Constantin Noica

MATHESIS SAU BUCURIILE SIMPLE

Humanitas, 1992

CONSTANTIN NOICA se naste la 12/25 Iulie 1909 la Vitănesti (Teleorman). Este elev la liceele bucurestene „Dimitrie Cantemir“ si „Spiru Haret“ — în a cărui revistă, „Vlăstarul“, debutează în 1927. Între 1928 si 1931 urmează cursurile Facultătii de Litere si Filozofie din Bucuresti; ulterior, va face un an de specializare în Franta (1938–39). În perioada1932–34 lucrează ca bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei; devine (în 1932) membru al asociatiei „Criterion“; din 1933 îsi începe îndelungata colaborare la revista „Vremea“. În 1934 este premiat pentru prima sa carte, Mathesis sau bucuriile simple. Îsi dă doctoratul în filozofie la Universitatea din Bucuresti în 1940, cu teza Schită pentru istoria lui cum e cu putintă ceva nou. În anii 1940–41 e referent pentru filozofie la Institutului român‑german de la Berlin; reîntors în tară, editează împreună cu C. Floru si Mircea Vulcănescu patru din cursurile lui Nae Ionescu si anuarul „Izvoare de filozofie“ (1942–43). Între 1949 si 1958 are domiciliu fortat la Cîmpulung‑Muscel, iar din decembrie 1958 pînă în august 1964 e detinut politic. Începînd din 1965 este cercetător principal la Centrul de Logică al Academiei, de unde se va pensiona în 1975. Îsi petrece ultimii 12 ani ai vietii la Păltinis (Sibiu), devenind un veritabil mentor spiritual al tinerei generatii de intelectuali români. Moare la 4 Decembrie 1987 la Sibiu. Este înmormîntat la Schitul din apropierea Păltinisului.

TITLURI importante (enumerate în ordinea aparitiei primei editii):

Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz si Kant (1936), Schită pentru istoria lui cum e cu putintă ceva nou (1940), Două introduceri si o trecere spre idealism (1943), Douăzeci si sapte trepte ale realului (1969), Rostirea filozofică românească (1970), Creatie si frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românesti (1975), Despărtirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiintei (1978), Sase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (1980), Devenirea întru fiintă (1981), Scrisori despre logica lui Hermes (1986).

CONSTANTIN NOICA

MATHESIS

SAU BUCURIILE SIMPLE

Editia a doua

HUMANITAS

BUCURESTI, 1992

Prefată

De ce ne place să spunem lucruri pe jumătate adevărate? Mă gîndesc la toate actele de eroism, la marile agonii si victorii din planurile diferite ale vietii, si am impresia că le văd decurgînd dintr‑o nesigurantă, dintr‑o sovăială, dintr‑o jumătate de adevăr. E ceva care nu ne inspiră nici măcar nouă încredere, la începutul lucrurilor; un rationament pe care‑l simtim gresit sau o hotărîre pe care‑o vedem bine că nu e cea bună.

Si pe urmă, fără să stii cum, ceva obscur si fără formă vine si‑ti îmbracă nesiguranta, prefăcînd din centrul acela de neliniste si pendulare un sîmbure de mistică si adevăr. E de multe ori inexplicabil felul cum devin oamenii apologeti, trăind si patetizînd pentru jumătătile lor de adevăr. Sau, poate, au dreptate?

Nu. Cum ar putea să aibă? Dar ne place tuturor să mimăm stările sufletesti ale omului închipuit de noi că spune adevăruri. Îi furăm gesticulatia si retorica, îmbolnăvindu‑ne de frigurile unei sincerităti îndoielnice. De multe ori ne lăsăm prinsi, uitînd că nu avem dreptate. Dar cîteodată nu uităm…

Autorul acestor rînduri n‑a pierdut din vedere faptul că nu are întotdeauna dreptate. Ar fi vroit să aibă — si i‑a fost ciudă. A căzut în exces, a cău tat excesul, ca o usurare. Dar sînt atît de multe excese împrejurul nostru, formele de viată, toate, par a fi atît de nefiresti din punctul de vedere al adevărului — încît această încercare nefirească de aci poate fi si ea iertată.

De altfel, cineva spunea odată: „Oricine, rătăcit într‑o pădure, urmăreste cu neostenită energie o directie oarecare, descoperă un drum nou.“ E o invitatie la exces. Căci nu e vorba de drumuri noi, poate. Dar e vorba de treceri, de vietuiri, de drumuri, pur si simplu, — într‑o lume în care desigur nimeni nu stie prea mare lucru.

I

Despre culturile de tip geometric

Este astăzi un lucru bine asigurat în stiintă faptul că, din punct de vedere al formei, tot universul, ca si orisice parte a lui, pot fi înglobate într‑o expresie de forma f(x, y, z). Ba un om de stiintă contemporan se gîndea chiar la posibilitatea de a scrie ecuatia unei statui, a statuii lui Venus din Milo, de pildă. Negresit, ar fi o ecuatie lungă si foarte probabil că ar fi respingătoare ca aspect. Atîtea cifre, într‑o frumusete simplă si directă ca statuia aceea! Dar ce importă lucrul acesta? Ar fi o ecuatie, nu este asa? Ar fi o nouă frumusete, cealaltă frumusete a Venusei din Milo. Vom învăta vreodată să o vedem si pe ea?

Si totusi întreaga cultură, pe care o avem în s patel e nostru, nu face decît să ne ducă spre aceas tă întelegere a realitătii, spre această nouă frumusete a ei. Constatînd că orice parte a lumii, ca si lumea toată, sînt stiute, ne apartin în propriu, se pot scrie prin calculul nostru — cultura aceasta europeană, sau greacă, sau cum i se va mai zice, pare a fi dovedit tot ce vroia să dovedească si a fi sfîrsit cu propriile ei întrebări. Cultura noastră a răspuns astfel la întrebările pe care si le‑a pus, d escoperind totdeodată noua frumusete, cea formală, cea lineară, de adevăr matematic, pe care o căuta în lucruri. De acum înainte rămîn numai anumite calcule de făcut…

Bineînteles, trebuie adăugat ceva aci, pentru sinceritatea discutiei: nu se poate pune în formulă nici un lucru decît după ce se va fi oprit miscarea. Apele nu se pot scrie decît cînd au înghetat. Viul nu poate fi atins — cel putin pe căile pe care s‑a angajat de la început cultura noastră, prin problemele cărora le‑a căutat o solutie. Dar în afară de obiectivul acesta, de a surprinde viul, obiectiv pe care cultura nu si l‑a propus, ea este pe cale să le atingă pe toate celelalte pentru care cu adevărat si în mod explicit s‑a străduit ea. În cultura noastră se găsesc, sau sînt indicii că se vor găsi, într‑o fericită zi stiintifică, răspunsuri la toate întrebările bine puse. Dacă cineva vrea răspunsuri la alte întrebări, trebuie să le caute într‑altă parte.

Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că, în ansamblul ei, sau măcar într‑una din orientările ei precumpănitoare, cultura noastră ni se pare de un anumit tip, care se cere mai bine lămurit de cum a fost pînă acum. În bună parte, cartea aceasta vrea să‑l realizeze pe planul vietii interioare. Dar tipul nostru de cultură suferă si o discutie stiintifică, pe care ar trebui odată să o întreprindem.

Fără îndoială că nici un tip de cultură nu stă singur si nu se realizează pe cont propriu. Astfel, tipul de cultură pe care vrem să‑l descriem aci a convietuit cu un alt tip, sau elemente de ale lor au stat întotdeauna împreună si s‑au jenat reciproc. Întrebările unuia s‑au trecut asupra celuilalt si multe cugete, obosite de atîta neîntelegere, au căzut în scepticism, pur si simplu pentru că n‑au stiut la ce porti să bată.

Afirmatia pe care o înaintăm este: în bună parte totusi cultura noastră e de tip matematic si tipul acesta se opune culturii de tip istoric.

Ni se pare, asadar, că surprindem acest dualism: geometrie — istorie, a cărui polemică, transpusă pe planul culturii, e opozitia celor două tipuri de cultură.

Propriu vorbind, nu se întelege aci în mod necesar continutul geometriei, ci e vorba numai de anumite caractere ale ei. E vorba de atmosfera ei. Cultura noastră pare că nu se poate realiza pînă la capăt decît în această atmosferă. Căci geometria nu e numai desfăsurare silogistică pe baza cîtorva principii. Ea e si: idee de ordine, un anumit stil, imanentă si o serie întreagă de probleme, de care va trebui pînă la capăt să dăm socoteală. Iar cultura noastră pare a crede în cîteva din aceste lucru ri.

Nu e vorba deci nici un moment de continutul propriu‑zis al geometriei, de teoremele, problemele si desfăsurările ei în timp logic. De aceea si spunem deseori geometrie, în loc de matematici: pentru că geometria e stiintă elementară, în primul rînd, si aci nu e vorba decît de elemente, de anumite elemente care stau la baza dialecticii spiritului; si pentru că, în al doilea rînd, termenul de geometrie a calificat întotdeauna si alte lucruri decît lucrul matematic (esprit de géometrie, opus lui esprit de finesse; sau, de pildă, afirmatia lui Platon că „Dumnezeu geometrizează“). A fost întotdeauna putină poezie, ceva lirism, altceva decît simplă stiintă sub rubrica: geometrie.

Cultura noastră este asadar de tip geometric — pe deasupra materialului ei, alcătuit din creatii spirituale de diferite ordine —, în justificările si întelesurile ei. Bineînteles că acest continut cultural poate fi matematic, si e preferabil, pînă la un punct, să capete un aspect matematic. N‑a vroit o scoală filozofică, asa cum era cea a pozitivismului francez, să matematizeze toate stiintele? Totusi n u aspectul decide de lucruri. Există ceva mai adînc si mai necesar, care face ca toate valorile culturii noastre să încapă într‑o singură familie. E, poate, un destin si în culturi, iar destinul culturii noastre ar putea fi acesta de a geometriza.

Am vroi să spunem că, într‑un anumit înteles, creatiile noastre în ordinea spiritului duc numai la geometrie, desi geometria nu este întotdeauna simplă geometrie. Căci e vorba de spiritul lucrurilor pe care le întreprindem. Si de aceea e poate cazul să spunem: spiritul rector e geometric.

Si e foarte adevărat că avem dreptul să discutăm în cultură mai mult decît: care e suma unghiurilor unui triunghi… Dar orice vom întreprinde, cu oricîte libertăti am fi înzestrati, vom sta întruna sub semnul pur al geometriei. Destinul nostru e de a desena figuri regulate.

Ceea ce caracterizează de la prima vedere o cultură de tip geometric este idealul ei: stiinta universală, Mathesis universalis.

Si toată cultura noastră, către ce tinde ea decît către o expresie finală simplă, către un sistem care să dea socoteală de tot ce se întîmplă în univers, eventual către o formulă atoatecuprinzătoare?

Idealul culturii noastre e unificatia. Un Platon, un Descartes, un Leibniz, un Husserl o vor în mod explicit. Dar ce disciplină particulară, care efort stiintific sustinut si constient de sine nu se lasă dominat de aceeasi pornire unificatoare? Toată cultura noastră pare că suferă după nostalgia unului. Stăruie ceva din spiritul monoteist si în cultură.

E demn de observat cu acest prilej că monoteismul, sub forma lui definitivă, n‑a fost totusi atins atîta vreme cît omul a privit în afară, spre lume; ci ochii au trebuit să se întoarcă înăuntru, pentru a căpăta de acolo revelatia pe care natura exterioară nu vroia să le‑o dea. Si astfel s‑a putut spune că fapta cea mare a crestinismului a fost de a înlocui Dumnezeul‑natură prin Dumnezeu‑spirit si raportul de transcendentă prin cel de imanentă.

Cultura noastră pare să nu fi făcut într‑alt fel. Si era firesc să fie asa, căci ordinea religioasă e solidară cu ordinea culturală în genere. Posedată de idealul ei de ordine strictă, cultura l‑a căutat multă vreme în lume, pentru a‑l găsi, la urmă, în om însusi. Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sînt marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine si el ritmează realitătile pe care le ia în consideratie.

Dacă o Mathesis universalis poate fi înfăptuită, elementele ei trebuie să zacă în noi însine, în primul rînd, si să fie universal omenesti, în al doilea rînd. Grupate si constituite, aceste serii de elemente stau sub două discipline vaste: logica si matematica. Acestea sînt idealul nostru de ordine; pe ele am vroi să le inserăm în lume, pentru a o face mai clară si mai umană; pentru ele alergăm, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la îndemînă, alergăm în spatii, peste sute de mii de ani lumină.

S‑a întîmplat, în istoria gîndirii omenesti, un proces care nu poate fi prea bine urmărit, întîi pentru că se asociază cu tot felul de alte orientări si idealuri umane, apoi pentru că nu lucrează la suprafată, ci în adîncul istoriei; dar care proces se desprinde ca unicul responsabil, constient de sine, în istoria culturii: gînditorii, anume, au început să‑si dea seama că stiinta e a omului, cultura e a sa, legile universului si geometriile acestuia sînt toate ale sale.

Dacă experienta religioasă a omului a dezgropat din el toate rezervele de spiritualitate, experienta sa stiintifică i‑a scos la iveală toate rezervele de culturalitate.

Cultura e omenească; e adevărul nostru, e ordinea după chipul si asemănarea noastră. Nu înseamnă, de aci, că adevărul e relativ la constiinta omenească si constituie, ca atare, o degradare a vreunui adevăr absolut. Dar adevărul pur si simplu nu are sens în afară de constiinta noastră. Stiinta si cultura nu sînt dincolo de noi. Orice s‑ar face, un anumit antropologism ne domină toate creatiile. A vorbi deci de o relativizare a culturii înseamnă a o considera pe aceasta drept altceva decît este. Cultura nu e decît omul însusi.

De aceea Kant a putut afirma, într‑o zi, un lucru care dă socoteală pentru toată cultura noastră: „Stiintele nu s‑au constituit, scria el, decît în clipa cînd au devenit constiente că ratiunea nu află de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele.“

„Ratiunea nu află de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele“… Asadar spiritul se caută pe sine în lucruri. Spiritul are o activitate proprie, pe care ne‑o revelează lumea. Căci lumea nu este — nu este pentru noi, nu există pentru stiintă si pentru cultură — dacă nu este si în spirit. Lumea nu are nici un înteles, pentru noi, fără constiintă.

Dar, întreba cineva, dacă e adevărat că lumea nu se constituie decît prin constiintă, atunci ce era cînd nu exista nici o constiintă? Ce era în lipsa oamenilor?

Ce era atunci? Nu era stiintă, atîta tot. Dacă e adevărat că exista lum ea? Dar existenta nu are nici un înteles în afară de stiintă. Existenta e o presupozitie a calculelor noastre, o ipoteză dată în problemele pe care le discutăm. A, existenta mai are un înteles: de prezentă. Dar cine să spună că lumea era prezentă atunci cînd nu existau oameni; din moment ce, tocmai, nu existau oameni? Cine să ne vorbească de o prezentă, dacă nimeni nu era prezent?

