu viatå putinå si posibilitåti putine de viatå în ei stiu ce vor? Ei au un sens al lor, un idealism al lor si stiu în ce Dumnezeu så creadå. Pe cînd oamenii bogati în viatå, oamenii sånåtosi, oamenii puternici întîrzie în bunurile lor si nu mai dau nimic. Creatia, sensul, ideea sînt ale omului sårac.

Så nu te pierzi în fata bogåtiilor vietii. Så nu te lasi fåcut. Så nu crezi cå istoria este singura realitate si så te lasi nåscut, tråit, asasinat, în consecintå. Ar trebui så încercåm, odatå, o rezistentå împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva vietii joase. Poate cå nu e atît vorba de ales între istorie si adevår, dar trebuie ales, în orice caz, între istorie si ordine, între istorie si geometrie.

Viata e b ogatå, bine. Tocmai de aceea voi cåu ta s‑o simplific. De ce så apropii ideile de viatå, så le multiplic la infinit, så le calitativizez, så fac din ele lucruri colorate local — si så nu fac ceastålaltå revolutie: så apropii viata de idee, s‑o modific pe ea în sensul ideii?

Simplificå viata. Ia din ea bucåti mari, concentråri, toturi — si opereazå cu ele. Ce ai nevoie de rest? Nimeni nu spune cå nu existå un rest în afarå de idee. Dar, cu sau fårå el, întelesul lumii este acelasi. Rezistå. Cînd vine viata peste tine, fii gata pregåtit cu schemele. N‑o låsa niciodatå så te acopere. Ai întotdeauna cu ce så iesi la suprafatå: ideile.

Ideile… Cum se cumintesc acum lucrurile. Cum se simplificå deodatå toate. Pierdusem din vedere simplitate a lucrurilor din cauza imaginati ei. Imaginatia — trista facultate de a renunta la un univers care e simplu.

Ar trebui scris încå o datå un imn pentru idei. Pentru ideile de peste tot, pentru idei, în care viata se poate reface complet, mai bine chiar decît în rosturile imediate. Pentru ideile triste si vesele, anemice si atletice, gratuite si eficiente, spontane sau necesare; pentru idei — si pentru toate geometriile care se pot face cu ele.

Så arunci ideile în viatå ca niste poli magnetici, care så grupeze în jurul lor tot ce a fost disident pînå acum. Så distribui ideile ca centre de omotetie, grupînd într‑o aceeasi ordine realitåtile de acelasi fel. Så fie fascicule luminoase peste tot. Så fie fîsii de realitate, nu una singurå, imenså, monstruoaså, prodigios de incalculabilå. Så calculezi…

E adevårat cå, la prima vedere, såråcesc realitatea procedînd în felul acesta. E adevårat cå råmîne un rest, cå prima mea actiune e de a pierde ceva, de a cåuta „mai putin“. Dar, în locul lumii reale pe care o pierd, îmi apar toate lumile posibile. În locul bucuriei de a vietui viata aceasta, am bucuria de a vietui toate vietile care nu au fost. Pentru a fi påråsit o singurå realitate, primesc toate realitåtile cu putintå. Cine vrea så tråiascå o singurå datå, n‑are decît s‑o facå. Existå totusi un mijloc de a tråi de mai multe ori.

Si, pe urmå, cît dureazå lucrurile acestea „vii“? Cîteva clipe sau o zi. Mîine va fi altceva. Fructul pe care l‑ati mîncat azi nu‑l veti mai mînca niciodatå. Veti mînca un altul. Din acelasi pom? Nu, dintr‑altul, cåci si pomul tråieste. Aci vå stå greseala: ati vroit unicitate, dar ati uitat så cereti si eternitate. La voi lucrurile se consumå, ard, mor. Dar, în schimb, ce idee a murit de la facerea lumii încoace?

Nici una. Ideile, aceste „eternitåti care umblå printre oameni“. Cine vorbea asa? Lumea nu poate måsura eternitatea, cåci singura ei måsurå este viata, care e prea scurtå. La ea nu e de gåsit nimic rezistent, nimic fix. Iatå, universul ideilor e fix si incoruptibil. În planul lui nimic nu se altereazå.

Istoria e numai alteratie. Toate marile acte, marile bucurii, marile întîmplåri, toate se altereazå local. Totul este aci si nu este dincolo. Dincoac e si dincolo de Pirinei. C um se mai pot întele ge oamenii între ei? Îmi închipui cå numai prin aproximatii, niciodatå prin acoperirea unui moment dintr‑o viatå sufleteascå cu un moment dintr‑alta, niciodatå printr‑o verita bilå coincidentå. Acea disciplinå sclavå istoriei, filozofia culturii, a aråtat îndeajuns cå nimic în epoci sau indivizi nu coincide, ci toate apropierile care se pot face între ei se datoresc unor corespondente vagi de vîrstå. Ducînd mai departe sistemul acesta de a da vîrstå lucrurilor, am putea spune cå existå si o vîrstå a zilei. Iatå, de pildå, am acum vîrsta foamei de azi; dacå o are si vecinul meu, ne întelegem. Dacå nu, el nu va afla nimic din ce se petrece în mine.

Cum ne putem întelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place al tcuiva un lucru, îmi amintesc doar cum mi‑a plåcut mie. Înteleg asadar ceva local, al såu, prin altceva local, al meu. Am coincis, atunci, noi doi? Dar cum? Tot ce stiu e cå altul a avut o bucurie care fåcea aluzie la o bucurie de a mea. Altceva? Si asta poate fi coincidentå, intersectie de vieti sufletesti, comunicatie?

Pentru cå oamenii nu mai pot comunica, pentru cå îsi închipuie cå sînt prea mult în istorie, pentru cå acordå prea multe drepturi vietii irationale, individualului, lui „o datå“, nebuniei lor — de aceea propun aceastå seninå, aceastå deliberatå închinare cåtre o Mathesis universalis a sufletescului. Cå stiintele de azi nu si‑au gåsit încå „stiinta lor universalå“, unitatea lor, solidaritatea lor cu celelalte si cu ele însele — asta nu înseamnå prea mult. Viata, care de atîtea ori a întrecut stiinta, îsi poate gåsi o Mathesis a ei. Så renunte, doar, la formele ei joase si så înceapå exercitiul actelor pure. Så încorporeze ideile. Så facå din ele limbajul universal, posibilitatea oamenilor de a se întelege unii cu altii, de a coincide unii cu altii, între ei si, toti împreunå, cu eternitatea. În locul bucuriilor regionale så instauråm bucuriile generale, mai simple si mai vaste. În locul spiritului istoric, în care primeazå destinul, durata specificå si moartea, så aducem spiritul matematic, în care primeazå creatia liberå, generalitatea si vesnicia. În locul nåscutului så punem fåcutul.

„Cåci tu esti mîntuirea noastrå, idee fåcutå iar nu nåscutå, care te‑ai pogorît dintre ceruri, printre oameni, si te‑ai fåcut viatå.“

*

Acum astept så cadå peste lucruri noaptea. A fost o zi atît de luminoaså si vedeam tot îngrozitor de bine, asa cå n‑am mai înteles nimic.

Prea multe sînt culorile. Incalculabile, formele. Monstruos, respingåtor, påianjenul cu atîtea picioare — Påmîntul.

Astept noaptea. Ea vine încet, cu „linistea ei stiintificå“, peste lucruri. Sterge culorile, reduce formele, påstreazå doar raporturile mari, adevårurile de contur ale realitåtii.

Noapte atoatesimplificatoare!… Acum pot så înteleg. Acum våd, pentru cå e întuneric. Urmåresc contururi, sfîrsesc conturul formelor abia schitate, operez în spatiul omogen si aproape negru, rotunjesc solidele prea ascutite; stiu, încep så stiu, vag, sters, estompat, atîta cît îmi trebuie. Simturile se libereazå de obsesii, nici o culoare nu mai e insistentå, nici un tipåt prea asurzitor. Spiritul e liber si dialectica lui poate începe.

Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acela despre care el spunea cå a fost cel mai mare profesor de calcul al omenirii — stelele au început så se noteze una cîte una, ca niste puncte luate la întîmplare în geometria întunericului…

III

Despre istorie

Se pare cå originea geometriei e legatå de unul din evenimentele pe care istoria le‑a proslåvit cel mai mult: revårsårile Nilului. Egiptul, un dar al Nilului… Dar dacå si geometria ar fi un dar al apelor sale, de cîte ori mai mult atunci n‑ar trebui så fie glorificat Nilul. Si cum ar trebui uitat darul celålalt, primul, darul de apå såracå: Egiptul! Cåci ce a mai råmas pentru noi din cultura aceea, din stilul ei, din întelesurile ei de viatå? Ce mai este în noi Egipt? Dar, în schimb, ce nu mai este în noi geometrie?

Geometria, un dar al Nilului… Cåci Nilul — ni se spune — se revårsa peste cîmpurile vechilor egiptieni, acoperea hotarele, fåcea una tot locul, iar oamenii nu mai stiau bine, atunci cînd se retrågeau apele, cît loc le mai apartine lor si cît vecinului. Si atunci au început så måsoare si så deseneze. Asa s‑a nåscut, poate, adevårul linear, actul pur, ideea.

Dacå geometria s‑a nåscut într‑alt fel si nu atît de accidental, cu atît mai bine. Dar, adevår sau simplå legendå, versiunea aceasta asupra originii geometriei e capabilå så ofere o semnificatie neasteptatå pentru destinul omului.

Trebuia så vinå Nilul, så steargå toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia så alunge toatå istoria materiei dimprejur, ca så poatå apårea ideea.

E atît de greu så gîndesti viata, så o ridici pînå la planul adevårului? Nu. Trebuie doar så cureti terenul vietii tale. Så lasi apele så se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vietii tale, peste toatå istoria ta. Geometria — adicå sistemul, adicå viata ordonatå, lucidå — vine pe urmå, ca refluxul. Geometria e råspunsul meu cåtre ape.

Trebuie, atunci, så învåtåm uitarea. Omul care nu stie så uite nu poate fi lucid niciodatå. Drama omului contemporan ni se pare cå nu e alta decît aceasta: nu stie så uite. Nu abandoneazå nimic. Nu aruncå în urmå nimic. Vrea så poarte tot în bratele lui, toate påcatele lui si ale lumii. Asa l‑a învåtat istoria, spiritul istoric, maladia istoricå. Aceasta a fost morala ei: fiecare så caute omul într‑altå parte, cînd îl avea în el.

De aceea trebuie så sfîrsim, într‑un fel, cu istoria. Nimeni nu se defineste mai bine decît prin atitudinea pe care o ia fatå de ea. De aci încep toate: din vointa de a te îngropa în lume sau vointa de a‑i întoarce spatele.

Cînd încep så consider mai atent istoria, mi se pare, nu stiu cum, cå o am înåuntru, în mine, si cå ea circulå de la stînga la dreapta. Desigur pentru cå o citesc, pentru cå o gåsesc în cårti, si foile citite råmîn toate la stînga. Cînd sfîrsesti o carte, toatå cartea, cu întreg continutul ei, a råmas la stînga. E supåråtor, poate, dar asa este. Am nevoie de un sens unic, pentru cå asa cere istoria. Sensul unic trebuie så fie psihologiceste ceva pentru mine: este, atunci, sensul de la stînga la dreapta.

Asadar, cînd ne întoarcem ochii înåuntru si privim secolul al XVIII‑lea, nu facem, cel putin în primul moment, decît så‑l vedem mai la stînga secolului al XIX‑lea . Cå acesta din urmå rezultå, iese, se desface din cel dintîi? Dar cum? Asa cum se desface un adevår din altul? Dar acestea nu au loc în spatiu si nici nu au „sens“. În timp ce istoria se petrece într‑un anumit spatiu închis si are un sens unic. Exact sensul de la stînga la dreapta. Crede cineva mai mult? Ce e mai mult, asta vine pe urmå. Si vine dupå legile adevårului, acelasi peste tot, în istorie ca si în geometrie.

Platon vine mai la stînga lui Aristotel, niciodatå mai la dreapta. Cauzele unui råzboi vin mai la stînga lui, niciodatå altfel. Aci stå toatå ireversibilitatea istoriei. Faptul unic, acel „o singurå datå“ s‑ar putea så nu fie decît atîta tot. Sensul de la stînga la dreapta, aceasta e extraordinara lectie pe care ne‑o då istoria. Restul? Restul îl gåsesti în orice alt cîmp de cercetåri.

A, istoria! Cum så n‑o uråsc, cum så n‑o refuz cu toatå simtirea regulatå care mai e în mine! Istoria aceasta neregulatå. Istoria asimetricå; fapta aceasta care atîrnå mai mult la stînga decît la dreapta; care o ia într‑o parte, dezechilibratå. Aceastå non‑geometrie…

De ce atrage atît de mult pe oameni perspectiva istoricå? Ce are faptul istoric încît så fie atît de convingåtor?

Am aråtat cå unicitatea lui e iluzorie. Cå e viu, suplu, fluent? Så încercåm atunci så aråtåm cå nu e nici viu, nici suplu si nici fluent.

Existå în stiintå un anumit principiu, numit principiul solidificårii. Dacå avem o functie care depinde de mai multe variabile, putem particulariza unele dintre variabile, dîndu‑le valori anumite, solidificîndu‑le adicå, si cercetînd apoi variatia functiei. În urmå se libereazå, rînd pe rînd, fiecare din elementele solidificate si se obtine astfel variatia functiei prin raport cu toate variabilele sale.

Confruntati acum faptul istoric, despre care se spune cå e viu, suplu, fluent, cu principiul acesta al solidificårii. Este viu faptul istoric? Este el abundent si bogat în valori? Dimpotrivå, el reprezintå una singurå dintre toate valorile posibile; e moartea egalå si omogenå a tuturor vietilor posibile.

Este el måcar suplu? Dimpotrivå, cel mai putin dintre toate. Cum poate fi suplu si cît poate fi de suplu, din moment ce se miscå într‑un spatiu închis, din moment ce destinul lui e de a fi într‑un anumit timp si loc?

Fluent? Într‑un anumit sens, faptul acesta e fluent, e curgåtor; dar curge ca un metal topit, ca o lavå care se va împietri cîndva, pentru cå a fost creatå sub zodia solidificårii. Curgerea istoriei e curgerea grea, curgerea joaså.

M‑am întrebat întotdeauna de ce så admit, pentru explicarea istoriei, o fatalitate oarbå si nu un Dumnezeu geometru. Cåci ståruieste, parcå, în toatå istoria, un fel de calcul, o vastå aplicatie a principiului solidificårii. Istoria apare ca solidificarea pe care un spirit operator si‑a impus‑o, pentru cå nu vedea, dintr‑o datå, variatia unei functii depinzînd de mai multe variabile. Istoria e, atunci, o valoare particularå, luatå la întîmplare, un „de exemplu“ al lui Dumnezeu. V‑ati gîndit vreodatå cå noi toti, cu istoria no astrå întreagå în spate, s‑ar putea så nu fim altceva decît un „de exemplu“?

Atunci, de ce atîtea titluri de expresivitate acordate is toriei? Istor ia e un lucru întîmplat, deci un singur sens, un moment fixat. Nu gåsim în istorie decît solide. Pentru a fi vie, suplå, fluentå, istoria ar trebui liberatå, în întelesul principiului solidificårii, de toate valorile care i s‑au dat. Ar trebui, cu alte cuvinte, så procedåm tocmai pe dos de cum se procedeazå de obicei: så renuntåm la universul nostru solidificat si så întelegem lumile care sînt prin lumile care nu sînt; så gîndim lumile actuale prin lumile posibile. Istoria va fi atunci întîmplare a unui fapt viu si nu faptul viu însusi.

Iatå o serie de argumente pentru care procesul istoriei nu ar trebui considerat închis. Ne‑am gråbit cu totii så abdicåm în fata ei. Stiinta s‑a umilit, declarînd cå participå la relativismul istoric; filozofia culturii a declarat istoria singura competentå så dea socotealå de sistemele noastre de viatå; iar omul contemporan pare a fi cîstigat în istorie o nouå dimensiune a existentei sale, chiar.

S‑a ajuns atît de departe, încît omul nu numai cå se simte solidar cu istoria, dar are constiinta clarå cå el face istorie, cå gestul lui are perspectivå, cå ceea ce face aståzi dureazå si modificå realitatea. Numai cå existå o întrebare, un fel de întrebare de a lui Pilat — cel care nu stia ce este adevårul —, o întrebare în fata cåreia istorismul n‑ar trebui så reziste.

Într‑adevår, fie în întelesul cå o constiintå omeneascå se simte tråind într‑o culturå oarecare, deci într‑o perioadå de istorie oarecare, fie în întelesul cå o altå constiintå, mai orgolioaså, una de om politic, så‑i spunem, socoteste cå gratie sie se scrie o paginå de istorie — întreb area: care est e anume adevårul istoric? poate fi decisivå.

Care este adevårul istoric? În plinå actualitate, se petrec o serie de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria; pe de altå parte înså se petrec si o serie de fapte episodice, fapte care nu vor rezista scurgerii timpului si care nu vor avea nici un fel de filiatie. Dar nu putem vedea ce deosebeste aståzi un fapt care se va prelungi de un fapt care va da într‑o linie moartå; un fapt care va fi istoric, de altul care nu va fi. Cåci faptul care are calitatea de a fi istoric nu e nicidecum de un rang deosebit, ierarhiceste distinct de celelalte fapte. Viata este egalå peste tot. Dintre douå fapte vii, nu e deloc adevårat cå cel mai sonor sau cel cu aparentå mai bogatå are mai multe sanse de reusitå istoricå. Toate apele curg la început. Undeva, mai jos, unele din ele se vor opri într‑o cotiturå a malului si ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neîncetat, si ele vor fi apele vii. Apele vii si apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi aståzi, cînd încå toate lucrurile curg? Care sînt faptele care se vor prelungi, care sînt faptele intrate pe filonul adevårat al curgerii? Si care este, atunci, adevårul istoric de aståzi, din moment ce toate lucrurile sînt adevårate acum si numai cîteva vor fi adevårate mîine?

Nu stim ce este „adevårat“ acum. Dar credeti cå stim mai mult ce a fost adevårat altådatå? Sau, si mai bine, credeti cå stim cele ce s‑au întîmplat altådatå? Cåci adevår si întîmplare nu înseamnå acelasi lucru.

Sînt convins cå dacå nu putem face lucid istoria, o putem måcar desface, bucatå cu bucatå, ca pe un ceas stricat, ale cårui piese så le punem pe urmå într‑o mai bunå ordine. (Dar mi se pare cå asa se si face, de cele mai multe ori.)

De ce n‑ar conveni oamenii, istorici sau simpli stiutori ai unui fapt, så facå o conspiratie a tåcerii împotrivå‑i? Nu spunem så mintå, dar spunem så tacå. Så ascundå faptul acela, så‑l elimine, ca si cum n‑ar fi fost. Presupuneti cå ar fi un råzboi, de pildå, ceva crucial în existenta unor popoare. Peste cincizeci de ani nu s‑ar mai sti nimic. Si atunci, vå întreb, credeti cå s‑ar simti aci un gol? Credeti cå istoricii din vremurile acelea n‑ar arunca punti sau n‑ar umple, cu ce material ar gåsi ei, pråpastia? Ar face întocmai cum procedase Cellini cu statuia lui Perseu, goalå pe dinåuntru, în care vîrîse tot felul de materiale, numai ca så tinå. Credeti cå viziunea istoricilor s‑ar tine mai putin? A, de cîte ori ar putea fi mai frumoaså decît asta, de cîte ori mai justå istoria lor fåcutå asa!

Istoria aceasta, o repet, este unul singur dintre toate sistemele posibile, una singurå dintre toate lumile posibile. Si atunci de ce så refuzåm discutia lumilor posibile si så o discutåm mai ales pe aceasta, care nu e mai bunå, care nu se tine mai bine decît altele si care nu e decît mai întîmplatå?

Oameni buni, matematica n‑ar fi fost cu putintå dacå ne‑am fi multumit så numåråm miile de pietre, sutele de mii care sînt pe påmînt, si nu ne‑ am fi gîndit så numåråm infinit de multele care nu sînt.

De aceea istoria ni se pare nu numai nestiintificå, d ar si irelevantå pentru om. Cåci istoria aceasta nu este istoria o mului, nu este istoria oameni lor, nu este nici „gîndul lui Dumnezeu pe påmîntul oamenilor“. Nu reprezintå pe nimeni si nimic. E o fabulå care ar fi putut så nu fie inventatå.

Iar istoria care nu este — ea e, mai ales, istoria omului.

Lepådati‑vå de istorie. N‑ati învåtat nimic de la ea, nu stiti prin ea decît cîteva legende în plus, mai proaste decît ale poetilor. Uitati. Adormiti. Practicati somnul acela particular de care vorbea Leibniz, somn prin raport la cîte un lucru, uitare specialå a lui. Dar practicati mai ales somnul general, somnul care omite tot. Toatå lumea trebuie påråsitå, toate actele oprite, cåci fiecare act e o eroare si drumul care te duce la adevår este: imposibilitatea de a face ceva, imposibilitatea de a crede, voi si opera.

Så oprim orice miscare, så omitem tot, så ne dormim somnul general — si pe urmå så visåm. Poate, ca egiptienii din legendå, så visåm despre formele pure.

IV

Despre imposibilitatea de a face orice

Asadar så întorc lumii spatele. De ce så nu încerc? Am våzut atîtia oameni care au intrat în lume si s‑au pierdut acolo.

Imposibilitatea de a face orice.

Nu v‑a fost niciodatå fricå? N‑ati avut niciodatå o fricå, asa, fårå continut, o fricå formalå, fricå de tot, groazå de a încerca cel mai mic lucru? Nu întinde mîna. Nu få pasul acesta. Nu te du, så nu te duci acolo! Va fi råu. Ce? Nu stiu. Va fi råu, atîta îti spun.

Nu e vorba de cea mai micå superstitie, în definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotrivå, dintr‑un exces de luciditate. Am stat si m‑am gîndit bine: ce se poate face? Si am våzut cå nu se poate face nimic. Am cîntårit prea mult în balanta mea si acum — nu stiu ce are — nu mai atîrnå nici într‑o parte, nici într‑alta.