Atunci, spiritul se caută pe sine în lucruri. Ar putea părea surprinzător faptul că se caută altundeva decît în el; dar nu e nevoie să credem că lucrurile sînt atît de depărtate de spirit. Spiritul se caută în lucruri, asa cum se caută într‑o figură geometrică, pe care el singur si‑o construieste, pentru a‑si explicita propriul său silogism, demonstratia pe care vrea să o dea teoremei sale. Spiritul se caută în lucruri numai pentru atît: pentru a se explicita. Natura e un pretext. „Natura, scria un om de stiintă contemporan, pune spiritul la încercare. El răspunde, constituind matematicile.“

Cum poate da valori omul acestui univers imens? Toate lumile astronomice, distantele în fata cărora sîntem atît de mici — cum putem să credem că ele nu se tin decît prin semnificatiile date de spiritul nostru? La care s‑a putut răspunde că universul legal, universul acesta articulat, desi imens, e încă o constructie a mintii noastre. Atunci nu e decît firesc ca omul să‑i dea valori.

Eu, părintele lucrurilor… Cum de nu s‑a văzut ce mult spirit geometric este în tendinta aceasta constructivistă a culturii noastre!

Pînă acum, cultura noastră se dovedise a fi de tip geometric prin aceea că năzuia spre ordine: Mathesis. Acum ea se dovedeste de tip geometric si prin aceea că e constructivă, nu simplu interpretativă sau descriptivă.

Cultura noastră introduce un primat al „făcutului“ asupra datului. Oamenii de stiintă s‑au întrebat, de pildă, ce cunoastem noi asupra exis tentei lucrurilor? Noi nu luăm în consideratie decît miscarea lor — arăta într‑o zi filozoful Hermann Cohen —, si miscarea nu e a lucrurilor, ci e o categorie a mintii noastre. În loc să considerăm lucrurile, considerăm miscările, pe care, de fapt, tot spiritul nostru le‑a pus în lucruri. Căci miscarea — cea stiintifică — noi nu o simtim, ci o gîndim: o gîndim punînd în ea deplasări infinit de mici, o gîndim gratie metodei infinitezimale. Prin metoda infinitezimală spiritul reface, în planul stiintei, toată miscarea si deci toată natura. Natura din stiintă nu este, asadar. Natura se face, o construieste intelectul, calculul.

Cu toate acestea, în mod curent se afirmă că lumea e dată. Ce înseamnă însă dat, în stiintă? Dat, răspundea acelasi Hermann Cohen, reprezintă ceea ce îmi pun eu pentru a construi o temă. Datul e o metodă de lucru. Îmi dau anumite lucruri, anumite ipoteze, si prin ele pot să fac lumea. Căci lumea, lumea din stiintă, este o lume făcută. Dacă ipotezele mele n‑au reusit bine, dărîm lumea si ridic alta în loc. Nu operează în felul acesta toată stiinta contemporană? Si nu este, atunci, „făcutul“ unul din caracterele dominante ale culturii noastre?

În sfîrsit, alături de ideea de ordine si de efortul constructiv, cultura noastră închide în ea un ultim înteles geometric: imanenta.

Este un fapt caracteristic lucrului geometric acela că el nu transcende. Dacă‑ti dai un triunghi si consideri asupra lui o problemă, nu te gîndesti nici o clipă la o existentă exterioară oarecare si la vreo depăsire posibilă a cadrelor pe care ti le‑ai impus. Faptul geometric nu face intelectul să iasă din sine. Nu‑l sileste să accepte ceva străin de sine. Într‑un anumit sens, toată geometria e în noi si niciodată nu iese din noi, oricîte desene pe hîrtie am face.

La fel, faptul cultural în genere tinde să rămînă închis vesnic într‑un cerc: în constiintă.

Există o anumită orientare către subiect, care poate fi urmărită în tot planul culturii, peste toată întinderea lui. Tendinta aceasta este însă clară în filozofie. Astfel, s‑a constatat de o bună bucată de vreme că, în locul lucrurilor din afară, filozofia a început să cerceteze intelectul si, în locul naturii, stiinta asupra naturii. Si s‑a spus, pe drept cuvînt, că obiectul filozofiei este mai putin lumea decît stiintele. Filozofia pare, mai mult decît orice, o orientare către subiect, către ceea ce se petrece acolo, înăuntru. Dar tot înăuntru se realizează si celelalte fenomene de cultură. De la Kant încoace, mai ales, subiectivitatea a devenit chiar teatrul de operatii al tuturor activitătilor spirituale. Nu numai stiinta e în constiintă, dar moralitatea si arta sînt si ele în constiintă; iar cultura întreagă nu se tine decît datorită unitătii pe care o dă „constiinta de cultură“.

Constiinta nu se poate depăsi, aproape. Cum ar face‑o, si încotro? Nici un fel de ontologie nu mai pare că răspunde acestei vaste subiectivităti, după cum nici un fel de ontologie nu răspunde întrebărilor geometriei. Pozitivismul veacului al nouăsprezecelea credea că desfiintase metafizica făcîndu‑se că nu vrea să o ia în consideratie. Dar astăzi are loc cealaltă moarte a metafizicii, adevărata moarte a metafizicii: moartea prin spirit geometric.

Ca si geometria, cultura începe să se lipsească de ceea ce s‑a numit realitate. De ce nevoia de a afirma realitatea? Lucrurile rămîn în mine, împreună cu toate desfăsurările lor posibile. Lumea e doar pretextul meu de a le pune în evidentă. Dar nici o depăsire nu e realizată pe această cale. Spiritul nu ajunge la nimic, nu loveste în nimic. Sistemele de cunoastere sînt, ca monadele, simple puncte de vedere. Î nchise, fără ferestre. Cu un sistem de cunoastere nu ajungi nicăieri — decît unde esti. Spiritul nu se miscă din loc. Iată de ce, propriu vorbind, e o imposibilitate pentru constiinta noastră ca ceva efectiv nou să existe în lume.

Ce înseamnă, de pildă, acest lucru nou, altul decît mine: realitatea? S‑ar putea să însemne ceva, dar metodele mele de lucru nu mă duc către ea. Lumea ca prezentă, ca fapt viu, dat, este o presupozitie a culturilor istorice, culturile acelea în care curgerea, destinul si actualitatea primează. Lumea culturilor de tip geometric, însă, este un ideal de ordine, făcut de constiinta omenească si păstrat în constiinta omenească.

Asadar, acestea sînt notele constitutive ale unei culturi de tip geometric: ordine, constructivism, imanentă.

Este exagerată afirmatia că toată cultura noastră se dovedeste a fi de acest tip? Poate că da. Există, într‑adevăr, atîtea sisteme de filozofie care nu sînt idealiste si atîtea nostalgii, în tot cuprinsul culturii noastre, după un „dincolo“…

Dar am voit să deosebim categoric acest tip de cultură de celălalt, cu care obisnuit convietuieste. În amestecul lor, problemele s‑au confundat si toate apele sînt acum tulburi. Tipurile noastre de cultură trebuiesc desfăcute din îmbrătisarea lor si puse să stea asa cum le e locul: fată în fată.

Deviza culturii de tip geometric ar putea fi deviza aceea a cîtorva spirite fanatice din evul mediu: multa habentes, nihil possidentes. Geometria stie multe lucruri, dar n‑are nici o posesiune efectivă. Culturile de tip geometric au legi, au cîte o Mathesis sau tind către una, au constructii grandioase si fac necontenit altele noi; dar nu au, în schimb, nici o realitate, nici un fel de concret, altul decît concretul palid construit de spirit, pus de spirit, pentru înalta glorie a spiritului.

Geometriilor pe care si le dă constiinta nu li se opune decît istoria care se dă singură. Cultura de tip geometric face parte din ordinea spiritului, cea de tip istoric face parte din ordinea naturii.

Dar ce sens are atunci o cultură de tip istoric? Spuneam că e o cultură în care primează destinul. Ea e deci o cultură oarbă. Plină de prezente, e adevărat. Dar a trăi nemijlocit printre prezente, a te confunda cu ele, a fiinta o dată cu ele — înseamnă a renunta la omenie, sau a o depăsi.

A trăi ca om al unei culturi de tip istoric înseamnă, poate, a trăi ca arborii, ca păsările sau — cine stie? — ca îngerii. E altă viată, în planul culturii vorbind, decît viata omului. E mai putin, sau mult prea mult. Cultura de tip istoric e biologică sau, atunci, e angelică. Religia ne‑a făgăduit perspectiva cea de a doua. Istorismul vrea să ne reîntoarcă la perspectivele biologiei?

Dar — ni se răspunde la această observatie — nu e simplă biologie. E o biologie transfigurată cea care ni se propune.

Biologie transfigurată? Ni se pare că tot respect fată de biologie se ascunde în dosul acestei transfigurări. Iar cultura s‑a născut din nesocotirea biologiei, dintr‑un exces fată de ea. Cel putin jumătate din cultura noastră, tot ce e geometrie si geometric în ea, stă dincolo de biologie.

Cultura pare a se fi născut între două bătăi de puls ale vietii; într‑o pauză. De unde nu rezultă că, în mod necesar, cultura nu mai este viată. Cultura e încă viată — si anume ceea ce are mai generos viata în ea, anume excesul. E nepotrivit să se spună: cultură si viată. Cultura creste din excesul vietii asupra ei însesi, deci prelungeste viata.

Există anumite exemple, în istoria culturii, care ar trebui afisate peste tot, ca să se stie adevărata origine a lucrurilor. Astfel, pilda lui Pascal ar trebui să ne fie vesnic prezentă. Pe Pascal îl dureau dintii, si biograful spune că suferinta lui era îngrozitoare. Ce putea să facă? Putea să strige, ca noi toti, putea să dea curs suferintei sale fizice. Dar el a preferat să facă altceva: geometrie. În orele acelea cînd durerea îl exaspera, el desena figuri regulate si, în dezordinea suferintei lui, gîndea lucruri regulate.

Cîtă umană demnitate nu era în gestul lui… E necesar cîteodată să uiti viata. Sînt anumite împrejurări cînd trebuie să te depăsesti pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Să pui distante înlăuntrul tău. Nu face aceasta, cultura?

Cîti oameni, de pildă, nu s‑au „pierdut“ în stiintă? Si‑au lăsat deoparte tot ce au purtat pînă atunci cu ei, toată zestrea lor de bucurii sau povara lor de dezastre. Coeficientul nostru personal, sau sistemul obscur de lucruri mici care ne dau nebunia noastră locală, tonul acesta moral specific, coloritul nostru — ce frumos s‑au sters toate dintr‑o dată sub pata mare si omogenă a stiintei.

Am reusit astfel trecerea de la local la universal, saltul sufletesc de la locul unic la locul comun. „Marile locuri comune ale spiritului.“ Toată cultura, cu teoremele ei de geometrie, cu legile ei naturale, cu febra ei estetică si înnobilarea religioasă, ce sînt lucrurile acestea decît locuri comune pentru toate structurile individuale, întîlnirile cu sine ale spiritului divizat în lume?

Ne întîlnim toti într‑o piată mare, parcă. Fiecare a avut ceva de uitat si, cu cît a reusit să uite mai bine ce a lăsat în urma lui, cu atît a reusit să se apropie mai bine de ceilalti. În acest sens, ar trebui să ni se pară întotdeauna ceva nebunesc în tendinta de a ne istoriciza, de a ne divide. Să ne dividem, întru ce? E nebunesc să nu vrem a vedea că lucrurile si noi însine sîntem mai mult sau mai putin aceiasi. Să ne dividem, poate, numai în micile noastre singularităti de fiecare zi. Dar nu a simtit nimeni cîtă trivialitate este aci? Cum, noi sîntem noi însine pentru că avem anumite rezonante particulare, emotivitatea asta, boala asta car e ne face o ameni răi si mic i la s uflet; numai pe ntru atît? Si cînd este Pascal el însusi: cînd îl dor dintii sau cînd face geometrie?

Noi sîntem, poate, spirit. Sîntem capacitate universal emotivă; noi, divizati în lume, asa cum stăm, sîntem totusi ritmuri. Să lăsăm ritmurile să ne solidarizeze. Dacă avem ceva de asteptat de la cultură, e să ne scape de rusinea de a sta în afară de ritmuri.

Dar de ce să se creadă că a trăi ritmic înseamnă a nu trăi din plin? De ce viata să nu poată fi trăită efectiv si cu întregurile ei, printre marile locuri comune ale spiritului? Ce idee surprinzătoare aceasta — că, dacă nu mai e trivială, viata nu mai este. Viata este, întreagă, pe toate planurile pe care o punem în joc. Ea nu poate fi partială, dar se poate lepăda de anumite continuturi de hic et nunc.

Si totusi există un fel de convingeri oficiale după care, dacă nu e trăită cu toate continuturile ei imediate, viata trebuie să fie neapărat partială. Asa ni se spune, de pildă, că oamenii întreprind anumite actiuni culturale nu din tot plinul lor sufletesc, ci cu anumite dispozitii, numai. Se spune: oamenii fac stiintă pentru adevăr, atîta tot. Restul vietii lor, atunci cînd fac stiintă, e mort.

Dar nu e deloc asa! Oamenii nu cred atît de mult în abstractiuni cum se spune cîteodată. Ei fac stiintă ca să uite o dragoste, pentru că îi dor dintii, pentru că îi încîntă cîte o metodă de lucru. Dacă adevărul e o metodă de lucru, atunci a face stiintă pentru adevăr are un sens, căci facem stiintă din toată inima: putem iubi o metodă si putem crede în ea. Dacă adevărul e ordine, punere sistematică de probleme si reusită — atunci încă are un sens să ne gîndim la adevăr. Dar asa, simplă abstractiune? E necesar să promovăm abstractiunile, bineînteles. Dar cine crede că abstractiunea e seacă de simtiri, că stiinta e anemie si că, în laboratoarele ei, cultura se face „la rece“, acela n‑a învătat nimic din rosturile culturii.

Pentru că, din imprudentă, oamenii stiintei si ai culturii si‑au făcut un titlu de noblete din această aparentă de calm si uscăciune — de aceea au reusit să dezguste atîtia oameni, cu privire la cultură, si să‑i facă să creadă că a promova cultura înseamnă a pierde din viată. Sau, cu alte cuvinte: pentru că oamenii care au practicat cultura de tip geometric au abuzat de formalismul lor, de aceea cultura de tip istoric s‑a făcut întotdeauna necesară.

Dar a promova formele nu înseamnă a ucide viata. Nu trebuie crezuti oamenii de stiintă cînd spun că sînt calmi si netulburati. Nu trebuie crezut Pascal cînd spune că exercitiul lucrurilor pure îi calmează durerile. E altă neliniste linistea sa aparentă, atîta tot. E o deplasare, e translatia de la biologie si dramele ei la formalism si dramele formale. Strigătul devine cîntec si dezechilibrul dans.

Cine a spus că pierde prin aceasta viata? Afirmatia nu are nici un sens. Cum să pierzi viata? Ea poate fi uitată, asta‑i altceva. O uit si mă pierd în forme, în formele care nu mă devitalizează totusi, ci mă vitalizează pe alt plan. Nu sînt multumit cu c ontinutul vietii. Nu‑mi convine, pur si simplu , ceea ce se întîmplă si de aceea caut alt continut, chiar dacă el va fi un continut de forme. Căci ce pot să găsesc altceva în mine decît forme? Cine, renuntînd la lume, a putut să pună o altă lume în loc, o lume efectivă, de prezente, si nu una de fantome?