Am råmas suspendat deasupra acestei gropi mari: viata. Dar de ce sunå atît de retoric lucrurile pe care le rostesc acum? Cåci nu må gîndesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viata aceea cu majusculå, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se întîmplå, de materialul neinterpretat al vietii comune. Så fie adevårat cå viata de toate zilele este atît de usor posibilå?

Sînt unele experiente curioase, care ar trebui så ne dea de gîndit. Sau, mai degrabå, gîndind ne dåm seama ce curioase sînt unele din experientele noastre. Iatå, de pildå, întîlnesti un om pe care l‑ai mai întîlnit o datå. Rîndul trecut a pårut cå se simtise bine în tovåråsia ta. Dar ce‑l fåcuse så se simtå asa? Îti amintesti perfect de bine tot ce i‑ai spus si tot ce ai fåcut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i‑a plåcut? Cel putin, de cînd încolo începuse så se simtå bine?

Trebuie cå se petrece, cu viata sufleteascå, ceva asemånåtor cu apele care se coloreazå dintr‑o datå. E ceva care cade în apå, stå putin acolo si pe urmå, asa, fårå nici un traseu anumit, se desface într‑o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care creste în apå; e o culoare care creste în suflet.

Dar ce anume a crescut deodatå în sufletul tovaråsului tåu, ce i‑a transfigurat toate miscårile sufletesti? Poate, cînd te‑ai ridicat atunci si l‑ai privit drept în fatå; sau cînd ai fåcut gestul acela aspru; sau, cine stie, fata ta, ceva de al tåu i‑a amintit deodatå de altcineva. Så‑i fi plåcut ce i‑ai spus despre „instabilitatea omogenului sufletesc“? Sau poate…

Dac‑ai sti? Dac‑am sti cu totii ce a hotårît în anumite situatii! Ce siguri am fi pe viata noastrå, atunci; cum am sti så reluåm, så refacem temele pe care le stim temele noastre tari.

Nu spun cå viata ar fi mai usoarå atunci. Dimpotrivå, am fi responsabili fatå de noi însine dacå ni s‑ar întîmpla ceva råu; am sti cå din vina noastrå nu se întîmplå ceva. Dar spun: ce preciså ar fi viata atunci! Cum am putea så operåm cu ea, så stim ce så facem cu ea… În timp ce acum tråim viata asta pe ghicite. Cine tråieste în locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu?

Dar e ridicol. E viata mea totusi. As vrea så pun ceva în ea, n‑o pot låsa asa, nerezolvatå. As vrea ca deciziile så‑mi apartinå, înfrîngerile si victoriile så‑mi apartinå.

De obicei oamenii nu råspund de nimic. Tot ce se întîmplå în lume e fårå participatia lor. Dacå lumea curge, dacå lumea cîntå, dacå lumea moare, ei curg, ei cîntå, ei mor cu toate la un loc. Dar asa nu se poate. Cine nu pune idei în lucruri, cine nu le gîndeste, acela nu råspunde de ele. Eu vreau så pun idei în lucruri si de aceea råspund: de ordinea, de cumintenia, de eficienta lor.

Vreau råspundere, ceea ce înseamnå cå vreau libertate. Cåci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iatå un lucru care n‑a fost acceptat pînå acum. Liber e actul deliberat.

Må gîndesc ce sånåtos ar fi dacå am delibera tot timpul, fårå crutare. Oamenii cred prea mult în inspiratie, într‑un anumit noroc al momentului, si, de cele mai multe ori, nu‑l au. Ar trebui så gîndim mai mult situatiile în care ne aflåm, så gîndim eventual atît de mult încît så nu mai stim de unde începem, pe ce så punem accentul, unde så lovim. Ar trebui så deliberåm atît de mult încît så nu mai facem nimic.

Într‑o asa serioaså måsurå mi se pare de negînditå viata, încît dacå m‑as gîndi efectiv ce så råspund la o înt rebare uzualå ca: ce mai faci? as constata cå întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putintå. Cåci „fac“ o mie de lucruri: as putea så spun cå gîndesc, cå sînt bine, cå gîndesc ceva, cå gîndesc altceva, cå am fost pe stradå, cå nu fac nimic.

Ce så spun? Care e lucrul pe care trebuie så‑l spun celui care må întreabå? Si nu numai atît. Care e lucrul pe care trebuie så i‑l spun lui, acum? Si mai mult: ce trebuie så‑i spun lui, acum, despre mine? Asadar ar trebui så respect mai multe serii de adevåruri: a) adevårul lucrului, så aleg, adicå, un lucru dintre cele o mie pe care le‑am fåcut realmente; b) så aleg adevårat pentru cel care må întreabå, adicå så aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c) så aleg un lucru adevårat pentru clipa de fatå, pentru ceea ce se întîmplå acum între el si mine; d) så fie totusi un lucru al meu.

Si credeti cå astea sînt singurele adevåruri de respectat? Atunci ce så‑i råspund? Må cuprinde o panicå, panica mea formalå…

Ce pot så fac? Am o poftå grozavå cîteodatå så fiu imediat productiv, direct eficient: så fac un scaun, un vas de påmînt, så ascut un lemn. Dar, altå datå, nu am poftå decît så calculez, adicå så nu fac nimic. Între aceste douå posibilitåti de viatå, singurele sincere, mi se pare cå ar trebui, noi toti acestia, så alegem.

Trebuiesc dezaprobati totusi oamenii care nu fac nimic dinainte, fårå calcul. Calculul e singura noastrå virtute. Simt precis cå toti oamenii mari au fost calculatori mari si n‑au fåcut, ca atare, nimic. Nu‑mi cereti exemple, cåci ar trebui så le gåsesc în istorie, si istoria spune tocmai ceea ce au fåcut oamenii, nu ceea ce nu au fåcut ei.

Voi da totusi de exemplu pe Dumnezeu, inteligenta supremå, calculatorul cel mare, care nu a mai fåcut nimic de o bunå bucatå de vreme.

Så vorbim atunci despre diversele imposibilitåti.

Så luåm, de pildå, imposibilitatea de a face bine. Cåci ce pot face pentru vecinul meu? Îi pot da o bucatå de pîine. Asta e tot? As vrea så‑i spun cå viata e frumoaså, cå nu trebuie så se sinucidå, cå si altii au suferit, tot asa ca el, dar la urmå, aci sau în împåråtia cerurilor, au fost multumiti. Încep så‑i povestesc despre un tînår care iubea o fatå nespus de frumoaså si care era iubit de ea. Si tinerii nu puteau fi fericiti, cåci viata le punea tot felul de piedici. Dar omul care stie så înfrunte greutåtile trece prin toate si tinerii au învins toate si la urmå au fost fericiti.

Vecinul meu ascultå, asa cum a ascultat fiecare din noi aceeasi ridicolå poveste, din atîtea guri, din atîtea suflete. Må uit la el. E ceva curios, ceva neasteptat. De ce n‑are el capacitatea de a întelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, si întelege atît de bine suferintele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sînt si ale noastre si de ce, în schimb, suferintele lor sînt atît de mult ale noastre?

Dacå eroul unei cårti fumeazå o tigarå bunå, eu nu simt nimic. Dar dacå rabdå de foame, må doare, må doare îngrozitor, oricît as fi eu de såtul. Fiindcå îmi dau seama cå aci stå o suferintå omeneascå. O înteleg perfect, îi stiu perspectivele, stiu cîtå mizerie închide în ea. Ba îmi vine så spun chiar cå eu, såtulul, sufår mai mult decît flåmîndul de aievea. Cel de acolo suferå de o singurå foame, cea a lui, pe cînd eu sufår împreunå cu toti cei care au fost înfometati vreodatå, sufår cu tot ce e suferintå pe påmînt.

De ce durerea altora se echivaleazå, dacå nu chiar se amplificå în noi, în timp ce bucuria lor e nerealizabilå pentru noi? Ce‑mi paså de fericirea altora? Må si doare, îmi då un gust amar în gurå. Dar cum så nu‑mi pese de suferinta altora? E în mine. Stå aci, gata så tîsneascå. Må pîndeste, pe mine ca si pe ceilalti.

Vroiam så fac bine. Dar dacå as fi stiut cît råu îi fac vecinului meu, nu i‑as mai fi spus nimic. Fårå så stiu, l‑am învåtat acum mai multe despre viatå. I‑am deschis ochii asupra unor noi primejdii. Dar i‑am dat vreo bucurie nouå, vreun continut nou de fericire? Nimic. Bucuriile nu se învatå; le stim cu totii de la început. Ceea ce nu stim de la început e cå sînt atîtea dureri, atîtea dezastre în lumea aceasta pe care noi o credeam mai bunå.

Binele nu se poate face. Cine vrea, så povesteascå înainte întîmplårile sale de dragoste, întîmplårile cu finaluri fericite. Dar orice fericire vine prea tîrziu în cårti; altfel cartea n‑ar putea fi scriså, cåci nu se poate începe cu fericire, nu se poate cålåtori în viatå cu fericire, nu se poate decît sfîrsi cu fericire. Asa cå fericirea trebuie så vinå prea tîrziu în cårti. Pînå la ea a fost o suferintå, si eu m‑am råtåcit în suferinta aceasta si n‑am mai stiut cum så ies la capåt.

Dar ce så vorbim despre imposibilitatea de a face binele, cînd sînt atîtea alte imposibilitåti evidente. Iatå, imposibilitatea aceasta vulgarå, desi pare plinå de rezonante metafizice: imposibilitatea de a adåuga ceva la creatiune.

Cum am putea adåuga ceva? Si totusi oamenii cred cå pot întregi natura. De pildå, au ideea aceasta fixå cå pot „ajuta natura“. Vedeti, ni se spune, un om este bolnav si stiinta îl vindecå. Nu înseamnå un adevårat ajutor care se då naturii în cazul de fatå? Natura e imperfectå: ne creeazå bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin stiintå, o perfectioneazå; vindecå bolile, måreste longevitatea si întregeste astfel opera naturii.

Dar atunci så întrebåm un lucru: de ce sîntem bolnavi? Cineva råspundea, poate nu tocmai fårå dreptate, cå sîntem bolnavi fiindcå ne‑am depårtat de naturå. „Omul este cea mai bolnåvicioaså dintre fiinte, fiindcå s‑a îndepårtat cel mai mult de instincte“, scria gînditorul acela. În acest caz înså bolile nu sînt atît de mult ale naturii, cît sînt ale noastre, întrucît nu mai sîntem naturå. Iar a te vindeca nu înseamnå a ajuta natura, ci a te întoarce la ea, dar pe cale artificialå.

Pe cale artificialå, asta e ceva grav. Închipuiti‑vå cå trupul nostru nu mai poate fi „naturå“ decît pe cale artificialå. Închipuiti‑vå, cum au mai aråtat si altii, cå nu mai putem fi sånåtosi decît cu preparatele stiintei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecåm în felul acesta bolile, nu e firesc så ne creåm aceastå nouå naturå?

E absurd, poate, dar må gîndesc cå, de fiecare om care tråieste, asa cum tråim noi azi, cu stiinta noastrå glorioaså, de fiecare om sånåtos de azi e un om pe moarte, în viitor. Må gîndesc cå, într‑o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fårå cîrje, de orice fel ar fi ele. Si aceasta pentru cå noi, cei de aståzi, n‑am vrut så ne sacrificåm, så murim dacå natura vroia, så scåpåm cu viatå dacå natura vroia — în orice caz s‑ o låsåm så‑si vadå singurå de treabå. Ci am „ajutat‑o“.

E absurd, dar acesta mi se pare totusi påcatul originar: nu stiinta, cum spune teologia, dar stiinta care nu mai e dezinteresatå.

Adam a vrut så tråiascå prea mult. Nu s‑a multumit så stie ceva, ci a vrut så opereze cu stiinta lui. Dar nu vedeti nici acum cå nu se poate face nimic? Dacå faci pentru individ, moare speta. Dacå faci pentru ziua de azi, compromiti ziua de mîine. Atîta tot înseamnå a „ajuta natura“. Ar trebui så renuntåm si la prejudecata aceasta.

Cînd må gîndesc la numårul mare de lucruri prejudecate care compun viata noastrå zilnicå, nu må mir cå oamenii sînt atît de activi. Îi våd cum tråiesc, iau decizii, pleacå, se întorc. Ce le paså dacå lucrurile nu råspund nici unei chemåri efective?

Am impresia, cîteodatå, cå vor så umple un gol. Ce gol? Nu stiu. E totusi ceva care trebuie umplut si atunci punem acolo tot ce se întîmplå în lume. Cînd s‑a fåcut o gråmadå mai mare, chestiunea începe så se numeascå : istorie. Istoria ne totalizeazå. Ca si cum deciziile, absurditåtile, evadårile, plictiselile, noptile si zilele noastre s‑ar putea totaliza…

Cînd må gîndesc, iaråsi, cît de putin se poate face în lume, må îngr ozesc cå s‑a fåcut atît de mu lt. Aceeasi istorie e cea care asazå în asa fel faptele unele lîngå altele, încît ele så parå legate. Dar, dacå am cerceta lucrurile fårå interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea într‑o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte lenese, au fost în lume. Toatå lenea lumii ni s‑a ascuns.

Astfel, cîti oameni n‑au plecat, în toate timpurile, în lume? S‑au d us så vadå ceva nou. Dar ce‑ au våzut? Alte orase, alte peisaje, alte lucruri — dar era ceva nou în ele? Se schimbå doar proportiile, cresc, se stilizeazå, converg într‑alt fel efectele. Lucrurile devin mai puternice si mai actuale. Dar — noi? Toatå lumea aceasta, cu orasele, cu macaralele si cu dramele ei, o stiam de la început. O purtam cu mine. N‑a scris nimeni note de drum sincere. N‑a vrut så recunoascå nimeni cå s‑a påcålit. Ar fi trebuit så scrie atunci: Orasul acesta? turnurile lui? Stiam. Morala din tara aceea? Stiam. Stiam totul. Dacå ar fi ceva nou, n‑as mai întelege. Dacå înteleg, ce mai e nou?

Îmi dau seama cå lucrurile sunå ridicol. Si cu toate acestea, ele nu sînt decît excesive. Cåci existå noutåti imediate, surprize, realitåti pe care nici nu le bånuiai — e adevårat. Dar, într‑un anumit plan al adevårului, este o imposibilitate ca ceva nou så existe.

Stiu cå lumea crede îndeobste altfel. Så råmînå, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noi. La sfîrsitul lumii ne vom întîlni cu totii, si fiecare va spune atunci ce a våzut.

Påstrez pentru acum ultima imposibilitate, care închide în ea imposibilitatea însåsi a vietii asociate. Vreau så spun: imposibilitatea dialogului. Nu stiu bine dacå oamenii pot så vorbeascå între ei, dar stiu sigur cå ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi înteles. Nu se poate întelege o pieså de teatru, cu atît mai putin se poate ea scrie; nu se poate gîndi viata scenicå; viata însåsi nu se tine pe plan logic. Dacå pui doi oameni så vorbeascå, o datå simti împreunå cu unul, o datå esti celålalt. Cînd esti unul, celålalt stå. Cînd treci la acesta, trebuie så‑l uiti pe primul. Dacå revii la primul, al doilea este oprit iaråsi. De cîte ori? De o mie de ori. N‑ai så poti fi niciodatå amîndoi, amîndoi deodatå. Dacå viata e teatru, dialog, ea nu are sens si eu n‑o înteleg.

Poate e simfonie? Dar nu înteleg nici simfonia. O datå sînt vioarå, o datå sînt pian. Nu stiu bine ce se întelege prin muzicå.

Dar nu‑i absurd? Oamenii cîntå, oamenii îsi vorbesc, oamenii „ajutå natura“, fac binele, se decid, se înteleg, tråiesc, fac. De ce så må opun la facerea de fiecare zi a lumii?

De ce? Pentru cå trebuia odatå så se vorbeascå despre desfacerea ei.

Vreau så aråt, numai, cå a dormit prea mult în noi virtutea de a întrerupe viata, de a pauza viata. Vreau så aråt cå noi putem rezista creatiei, cå putem fi dusmanii ei, dusmanii lui Dumnezeu.

Oameni buni, de ce så nu încercåm? Poate cå Dumnezeu ne‑a fåcut înadins asa, så‑l dusmånim. Poate avea nevoie så echilibreze lumea, care ar fi fost prea bunå fårå de råutatea noastrå. Poate i‑a fost fricå så n‑o ia lumea prea repede la vale, si atunci ne‑a fåcut pe noi, ca s‑o mai încetinim putin. Sau poate, de unde stiti? — poate el singur a avut nevoie de dusmani, ca så se tie vesnic treaz.

De ce så nu încercåm? De ce så påråsim ceea ce avem mai o menesc în noi, pentru a tråi în schi mb ca arborii între arborii pådurilor, ca apele între vînturile cerului?

Omul e singura fiintå care poate så stea. Toate curg, omul poate så nu curgå. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreti så i‑o luati?

Omul poate så stea. Poate så opreascå, putin, båtåile vietii si så încerce în råstimpul acesta altceva decît viata. Sînt cîteva jocuri de jucat, de ce nu vreti så ståm putin pe loc?

…Am întors lumii spatele. Am våzut cå ea e imposibilå si acum stau.

Ce våd cînd stau? Våd cå toate lucrurile care fugeau spre mine cînd fugeam eu spre ele nu se mai însirå, nu se mai numårå, se împietresc. Våd un solid mare, o lume fixå, ståtåtoare. Våd unul.

V

Despre Dumnezeu

Fie, de pildå:

2ab X 3a.

Efectuînd acest produs, obtinem:

6a²b.

Am gåsit asadar rezultatul. Putem pleca mai departe. Dar de ce så plecåm mai departe? Graba noastrå în toate este cu desåvîrsire necriticå. Ar trebui så vedem dacå nu e ceva de cîstigat si din întîrzieri.

Mai întîi, så cercetåm mai cu grijå cum am ajuns la acest rezultat. Am avut de înmultit douå expresii algebrice simple, douå monoame. Deschid un tratat gros de algebrå si citesc: „Ca så înmultim douå monoame, înmultim coeficientii, scriem o datå fiecare literå si îi dåm de exponent suma exponentilor ce a avut ea în monoamele date.“

E adevårat cå, dacå urmez pas cu pas regula, ajung la rezultatul de mai sus. Dar regula aceasta nu pare multumitoare.

„Ca så înmultim douå monoame, înmultim coeficientii…“ Numai coeficientii? Restul nu se înmulteste, se scrie într‑un fel anumit, numai? Regula aceasta pare într‑adevår mai mult un fel de a scrie rezultatul decît de a opera. Si noi am vroi så stim, în primul rînd, cum operåm.

E iaråsi adevårat cå, de multe ori, în algebrå a opera se reduce la a scrie. Cåci, de pildå, a efectua înmultirea dintre a si b înseamnå a scrie ab. Dar, dacå n‑am fåcut decît så scriem, atunci nu s‑a întîmplat propriu‑zis nimic. Scriu aXb sau ab, cu constiinta cå n‑am fåcut nimic efectiv.

Atunci, cînd se opereazå cu adevårat? Matematicile au un råspuns sigur la aceastå întrebare: cînd e vorba de cantitåti de acelasi fel. Iatå, 2 si 3 sînt de acelasi fel, fac parte din aceeasi familie restrînså, familia aritmeticå, si anume din seria obisnuitå a numerelor aritmetice. A înmulti pe 2 cu 3 nu este un simplu fel de a scrie, ci un adevårat fel de a opera, cåci obtinem 6. La fel, a înmulti pe a cu a nu înseamnå a scrie un a alåturi de celålalt, ci a calcula, în adevår, obtinînd a la puterea a doua. Bineînteles cå cineva ar putea så spunå: a² e un fel de a scrie aXa. Dar face o metaforå, nu spune un adevår riguros. Cåci pentru a obtine a² am fåcut un adevårat calcul: am adunat 1+1, exponentii fiecårui a, ca så obtin exponentul lui a². Deci am fåcut ceva, am calculat, n‑am scris pur si simplu, n‑am suprimat doar un semn.

De unde rezultå cå nu se opereazå efectiv decît cu elemente de acelasi fel, din aceeasi familie.

Asadar pentru a obtine efectiv, nu literal, -6a²b, am înmultit elementele de acelasi fel din expresiile: -2ab si 3a. Am înmultit, mai întîi, semnul: minus, al coeficientului primei expresii, înmultit cu plus, de la coeficientul celei de a doua, a dat, dupå regula semnelor, minus; 2 înmultit cu 3 a dat, dupå tabla înmultirii, 6; a din prima expresie înmultit cu a din a doua, fåcînd parte din aceeasi familie algebricå a lui a, a dat, conform regulii de înmultire a puterilor aceleiasi cîtimi, rezultatul de a². La rîndul såu, b din prima expresie…

Da, ce face b?

Så nu ne gråbim. În tratatul meu cel gros de algebrå, autorul se gråbea så spunå: b råmîne neschimbat. Dar ce sens are så råmînå neschimbat?

Noi sîntem acum în plinå operatie. Expresiile ‑2ab si 3a sînt în miscare. Am våzut cå, pentru ca ele så fie în miscare, elementele lor trebuie så fie în miscare. În expresia ‑2ab, minus se miscå, 2 se miscå, a se miscå. Prin ce miracol så råmînå b neschimbat? Cum se poate ca totul så se deplaseze prin deplasarea pårtilor si o parte totusi så nu se deplaseze? Cum se poate ca toatå expresia ‑2ab så sufere o dilatatie, fårå ca un element al ei så se dilate?

Cå, atunci cînd scriem rezultatul, b se scrie ca si cum nu s‑ar fi miscat, asta e altceva. Dar cu adevårat nu s‑a întîmplat nimic cu el?

Så judecåm. Elementul b se gåseste în expresia ‑2ab si lipseste în expresia 3a; cel putin nu se gåseste acolo sub o formå explicitå. Nu s‑ar putea totusi så existe ceva din familia lui b în expresia 3²a? Ar fi necesar, în orice caz, cåci altfel b s‑ar condamna la imobilitate si ar fi inoperant, în timp ce noi operåm totusi cu el. Aceste fiinte vii care sînt expresiile algebrice, miscåtoare, schimbåtoare, cre atoare, cum pot ele purta un os mort în fiinta lor?