În definitiv, toată polemica dintre cultura de tip geometric si cea de tip istoric la acelasi lucru se reduce. Săturat de prezente, de actualitate, de continutul imediat al vietii lui, omul si‑a încercat norocul în inactual si a început elaborarea formelor. În locul trăirilor a pus creările. Dar nu înseamnă că s‑a sinucis prin aceasta. E adevărat că geometrul, în general, e ceva mai palid la fată decît omul din pădure. Dar de viata aceasta era vorba? De viata elementară a tesuturilor?

Nu s‑a gîndit nimeni să refuze viata dintr‑o „pudoare metafizică“. Ceea ce însă a părut întotdeauna evident a fost faptul că atasarea exclusivă de viată n‑a dus la nici un înteles nou. Continutul imediat al vietii nu interesează, pur si simplu pentru că nu e problematic. Arborele din fata mea, durerea din mine, spuza cerului înstelat, toate acestea sînt indiscutabile. Ceea ce as vrea e să pot discuta ceva, să mă pot îmbogăti cu un înteles nou. Moartea e o prezentă? Bine. Atunci să tăcem si s‑o asteptăm. Dar, dacă e si o problemă, atunci nu o putem pune decît în termeni de problemă: în termenii stiintelor naturale, de pildă, sau s‑o cercetăm în filozofia culturii si în folclor. Restul e indiscutabil.

Iată de ce, în locul acestor lucruri indiscutabile, cîtiva au încercat să pună în joc lucruri oscilatorii, fantome între care să poti alege si indiferente pentru care să poti opta. Iar singură cultura de tip geometric a putut crea un material de discutie indiferent. De aceea dialectica ei nu se sfîrseste niciodată. Ea nu merge cu necesitate către nimic, căci în locul necesitătilor interioare ale duratei istorice, a pus libertătile fără durată ale eternitătii geometrice.

De aceea, în locul continutului imediat al vietii, pe care cultura de tip geometric îl respinge de la început ca neproblematic, ea si‑a creat singură materialul ei de discutie, problematic, incert, dar dezinteresat. Si l‑a creat, cum? Ex nihilo? Nu. Ci dintr‑un adînc de viată nestiută; din vointa neîntreruptă a omului de a se depăsi.

De aceea ar trebui odată protestat împotriva unei categorii de oameni care, închinîndu‑se biologie i imediate, se cred singurii detinători de via tă.

Hotărît, nu. Nu acestia sînt singurii detinători de viată. Viata pe care o detin ei, de altfel, e joasă si trivială. Acestei vieti, într‑adevăr, vroim să‑i punem un capăt. Dar rămîne viata cealaltă, viata omului. Si aceasta se petrece dincoace, printre scheme.

Iată un singur exemplu: omul moral al lui Kant.

Omul acesta nu trăieste? Omul acesta n‑are dramă, nu suferă, nu rîde, nu moare? Si, cu toate astea, el pare multora atît de absurd.

Cum — ni se spune —, un om care nu trăieste prin instincte, care nu dă curs liber pornirilor sale… Un om care trăieste prin imperative. Ce absurd! Ce absurd să încorporezi maxime si reguli, în loc să încorporezi nervi si patimi. Ce absurd să te formalizezi. Să renunti la toate mobilurile imediate ale vietii si să crezi în „binele suveran“. Să fii lege, să fii schemă….

Da, să fii schemă. De ce nu? Cultura noastră, omenia noastră asa ne vrea: schematizati, formalizati, geometrizati.

E o insanitate, se va spune. Dar toată cultura noastră e insanitate, atunci. Se gîndeste cineva la barbarie sau reîntoarcere la natură? Bine. Dar atunci fiti, nu spuneti; muriti, nu declamati. De ce ne furati felul nostru de a pune problemele, metodele noastre de expunere, ars probandi a noastră — pentru a dovedi lucruri care nu mai trebuiau dovedite?

Dar, orice s‑ar spune despre omul moral al lui Kant, chiar dacă nici un om în istorie n‑a fost asa programatic cum îl voia el — acesta e totusi omul reprezentativ al culturii noastre, si viata lui e adevăratul nostru destin.

Cu un adaos, însă. Omul trebuie formalizat nu numai pe plan mo ral. Ci revolutia lui Kant trebu ie generalizată. Kant, reprezentantul legitim al culturii de tip geometric, Immanuel Kant, idealistul si formalistul, trebuie dus mai departe, mai departe pe planul vietii, pînă la exces.

Iată care ar putea fi, pînă la un punct, justificarea paginilor de viată interioară care urmează. Ele caută noul exces, noua absurditate, omeneasca noastră absurditate cu putintă. Ele descriu o viată interioară adevărată, o viată care rimează cu premisele culturii noastre. Dar ele sînt doar sugestia trăirilor geometrice, retorica exterioară a noilor geometrii. Căci, altfel, cum s‑ar putea descrie dintr‑o dată universul întreg de acte pure pe care îl visează cultura noastră, cum s‑ar putea descrie, în cîteva pagini numai, miracolul omului care se întîlneste cu soarta sa?

Paginile acestea sugerează, numai. O singură pretentiune au: să facă uneori pe ceilalti să surîdă. Dacă nu vor face pe nimeni să surîdă, atunci au fost scrise degeaba. Căci avem convingerea aceasta că ad evăratul sens al culturii noas tre — despre care ar vroi să fie vorba aci — si ade vărata soartă a omului trebuie să fie ridicole. Omul moral al lui Kant e ridicol. Omul general formalizat trebuie să fie si el ridicol. E cea mai înaltă întelegere a vietii istorice, poate, să simti tot ridicolul ei, tot ridicolul culturii, să te simti tu însuti ridicol, tu, care încerci să te faci, care trebuie să încerci singur facerea ta — cînd tot restul este.

Alături de noi, în lume, sînt lucruri multe, însufletite si neînsufletite. Ele nu văd si nu înteleg. Dar dacă într‑o zi ar întelege, cu sigurantă ar rîde putin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care întelege cu adevărat lucrurile si rîde cu adevărat.

II

Despre bucuriile simple

Să fii o dată sau să fii de mai multe ori? Ceea ce este astăzi să nu mai fie niciodată, sau să fie încă o dată, încă de două ori? Ziua de azi si cu ziua de mîine să fie ceva si altceva, sau să fie unu si unu, unu plus unu?

Vreau să întreb: să fii în istorie sau să fii în adevăr?

Ceea ce e tragic, în întrebările acestea, e că pun probleme vii, probleme de comportare zilnică. Un om plin de constiinta istoricitătii e un om care se risipeste, care trăieste de azi pe mîine, asa cum au trăit toti oamenii de azi pe mîine. Ce‑i pasă că viata sa nu dovedeste nimic? Nici o viată n‑a dovedit nimic. Să trăim frenetic viata noastră, căci n‑avem de dat socoteală nimănui.

Si mă gîndesc la ceilalti oameni, la cei cîtiva care s‑au trudit să facă din viata lor o dovadă si un adevăr; care si‑au trăit‑o linistit, fără exasperări, o dată azi, încă o dată mîine, de atîtea ori în acelasi loc, de cîte ori le‑a fost cu senină putintă…

Adevăr? Nimeni nu se gîndeste propriu‑zis la adevăr. Un anumit adevăr există si în istorie. Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevărul si nu are, mai ales, istoria: de ideea de ordine. E vorba să adunăm viata aceasta din toate părtile — disiecta membra — si s‑o supunem unor ritmuri ma ri, unor jocuri stricte. E vorba să facem ceva cu viata, si să n‑o lăsăm pe ea să se facă singură.

Stiu că viata e bogată. E chiar mai mult decît îmi trebuie. As putea trăi atît de bine cu mai putin… Gîndurile acestea pornesc dintr‑o necesitate de „mai putin“. Mi‑a venit în minte să întreb si pe ceilalti: lor cîtă viată le trebuie? Dar întrebările nu folosesc la nimic.

E surprinzător si totusi explicabil faptul că oamenii nu stiu cum să se poarte în fata bogătiei. Ati observat că bolnavii, oamenii săraci, oamenii cu viată putină si posibilităti putine de viată în ei stiu ce vor? Ei au un sens al lor, un idealism al lor si stiu în ce Dumnezeu să creadă. Pe cînd oamenii bogati în viată, oamenii sănătosi, oamenii puternici întîrzie în bunurile lor si nu mai dau nimic. Creatia, sensul, ideea sînt ale omului sărac.

Să nu te pierzi în fata bogătiilor vietii. Să nu te lasi făcut. Să nu crezi că istoria este singura realitate si să te lasi născut, trăit, asasinat, în consecintă. Ar trebui să încercăm, odată, o rezistentă împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva vietii joase. Poate că nu e atît vorba de ales între istorie si adevăr, dar trebuie ales, în orice caz, între istorie si ordine, între istorie si geometrie.

Viata e b ogată, bine. Tocmai de aceea voi cău ta s‑o simplific. De ce să apropii ideile de viată, să le multiplic la infinit, să le calitativizez, să fac din ele lucruri colorate local — si să nu fac ceastălaltă revolutie: să apropii viata de idee, s‑o modific pe ea în sensul ideii?

Simplifică viata. Ia din ea bucăti mari, concentrări, toturi — si operează cu ele. Ce ai nevoie de rest? Nimeni nu spune că nu există un rest în afară de idee. Dar, cu sau fără el, întelesul lumii este acelasi. Rezistă. Cînd vine viata peste tine, fii gata pregătit cu schemele. N‑o lăsa niciodată să te acopere. Ai întotdeauna cu ce să iesi la suprafată: ideile.

Ideile… Cum se cumintesc acum lucrurile. Cum se simplifică deodată toate. Pierdusem din vedere simplitate a lucrurilor din cauza imaginati ei. Imaginatia — trista facultate de a renunta la un univers care e simplu.

Ar trebui scris încă o dată un imn pentru idei. Pentru ideile de peste tot, pentru idei, în care viata se poate reface complet, mai bine chiar decît în rosturile imediate. Pentru ideile triste si vesele, anemice si atletice, gratuite si eficiente, spontane sau necesare; pentru idei — si pentru toate geometriile care se pot face cu ele.

Să arunci ideile în viată ca niste poli magnetici, care să grupeze în jurul lor tot ce a fost disident pînă acum. Să distribui ideile ca centre de omotetie, grupînd într‑o aceeasi ordine realitătile de acelasi fel. Să fie fascicule luminoase peste tot. Să fie fîsii de realitate, nu una singură, imensă, monstruoasă, prodigios de incalculabilă. Să calculezi…

E adevărat că, la prima vedere, sărăcesc realitatea procedînd în felul acesta. E adevărat că rămîne un rest, că prima mea actiune e de a pierde ceva, de a căuta „mai putin“. Dar, în locul lumii reale pe care o pierd, îmi apar toate lumile posibile. În locul bucuriei de a vietui viata aceasta, am bucuria de a vietui toate vietile care nu au fost. Pentru a fi părăsit o singură realitate, primesc toate realitătile cu putintă. Cine vrea să trăiască o singură dată, n‑are decît s‑o facă. Există totusi un mijloc de a trăi de mai multe ori.

Si, pe urmă, cît durează lucrurile acestea „vii“? Cîteva clipe sau o zi. Mîine va fi altceva. Fructul pe care l‑ati mîncat azi nu‑l veti mai mînca niciodată. Veti mînca un altul. Din acelasi pom? Nu, dintr‑altul, căci si pomul trăieste. Aci vă stă greseala: ati vroit unicitate, dar ati uitat să cereti si eternitate. La voi lucrurile se consumă, ard, mor. Dar, în schimb, ce idee a murit de la facerea lumii încoace?

Nici una. Ideile, aceste „eternităti care umblă printre oameni“. Cine vorbea asa? Lumea nu poate măsura eternitatea, căci singura ei măsură este viata, care e prea scurtă. La ea nu e de găsit nimic rezistent, nimic fix. Iată, universul ideilor e fix si incoruptibil. În planul lui nimic nu se alterează.

Istoria e numai alteratie. Toate marile acte, marile bucurii, marile întîmplări, toate se alterează local. Totul este aci si nu este dincolo. Dincoac e si dincolo de Pirinei. C um se mai pot întele ge oamenii între ei? Îmi închipui că numai prin aproximatii, niciodată prin acoperirea unui moment dintr‑o viată sufletească cu un moment dintr‑alta, niciodată printr‑o verita bilă coincidentă. Acea disciplină sclavă istoriei, filozofia culturii, a arătat îndeajuns că nimic în epoci sau indivizi nu coincide, ci toate apropierile care se pot face între ei se datoresc unor corespondente vagi de vîrstă. Ducînd mai departe sistemul acesta de a da vîrstă lucrurilor, am putea spune că există si o vîrstă a zilei. Iată, de pildă, am acum vîrsta foamei de azi; dacă o are si vecinul meu, ne întelegem. Dacă nu, el nu va afla nimic din ce se petrece în mine.

Cum ne putem întelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place al tcuiva un lucru, îmi amintesc doar cum mi‑a plăcut mie. Înteleg asadar ceva local, al său, prin altceva local, al meu. Am coincis, atunci, noi doi? Dar cum? Tot ce stiu e că altul a avut o bucurie care făcea aluzie la o bucurie de a mea. Altceva? Si asta poate fi coincidentă, intersectie de vieti sufletesti, comunicatie?

Pentru că oamenii nu mai pot comunica, pentru că îsi închipuie că sînt prea mult în istorie, pentru că acordă prea multe drepturi vietii irationale, individualului, lui „o dată“, nebuniei lor — de aceea propun această senină, această deliberată închinare către o Mathesis universalis a sufletescului. Că stiintele de azi nu si‑au găsit încă „stiinta lor universală“, unitatea lor, solidaritatea lor cu celelalte si cu ele însele — asta nu înseamnă prea mult. Viata, care de atîtea ori a întrecut stiinta, îsi poate găsi o Mathesis a ei. Să renunte, doar, la formele ei joase si să înceapă exercitiul actelor pure. Să încorporeze ideile. Să facă din ele limbajul universal, posibilitatea oamenilor de a se întelege unii cu altii, de a coincide unii cu altii, între ei si, toti împreună, cu eternitatea. În locul bucuriilor regionale să instaurăm bucuriile generale, mai simple si mai vaste. În locul spiritului istoric, în care primează destinul, durata specifică si moartea, să aducem spiritul matematic, în care primează creatia liberă, generalitatea si vesnicia. În locul născutului să punem făcutul.

„Căci tu esti mîntuirea noastră, idee făcută iar nu născută, care te‑ai pogorît dintre ceruri, printre oameni, si te‑ai făcut viată.“

*

Acum astept să cadă peste lucruri noaptea. A fost o zi atît de luminoasă si vedeam tot îngrozitor de bine, asa că n‑am mai înteles nimic.

Prea multe sînt culorile. Incalculabile, formele. Monstruos, respingător, păianjenul cu atîtea picioare — Pămîntul.

Astept noaptea. Ea vine încet, cu „linistea ei stiintifică“, peste lucruri. Sterge culorile, reduce formele, păstrează doar raporturile mari, adevărurile de contur ale realitătii.

Noapte atoatesimplificatoare!… Acum pot să înteleg. Acum văd, pentru că e întuneric. Urmăresc contururi, sfîrsesc conturul formelor abia schitate, operez în spatiul omogen si aproape negru, rotunjesc solidele prea ascutite; stiu, încep să stiu, vag, sters, estompat, atîta cît îmi trebuie. Simturile se liberează de obsesii, nici o culoare nu mai e insistentă, nici un tipăt prea asurzitor. Spiritul e liber si dialectica lui poate începe.

Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acela despre care el spunea că a fost cel mai mare profesor de calcul al omenirii — stelele au început să se noteze una cîte una, ca niste puncte luate la întîmplare în geometria întunericului…

III

Despre istorie

Se pare că originea geometriei e legată de unul din evenimentele pe care istoria le‑a proslăvit cel mai mult: revărsările Nilului. Egiptul, un dar al Nilului… Dar dacă si geometria ar fi un dar al apelor sale, de cîte ori mai mult atunci n‑ar trebui să fie glorificat Nilul. Si cum ar trebui uitat darul celălalt, primul, darul de apă săracă: Egiptul! Căci ce a mai rămas pentru noi din cultura aceea, din stilul ei, din întelesurile ei de viată? Ce mai este în noi Egipt? Dar, în schimb, ce nu mai este în noi geometrie?

Geometria, un dar al Nilului… Căci Nilul — ni se spune — se revărsa peste cîmpurile vechilor egiptieni, acoperea hotarele, făcea una tot locul, iar oamenii nu mai stiau bine, atunci cînd se retrăgeau apele, cît loc le mai apartine lor si cît vecinului. Si atunci au început să măsoare si să deseneze. Asa s‑a născut, poate, adevărul linear, actul pur, ideea.

Dacă geometria s‑a născut într‑alt fel si nu atît de accidental, cu atît mai bine. Dar, adevăr sau simplă legendă, versiunea aceasta asupra originii geometriei e capabilă să ofere o semnificatie neasteptată pentru destinul omului.

Trebuia să vină Nilul, să steargă toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia să alunge toată istoria materiei dimprejur, ca să poată apărea ideea.

E atît de greu să gîndesti viata, să o ridici pînă la planul adevărului? Nu. Trebuie doar să cureti terenul vietii tale. Să lasi apele să se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vietii tale, peste toată istoria ta. Geometria — adică sistemul, adică viata ordonată, lucidă — vine pe urmă, ca refluxul. Geometria e răspunsul meu către ape.

Trebuie, atunci, să învătăm uitarea. Omul care nu stie să uite nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan ni se pare că nu e alta decît aceasta: nu stie să uite. Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot în bratele lui, toate păcatele lui si ale lumii. Asa l‑a învătat istoria, spiritul istoric, maladia istorică. Aceasta a fost morala ei: fiecare să caute omul într‑altă parte, cînd îl avea în el.

De aceea trebuie să sfîrsim, într‑un fel, cu istoria. Nimeni nu se defineste mai bine decît prin atitudinea pe care o ia fată de ea. De aci încep toate: din vointa de a te îngropa în lume sau vointa de a‑i întoarce spatele.

Cînd încep să consider mai atent istoria, mi se pare, nu stiu cum, că o am înăuntru, în mine, si că ea circulă de la stînga la dreapta. Desigur pentru că o citesc, pentru că o găsesc în cărti, si foile citite rămîn toate la stînga. Cînd sfîrsesti o carte, toată cartea, cu întreg continutul ei, a rămas la stînga. E supărător, poate, dar asa este. Am nevoie de un sens unic, pentru că asa cere istoria. Sensul unic trebuie să fie psihologiceste ceva pentru mine: este, atunci, sensul de la stînga la dreapta.

Asadar, cînd ne întoarcem ochii înăuntru si privim secolul al XVIII‑lea, nu facem, cel putin în primul moment, decît să‑l vedem mai la stînga secolului al XIX‑lea . Că acesta din urmă rezultă, iese, se desface din cel dintîi? Dar cum? Asa cum se desface un adevăr din altul? Dar acestea nu au loc în spatiu si nici nu au „sens“. În timp ce istoria se petrece într‑un anumit spatiu închis si are un sens unic. Exact sensul de la stînga la dreapta. Crede cineva mai mult? Ce e mai mult, asta vine pe urmă. Si vine după legile adevărului, acelasi peste tot, în istorie ca si în geometrie.

Platon vine mai la stînga lui Aristotel, niciodată mai la dreapta. Cauzele unui război vin mai la stînga lui, niciodată altfel. Aci stă toată ireversibilitatea istoriei. Faptul unic, acel „o singură dată“ s‑ar putea să nu fie decît atîta tot. Sensul de la stînga la dreapta, aceasta e extraordinara lectie pe care ne‑o dă istoria. Restul? Restul îl găsesti în orice alt cîmp de cercetări.

A, istoria! Cum să n‑o urăsc, cum să n‑o refuz cu toată simtirea regulată care mai e în mine! Istoria aceasta neregulată. Istoria asimetrică; fapta aceasta care atîrnă mai mult la stînga decît la dreapta; care o ia într‑o parte, dezechilibrată. Această non‑geometrie…

De ce atrage atît de mult pe oameni perspectiva istorică? Ce are faptul istoric încît să fie atît de convingător?

Am arătat că unicitatea lui e iluzorie. Că e viu, suplu, fluent? Să încercăm atunci să arătăm că nu e nici viu, nici suplu si nici fluent.

Există în stiintă un anumit principiu, numit principiul solidificării. Dacă avem o functie care depinde de mai multe variabile, putem particulariza unele dintre variabile, dîndu‑le valori anumite, solidificîndu‑le adică, si cercetînd apoi variatia functiei. În urmă se liberează, rînd pe rînd, fiecare din elementele solidificate si se obtine astfel variatia functiei prin raport cu toate variabilele sale.

Confruntati acum faptul istoric, despre care se spune că e viu, suplu, fluent, cu principiul acesta al solidificării. Este viu faptul istoric? Este el abundent si bogat în valori? Dimpotrivă, el reprezintă una singură dintre toate valorile posibile; e moartea egală si omogenă a tuturor vietilor posibile.

Este el măcar suplu? Dimpotrivă, cel mai putin dintre toate. Cum poate fi suplu si cît poate fi de suplu, din moment ce se miscă într‑un spatiu închis, din moment ce destinul lui e de a fi într‑un anumit timp si loc?

Fluent? Într‑un anumit sens, faptul acesta e fluent, e curgător; dar curge ca un metal topit, ca o lavă care se va împietri cîndva, pentru că a fost creată sub zodia solidificării. Curgerea istoriei e curgerea grea, curgerea joasă.

M‑am întrebat întotdeauna de ce să admit, pentru explicarea istoriei, o fatalitate oarbă si nu un Dumnezeu geometru. Căci stăruieste, parcă, în toată istoria, un fel de calcul, o vastă aplicatie a principiului solidificării. Istoria apare ca solidificarea pe care un spirit operator si‑a impus‑o, pentru că nu vedea, dintr‑o dată, variatia unei functii depinzînd de mai multe variabile. Istoria e, atunci, o valoare particulară, luată la întîmplare, un „de exemplu“ al lui Dumnezeu. V‑ati gîndit vreodată că noi toti, cu istoria no astră întreagă în spate, s‑ar putea să nu fim altceva decît un „de exemplu“?

Atunci, de ce atîtea titluri de expresivitate acordate is toriei? Istor ia e un lucru întîmplat, deci un singur sens, un moment fixat. Nu găsim în istorie decît solide. Pentru a fi vie, suplă, fluentă, istoria ar trebui liberată, în întelesul principiului solidificării, de toate valorile care i s‑au dat. Ar trebui, cu alte cuvinte, să procedăm tocmai pe dos de cum se procedează de obicei: să renuntăm la universul nostru solidificat si să întelegem lumile care sînt prin lumile care nu sînt; să gîndim lumile actuale prin lumile posibile. Istoria va fi atunci întîmplare a unui fapt viu si nu faptul viu însusi.

Iată o serie de argumente pentru care procesul istoriei nu ar trebui considerat închis. Ne‑am grăbit cu totii să abdicăm în fata ei. Stiinta s‑a umilit, declarînd că participă la relativismul istoric; filozofia culturii a declarat istoria singura competentă să dea socoteală de sistemele noastre de viată; iar omul contemporan pare a fi cîstigat în istorie o nouă dimensiune a existentei sale, chiar.

S‑a ajuns atît de departe, încît omul nu numai că se simte solidar cu istoria, dar are constiinta clară că el face istorie, că gestul lui are perspectivă, că ceea ce face astăzi durează si modifică realitatea. Numai că există o întrebare, un fel de întrebare de a lui Pilat — cel care nu stia ce este adevărul —, o întrebare în fata căreia istorismul n‑ar trebui să reziste.

Într‑adevăr, fie în întelesul că o constiintă omenească se simte trăind într‑o cultură oarecare, deci într‑o perioadă de istorie oarecare, fie în întelesul că o altă constiintă, mai orgolioasă, una de om politic, să‑i spunem, socoteste că gratie sie se scrie o pagină de istorie — întreb area: care est e anume adevărul istoric? poate fi decisivă.

Care este adevărul istoric? În plină actualitate, se petrec o serie de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria; pe de altă parte însă se petrec si o serie de fapte episodice, fapte care nu vor rezista scurgerii timpului si care nu vor avea nici un fel de filiatie. Dar nu putem vedea ce deosebeste astăzi un fapt care se va prelungi de un fapt care va da într‑o linie moartă; un fapt care va fi istoric, de altul care nu va fi. Căci faptul care are calitatea de a fi istoric nu e nicidecum de un rang deosebit, ierarhiceste distinct de celelalte fapte. Viata este egală peste tot. Dintre două fapte vii, nu e deloc adevărat că cel mai sonor sau cel cu aparentă mai bogată are mai multe sanse de reusită istorică. Toate apele curg la început. Undeva, mai jos, unele din ele se vor opri într‑o cotitură a malului si ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neîncetat, si ele vor fi apele vii. Apele vii si apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi astăzi, cînd încă toate lucrurile curg? Care sînt faptele care se vor prelungi, care sînt faptele intrate pe filonul adevărat al curgerii? Si care este, atunci, adevărul istoric de astăzi, din moment ce toate lucrurile sînt adevărate acum si numai cîteva vor fi adevărate mîine?

Nu stim ce este „adevărat“ acum. Dar credeti că stim mai mult ce a fost adevărat altădată? Sau, si mai bine, credeti că stim cele ce s‑au întîmplat altădată? Căci adevăr si întîmplare nu înseamnă acelasi lucru.

Sînt convins că dacă nu putem face lucid istoria, o putem măcar desface, bucată cu bucată, ca pe un ceas stricat, ale cărui piese să le punem pe urmă într‑o mai bună ordine. (Dar mi se pare că asa se si face, de cele mai multe ori.)

De ce n‑ar conveni oamenii, istorici sau simpli stiutori ai unui fapt, să facă o conspiratie a tăcerii împotrivă‑i? Nu spunem să mintă, dar spunem să tacă. Să ascundă faptul acela, să‑l elimine, ca si cum n‑ar fi fost. Presupuneti că ar fi un război, de pildă, ceva crucial în existenta unor popoare. Peste cincizeci de ani nu s‑ar mai sti nimic. Si atunci, vă întreb, credeti că s‑ar simti aci un gol? Credeti că istoricii din vremurile acelea n‑ar arunca punti sau n‑ar umple, cu ce material ar găsi ei, prăpastia? Ar face întocmai cum procedase Cellini cu statuia lui Perseu, goală pe dinăuntru, în care vîrîse tot felul de materiale, numai ca să tină. Credeti că viziunea istoricilor s‑ar tine mai putin? A, de cîte ori ar putea fi mai frumoasă decît asta, de cîte ori mai justă istoria lor făcută asa!

Istoria aceasta, o repet, este unul singur dintre toate sistemele posibile, una singură dintre toate lumile posibile. Si atunci de ce să refuzăm discutia lumilor posibile si să o discutăm mai ales pe aceasta, care nu e mai bună, care nu se tine mai bine decît altele si care nu e decît mai întîmplată?

Oameni buni, matematica n‑ar fi fost cu putintă dacă ne‑am fi multumit să numărăm miile de pietre, sutele de mii care sînt pe pămînt, si nu ne‑ am fi gîndit să numărăm infinit de multele care nu sînt.

De aceea istoria ni se pare nu numai nestiintifică, d ar si irelevantă pentru om. Căci istoria aceasta nu este istoria o mului, nu este istoria oameni lor, nu este nici „gîndul lui Dumnezeu pe pămîntul oamenilor“. Nu reprezintă pe nimeni si nimic. E o fabulă care ar fi putut să nu fie inventată.

Iar istoria care nu este — ea e, mai ales, istoria omului.

Lepădati‑vă de istorie. N‑ati învătat nimic de la ea, nu stiti prin ea decît cîteva legende în plus, mai proaste decît ale poetilor. Uitati. Adormiti. Practicati somnul acela particular de care vorbea Leibniz, somn prin raport la cîte un lucru, uitare specială a lui. Dar practicati mai ales somnul general, somnul care omite tot. Toată lumea trebuie părăsită, toate actele oprite, căci fiecare act e o eroare si drumul care te duce la adevăr este: imposibilitatea de a face ceva, imposibilitatea de a crede, voi si opera.

Să oprim orice miscare, să omitem tot, să ne dormim somnul general — si pe urmă să visăm. Poate, ca egiptienii din legendă, să visăm despre formele pure.

IV

Despre imposibilitatea de a face orice

Asadar să întorc lumii spatele. De ce să nu încerc? Am văzut atîtia oameni care au intrat în lume si s‑au pierdut acolo.

Imposibilitatea de a face orice.

Nu v‑a fost niciodată frică? N‑ati avut niciodată o frică, asa, fără continut, o frică formală, frică de tot, groază de a încerca cel mai mic lucru? Nu întinde mîna. Nu fă pasul acesta. Nu te du, să nu te duci acolo! Va fi rău. Ce? Nu stiu. Va fi rău, atîta îti spun.

Nu e vorba de cea mai mică superstitie, în definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotrivă, dintr‑un exces de luciditate. Am stat si m‑am gîndit bine: ce se poate face? Si am văzut că nu se poate face nimic. Am cîntărit prea mult în balanta mea si acum — nu stiu ce are — nu mai atîrnă nici într‑o parte, nici într‑alta.

Am rămas suspendat deasupra acestei gropi mari: viata. Dar de ce sună atît de retoric lucrurile pe care le rostesc acum? Căci nu mă gîndesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viata aceea cu majusculă, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se întîmplă, de materialul neinterpretat al vietii comune. Să fie adevărat că viata de toate zilele este atît de usor posibilă?

Sînt unele experiente curioase, care ar trebui să ne dea de gîndit. Sau, mai degrabă, gîndind ne dăm seama ce curioase sînt unele din experientele noastre. Iată, de pildă, întîlnesti un om pe care l‑ai mai întîlnit o dată. Rîndul trecut a părut că se simtise bine în tovărăsia ta. Dar ce‑l făcuse să se simtă asa? Îti amintesti perfect de bine tot ce i‑ai spus si tot ce ai făcut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i‑a plăcut? Cel putin, de cînd încolo începuse să se simtă bine?

Trebuie că se petrece, cu viata sufletească, ceva asemănător cu apele care se colorează dintr‑o dată. E ceva care cade în apă, stă putin acolo si pe urmă, asa, fără nici un traseu anumit, se desface într‑o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care creste în apă; e o culoare care creste în suflet.