Ni se pare, atunci, cå 3a trebuie så continå un fel de b în el. Iar acest b trebuie så fie de asa naturå, încît înmultit cu b, din expresia ‑2ab, så dea tot b. Asadar trebuie så fie un factor de efect nul.

Dar cine cunoaste alt factor de efect nul, în universul algebric, decît unu? Unu este atunci un fel de b care se gåseste în 3a. Ca så obtinem ‑6a²b din produsul lui ‑2ab cu 3a, trebuie så recunoastem cå 3a, în mod explicit, se scrie 3a1, în care 1 este un fel de b. Altfel nu operåm complet. Altfel scriem numai.

Atunci unu este un fel de a fi al lui b. E din familia acestuia. Si lucrul este mai clar dacå îl verific printr‑o împårtire oarecare. De pildå, . Iatå‑l, sus, felul acela al lui b. Da, unu este un fel de a fi al lui b.

Dar nu este unu, în aceeasi måsurå, un fel de a fi al lui a? Nu este el, de asemenea, un fel de a fi al lui x? Si nu este el un fel de a fi al tuturor lucrurilor algebrice?

De unde: unu este felul de a fi al tuturor lucrurilor algebrice, atunci cînd ele nu sînt.

Aceasta este presupozitia algebrei. Altfel ea nu opereazå, ci doar noteazå, scrie.

Asadar, pentru a fi posibilå algebra adevåratå, cea operatorie, trebuie consemnat faptul cå fiecare cantitate algebricå este prezentå în tot locul. Acolo unde se gåseste o singurå cantitate, ea le trage dupå sine pe toate celelalte. De pildå, a nu stå singur: el duce dupå sine o infinitate de unuri, fiecare însemnînd cîte un lucru algebric particular. Deci a ar trebui så se scrie:

a1111111…

Fiecare lucru poartå cu sine toatå lumea.

În sensul ace sta, nu facem doar så scriem, atun ci cînd înmultim pe a cu b. Cåci b e în a si a e în b. Avem: a1X1b. Asa cå, la drept vorbind, algebra nu scrie niciodatå, ci opereazå întotdeauna.

Cum? Prin unu. Dacå n‑ar fi unu, cîteodatå lucrurile ar trebui så stea pe loc. Crede cineva cå într‑o operatie poate så stea un singur lucru, måcar, pe loc? Nimic nu stå, totul se miscå prin unu.

Dacå un lucru nu este, unu este încå si cu el toatå lumea. Nimic nu dispare, totul se întoarce la unu. El este a, el e b si tot el z. El este alfa si omega. O lume întreagå e în el, toatå lumea cantitåtilor e în el. Cåci toate sînt în unu, si unu este peste tot.

E neîncetat nou, cåci este cînd din familia lui a, cînd din familia lui b, cînd dintr‑a lui z. Si e totusi acelasi. Unule nou, unule mereu acelasi, unule din ce în ce mai mare dar mereu egal cu tine însuti — cum nu te‑au adorat mai mult geometrii pînå acum?

Fårå el calculul n‑ar fi fost cu putintå. Ce înteles ar avea lumea si cantitåtile, dacå n‑ar exista un unu care så le punå în miscare, pentru ca apoi tot el så le adune pe toate la un loc?

Ar trebui så ne oprim cu totii din calculele noastre gråbite si så cîntåm. Så cîntåm pentru gloria unului, marelui, nemiscatului. Toate curg, el nu curge. Toate încep, el era. Toate sfîrsesc, el va fi.

Cîteodatå se ascunde ochilor. Dar nu e departe. Fiecare calcul pe el îl contine. Fiecare numåråtoare pe el îl numårå.

Lucrurile nu sînt ele însele decît datoritå sie : aX1=a. Dacå n‑ar fi el, a n‑ar mai fi a. Toatå lumea s‑ar altera. Cåci toate sînt în el.

Seamånå cu suferinta lui Osiris risipit în lume, care vrea så se reîntregeascå. Pare strigåtul lui Dionysos, care‑si cheamå pårtile plutind pe ape.

Nu spun cå e Dumnezeu. Ce ar cåuta Dumnezeu în: ‑2abX3a? Dar seamånå cu el. Spun cå, dacå Dumnezeu este, el nu poate fi într‑alt fel.

Nu, unu nu este Dumnezeu. Dar este felul lui de a fi. Într‑alt fel nu înteleg lumea. Cåci asa este fåcut gîndul meu, atîta luminå stå în mine.

Dacå ceilalti îl înteleg cu inima pe Dumnezeu, cu atît mai bine. Fericiti cei ce pot vedea dintr‑o datå lucrurile, fericiti cei care le våd din treacåt, din mers. Eu trebuie så må opresc pentru a vedea ceva.

De altfel, mi se pare cå si vedem alte lucruri. Ceilalti cunosc existenta lui Dumnezeu, au o prezentå, un suflu, în goana lor cåtre el. Vocile lor låuntrice sînt dovezi pentru ceva care este.

Aci, în schimb, nu e nici o dovadå. N‑am înmultit pe a cu b ca så aråt cå Dumnezeu existå. Ci am înmultit pe a cu b ca så aråt cå, dacå Dumnezeu ar exista, el ar trebui så fie asa.

Adicå, så fie asa cum îl pun eu. Cînd mi‑am fåcut algebra mea, l‑ am pus întîi pe unu. Nu cred în algebra mea; nu spun cå e adevåratå. Dar, dacå ea are vreun înteles, atunci unu este singurul ei dåtåtor de înteles.

Tot asa îl pun si pe Dumnezeu. „Så‑ti faci tie un idol drept“, mi‑am zis, si mi‑am fåcut atunci ca idol pe Dumnezeu. Nu cred în lume, nu spun nici despre ea cå este adevåratå. Dar, dacå o gîndesc uneori, n‑o pot gîndi decît asa: cu Dumnezeu, acolo, la începutul ei, cu Dumnezeu, aci, la prefacerea ei.

Iar dacå pe lumea aceasta o pîndeste sfîrsitul, dacå mi‑e fricå så nu se piardå lucrurile din ea unul cîte unul, atunci voi spune cå, dincolo de orice pierdere, existå un „apoi“. Sînt zilele — nu ziua — de apoi. Si a sfîrsea, si z sfîrsea. Dar unul era felul lor de a fi atunci cînd ele nu mai erau.

Tot asa, la sfîrsitul fiecårei pårti din lume si al lumii întregi stå vesnicia lui Dumnezeu.

Cînd våd lumea, o våd ca si cum ea ar fi. Cînd n‑o mai våd, mi se pare cå ea este încå, în Dumnezeu.

Iar Dumnezeu — el este ca si cum cu adevårat ar fi.

VI

Despre omul care nu este

Cîteodatå nu numai Dumnezeu, dar toate lucrurile îmi par ca si cum ar fi. La ce bun mai mult? Dacå pot så tråiesc bine între fantome alerte, de ce så må îngrop între realitåti de plumb?

ºineti minte povestea celor trei zîne? O nåscocise un poet[1], într‑o zi.

Era odatå un om care povestea frumos. Seara, cînd se întorceau oamenii de la muncå, toti se adunau împrejurul lui, si el le povestea. Ce ai våzut azi? — îl întrebau ei. Am våzut acolo, în pådure, un mosneag care cînta din fluier; si toate vietåtile pådurii se adunaserå împrejurul lui si jucau. Si ce ai mai våzut? Jos, la malul apei, am våzut trei zîne care‑si despletiserå pårul si care si‑l pieptenau în oglinda apei… Dar, într‑o zi, omul care povestea a auzit cu adevårat cîntecul mosneagului, a våzut jocul vietåtilor pådurii si, mai la vale ceva, a întîlnit trei zîne care‑si jucau pårul în oglinda apei. Si, în seara aceea, cînd oamenii îi cerurå så le spunå ce våzuse, el le‑a råspuns: „N‑am våzut nimic.“

Cine a våzut ceva si n‑a orbit? Cine stie cu adevårat un lucru si mai poate så‑l spunå? Cine a întîlnit adevårul, un adevår oarecare, si n‑a fost strivit de el?

O, ce bine cå Dumnezeu nu existå cu necesitate. Toate cîntecele lumii, toatå închinarea ei s‑ar opri atunci. Dumnezeu ar fi un munte care så stea în fata noastrå. Uite muntele! — ar spune cîtiva dintre noi. Si pe urmå am tåcea.

Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Må apaså, må înåbuså, må acoperå. E o lume fårå scåpare. Nu se poate tråi decît cu lumea care ar putea fi. Si atunci tråiesti ca si cum lumea aceasta ar fi cu adevårat, ca si cum ai iubi‑o si ai fi iubit de ea, ca si cum s‑ar întîmpla ceva în ea.

Ne jucåm. Nu trebuie så se întîmple nimic cu adevårat. Så ne jucåm numai. Cine nu stie så se joace, acela nu‑si tråieste omenia.

Într‑un anumit sens, nu vreau så spun decît cå viata nu trebuie efectuatå pînå la capåt. O putem tråi în virtualitate; de ce s‑o actualizåm? Ea se poate începe, numai; de ce s‑o si sfîrsim? Lucrurile care se sfîrsesc, te sfîrsesc si pe tine. Dacå te predai lor — cînd au încetat ele de a mai fi, încetezi si tu de a mai fi.

Nu e nevoie så vezi trei zîne pe malul apei. E destul så începi så le vezi, så poti, så poti sufleteste så le vezi. Pe urmå, întorci capul si fugi cît poti de repede. Dacå deschizi ochii mari si‑i atintesti acolo, dacå întinzi mîna så apuci, atunci, în loc så prinzi ceva, te prinzi tu singur.

Toate lucrurile întîmplate, actualizate sînt apåsårile vietii tale. Viata trebuie så nu se întîmple ca så ai cîteva libertåti în ea. Cînd faci ceva, te lasi fåcut o datå cu actiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatrå pe care ti‑o legi de gît. Cînd o arunci, apoi, ea te trage dupå ea si asa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate.

Am impresia cå oamenii nu sînt decît ceea ce spun sau fac. Sîntem scosi din noi si proiectati altundeva, cu fiecare gest pe care‑l întreprindem. E un salt, sînt mii de salturi care ne constituie asa cum sîntem. Sårim o datå cu fiecare gest. (Cartea asta e si ea un salt, stiu: un salt în necunoscutul lucid.)

De aceea nu sîntem, în lume, decît ceea ce se întîmplå så fim. Un prieten, o dragoste, cårtile, luna de ieri‑noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastrå risipire. Fiecare om este dezordinea sa.

Cum så ne påstråm? Asta ar trebui stiut.

Må gîndesc cîteodatå la solutia pe care ne‑o oferå atasarea de marile probleme. Prezenta lor nu te consumå niciodatå. Sînt atît de vaste, încît te uiti pe tine, în ele. Febra ta dureroaså de pînå a tunci, sau febra ta plåcutå, dureroaså încå , cedeazå. Marile probleme se discutå cu patimile înåbusite.

Nimic nu te angajeazå în ele. Moartea vecinului tåu te doare. Moartea cosmicå are ceva grandios, în fata cåruia fiinta ta înceteazå de a mai avea orice veleitate. Iatå, atunci, cå pot så må påstrez. Iatå un mijloc de a ne cantona în virtualitate. Cine nu vrea så se risipeascå, cine nu vrea så se lase aruncat în toate pårtile, de toate vînturile — så se ascundå sub marile probleme.