Dar ce anume a crescut deodată în sufletul tovarăsului tău, ce i‑a transfigurat toate miscările sufletesti? Poate, cînd te‑ai ridicat atunci si l‑ai privit drept în fată; sau cînd ai făcut gestul acela aspru; sau, cine stie, fata ta, ceva de al tău i‑a amintit deodată de altcineva. Să‑i fi plăcut ce i‑ai spus despre „instabilitatea omogenului sufletesc“? Sau poate…

Dac‑ai sti? Dac‑am sti cu totii ce a hotărît în anumite situatii! Ce siguri am fi pe viata noastră, atunci; cum am sti să reluăm, să refacem temele pe care le stim temele noastre tari.

Nu spun că viata ar fi mai usoară atunci. Dimpotrivă, am fi responsabili fată de noi însine dacă ni s‑ar întîmpla ceva rău; am sti că din vina noastră nu se întîmplă ceva. Dar spun: ce precisă ar fi viata atunci! Cum am putea să operăm cu ea, să stim ce să facem cu ea… În timp ce acum trăim viata asta pe ghicite. Cine trăieste în locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu?

Dar e ridicol. E viata mea totusi. As vrea să pun ceva în ea, n‑o pot lăsa asa, nerezolvată. As vrea ca deciziile să‑mi apartină, înfrîngerile si victoriile să‑mi apartină.

De obicei oamenii nu răspund de nimic. Tot ce se întîmplă în lume e fără participatia lor. Dacă lumea curge, dacă lumea cîntă, dacă lumea moare, ei curg, ei cîntă, ei mor cu toate la un loc. Dar asa nu se poate. Cine nu pune idei în lucruri, cine nu le gîndeste, acela nu răspunde de ele. Eu vreau să pun idei în lucruri si de aceea răspund: de ordinea, de cumintenia, de eficienta lor.

Vreau răspundere, ceea ce înseamnă că vreau libertate. Căci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iată un lucru care n‑a fost acceptat pînă acum. Liber e actul deliberat.

Mă gîndesc ce sănătos ar fi dacă am delibera tot timpul, fără crutare. Oamenii cred prea mult în inspiratie, într‑un anumit noroc al momentului, si, de cele mai multe ori, nu‑l au. Ar trebui să gîndim mai mult situatiile în care ne aflăm, să gîndim eventual atît de mult încît să nu mai stim de unde începem, pe ce să punem accentul, unde să lovim. Ar trebui să deliberăm atît de mult încît să nu mai facem nimic.

Într‑o asa serioasă măsură mi se pare de negîndită viata, încît dacă m‑as gîndi efectiv ce să răspund la o înt rebare uzuală ca: ce mai faci? as constata că întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putintă. Căci „fac“ o mie de lucruri: as putea să spun că gîndesc, că sînt bine, că gîndesc ceva, că gîndesc altceva, că am fost pe stradă, că nu fac nimic.

Ce să spun? Care e lucrul pe care trebuie să‑l spun celui care mă întreabă? Si nu numai atît. Care e lucrul pe care trebuie să i‑l spun lui, acum? Si mai mult: ce trebuie să‑i spun lui, acum, despre mine? Asadar ar trebui să respect mai multe serii de adevăruri: a) adevărul lucrului, să aleg, adică, un lucru dintre cele o mie pe care le‑am făcut realmente; b) să aleg adevărat pentru cel care mă întreabă, adică să aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c) să aleg un lucru adevărat pentru clipa de fată, pentru ceea ce se întîmplă acum între el si mine; d) să fie totusi un lucru al meu.

Si credeti că astea sînt singurele adevăruri de respectat? Atunci ce să‑i răspund? Mă cuprinde o panică, panica mea formală…

Ce pot să fac? Am o poftă grozavă cîteodată să fiu imediat productiv, direct eficient: să fac un scaun, un vas de pămînt, să ascut un lemn. Dar, altă dată, nu am poftă decît să calculez, adică să nu fac nimic. Între aceste două posibilităti de viată, singurele sincere, mi se pare că ar trebui, noi toti acestia, să alegem.

Trebuiesc dezaprobati totusi oamenii care nu fac nimic dinainte, fără calcul. Calculul e singura noastră virtute. Simt precis că toti oamenii mari au fost calculatori mari si n‑au făcut, ca atare, nimic. Nu‑mi cereti exemple, căci ar trebui să le găsesc în istorie, si istoria spune tocmai ceea ce au făcut oamenii, nu ceea ce nu au făcut ei.

Voi da totusi de exemplu pe Dumnezeu, inteligenta supremă, calculatorul cel mare, care nu a mai făcut nimic de o bună bucată de vreme.

Să vorbim atunci despre diversele imposibilităti.

Să luăm, de pildă, imposibilitatea de a face bine. Căci ce pot face pentru vecinul meu? Îi pot da o bucată de pîine. Asta e tot? As vrea să‑i spun că viata e frumoasă, că nu trebuie să se sinucidă, că si altii au suferit, tot asa ca el, dar la urmă, aci sau în împărătia cerurilor, au fost multumiti. Încep să‑i povestesc despre un tînăr care iubea o fată nespus de frumoasă si care era iubit de ea. Si tinerii nu puteau fi fericiti, căci viata le punea tot felul de piedici. Dar omul care stie să înfrunte greutătile trece prin toate si tinerii au învins toate si la urmă au fost fericiti.

Vecinul meu ascultă, asa cum a ascultat fiecare din noi aceeasi ridicolă poveste, din atîtea guri, din atîtea suflete. Mă uit la el. E ceva curios, ceva neasteptat. De ce n‑are el capacitatea de a întelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, si întelege atît de bine suferintele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sînt si ale noastre si de ce, în schimb, suferintele lor sînt atît de mult ale noastre?

Dacă eroul unei cărti fumează o tigară bună, eu nu simt nimic. Dar dacă rabdă de foame, mă doare, mă doare îngrozitor, oricît as fi eu de sătul. Fiindcă îmi dau seama că aci stă o suferintă omenească. O înteleg perfect, îi stiu perspectivele, stiu cîtă mizerie închide în ea. Ba îmi vine să spun chiar că eu, sătulul, sufăr mai mult decît flămîndul de aievea. Cel de acolo suferă de o singură foame, cea a lui, pe cînd eu sufăr împreună cu toti cei care au fost înfometati vreodată, sufăr cu tot ce e suferintă pe pămînt.

De ce durerea altora se echivalează, dacă nu chiar se amplifică în noi, în timp ce bucuria lor e nerealizabilă pentru noi? Ce‑mi pasă de fericirea altora? Mă si doare, îmi dă un gust amar în gură. Dar cum să nu‑mi pese de suferinta altora? E în mine. Stă aci, gata să tîsnească. Mă pîndeste, pe mine ca si pe ceilalti.

Vroiam să fac bine. Dar dacă as fi stiut cît rău îi fac vecinului meu, nu i‑as mai fi spus nimic. Fără să stiu, l‑am învătat acum mai multe despre viată. I‑am deschis ochii asupra unor noi primejdii. Dar i‑am dat vreo bucurie nouă, vreun continut nou de fericire? Nimic. Bucuriile nu se învată; le stim cu totii de la început. Ceea ce nu stim de la început e că sînt atîtea dureri, atîtea dezastre în lumea aceasta pe care noi o credeam mai bună.

Binele nu se poate face. Cine vrea, să povestească înainte întîmplările sale de dragoste, întîmplările cu finaluri fericite. Dar orice fericire vine prea tîrziu în cărti; altfel cartea n‑ar putea fi scrisă, căci nu se poate începe cu fericire, nu se poate călători în viată cu fericire, nu se poate decît sfîrsi cu fericire. Asa că fericirea trebuie să vină prea tîrziu în cărti. Pînă la ea a fost o suferintă, si eu m‑am rătăcit în suferinta aceasta si n‑am mai stiut cum să ies la capăt.

Dar ce să vorbim despre imposibilitatea de a face binele, cînd sînt atîtea alte imposibilităti evidente. Iată, imposibilitatea aceasta vulgară, desi pare plină de rezonante metafizice: imposibilitatea de a adăuga ceva la creatiune.

Cum am putea adăuga ceva? Si totusi oamenii cred că pot întregi natura. De pildă, au ideea aceasta fixă că pot „ajuta natura“. Vedeti, ni se spune, un om este bolnav si stiinta îl vindecă. Nu înseamnă un adevărat ajutor care se dă naturii în cazul de fată? Natura e imperfectă: ne creează bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin stiintă, o perfectionează; vindecă bolile, măreste longevitatea si întregeste astfel opera naturii.

Dar atunci să întrebăm un lucru: de ce sîntem bolnavi? Cineva răspundea, poate nu tocmai fără dreptate, că sîntem bolnavi fiindcă ne‑am depărtat de natură. „Omul este cea mai bolnăvicioasă dintre fiinte, fiindcă s‑a îndepărtat cel mai mult de instincte“, scria gînditorul acela. În acest caz însă bolile nu sînt atît de mult ale naturii, cît sînt ale noastre, întrucît nu mai sîntem natură. Iar a te vindeca nu înseamnă a ajuta natura, ci a te întoarce la ea, dar pe cale artificială.

Pe cale artificială, asta e ceva grav. Închipuiti‑vă că trupul nostru nu mai poate fi „natură“ decît pe cale artificială. Închipuiti‑vă, cum au mai arătat si altii, că nu mai putem fi sănătosi decît cu preparatele stiintei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecăm în felul acesta bolile, nu e firesc să ne creăm această nouă natură?

E absurd, poate, dar mă gîndesc că, de fiecare om care trăieste, asa cum trăim noi azi, cu stiinta noastră glorioasă, de fiecare om sănătos de azi e un om pe moarte, în viitor. Mă gîndesc că, într‑o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fără cîrje, de orice fel ar fi ele. Si aceasta pentru că noi, cei de astăzi, n‑am vrut să ne sacrificăm, să murim dacă natura vroia, să scăpăm cu viată dacă natura vroia — în orice caz s‑ o lăsăm să‑si vadă singură de treabă. Ci am „ajutat‑o“.

E absurd, dar acesta mi se pare totusi păcatul originar: nu stiinta, cum spune teologia, dar stiinta care nu mai e dezinteresată.

Adam a vrut să trăiască prea mult. Nu s‑a multumit să stie ceva, ci a vrut să opereze cu stiinta lui. Dar nu vedeti nici acum că nu se poate face nimic? Dacă faci pentru individ, moare speta. Dacă faci pentru ziua de azi, compromiti ziua de mîine. Atîta tot înseamnă a „ajuta natura“. Ar trebui să renuntăm si la prejudecata aceasta.

Cînd mă gîndesc la numărul mare de lucruri prejudecate care compun viata noastră zilnică, nu mă mir că oamenii sînt atît de activi. Îi văd cum trăiesc, iau decizii, pleacă, se întorc. Ce le pasă dacă lucrurile nu răspund nici unei chemări efective?

Am impresia, cîteodată, că vor să umple un gol. Ce gol? Nu stiu. E totusi ceva care trebuie umplut si atunci punem acolo tot ce se întîmplă în lume. Cînd s‑a făcut o grămadă mai mare, chestiunea începe să se numească : istorie. Istoria ne totalizează. Ca si cum deciziile, absurditătile, evadările, plictiselile, noptile si zilele noastre s‑ar putea totaliza…

Cînd mă gîndesc, iarăsi, cît de putin se poate face în lume, mă îngr ozesc că s‑a făcut atît de mu lt. Aceeasi istorie e cea care asază în asa fel faptele unele lîngă altele, încît ele să pară legate. Dar, dacă am cerceta lucrurile fără interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea într‑o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte lenese, au fost în lume. Toată lenea lumii ni s‑a ascuns.

Astfel, cîti oameni n‑au plecat, în toate timpurile, în lume? S‑au d us să vadă ceva nou. Dar ce‑ au văzut? Alte orase, alte peisaje, alte lucruri — dar era ceva nou în ele? Se schimbă doar proportiile, cresc, se stilizează, converg într‑alt fel efectele. Lucrurile devin mai puternice si mai actuale. Dar — noi? Toată lumea aceasta, cu orasele, cu macaralele si cu dramele ei, o stiam de la început. O purtam cu mine. N‑a scris nimeni note de drum sincere. N‑a vrut să recunoască nimeni că s‑a păcălit. Ar fi trebuit să scrie atunci: Orasul acesta? turnurile lui? Stiam. Morala din tara aceea? Stiam. Stiam totul. Dacă ar fi ceva nou, n‑as mai întelege. Dacă înteleg, ce mai e nou?

Îmi dau seama că lucrurile sună ridicol. Si cu toate acestea, ele nu sînt decît excesive. Căci există noutăti imediate, surprize, realităti pe care nici nu le bănuiai — e adevărat. Dar, într‑un anumit plan al adevărului, este o imposibilitate ca ceva nou să existe.

Stiu că lumea crede îndeobste altfel. Să rămînă, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noi. La sfîrsitul lumii ne vom întîlni cu totii, si fiecare va spune atunci ce a văzut.

Păstrez pentru acum ultima imposibilitate, care închide în ea imposibilitatea însăsi a vietii asociate. Vreau să spun: imposibilitatea dialogului. Nu stiu bine dacă oamenii pot să vorbească între ei, dar stiu sigur că ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi înteles. Nu se poate întelege o piesă de teatru, cu atît mai putin se poate ea scrie; nu se poate gîndi viata scenică; viata însăsi nu se tine pe plan logic. Dacă pui doi oameni să vorbească, o dată simti împreună cu unul, o dată esti celălalt. Cînd esti unul, celălalt stă. Cînd treci la acesta, trebuie să‑l uiti pe primul. Dacă revii la primul, al doilea este oprit iarăsi. De cîte ori? De o mie de ori. N‑ai să poti fi niciodată amîndoi, amîndoi deodată. Dacă viata e teatru, dialog, ea nu are sens si eu n‑o înteleg.

Poate e simfonie? Dar nu înteleg nici simfonia. O dată sînt vioară, o dată sînt pian. Nu stiu bine ce se întelege prin muzică.

Dar nu‑i absurd? Oamenii cîntă, oamenii îsi vorbesc, oamenii „ajută natura“, fac binele, se decid, se înteleg, trăiesc, fac. De ce să mă opun la facerea de fiecare zi a lumii?

De ce? Pentru că trebuia odată să se vorbească despre desfacerea ei.

Vreau să arăt, numai, că a dormit prea mult în noi virtutea de a întrerupe viata, de a pauza viata. Vreau să arăt că noi putem rezista creatiei, că putem fi dusmanii ei, dusmanii lui Dumnezeu.

Oameni buni, de ce să nu încercăm? Poate că Dumnezeu ne‑a făcut înadins asa, să‑l dusmănim. Poate avea nevoie să echilibreze lumea, care ar fi fost prea bună fără de răutatea noastră. Poate i‑a fost frică să n‑o ia lumea prea repede la vale, si atunci ne‑a făcut pe noi, ca s‑o mai încetinim putin. Sau poate, de unde stiti? — poate el singur a avut nevoie de dusmani, ca să se tie vesnic treaz.

De ce să nu încercăm? De ce să părăsim ceea ce avem mai o menesc în noi, pentru a trăi în schi mb ca arborii între arborii pădurilor, ca apele între vînturile cerului?

Omul e singura fiintă care poate să stea. Toate curg, omul poate să nu curgă. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreti să i‑o luati?