E locul så transcriu aci aceastå observatie ridicolå: dacå suflå vîntul mai cu putere, te miscå din loc. Dar miscarea grandioaså a påmîntului te laså în pace. Nimeni n‑a cåzut jos din cauza rotatiei påmîntului — a constatat odatå un om neserios.

Marile probleme sau, atunci, micile aventuri. Dacå vrei ca viata så nu te oboseascå si så nu te doarå niciodatå, dacå vrei s‑o ocolesti, ca så fii liber, ca så fii tu — pierde‑te în marile probleme sau cheltuieste‑te în micile aventuri. Cåci ele te costå atît de putin…

Micile aventuri sînt mai ales actele gratuite. Gratuitatea e printre singurele valori de viatå suportabile, realizabile fårå durere, practicabile fårå consumatie efectivå. Actul gratuit e actul, pur si simplu, cåruia nu‑i lipseste decît încrederea ta. Activezi ca si cum ai obtine ceva, dar stii bine cå n‑ai så obtii nimic. Si, de aceea, desi gestul tåu e la fel de ferm, desi cheltuiala exterioarå e aceeasi, efectiv totusi nu te cheltuiesti cu nimic.

Pentru cå e o valoare care nu consumå, gratuitatea ar trebui practicatå pe o scarå întinså. Existå, de pildå, un fel de sinucidere inutilå, sinuciderea în care nu pui nici un dezastru, nici o panicå, o sinucidere în care aproape cå nici nu mori. Corpul cade, dar sufletul a råmas netulburat, cu constiinta inutilitåtii lucrurilor în el. Nimeni nu s‑a sinucis pentru cå printr‑un punct dat nu se poate duce decît o singurå perpendicularå la o dreaptå datå. Påcat.

Dar creatia inutilå? Tot ceea ce e bun, odihnitor, senin, lucid, în artå, a fost creat asa. Oamenii care, depåsind categoria gratuitåtii, vor så spunå neapårat ceva, så dovedeascå ceva — oamenii aceia sînt tristi si råi.

Aventura inutilå. Excesul inutil. M‑am gîndit într‑o zi la o vijelioaså revolutie popularå împotriva legii gravitatiei. N‑ar fi frumos? Am iesi cu totii pe stradå, cu placarde mari pe care så stea scris: „Jos mecanica lui Newton!“ sau „Nu mai vrem så atîrnåm!“. Si lumea ar iesi la balcoane, emotionatå. S‑ar vårsa poate si sînge. Dar, spuneti‑mi: cine s‑ar cheltui în toatå afacerea aceasta? Toti am pleca intacti de acolo — chiar dacå am sfîrsi pe tårgi.

Dar de ce så iesim intacti, de ce så ne påstråm? — va întreba cineva. Atunci, de ce så ne cheltuim? Ce sens are så dåruim cele ce avem în noi, mai degrabå decît så le påstråm cu prudentå?

E un stil nou de viatå, un stil cu totul nou cînd tråiesti asa, prudent. Cu putinå strategie, viata poate fi transfiguratå. Am putea s‑o tråim pe un plan mai vast, pe un plan universal — cine stie? Dacå lumea nu este, nu se întîmplå, dacå nu se efectueazå în cazuri particulare, în actiuni particulare, atunci începi så prinzi anumite rosturi ma ri si calme ale vietii.

N‑ar trebui întotdeauna så stim cine sînt oamenii dimprejurul nostru. Dacå i‑am låsa fårå nici un nume si fårå nici o fiså, atunci am avea un sentiment de vagå universalitate în raporturile noastre cu ei. Existå ceva de fiintå în genere în noi, un vast s i nobil an o nimat, care constituie demnitatea noastrå de a fi. Dar lucrurile acestea le pierdem atît de usor din vedere. Ne aruncåm în viatå, ne adîncim pînå la gît în fapte particulare si uitåm, în schimbul unui destin provizoriu, destinul nostru cel vast.

Cînd vrem så regåsim universalul pierdut, activåm încå, în loc så siståm. Procedåm asa cum fåceau cålugårii aceia tibetani care tineau femei pe lîngå mînåstirile lor si îsi închipuiau cå, în actul posesiunii, iau contact cu eternitatea, regåsind speta.

Dar speta nu trebuie cåutatå în altå parte si nu e regåsitå niciodatå. Spetå esti, spetå sîntem cu totii. Dacå era sincer, gîndul acela al cålugårilor tibetani care nåzuiau spre eternitate era un gînd frumos. Dar atunci cînd nu gåsesti eternitatea în tine, n‑o mai gåsesti nicåieri. Cum îti poate da gustul eternitåtii un lucru care dureazå, un lucru care sfîrseste?

Si, în genere: orice act sfîrseste, non‑actul nu sfîrseste niciodatå. Cine nu stie adevårurile astea nu trebuie så tråiascå printre oameni.

Dar stilul cel nou de viatå — pe care îl gîndesc paginile acestea — nu‑l realizezi interzicîndu‑ti cu desåvîrsire actul, nefåcînd nimic, adicå. Nu spun imediat så ståm întru totul, desi sustin cå nu trebuie så activåm deosebit. Între a sta si a activa existå un termen mediu: a tråi lucrurile ca si cum le‑ai practica.

Ar trebui încercatå reabilitarea lui „ca si cum“. În „ca si cum“, la fel ca în actul gratuit — care e tot un fel de ca si cum —, activezi, dar nu te cheltuiesti. Toate miscårile se fac, dar înåuntrul tåu stai pe loc. Trebuie så fii întotdeauna disponibil pentru comentariul unor acte pe care totusi nu le‑ ai fåcut. Cåci fericirea nu poate fi decît comentatå. Cine încearcå actualizarea ei, acela si‑o furå singur.

Cea mai mare întelepciune nu stå în act, ci în comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum spun poetii si oamenii Bisericii, si nici nu poate fi gåsit vreodatå. Problema fericirii, de aci sau de dincolo, este poate o problemå prost puså. Nu se poate decît vorbi despre ea ca si cum ar fi fost, sau ca si cum va fi, sau ca si cum este.

Ce infimå si ce elementarå ar fi feri cirea dragostei, de pildå, dacå am fi lipsiti de toate comentariile asupra ei. Ceea ce ne‑o face frumoaså nu sînt actele, actele acelea simple, directe, ale firii. Sînt toate cåile noastre indirecte, toate romanele, toate perifrazele noastre, întreg sistemul acesta specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi despre ceva, fårå ceva. Viata n‑ar trebui tråitå decît alåturi de ea însåsi.

De altmintrelea, o astfel de viatå este aproape cu neputintå: i‑ar trebui prea mult umor cuiva ca s‑o tråiascå. „Så vorbesti despre ceva, fårå ceva.“ Hotårît, e vorba despre biografia unui om care nu este!

VII

Despre singuråtate

În cîteva rînduri, fiecare om se opreste si contemplå. Vezi, îsi spune singur, asta e viata mea. Atîta tot?

Am tråit fiecare dintre noi cîteva zile fericite, cu ståri de corp plåcute, cu soare si naturå. Mica noastrå luciditate ne‑a apårut deodatå. Esti fericit? Da. Si nu mai vrei nimic? Atunci asta e limita superioarå a fericirii? Dincolo, mai departe, alt undeva nimic?

Nu, am gresit drumul. Nu sînt acestea cåile vietii. Soarele care urcå si coboarå, pofta care cere si se satisface, senzatia care începe si oboseste, bucuria care strigå si deodatå tace — nu lucrurile astea care se consumå rezolvå viata noastrå, dacå viata noastrå trebuie så aibå vreun înteles.

Ci lucrurile care n u se consumå, care nu sfîrse sc niciodatå; lucrurile acelea care dureazå cît dreptele paralele de mult. Adevårurile care îmi preexistå si må laså în urmå; ideea care nu oboseste niciodatå; bucuria care stå. Eternitatea. Cåci lucrurile acestea nu încep de nicåieri si au fost de totdeauna.

Dacå cineva cautå plåceri care så semene cu fericirea, aci le‑ar putea afla. În acest sens, poate, spunea un poet într‑o zi cå „geometrii sînt fericiti, deoarece creatiile lor dureazå“. Dar fericirea de fapt nu priveste decît lucrurile care sînt azi si nu mai sînt mîine. Bucuriile durabile depåsesc întotdeauna astfel de întrebåri.

Atunci, toatå truda noastrå trebuie så ducå la eliminarea materialului care este azi si nu este mî ine. A privi lucrurile sub specie durationis în seamnå a te råtåci singur în duratå. Viata noastrå trebuie semnificatå cu lucruri care så nu dureze.

Bucuria care stå. Ce just fixeazå verbul „stå“, asa scurt si categoric cum este, toatå actiunea de a te bucura! „Bucuria care stå“ e formula potrivitå a eternitåtii noastre.

Dar care sînt bucuriile ståtåtoare? Ele se aflå la îndemîna oricui. De pildå, un triunghi oarecare. Nu stå el? Nici nu creste, nici nu scade, nici nu s‑a nåscut si, iaråsi, nu va muri. Nu e nici un progres în el si nici o prefacere. Progresul si prefacerea sînt valori istorice, nu logice.

Atunci, contemplînd triunghiul ståtåtor, omul poate deveni si el fiintå ståtåtoare. Din punctul de vedere al ideii în general, omul — am mai spus‑o — este singura fiintå care poate så stea. Iatå, în acest caz, de ce biografia n‑are sens, de ce istoria este alåturi de realitatea spiritualå: pentru cå ea e în planul duratei, si nu al adevårului.

Så spunem din nou cå nu e vorba de cine stie ce adevår astronomic, ci de adevårul nostru omenesc. Omeneste vorbind, noi putem tråi în eternitate. Noi tråim chiar în eternitate. E cea mai inexplicabilå nebunie a oamenilor aceasta de a se refugia în biologie si deci de a cåuta cu vointå singura durere care nu le este datå: aceea de a fi muritori. Cåci nu sîntem muritori, e clar. Dar sîntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne‑am uitat destinul. Cît de inutil încercåm så ne sinucidem!

*

Vorbind despre stele, Nietzsche, poetul, scria versul acesta: Nur ein Gebot gilt dir: sei rein[2], care vroia så rezume morala stelelor. Dar de ce så fie vorba numai despre stele, nu si despre oameni?

Este un lucru curios cå oamenii nu vor så stie unde e puritatea lor, de cînd încep ei så fie puri. Dar stiti de cînd? De la singuråtate înainte.

Må gîndesc iaråsi la acel Pascal, care a dat atîtea lectii de omenie lumii. Faptele sînt stiute, dar så le povestim încå o datå, så le povesteascå toti de nenumårate ori.

Lui Pascal i se interzice studiul geometriei. Tatål såu — care vrea ca tînårul Blaise, în vîrstå fragedå încå, så se cultive sistematic, asimilînd întîi literatura latinå si greacå — este acela care deschide lui Pascal drumul cåtre creatia liberå. Tînårul e curios så afle ce se ascunde în domeniul acel a care‑i e interzis. Pune întruna întrebåri, iar tatål såu nu‑i råspunde decît cå geometria este studiul figurilor regulate. Blaise Pascal råmîne singur, cu definitia aceasta, în odaia lui de lucru. Începe så deseneze figuri regulate, pe jos. Le boteazå asa cum se întîmplå, numeste cercul un rond si opereazå, pe cont propriu, mai departe.