Omul poate să stea. Poate să oprească, putin, bătăile vietii si să încerce în răstimpul acesta altceva decît viata. Sînt cîteva jocuri de jucat, de ce nu vreti să stăm putin pe loc?

…Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă si acum stau.

Ce văd cînd stau? Văd că toate lucrurile care fugeau spre mine cînd fugeam eu spre ele nu se mai însiră, nu se mai numără, se împietresc. Văd un solid mare, o lume fixă, stătătoare. Văd unul.

V

Despre Dumnezeu

Fie, de pildă:

2ab X 3a.

Efectuînd acest produs, obtinem:

6a²b.

Am găsit asadar rezultatul. Putem pleca mai departe. Dar de ce să plecăm mai departe? Graba noastră în toate este cu desăvîrsire necritică. Ar trebui să vedem dacă nu e ceva de cîstigat si din întîrzieri.

Mai întîi, să cercetăm mai cu grijă cum am ajuns la acest rezultat. Am avut de înmultit două expresii algebrice simple, două monoame. Deschid un tratat gros de algebră si citesc: „Ca să înmultim două monoame, înmultim coeficientii, scriem o dată fiecare literă si îi dăm de exponent suma exponentilor ce a avut ea în monoamele date.“

E adevărat că, dacă urmez pas cu pas regula, ajung la rezultatul de mai sus. Dar regula aceasta nu pare multumitoare.

„Ca să înmultim două monoame, înmultim coeficientii…“ Numai coeficientii? Restul nu se înmulteste, se scrie într‑un fel anumit, numai? Regula aceasta pare într‑adevăr mai mult un fel de a scrie rezultatul decît de a opera. Si noi am vroi să stim, în primul rînd, cum operăm.

E iarăsi adevărat că, de multe ori, în algebră a opera se reduce la a scrie. Căci, de pildă, a efectua înmultirea dintre a si b înseamnă a scrie ab. Dar, dacă n‑am făcut decît să scriem, atunci nu s‑a întîmplat propriu‑zis nimic. Scriu aXb sau ab, cu constiinta că n‑am făcut nimic efectiv.

Atunci, cînd se operează cu adevărat? Matematicile au un răspuns sigur la această întrebare: cînd e vorba de cantităti de acelasi fel. Iată, 2 si 3 sînt de acelasi fel, fac parte din aceeasi familie restrînsă, familia aritmetică, si anume din seria obisnuită a numerelor aritmetice. A înmulti pe 2 cu 3 nu este un simplu fel de a scrie, ci un adevărat fel de a opera, căci obtinem 6. La fel, a înmulti pe a cu a nu înseamnă a scrie un a alături de celălalt, ci a calcula, în adevăr, obtinînd a la puterea a doua. Bineînteles că cineva ar putea să spună: a² e un fel de a scrie aXa. Dar face o metaforă, nu spune un adevăr riguros. Căci pentru a obtine a² am făcut un adevărat calcul: am adunat 1+1, exponentii fiecărui a, ca să obtin exponentul lui a². Deci am făcut ceva, am calculat, n‑am scris pur si simplu, n‑am suprimat doar un semn.

De unde rezultă că nu se operează efectiv decît cu elemente de acelasi fel, din aceeasi familie.

Asadar pentru a obtine efectiv, nu literal, -6a²b, am înmultit elementele de acelasi fel din expresiile: -2ab si 3a. Am înmultit, mai întîi, semnul: minus, al coeficientului primei expresii, înmultit cu plus, de la coeficientul celei de a doua, a dat, după regula semnelor, minus; 2 înmultit cu 3 a dat, după tabla înmultirii, 6; a din prima expresie înmultit cu a din a doua, făcînd parte din aceeasi familie algebrică a lui a, a dat, conform regulii de înmultire a puterilor aceleiasi cîtimi, rezultatul de a². La rîndul său, b din prima expresie…

Da, ce face b?

Să nu ne grăbim. În tratatul meu cel gros de algebră, autorul se grăbea să spună: b rămîne neschimbat. Dar ce sens are să rămînă neschimbat?

Noi sîntem acum în plină operatie. Expresiile ‑2ab si 3a sînt în miscare. Am văzut că, pentru ca ele să fie în miscare, elementele lor trebuie să fie în miscare. În expresia ‑2ab, minus se miscă, 2 se miscă, a se miscă. Prin ce miracol să rămînă b neschimbat? Cum se poate ca totul să se deplaseze prin deplasarea părtilor si o parte totusi să nu se deplaseze? Cum se poate ca toată expresia ‑2ab să sufere o dilatatie, fără ca un element al ei să se dilate?

Că, atunci cînd scriem rezultatul, b se scrie ca si cum nu s‑ar fi miscat, asta e altceva. Dar cu adevărat nu s‑a întîmplat nimic cu el?

Să judecăm. Elementul b se găseste în expresia ‑2ab si lipseste în expresia 3a; cel putin nu se găseste acolo sub o formă explicită. Nu s‑ar putea totusi să existe ceva din familia lui b în expresia 3²a? Ar fi necesar, în orice caz, căci altfel b s‑ar condamna la imobilitate si ar fi inoperant, în timp ce noi operăm totusi cu el. Aceste fiinte vii care sînt expresiile algebrice, miscătoare, schimbătoare, cre atoare, cum pot ele purta un os mort în fiinta lor?

Ni se pare, atunci, că 3a trebuie să contină un fel de b în el. Iar acest b trebuie să fie de asa natură, încît înmultit cu b, din expresia ‑2ab, să dea tot b. Asadar trebuie să fie un factor de efect nul.

Dar cine cunoaste alt factor de efect nul, în universul algebric, decît unu? Unu este atunci un fel de b care se găseste în 3a. Ca să obtinem ‑6a²b din produsul lui ‑2ab cu 3a, trebuie să recunoastem că 3a, în mod explicit, se scrie 3a1, în care 1 este un fel de b. Altfel nu operăm complet. Altfel scriem numai.

Atunci unu este un fel de a fi al lui b. E din familia acestuia. Si lucrul este mai clar dacă îl verific printr‑o împărtire oarecare. De pildă, . Iată‑l, sus, felul acela al lui b. Da, unu este un fel de a fi al lui b.

Dar nu este unu, în aceeasi măsură, un fel de a fi al lui a? Nu este el, de asemenea, un fel de a fi al lui x? Si nu este el un fel de a fi al tuturor lucrurilor algebrice?

De unde: unu este felul de a fi al tuturor lucrurilor algebrice, atunci cînd ele nu sînt.

Aceasta este presupozitia algebrei. Altfel ea nu operează, ci doar notează, scrie.

Asadar, pentru a fi posibilă algebra adevărată, cea operatorie, trebuie consemnat faptul că fiecare cantitate algebrică este prezentă în tot locul. Acolo unde se găseste o singură cantitate, ea le trage după sine pe toate celelalte. De pildă, a nu stă singur: el duce după sine o infinitate de unuri, fiecare însemnînd cîte un lucru algebric particular. Deci a ar trebui să se scrie:

a1111111…

Fiecare lucru poartă cu sine toată lumea.

În sensul ace sta, nu facem doar să scriem, atun ci cînd înmultim pe a cu b. Căci b e în a si a e în b. Avem: a1X1b. Asa că, la drept vorbind, algebra nu scrie niciodată, ci operează întotdeauna.

Cum? Prin unu. Dacă n‑ar fi unu, cîteodată lucrurile ar trebui să stea pe loc. Crede cineva că într‑o operatie poate să stea un singur lucru, măcar, pe loc? Nimic nu stă, totul se miscă prin unu.

Dacă un lucru nu este, unu este încă si cu el toată lumea. Nimic nu dispare, totul se întoarce la unu. El este a, el e b si tot el z. El este alfa si omega. O lume întreagă e în el, toată lumea cantitătilor e în el. Căci toate sînt în unu, si unu este peste tot.

E neîncetat nou, căci este cînd din familia lui a, cînd din familia lui b, cînd dintr‑a lui z. Si e totusi acelasi. Unule nou, unule mereu acelasi, unule din ce în ce mai mare dar mereu egal cu tine însuti — cum nu te‑au adorat mai mult geometrii pînă acum?

Fără el calculul n‑ar fi fost cu putintă. Ce înteles ar avea lumea si cantitătile, dacă n‑ar exista un unu care să le pună în miscare, pentru ca apoi tot el să le adune pe toate la un loc?

Ar trebui să ne oprim cu totii din calculele noastre grăbite si să cîntăm. Să cîntăm pentru gloria unului, marelui, nemiscatului. Toate curg, el nu curge. Toate încep, el era. Toate sfîrsesc, el va fi.

Cîteodată se ascunde ochilor. Dar nu e departe. Fiecare calcul pe el îl contine. Fiecare numărătoare pe el îl numără.

Lucrurile nu sînt ele însele decît datorită sie : aX1=a. Dacă n‑ar fi el, a n‑ar mai fi a. Toată lumea s‑ar altera. Căci toate sînt în el.

Seamănă cu suferinta lui Osiris risipit în lume, care vrea să se reîntregească. Pare strigătul lui Dionysos, care‑si cheamă părtile plutind pe ape.

Nu spun că e Dumnezeu. Ce ar căuta Dumnezeu în: ‑2abX3a? Dar seamănă cu el. Spun că, dacă Dumnezeu este, el nu poate fi într‑alt fel.

Nu, unu nu este Dumnezeu. Dar este felul lui de a fi. Într‑alt fel nu înteleg lumea. Căci asa este făcut gîndul meu, atîta lumină stă în mine.

Dacă ceilalti îl înteleg cu inima pe Dumnezeu, cu atît mai bine. Fericiti cei ce pot vedea dintr‑o dată lucrurile, fericiti cei care le văd din treacăt, din mers. Eu trebuie să mă opresc pentru a vedea ceva.

De altfel, mi se pare că si vedem alte lucruri. Ceilalti cunosc existenta lui Dumnezeu, au o prezentă, un suflu, în goana lor către el. Vocile lor lăuntrice sînt dovezi pentru ceva care este.

Aci, în schimb, nu e nici o dovadă. N‑am înmultit pe a cu b ca să arăt că Dumnezeu există. Ci am înmultit pe a cu b ca să arăt că, dacă Dumnezeu ar exista, el ar trebui să fie asa.

Adică, să fie asa cum îl pun eu. Cînd mi‑am făcut algebra mea, l‑ am pus întîi pe unu. Nu cred în algebra mea; nu spun că e adevărată. Dar, dacă ea are vreun înteles, atunci unu este singurul ei dătător de înteles.

Tot asa îl pun si pe Dumnezeu. „Să‑ti faci tie un idol drept“, mi‑am zis, si mi‑am făcut atunci ca idol pe Dumnezeu. Nu cred în lume, nu spun nici despre ea că este adevărată. Dar, dacă o gîndesc uneori, n‑o pot gîndi decît asa: cu Dumnezeu, acolo, la începutul ei, cu Dumnezeu, aci, la prefacerea ei.

Iar dacă pe lumea aceasta o pîndeste sfîrsitul, dacă mi‑e frică să nu se piardă lucrurile din ea unul cîte unul, atunci voi spune că, dincolo de orice pierdere, există un „apoi“. Sînt zilele — nu ziua — de apoi. Si a sfîrsea, si z sfîrsea. Dar unul era felul lor de a fi atunci cînd ele nu mai erau.

Tot asa, la sfîrsitul fiecărei părti din lume si al lumii întregi stă vesnicia lui Dumnezeu.

Cînd văd lumea, o văd ca si cum ea ar fi. Cînd n‑o mai văd, mi se pare că ea este încă, în Dumnezeu.

Iar Dumnezeu — el este ca si cum cu adevărat ar fi.

VI

Despre omul care nu este

Cîteodată nu numai Dumnezeu, dar toate lucrurile îmi par ca si cum ar fi. La ce bun mai mult? Dacă pot să trăiesc bine între fantome alerte, de ce să mă îngrop între realităti de plumb?

ºineti minte povestea celor trei zîne? O născocise un poet[1], într‑o zi.

Era odată un om care povestea frumos. Seara, cînd se întorceau oamenii de la muncă, toti se adunau împrejurul lui, si el le povestea. Ce ai văzut azi? — îl întrebau ei. Am văzut acolo, în pădure, un mosneag care cînta din fluier; si toate vietătile pădurii se adunaseră împrejurul lui si jucau. Si ce ai mai văzut? Jos, la malul apei, am văzut trei zîne care‑si despletiseră părul si care si‑l pieptenau în oglinda apei… Dar, într‑o zi, omul care povestea a auzit cu adevărat cîntecul mosneagului, a văzut jocul vietătilor pădurii si, mai la vale ceva, a întîlnit trei zîne care‑si jucau părul în oglinda apei. Si, în seara aceea, cînd oamenii îi cerură să le spună ce văzuse, el le‑a răspuns: „N‑am văzut nimic.“

Cine a văzut ceva si n‑a orbit? Cine stie cu adevărat un lucru si mai poate să‑l spună? Cine a întîlnit adevărul, un adevăr oarecare, si n‑a fost strivit de el?

O, ce bine că Dumnezeu nu există cu necesitate. Toate cîntecele lumii, toată închinarea ei s‑ar opri atunci. Dumnezeu ar fi un munte care să stea în fata noastră. Uite muntele! — ar spune cîtiva dintre noi. Si pe urmă am tăcea.

Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Mă apasă, mă înăbusă, mă acoperă. E o lume fără scăpare. Nu se poate trăi decît cu lumea care ar putea fi. Si atunci trăiesti ca si cum lumea aceasta ar fi cu adevărat, ca si cum ai iubi‑o si ai fi iubit de ea, ca si cum s‑ar întîmpla ceva în ea.

Ne jucăm. Nu trebuie să se întîmple nimic cu adevărat. Să ne jucăm numai. Cine nu stie să se joace, acela nu‑si trăieste omenia.

Într‑un anumit sens, nu vreau să spun decît că viata nu trebuie efectuată pînă la capăt. O putem trăi în virtualitate; de ce s‑o actualizăm? Ea se poate începe, numai; de ce s‑o si sfîrsim? Lucrurile care se sfîrsesc, te sfîrsesc si pe tine. Dacă te predai lor — cînd au încetat ele de a mai fi, încetezi si tu de a mai fi.

Nu e nevoie să vezi trei zîne pe malul apei. E destul să începi să le vezi, să poti, să poti sufleteste să le vezi. Pe urmă, întorci capul si fugi cît poti de repede. Dacă deschizi ochii mari si‑i atintesti acolo, dacă întinzi mîna să apuci, atunci, în loc să prinzi ceva, te prinzi tu singur.

Toate lucrurile întîmplate, actualizate sînt apăsările vietii tale. Viata trebuie să nu se întîmple ca să ai cîteva libertăti în ea. Cînd faci ceva, te lasi făcut o dată cu actiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatră pe care ti‑o legi de gît. Cînd o arunci, apoi, ea te trage după ea si asa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate.

Am impresia că oamenii nu sînt decît ceea ce spun sau fac. Sîntem scosi din noi si proiectati altundeva, cu fiecare gest pe care‑l întreprindem. E un salt, sînt mii de salturi care ne constituie asa cum sîntem. Sărim o dată cu fiecare gest. (Cartea asta e si ea un salt, stiu: un salt în necunoscutul lucid.)

De aceea nu sîntem, în lume, decît ceea ce se întîmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărtile, luna de ieri‑noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.

Cum să ne păstrăm? Asta ar trebui stiut.

Mă gîndesc cîteodată la solutia pe care ne‑o oferă atasarea de marile probleme. Prezenta lor nu te consumă niciodată. Sînt atît de vaste, încît te uiti pe tine, în ele. Febra ta dureroasă de pînă a tunci, sau febra ta plăcută, dureroasă încă , cedează. Marile probleme se discută cu patimile înăbusite.

Nimic nu te angajează în ele. Moartea vecinului tău te doare. Moartea cosmică are ceva grandios, în fata căruia fiinta ta încetează de a mai avea orice veleitate. Iată, atunci, că pot să mă păstrez. Iată un mijloc de a ne cantona în virtualitate. Cine nu vrea să se risipească, cine nu vrea să se lase aruncat în toate părtile, de toate vînturile — să se ascundă sub marile probleme.

E locul să transcriu aci această observatie ridicolă: dacă suflă vîntul mai cu putere, te miscă din loc. Dar miscarea grandioasă a pămîntului te lasă în pace. Nimeni n‑a căzut jos din cauza rotatiei pămîntului — a constatat odată un om neserios.

Marile probleme sau, atunci, micile aventuri. Dacă vrei ca viata să nu te obosească si să nu te doară niciodată, dacă vrei s‑o ocolesti, ca să fii liber, ca să fii tu — pierde‑te în marile probleme sau cheltuieste‑te în micile aventuri. Căci ele te costă atît de putin…

Micile aventuri sînt mai ales actele gratuite. Gratuitatea e printre singurele valori de viată suportabile, realizabile fără durere, practicabile fără consumatie efectivă. Actul gratuit e actul, pur si simplu, căruia nu‑i lipseste decît încrederea ta. Activezi ca si cum ai obtine ceva, dar stii bine că n‑ai să obtii nimic. Si, de aceea, desi gestul tău e la fel de ferm, desi cheltuiala exterioară e aceeasi, efectiv totusi nu te cheltuiesti cu nimic.

Pentru că e o valoare care nu consumă, gratuitatea ar trebui practicată pe o scară întinsă. Există, de pildă, un fel de sinucidere inutilă, sinuciderea în care nu pui nici un dezastru, nici o panică, o sinucidere în care aproape că nici nu mori. Corpul cade, dar sufletul a rămas netulburat, cu constiinta inutilitătii lucrurilor în el. Nimeni nu s‑a sinucis pentru că printr‑un punct dat nu se poate duce decît o singură perpendiculară la o dreaptă dată. Păcat.

Dar creatia inutilă? Tot ceea ce e bun, odihnitor, senin, lucid, în artă, a fost creat asa. Oamenii care, depăsind categoria gratuitătii, vor să spună neapărat ceva, să dovedească ceva — oamenii aceia sînt tristi si răi.

Aventura inutilă. Excesul inutil. M‑am gîndit într‑o zi la o vijelioasă revolutie populară împotriva legii gravitatiei. N‑ar fi frumos? Am iesi cu totii pe stradă, cu placarde mari pe care să stea scris: „Jos mecanica lui Newton!“ sau „Nu mai vrem să atîrnăm!“. Si lumea ar iesi la balcoane, emotionată. S‑ar vărsa poate si sînge. Dar, spuneti‑mi: cine s‑ar cheltui în toată afacerea aceasta? Toti am pleca intacti de acolo — chiar dacă am sfîrsi pe tărgi.

Dar de ce să iesim intacti, de ce să ne păstrăm? — va întreba cineva. Atunci, de ce să ne cheltuim? Ce sens are să dăruim cele ce avem în noi, mai degrabă decît să le păstrăm cu prudentă?

E un stil nou de viată, un stil cu totul nou cînd trăiesti asa, prudent. Cu putină strategie, viata poate fi transfigurată. Am putea s‑o trăim pe un plan mai vast, pe un plan universal — cine stie? Dacă lumea nu este, nu se întîmplă, dacă nu se efectuează în cazuri particulare, în actiuni particulare, atunci începi să prinzi anumite rosturi ma ri si calme ale vietii.

N‑ar trebui întotdeauna să stim cine sînt oamenii dimprejurul nostru. Dacă i‑am lăsa fără nici un nume si fără nici o fisă, atunci am avea un sentiment de vagă universalitate în raporturile noastre cu ei. Există ceva de fiintă în genere în noi, un vast s i nobil an o nimat, care constituie demnitatea noastră de a fi. Dar lucrurile acestea le pierdem atît de usor din vedere. Ne aruncăm în viată, ne adîncim pînă la gît în fapte particulare si uităm, în schimbul unui destin provizoriu, destinul nostru cel vast.

Cînd vrem să regăsim universalul pierdut, activăm încă, în loc să sistăm. Procedăm asa cum făceau călugării aceia tibetani care tineau femei pe lîngă mînăstirile lor si îsi închipuiau că, în actul posesiunii, iau contact cu eternitatea, regăsind speta.

Dar speta nu trebuie căutată în altă parte si nu e regăsită niciodată. Spetă esti, spetă sîntem cu totii. Dacă era sincer, gîndul acela al călugărilor tibetani care năzuiau spre eternitate era un gînd frumos. Dar atunci cînd nu găsesti eternitatea în tine, n‑o mai găsesti nicăieri. Cum îti poate da gustul eternitătii un lucru care durează, un lucru care sfîrseste?

Si, în genere: orice act sfîrseste, non‑actul nu sfîrseste niciodată. Cine nu stie adevărurile astea nu trebuie să trăiască printre oameni.

Dar stilul cel nou de viată — pe care îl gîndesc paginile acestea — nu‑l realizezi interzicîndu‑ti cu desăvîrsire actul, nefăcînd nimic, adică. Nu spun imediat să stăm întru totul, desi sustin că nu trebuie să activăm deosebit. Între a sta si a activa există un termen mediu: a trăi lucrurile ca si cum le‑ai practica.

Ar trebui încercată reabilitarea lui „ca si cum“. În „ca si cum“, la fel ca în actul gratuit — care e tot un fel de ca si cum —, activezi, dar nu te cheltuiesti. Toate miscările se fac, dar înăuntrul tău stai pe loc. Trebuie să fii întotdeauna disponibil pentru comentariul unor acte pe care totusi nu le‑ ai făcut. Căci fericirea nu poate fi decît comentată. Cine încearcă actualizarea ei, acela si‑o fură singur.

Cea mai mare întelepciune nu stă în act, ci în comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum spun poetii si oamenii Bisericii, si nici nu poate fi găsit vreodată. Problema fericirii, de aci sau de dincolo, este poate o problemă prost pusă. Nu se poate decît vorbi despre ea ca si cum ar fi fost, sau ca si cum va fi, sau ca si cum este.

Ce infimă si ce elementară ar fi feri cirea dragostei, de pildă, dacă am fi lipsiti de toate comentariile asupra ei. Ceea ce ne‑o face frumoasă nu sînt actele, actele acelea simple, directe, ale firii. Sînt toate căile noastre indirecte, toate romanele, toate perifrazele noastre, întreg sistemul acesta specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi despre ceva, fără ceva. Viata n‑ar trebui trăită decît alături de ea însăsi.

De altmintrelea, o astfel de viată este aproape cu neputintă: i‑ar trebui prea mult umor cuiva ca s‑o trăiască. „Să vorbesti despre ceva, fără ceva.“ Hotărît, e vorba despre biografia unui om care nu este!

VII

Despre singurătate

În cîteva rînduri, fiecare om se opreste si contemplă. Vezi, îsi spune singur, asta e viata mea. Atîta tot?

Am trăit fiecare dintre noi cîteva zile fericite, cu stări de corp plăcute, cu soare si natură. Mica noastră luciditate ne‑a apărut deodată. Esti fericit? Da. Si nu mai vrei nimic? Atunci asta e limita superioară a fericirii? Dincolo, mai departe, alt undeva nimic?

Nu, am gresit drumul. Nu sînt acestea căile vietii. Soarele care urcă si coboară, pofta care cere si se satisface, senzatia care începe si oboseste, bucuria care strigă si deodată tace — nu lucrurile astea care se consumă rezolvă viata noastră, dacă viata noastră trebuie să aibă vreun înteles.

Ci lucrurile care n u se consumă, care nu sfîrse sc niciodată; lucrurile acelea care durează cît dreptele paralele de mult. Adevărurile care îmi preexistă si mă lasă în urmă; ideea care nu oboseste niciodată; bucuria care stă. Eternitatea. Căci lucrurile acestea nu încep de nicăieri si au fost de totdeauna.

Dacă cineva caută plăceri care să semene cu fericirea, aci le‑ar putea afla. În acest sens, poate, spunea un poet într‑o zi că „geometrii sînt fericiti, deoarece creatiile lor durează“. Dar fericirea de fapt nu priveste decît lucrurile care sînt azi si nu mai sînt mîine. Bucuriile durabile depăsesc întotdeauna astfel de întrebări.

Atunci, toată truda noastră trebuie să ducă la eliminarea materialului care este azi si nu este mî ine. A privi lucrurile sub specie durationis în seamnă a te rătăci singur în durată. Viata noastră trebuie semnificată cu lucruri care să nu dureze.

Bucuria care stă. Ce just fixează verbul „stă“, asa scurt si categoric cum este, toată actiunea de a te bucura! „Bucuria care stă“ e formula potrivită a eternitătii noastre.

Dar care sînt bucuriile stătătoare? Ele se află la îndemîna oricui. De pildă, un triunghi oarecare. Nu stă el? Nici nu creste, nici nu scade, nici nu s‑a născut si, iarăsi, nu va muri. Nu e nici un progres în el si nici o prefacere. Progresul si prefacerea sînt valori istorice, nu logice.

Atunci, contemplînd triunghiul stătător, omul poate deveni si el fiintă stătătoare. Din punctul de vedere al ideii în general, omul — am mai spus‑o — este singura fiintă care poate să stea. Iată, în acest caz, de ce biografia n‑are sens, de ce istoria este alături de realitatea spirituală: pentru că ea e în planul duratei, si nu al adevărului.

Să spunem din nou că nu e vorba de cine stie ce adevăr astronomic, ci de adevărul nostru omenesc. Omeneste vorbind, noi putem trăi în eternitate. Noi trăim chiar în eternitate. E cea mai inexplicabilă nebunie a oamenilor aceasta de a se refugia în biologie si deci de a căuta cu vointă singura durere care nu le este dată: aceea de a fi muritori. Căci nu sîntem muritori, e clar. Dar sîntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne‑am uitat destinul. Cît de inutil încercăm să ne sinucidem!

*

Vorbind despre stele, Nietzsche, poetul, scria versul acesta: Nur ein Gebot gilt dir: sei rein[2], care vroia să rezume morala stelelor. Dar de ce să fie vorba numai despre stele, nu si despre oameni?

Este un lucru curios că oamenii nu vor să stie unde e puritatea lor, de cînd încep ei să fie puri. Dar stiti de cînd? De la singurătate înainte.

Mă gîndesc iarăsi la acel Pascal, care a dat atîtea lectii de omenie lumii. Faptele sînt stiute, dar să le povestim încă o dată, să le povestească toti de nenumărate ori.

Lui Pascal i se interzice studiul geometriei. Tatăl său — care vrea ca tînărul Blaise, în vîrstă fragedă încă, să se cultive sistematic, asimilînd întîi literatura latină si greacă — este acela care deschide lui Pascal drumul către creatia liberă. Tînărul e curios să afle ce se ascunde în domeniul acel a care‑i e interzis. Pune întruna întrebări, iar tatăl său nu‑i răspunde decît că geometria este studiul figurilor regulate. Blaise Pascal rămîne singur, cu definitia aceasta, în odaia lui de lucru. Începe să deseneze figuri regulate, pe jos. Le botează asa cum se întîmplă, numeste cercul un rond si operează, pe cont propriu, mai departe.

Cînd, peste cîtăva vreme, tatăl său îl surprinde, Pascal refăcuse geometria euclidiană pînă la propozitiunea treizeci si ceva, încercînd să dovedească teorema că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte.

Toată lumea stie exemplul acesta si tuturor ne place să‑l repetăm. De ce însă nu se scoate adevărata semnificatie din el?

Căci, în definitiv, cine este Blaise Pascal operînd? E spiritul, e spiritul universal, e Adam; e omul singur.

Iată, în fiecare din noi stă un Adam care asteaptă să fie iarăsi singur. Nu trebuie să vină lucrurile spre noi, peste noi, căci lucrurile adevărate sînt înăuntru. Lumile toate sînt geometriile care asteaptă, nedesfăsurate, în spiritul nostru. De ce totusi se desfăsoară ele atît de greu? Poate pentru că nu sîntem toti Pascal. Dar, mai ales, pentru că lumea nu vrea să ne lase singuri.

Ne‑am învătat, asa, să ne fie frică de singurătate. Toată educatia noastră e făcută din aceeasi groază de singurătate. Sîntem crescuti pentru a trăi între oameni, si am putea trăi atît de bine singuri… Cadrele sociale, scoala, legile, prejudecătile — toate ne încarcerează spiritul. Vor să ne facă gregari. Se cheltuiesc să perfecteze ceea ce avem mai prost în noi sau ceea ce, poate, nu avem deloc.

Numai Mîntuitorul a stiut că destinul nostru era de a fi singuri — si de aceea mîntuirea lui vine prin constiintă, si nu prin turmă.

Ne e frică de singurătate. Cînd rămînem singuri, luăm o carte, sau scriem o carte, sau fluierăm. De ce să ne fie frică? Poate de la singurătate înco lo începem noi însine.

E sentimentul cel mai caracteristic al omului contemporan necesitatea aceasta de a se popula. Am crezut si eu că trebuie să trăim printre fantome, dar n‑am propus niciodată fantomele imaginatiei, ci fantomele stricte ale spiritului. Uitati‑vă la fiecare om care rămîne astăzi singur, vedeti panica de care este deodată cuprins si apoi dezordinea în care cade, dezordine peste care stăpîneste, regină, imaginatia confuză.

Păcatul fată de omenia noastră, care ar fi trebuit să fie omenie prin exces de luciditate, se dovedeste a fi astăzi exces de imaginatie. Nimeni, desigur, nu are dreptul să condamne arta si nobilele ei functiuni; dar abuzul acesta de fictiuni si de fantastic, chinuirea spiritului cu balauri si cu toti monstrii apocalipsului n‑au servit, poate, la nimic. Ne‑ar servi de infinit mai multe ori singurătatea si iesirea din turmă. Valoarea cea mai înaltă de care am avut parte în turmă a fost spiritul cinematografic, vizionar si fictionalist. Între atîtea imagini, omul devine si el o imagine, si se îneacă.

Să concediem o dată toată această lume dezgu stătoare si miriapodică. Trebuie să întoarcem hotărît spatele celorlalti. Trebuie să ne părăsim si pe noi, să ne lepădăm de toată falsa bogătie a vietii noastre imaginative si de continuturile noastre tulburătoare. Aci e o pisică moartă: viata mea.

Decantare, perfectă decantare chimică. Limpezirea generală a apelor. Abandonarea tuturor continuturilor. Ceea ce îti va rămîne de spus cînd nu vei mai avea nimic, aceea este al tău.

Ale tale dintru ale tale — si numai din ele.