Cînd, peste cîtåva vreme, tatål såu îl surprinde, Pascal refåcuse geometria euclidianå pînå la propozitiunea treizeci si ceva, încercînd så dovedeascå teorema cå suma unghiurilor unui triunghi este egalå cu douå unghiuri drepte.

Toatå lumea stie exemplul acesta si tuturor ne place så‑l repetåm. De ce înså nu se scoate adevårata semnificatie din el?

Cåci, în definitiv, cine este Blaise Pascal operînd? E spiritul, e spiritul universal, e Adam; e omul singur.

Iatå, în fiecare din noi stå un Adam care asteaptå så fie iaråsi singur. Nu trebuie så vinå lucrurile spre noi, peste noi, cåci lucrurile adevårate sînt înåuntru. Lumile toate sînt geometriile care asteaptå, nedesfåsurate, în spiritul nostru. De ce totusi se desfåsoarå ele atît de greu? Poate pentru cå nu sîntem toti Pascal. Dar, mai ales, pentru cå lumea nu vrea så ne lase singuri.

Ne‑am învåtat, asa, så ne fie fricå de singuråtate. Toatå educatia noastrå e fåcutå din aceeasi groazå de singuråtate. Sîntem crescuti pentru a tråi între oameni, si am putea tråi atît de bine singuri… Cadrele sociale, scoala, legile, prejudecåtile — toate ne încarcereazå spiritul. Vor så ne facå gregari. Se cheltuiesc så perfecteze ceea ce avem mai prost în noi sau ceea ce, poate, nu avem deloc.

Numai Mîntuitorul a stiut cå destinul nostru era de a fi singuri — si de aceea mîntuirea lui vine prin constiintå, si nu prin turmå.

Ne e fricå de singuråtate. Cînd råmînem singuri, luåm o carte, sau scriem o carte, sau fluieråm. De ce så ne fie fricå? Poate de la singuråtate înco lo începem noi însine.

E sentimentul cel mai caracteristic al omului contemporan necesitatea aceasta de a se popula. Am crezut si eu cå trebuie så tråim printre fantome, dar n‑am propus niciodatå fantomele imaginatiei, ci fantomele stricte ale spiritului. Uitati‑vå la fiecare om care råmîne aståzi singur, vedeti panica de care este deodatå cuprins si apoi dezordinea în care cade, dezordine peste care ståpîneste, reginå, imaginatia confuzå.

Påcatul fatå de omenia noastrå, care ar fi trebuit så fie omenie prin exces de luciditate, se dovedeste a fi aståzi exces de imaginatie. Nimeni, desigur, nu are dreptul så condamne arta si nobilele ei functiuni; dar abuzul acesta de fictiuni si de fantastic, chinuirea spiritului cu balauri si cu toti monstrii apocalipsului n‑au servit, poate, la nimic. Ne‑ar servi de infinit mai multe ori singuråtatea si iesirea din turmå. Valoarea cea mai înaltå de care am avut parte în turmå a fost spiritul cinematografic, vizionar si fictionalist. Între atîtea imagini, omul devine si el o imagine, si se îneacå.

Så concediem o datå toatå aceastå lume dezgu ståtoare si miriapodicå. Trebuie så întoarcem hotårît spatele celorlalti. Trebuie så ne påråsim si pe noi, så ne lepådåm de toatå falsa bogåtie a vietii noastre imaginative si de continuturile noastre tulburåtoare. Aci e o pisicå moartå: viata mea.

Decantare, perfectå decantare chimicå. Limpezirea generalå a apelor. Abandonarea tuturor continuturilor. Ceea ce îti va råmîne de spus cînd nu vei mai avea nimic, aceea este al tåu.

Ale tale dintru ale tale — si numai din ele.

Singuråtate si geometrie. Nu e un titlu frumos? Pentru ce? Nu stiu. Poate un titlu pentru viata omului pe påmînt.

Singuråtate si geometrie. Ar trebui så spun numai singuråtate. Cåci ce face altceva omul singur, ce face altceva Pascal, decît geometrie? Sau poate ar trebui så spun numai geometrie. Cåci unde se nasc formele, de unde încep elaborårile pure ale spiritului, dacå nu din pustiurile sufletului, din noptile sale omogene si albe?

Dar trebuie så spunem împreunå: geometrie si singuråtate, pentru cå abia asa, cînd sînt puse împreunå, oamenii pot întelege ceva din sensul lor aparte.

Singuråtate, geometrie si eternitate. Existå o dialecticå a spiritului pe care nimeni n‑o poate înfrînge, cåreia nimeni nu‑i va pune capåt niciodatå. De aci, din aceastå linie a spiritului se desfac drumurile adevåratei vieti. Bucuriile ei sînt bucuriile simple, bucuriile formale, acte pure. Regatul vesnic al vietii noastre spirituale nu se întîlneste decît în zonele singuråtåtii, noaptea, cînd încep så joace ielele.

…Si abia acum înteleg de ce spunea Platon cå Dumnezeu geometrizeazå. Cåci Divinitatea e singurå, nu‑i asa? Prin excelentå singurå. Si ce poate face fiinta singurå, inteligenta singurå, purå, decît geometrie?

Nu din fricå. Lui Dumnezeu nu‑i e fricå de singuråtate, ca nouå. Nici din necesitate. Pentru Dumnezeu nu existå necesitate.

Ci din vointa de a tråi, într‑ un fel, vesnicia din åuntrul lui.

VIII

Despre problema totului si a pårtilor

Cînd treceam pe lîngå casa aceea care se dårîma, fumegînd de praf, si din care nu mai råmåsese întreg decît golul unei usi — mi‑am adus aminte de problema totului si a pårtilor, de întrebarea glorioaså a lui Leibniz: poate casa fugi printr‑o uså? — pe care nu reusea nimeni s‑o înlåture. Iar casa, care nu mai era un tot, fugea acum, bucatå cu bucatå, prin usa care nu mai era o parte, în timp ce lucråtorii dårîmau, senini, cîteva ziduri si un început de problemå.

De ce ståruie totusi problema?

Sînt oameni care cred cå problemele stau în ziduri si, dacå acestea din urmå se dårîmå, acoperå sub ele si problemele. Sînt altii care cred cå solutia zidurilor hotåråste de solutia problemelor si, dacå o caså nu poate fugi printr‑o uså, atunci problema totului si a pårtilor este sfîrsitå. Nu mai vorbim despre cei care cred cå problemele nici nu existå, ci doar zidurile.

E o specialå încåpåtînare a oamenilor aceasta de a se atasa de duratå si lucruri durabile. Li se pare cå totul e prefacere, pieire, chiar problemele si semnificatiile lucrurilor. În loc så tråiascå ei viata fårå de sfîrsit a semnificatiilor, le pun pe acestea din urmå så tråiascå, så încorporeze durata omeneascå. De cele mai multe ori nu gîndim; dar întotdeauna cînd gîndim, legåm gîndul de noi însine, de altii si de lucruri.

Nici måcar cuvîntul, logosul, faptul pur al ideii, nu stå pentru noi dincolo de lucruri. Asa, de pildå, oamenii nu gîndesc niciodatå cuvintele. Ei nu stiu sensul lor si nu le våd, poate, implicatiile. Ei nu stiu nici måcar filologie, acest regres ad finitum, care e totusi un regres, al lucrurilor cuvîntate. De cele mai multe ori cuvintele noastre, ca si lucrurile noastre, nu au nici un regres. De aceea ne‑am gîndit într‑o zi cå oamenii ar trebui så cînte în loc så vorbeascå. Cel putin în felul acesta viata ar fi mai directå, mai spontanå si mai nemijlocit vie.

Dar nu v‑a durut niciodatå viata? N‑ati simtit cum se încheagå ceva înåuntru, cum se întregeste în trup o semnificatie si cere så iaså la luminå? Cåci, într‑o zi, toate lucrurile acestea disparate, tråirile, cårtile citite, emotiile regionale sau generale, tristetile sau neîntelegerile, toate se organizeazå într‑o b ucatå, simfonic. Ce a fost mai obsc ur si mai inexplicabil în noi prinde deodatå viatå, înteles si unitate. E adevårul care a stat ascuns în lucruri, care a suferit de spargerea lor, care s‑a cåutat pe sine si s‑a reîntregit. E adevårul din noi care se adunå.

De aceea viata ar trebui så ne doarå cîteodatå. Nici nu stim cît adevår avem în noi si unde e. Dar într‑o zi simtim o durere undeva, în piept, si atun ci abia întelegem de ce spunea misticul acela cå simte pe Dumnezeu în pieptul lui.

Am observat ceva curios: nu e nevoie så ai dreptate pentru a putea tråi. Dar, dimpotrivå, ar trebui så nu putem tråi în ziua în care nu avem dreptate! Erorile logice ar trebui så ne dea råuri fizice; exercitiul gresit al ideii ar trebui så pågubeas cå vietii noastre. Nu e admisibil så fim asa nesimtitori fatå de desfåsurarea silogismelor si de eficienta lor logicå. Ideea însåsi, cea justå chiar, ar trebui så fie suferintå, pasiune adînc resimtitå de fiinta trupului nostru.

De altfel facem necontenit imprudenta aceasta de a gîndi mai departe decît sensibilitatea noastrå; sau, si mai bine, de a nu urmåri cu sensibilitatea parcursurile înalte ale gîndului. Ne desfacem în pårti si trimitem o parte, înzestratå cu antene subtile, så inspecteze regiunile depårtate ale universului logic, în timp ce viata din noi curge pe albia ei. De ce så nu fim întregi peste tot? Sînt unele dezvoltåri nefiresti în fiinta noastrå, atît de nefiresti încît au fåcut din noi o dizarmonie. De pildå, noi stim, cunoastem mintal mult mai multe lucruri decît ni s‑au întîmplat afectiv. Iatå un lucru care ar trebui så ne punå pe gînduri.

Mi se pare, cîteodatå, cå nu sîntem noi oamenii adevårati. Sîntem un fel de schitå, o încercare pentru umanitatea care ar fi trebuit så fie sau care va fi, poate, vreodatå. Cel care ne‑a fåcut s‑a gîndit la altå umanitate si a pus pînå si în inimile noastre nostalgia altor forme de viatå, mai reusite decît cele de azi. E bine så ne amintim cå nu sîntem decît drumul cåtre altceva.

Dar s‑ar putea naste din noi o altå umanitate? N‑am gresit noi prea mult, prea adînc? Cine stie, poate cå tot mai e ceva bun în noi. Ar trebui, numai, cåutat cu îngrijire, iar ochiul care privegheazå ar trebui så stie cum så recunoascå.

E odihnitor så constati cå, în dese rînduri, oamenii s‑au gîndit la altå umanitate, la alte forme universale de viatå. Sînt oameni care au propus chiar crearea unei umanitåti artificiale, a unei umanitåti absurde, poate, numai din gîndul acesta legitim al înnoirii. Montaigne propunea, într‑o zi, så se creeze sate în care oamenii så vorbeascå latineste. Nu avea dreptate s‑o cearå? Respectåm prea mult omul, facem prea putine experiente cu el si de aceea nu ajungem la nici un rezultat nou de atîtea secole. Gînditi‑vå cå, între timp, s‑au realizat cîteva rase noi de animale. Onoarea de a fi om este ea atît de inatacabilå?

Am închipuit, de pildå, o plajå cu nisip fin, cu soare si copii jucîndu‑se întru geometrie. Jocurile lor ar fi jocuri regulate, jocuri de måsurå si ordine, simetrie si lege. Poate ar aseza pietricelele în numår determinat, cu o formå determinatå, care så råspundå unor adînci întelesuri aritmetice, si ar cåuta astfel, ca Eurytos pitagoreicul, numårul constitutiv al calului si al celorlalte vietuitoare. Privind peste întinsul mårii inutile, ar simti zilnic prezenta problemei totului si a pårtilor, si dezbaterea ei ar fi dezbaterea lor låuntricå. De ce så nu fie cu putintå o astfel de viatå, în care sensibilitatea si imaginatia si‑ar lua drept aliment schemele spiritului si, pe de altå parte, spiritul s‑ar servi necontenit de interesele si fervoarea imaginatiei?

Ce tip nou de umanitate ar iesi din aceastå viatå excesivå! Ceea ce pentru noi aståzi este adevår greu dobîndit, problemå tulburåtoare si deseori neînteleaså, pentru oamenii tipului nou ar fi adevår imediat manevrabil, tot atît de imediat ca un reflex. Penibila noastrå adîncire în desfåsurårile adevårului ar fi pentru ei joc usor si spontaneitate. Problemele s‑ar naste de la sine, ar exista pe toate cåile si în toate spiritele. Ele ar constitui viata de toate zilele a oamenilor. Nu meritå odatå oamenii o astfel de viatå zilnicå? Si tîrziu, murind, oamenii aceia îmbåtrîniti în scheme si aventuri pure ar contempla încå marea întinså si inutilå, prin care vor fi deprins, în sfîrsit, lumina care zace în problema totului si a pårtilor.

Så nu spuneti cå a promova formele, a încorpora ideile, a gîndi si a vietui geometric nu înseamnå tråire. E cu putintå si o astfel de tråire. E pasiune si febrå si aci. Emotia îndeletnicirilor stricte suspendå provizoriu exercitiul vital, pentru a‑l relua apoi pe alt plan de existentå, mai curat, mai uman. Iar dacå exercitiul formelor pare a sfîrsi la calm si netulburare, så stiti cå acestea sînt numai mascå, asa cum era mascå fata linistitå a zeului mårii din antichitate, asa cum e aparentå suprafata netedå a mårii agitate în adîncuri.

E absurd så se creadå cå vietuirea în forme nu este încå vietuire. Cå, lipsitå de caracterul irational, de ceea ce e tulburåtor si insesizabil în ea, viata nu este. Formele pot f i foarte bine întelese dre pt continuturi de viatå, dupå cum, pe alt plan, formele au putut fi întelese drept continuturi de cunoastere. Aståzi ne este îngåduit så gîndim felul nostru de a gîndi, så cunoastem felul nostru de a cunoaste, så reflectåm, întorcîndu‑ne privirile î nåuntru, as up ra intelectului însusi, asupra propriului nostru intelect. De ce gîndirea så se poatå råsfrînge asupra ei, si viata så nu se råsfrîngå si ea înåuntru?

Am tråit prea mult în afarå, înrîuriti de lucruri stråine nouå. Lucrurile din afarå ne cheamå în toate pårtile si ne amågesc. Sînt prea multe, si fiinta noastrå este una. Ar trebui så le mai împutinåm, sau måcar så nu ascultåm de chemarea lor, pentru a nu vedea cît sînt de multe. Entia non sunt multiplicanda.ütatul complet, din W. Occam, este: Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem, adicå: „Cele ce sînt nu trebuie sporite dincolo de necesitate.“ (N. ed.)>

Singurul lucru de încercat, în aceastå monadologicå lume, este så punem ferestre peste tot. Så punem ferestre nu pentru a privi în lucruri, cåci asa ne‑am depårta si mai mult de noi însine; ci pentru a face lucrurile så ne vadå.

Sîntem noi, peste tot, si nicåieri nu trebuie så gåsim altceva decît propria noastrå substantå. Så nu ne mai „pierdem în lume“. Så ne strîngem bine împrejurul întelesurilor noastre, så le încorporåm si så facem din ele hrana zilnicå a vietii noastre låuntrice.

Si asa precum, privitor la totul organic, durerea pårtii este obsesia totului — asa så fie si la noi exercitiul ideii: o obsesie a întregului, o posesiune organicå, totalizatoare. Cåci de ce mîna mea stîngå så stie de durerea piciorului meu drept — si coapsele mele så nu stie nimic despre voluptatea ideii de compunere a formelor?

IX

Despre påcat

M‑am gîndit multå vreme cum am putea face ca ideile noastre så devinå stårile noastre de corp. Dar numai misticii cunosc tainele corpului si imnurile prin care så‑l însufleteascå. Ei singuri stiu så‑si treacå vointa în sînge. Cum as vroi så le fur arta lor de a påtimi!

Mi‑ar fi plåcut så îmbolnåvesc realitatea cu idei — si atunci cel dintîi suferind as fi fost eu însumi. De ce nu este întotdeauna adevårul o emotie sau o patimå?

Poate pentru cå sînt prea multe retineri în corpul nostru. Adevårul nu poate încå tulbura viata, pentru cå viata e sålbaticå; nu ascultå de nimeni. Ne‑ar trebui o pregåtire biologicå anumitå, ar trebui poate schimbat totul, de jos în sus, ca så putem face corpul så råspundå la toate chemårile gîndului.

Între timp, viata tulburå adevårul. Tot ceea ce se referå la întîmplårile propriu‑zise de viatå e nesigur si nestiintific. Un gînditor spunea odatå: dacå morala n‑ar privi pasiunile omenesti si viata noastrå sufleteascå în genere, atunci ea ar putea fi tot atît de riguroaså si sigurå ca oricare stiintå deductivå. Si adåuga: „iar dacå geometria s‑ar opune atît de mult patimilor noastre pe cît o face morala, atunci am contesta‑o si viola‑o si pe ea tot atît de mult“.

Cå adevårul e incert din cauza vietii si viata, la rîndul ei, nu poate deveni certå prin adevår — iatå un lucru pe care niciodatå nu‑l regretåm îndeajuns.

E comun tuturor oamenilor cu adîncå viatå interioarå idealul de a face spiritul så påtrundå în carne. E una din constantele vointei de a fi om aceasta de a voi så dai semnificatii materiei brute din tine. Si într‑adevår, dacå spiritul nu reuseste så påtrundå în carne, dacå vointa mea liberå nu se poate insera în biologie, dacå absurditåtile si excesele omului nu pot deveni ereditate — atunci lucrurile nu servesc la nimic.

Cåci la ce servesc lucrurile? La ce servesc arborii din fata noastrå si întinsurile si apele, atîta vreme cît nu le organizåm? Ele sînt tot atîtea obstacole pentru noi, sînt zidurile grele si înalte ale lumii. Dar cît de usoare devin toate cînd inima ti se deschide si crezi , de pildå, în Dumnezeu si‑l vezi peste tot în lume… Nu, lumea nu e grea. Numai, noi nu stim întotdeauna ce så facem cu dînsa.

Cum am putut ajunge så fim stråini de propriul nostru corp? Så gîndim una si så ne fie foame de altceva? Ci corpul trebuie pus si el în slujba gîndului; trebuie så fie copilul lui, fåpturå dupå chipul si asemånarea lui.

Dar pentru aceasta e poate nevoie de o nouå definitie a ideii de experientå. Nu‑mi dau seama prin ce neîntelegere poate fi calificat drept experientå de viatå un cerc de întîmplåri adunate din toate colturile lumii, råsårite în drumul nostru cåtre lucruri si cåzute deodatå aci, în zonele noastre felurite de viatå. Oamenii cred cå experienta e numår de fapte si cå se måsoarå cu anii. Dar anii sînt prosti si întîmplati; iar numai neîntîmplarea poate da un r åspuns întrebårilor noastre. De ace ea trebuie så organizåm experienta vietii. Trebuie så creåm artificial, am mai spus‑o, ca într‑un laborator. Så facem din viatå un laborator unde så experimentåm deliberat ipotezele noastre.

Iatå de ce, de‑a lungul acestor rînduri, am gîndit tot timpul o ipotezå a cårei experimentare o încercam. Era ipoteza cå ideile nu au o singurå dimensiune, ci mai multe. Cå ele nu tråiesc numai în planul logic, dar råspund întregului nostru sufletesc: sînt si necesitate de adevår, dar si emotie; sînt schemå si bucurie. Ideea nu este linearå, sau atunci, este prin gresealå. Am încercat aci så desfacem bratele unui unghi prea multå vreme lipite unul de altul; am transformat o falså linie într‑o cuprindere, pe un nou plan, a vietii.

Si totusi simt acum, la capåt, cå viata nu se laså cuprinså. Trebuie så încerci o datå, trebuie så în cerci de douå ori. Peste tot în tine sînt rezisten te, peste tot empiria te întîrzie. Nu e nimic de fåcut, decît så iei truda de la capåt. De cîte ori?

Nu, nu putem muri asa. Trebuie så trecem cui va adevårul nostru, ceea ce a fost bun si drept în noi. A ltfel nici noi n‑am servit la nimic. Trebuie så prelungim modul nostru de a fi, vointa noastrå de a fi.

Ce curioaså e aceastå necesitate de a te prelungi în toate, în carne ca si în spirit; de a prelungi pînå si logicul!

Dar prelungim logicul prin carne, deci ne contrazicem. Iesim din cercul actelor pure ale geometrizårii si ideatiei, påtrundem în cercul actelor vitale, pentru a putea reface altå datå viata purå pe care o vroisem. Iesim — pentru a cådea astfel în påcat. E un påcat lucid, voluntar, calculat, dar este o iesire din legile jocului nostru, deci e încå påcat. Cåci påcatul e activitate, e non‑geometrie.

…Dar acum s‑a sfîrsit. Trebuie så te pleci. Trebuie så refaci viata cu desåvîrsire, de la biologie în sus. Trebuie så pui calculul tåu cît mai adînc în detrimentul firii, asa ca nimic din omul care se va naste så nu mai fie retinere.

Tu ai avut prea multe retineri — e adevårat. De aceea viata ta n‑a fost cu putintå. Dar celålalt va fi liber, cåci va gåsi peste tot — în porniri, în instincte, în fire — armonii. Asa te‑as fi vroit pe tine. Dar elaborårile tale erau prea tîrzii. Veneau dupå ce biologia îsi sfîrsise conspiratia.

Nu e nimic, acum începi din nou. Si iatå istoria care se reface, neobosita istorie a sensului unic…

-Sfârsit-

INAPOI LA

PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE

Notå

Prezenta editie reproduce editia princeps din 1934 în limitele modificårilor de rutinå (actualizarea ortografiei, unificåri de lexic, eliminarea unor evidente greseli de tipar etc.). S‑au adåugat totodatå titlurile de capitole, care în editia princeps apåreau numai în Cuprins.

Editura

---

[1] E vorba de Oscar Wilde . (N. ed.)

[2] „Doar o poruncå pentru tine: fii pur“ — germ. (N. ed.)