Singurătate si geometrie. Nu e un titlu frumos? Pentru ce? Nu stiu. Poate un titlu pentru viata omului pe pămînt.

Singurătate si geometrie. Ar trebui să spun numai singurătate. Căci ce face altceva omul singur, ce face altceva Pascal, decît geometrie? Sau poate ar trebui să spun numai geometrie. Căci unde se nasc formele, de unde încep elaborările pure ale spiritului, dacă nu din pustiurile sufletului, din noptile sale omogene si albe?

Dar trebuie să spunem împreună: geometrie si singurătate, pentru că abia asa, cînd sînt puse împreună, oamenii pot întelege ceva din sensul lor aparte.

Singurătate, geometrie si eternitate. Există o dialectică a spiritului pe care nimeni n‑o poate înfrînge, căreia nimeni nu‑i va pune capăt niciodată. De aci, din această linie a spiritului se desfac drumurile adevăratei vieti. Bucuriile ei sînt bucuriile simple, bucuriile formale, acte pure. Regatul vesnic al vietii noastre spirituale nu se întîlneste decît în zonele singurătătii, noaptea, cînd încep să joace ielele.

…Si abia acum înteleg de ce spunea Platon că Dumnezeu geometrizează. Căci Divinitatea e singură, nu‑i asa? Prin excelentă singură. Si ce poate face fiinta singură, inteligenta singură, pură, decît geometrie?

Nu din frică. Lui Dumnezeu nu‑i e frică de singurătate, ca nouă. Nici din necesitate. Pentru Dumnezeu nu există necesitate.

Ci din vointa de a trăi, într‑ un fel, vesnicia din ăuntrul lui.

VIII

Despre problema totului si a părtilor

Cînd treceam pe lîngă casa aceea care se dărîma, fumegînd de praf, si din care nu mai rămăsese întreg decît golul unei usi — mi‑am adus aminte de problema totului si a părtilor, de întrebarea glorioasă a lui Leibniz: poate casa fugi printr‑o usă? — pe care nu reusea nimeni s‑o înlăture. Iar casa, care nu mai era un tot, fugea acum, bucată cu bucată, prin usa care nu mai era o parte, în timp ce lucrătorii dărîmau, senini, cîteva ziduri si un început de problemă.

De ce stăruie totusi problema?

Sînt oameni care cred că problemele stau în ziduri si, dacă acestea din urmă se dărîmă, acoperă sub ele si problemele. Sînt altii care cred că solutia zidurilor hotărăste de solutia problemelor si, dacă o casă nu poate fugi printr‑o usă, atunci problema totului si a părtilor este sfîrsită. Nu mai vorbim despre cei care cred că problemele nici nu există, ci doar zidurile.

E o specială încăpătînare a oamenilor aceasta de a se atasa de durată si lucruri durabile. Li se pare că totul e prefacere, pieire, chiar problemele si semnificatiile lucrurilor. În loc să trăiască ei viata fără de sfîrsit a semnificatiilor, le pun pe acestea din urmă să trăiască, să încorporeze durata omenească. De cele mai multe ori nu gîndim; dar întotdeauna cînd gîndim, legăm gîndul de noi însine, de altii si de lucruri.

Nici măcar cuvîntul, logosul, faptul pur al ideii, nu stă pentru noi dincolo de lucruri. Asa, de pildă, oamenii nu gîndesc niciodată cuvintele. Ei nu stiu sensul lor si nu le văd, poate, implicatiile. Ei nu stiu nici măcar filologie, acest regres ad finitum, care e totusi un regres, al lucrurilor cuvîntate. De cele mai multe ori cuvintele noastre, ca si lucrurile noastre, nu au nici un regres. De aceea ne‑am gîndit într‑o zi că oamenii ar trebui să cînte în loc să vorbească. Cel putin în felul acesta viata ar fi mai directă, mai spontană si mai nemijlocit vie.

Dar nu v‑a durut niciodată viata? N‑ati simtit cum se încheagă ceva înăuntru, cum se întregeste în trup o semnificatie si cere să iasă la lumină? Căci, într‑o zi, toate lucrurile acestea disparate, trăirile, cărtile citite, emotiile regionale sau generale, tristetile sau neîntelegerile, toate se organizează într‑o b ucată, simfonic. Ce a fost mai obsc ur si mai inexplicabil în noi prinde deodată viată, înteles si unitate. E adevărul care a stat ascuns în lucruri, care a suferit de spargerea lor, care s‑a căutat pe sine si s‑a reîntregit. E adevărul din noi care se adună.

De aceea viata ar trebui să ne doară cîteodată. Nici nu stim cît adevăr avem în noi si unde e. Dar într‑o zi simtim o durere undeva, în piept, si atun ci abia întelegem de ce spunea misticul acela că simte pe Dumnezeu în pieptul lui.

Am observat ceva curios: nu e nevoie să ai dreptate pentru a putea trăi. Dar, dimpotrivă, ar trebui să nu putem trăi în ziua în care nu avem dreptate! Erorile logice ar trebui să ne dea răuri fizice; exercitiul gresit al ideii ar trebui să păgubeas că vietii noastre. Nu e admisibil să fim asa nesimtitori fată de desfăsurarea silogismelor si de eficienta lor logică. Ideea însăsi, cea justă chiar, ar trebui să fie suferintă, pasiune adînc resimtită de fiinta trupului nostru.

De altfel facem necontenit imprudenta aceasta de a gîndi mai departe decît sensibilitatea noastră; sau, si mai bine, de a nu urmări cu sensibilitatea parcursurile înalte ale gîndului. Ne desfacem în părti si trimitem o parte, înzestrată cu antene subtile, să inspecteze regiunile depărtate ale universului logic, în timp ce viata din noi curge pe albia ei. De ce să nu fim întregi peste tot? Sînt unele dezvoltări nefiresti în fiinta noastră, atît de nefiresti încît au făcut din noi o dizarmonie. De pildă, noi stim, cunoastem mintal mult mai multe lucruri decît ni s‑au întîmplat afectiv. Iată un lucru care ar trebui să ne pună pe gînduri.

Mi se pare, cîteodată, că nu sîntem noi oamenii adevărati. Sîntem un fel de schită, o încercare pentru umanitatea care ar fi trebuit să fie sau care va fi, poate, vreodată. Cel care ne‑a făcut s‑a gîndit la altă umanitate si a pus pînă si în inimile noastre nostalgia altor forme de viată, mai reusite decît cele de azi. E bine să ne amintim că nu sîntem decît drumul către altceva.

Dar s‑ar putea naste din noi o altă umanitate? N‑am gresit noi prea mult, prea adînc? Cine stie, poate că tot mai e ceva bun în noi. Ar trebui, numai, căutat cu îngrijire, iar ochiul care priveghează ar trebui să stie cum să recunoască.

E odihnitor să constati că, în dese rînduri, oamenii s‑au gîndit la altă umanitate, la alte forme universale de viată. Sînt oameni care au propus chiar crearea unei umanităti artificiale, a unei umanităti absurde, poate, numai din gîndul acesta legitim al înnoirii. Montaigne propunea, într‑o zi, să se creeze sate în care oamenii să vorbească latineste. Nu avea dreptate s‑o ceară? Respectăm prea mult omul, facem prea putine experiente cu el si de aceea nu ajungem la nici un rezultat nou de atîtea secole. Gînditi‑vă că, între timp, s‑au realizat cîteva rase noi de animale. Onoarea de a fi om este ea atît de inatacabilă?

Am închipuit, de pildă, o plajă cu nisip fin, cu soare si copii jucîndu‑se întru geometrie. Jocurile lor ar fi jocuri regulate, jocuri de măsură si ordine, simetrie si lege. Poate ar aseza pietricelele în număr determinat, cu o formă determinată, care să răspundă unor adînci întelesuri aritmetice, si ar căuta astfel, ca Eurytos pitagoreicul, numărul constitutiv al calului si al celorlalte vietuitoare. Privind peste întinsul mării inutile, ar simti zilnic prezenta problemei totului si a părtilor, si dezbaterea ei ar fi dezbaterea lor lăuntrică. De ce să nu fie cu putintă o astfel de viată, în care sensibilitatea si imaginatia si‑ar lua drept aliment schemele spiritului si, pe de altă parte, spiritul s‑ar servi necontenit de interesele si fervoarea imaginatiei?

Ce tip nou de umanitate ar iesi din această viată excesivă! Ceea ce pentru noi astăzi este adevăr greu dobîndit, problemă tulburătoare si deseori neînteleasă, pentru oamenii tipului nou ar fi adevăr imediat manevrabil, tot atît de imediat ca un reflex. Penibila noastră adîncire în desfăsurările adevărului ar fi pentru ei joc usor si spontaneitate. Problemele s‑ar naste de la sine, ar exista pe toate căile si în toate spiritele. Ele ar constitui viata de toate zilele a oamenilor. Nu merită odată oamenii o astfel de viată zilnică? Si tîrziu, murind, oamenii aceia îmbătrîniti în scheme si aventuri pure ar contempla încă marea întinsă si inutilă, prin care vor fi deprins, în sfîrsit, lumina care zace în problema totului si a părtilor.

Să nu spuneti că a promova formele, a încorpora ideile, a gîndi si a vietui geometric nu înseamnă trăire. E cu putintă si o astfel de trăire. E pasiune si febră si aci. Emotia îndeletnicirilor stricte suspendă provizoriu exercitiul vital, pentru a‑l relua apoi pe alt plan de existentă, mai curat, mai uman. Iar dacă exercitiul formelor pare a sfîrsi la calm si netulburare, să stiti că acestea sînt numai mască, asa cum era mască fata linistită a zeului mării din antichitate, asa cum e aparentă suprafata netedă a mării agitate în adîncuri.

E absurd să se creadă că vietuirea în forme nu este încă vietuire. Că, lipsită de caracterul irational, de ceea ce e tulburător si insesizabil în ea, viata nu este. Formele pot f i foarte bine întelese dre pt continuturi de viată, după cum, pe alt plan, formele au putut fi întelese drept continuturi de cunoastere. Astăzi ne este îngăduit să gîndim felul nostru de a gîndi, să cunoastem felul nostru de a cunoaste, să reflectăm, întorcîndu‑ne privirile î năuntru, as up ra intelectului însusi, asupra propriului nostru intelect. De ce gîndirea să se poată răsfrînge asupra ei, si viata să nu se răsfrîngă si ea înăuntru?

Am trăit prea mult în afară, înrîuriti de lucruri străine nouă. Lucrurile din afară ne cheamă în toate părtile si ne amăgesc. Sînt prea multe, si fiinta noastră este una. Ar trebui să le mai împutinăm, sau măcar să nu ascultăm de chemarea lor, pentru a nu vedea cît sînt de multe. Entia non sunt multiplicanda.ütatul complet, din W. Occam, este: Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem, adică: „Cele ce sînt nu trebuie sporite dincolo de necesitate.“ (N. ed.)>

Singurul lucru de încercat, în această monadologică lume, este să punem ferestre peste tot. Să punem ferestre nu pentru a privi în lucruri, căci asa ne‑am depărta si mai mult de noi însine; ci pentru a face lucrurile să ne vadă.

Sîntem noi, peste tot, si nicăieri nu trebuie să găsim altceva decît propria noastră substantă. Să nu ne mai „pierdem în lume“. Să ne strîngem bine împrejurul întelesurilor noastre, să le încorporăm si să facem din ele hrana zilnică a vietii noastre lăuntrice.

Si asa precum, privitor la totul organic, durerea părtii este obsesia totului — asa să fie si la noi exercitiul ideii: o obsesie a întregului, o posesiune organică, totalizatoare. Căci de ce mîna mea stîngă să stie de durerea piciorului meu drept — si coapsele mele să nu stie nimic despre voluptatea ideii de compunere a formelor?

IX

Despre păcat

M‑am gîndit multă vreme cum am putea face ca ideile noastre să devină stările noastre de corp. Dar numai misticii cunosc tainele corpului si imnurile prin care să‑l însufletească. Ei singuri stiu să‑si treacă vointa în sînge. Cum as vroi să le fur arta lor de a pătimi!

Mi‑ar fi plăcut să îmbolnăvesc realitatea cu idei — si atunci cel dintîi suferind as fi fost eu însumi. De ce nu este întotdeauna adevărul o emotie sau o patimă?

Poate pentru că sînt prea multe retineri în corpul nostru. Adevărul nu poate încă tulbura viata, pentru că viata e sălbatică; nu ascultă de nimeni. Ne‑ar trebui o pregătire biologică anumită, ar trebui poate schimbat totul, de jos în sus, ca să putem face corpul să răspundă la toate chemările gîndului.

Între timp, viata tulbură adevărul. Tot ceea ce se referă la întîmplările propriu‑zise de viată e nesigur si nestiintific. Un gînditor spunea odată: dacă morala n‑ar privi pasiunile omenesti si viata noastră sufletească în genere, atunci ea ar putea fi tot atît de riguroasă si sigură ca oricare stiintă deductivă. Si adăuga: „iar dacă geometria s‑ar opune atît de mult patimilor noastre pe cît o face morala, atunci am contesta‑o si viola‑o si pe ea tot atît de mult“.

Că adevărul e incert din cauza vietii si viata, la rîndul ei, nu poate deveni certă prin adevăr — iată un lucru pe care niciodată nu‑l regretăm îndeajuns.

E comun tuturor oamenilor cu adîncă viată interioară idealul de a face spiritul să pătrundă în carne. E una din constantele vointei de a fi om aceasta de a voi să dai semnificatii materiei brute din tine. Si într‑adevăr, dacă spiritul nu reuseste să pătrundă în carne, dacă vointa mea liberă nu se poate insera în biologie, dacă absurditătile si excesele omului nu pot deveni ereditate — atunci lucrurile nu servesc la nimic.

Căci la ce servesc lucrurile? La ce servesc arborii din fata noastră si întinsurile si apele, atîta vreme cît nu le organizăm? Ele sînt tot atîtea obstacole pentru noi, sînt zidurile grele si înalte ale lumii. Dar cît de usoare devin toate cînd inima ti se deschide si crezi , de pildă, în Dumnezeu si‑l vezi peste tot în lume… Nu, lumea nu e grea. Numai, noi nu stim întotdeauna ce să facem cu dînsa.

Cum am putut ajunge să fim străini de propriul nostru corp? Să gîndim una si să ne fie foame de altceva? Ci corpul trebuie pus si el în slujba gîndului; trebuie să fie copilul lui, făptură după chipul si asemănarea lui.

Dar pentru aceasta e poate nevoie de o nouă definitie a ideii de experientă. Nu‑mi dau seama prin ce neîntelegere poate fi calificat drept experientă de viată un cerc de întîmplări adunate din toate colturile lumii, răsărite în drumul nostru către lucruri si căzute deodată aci, în zonele noastre felurite de viată. Oamenii cred că experienta e număr de fapte si că se măsoară cu anii. Dar anii sînt prosti si întîmplati; iar numai neîntîmplarea poate da un r ăspuns întrebărilor noastre. De ace ea trebuie să organizăm experienta vietii. Trebuie să creăm artificial, am mai spus‑o, ca într‑un laborator. Să facem din viată un laborator unde să experimentăm deliberat ipotezele noastre.

Iată de ce, de‑a lungul acestor rînduri, am gîndit tot timpul o ipoteză a cărei experimentare o încercam. Era ipoteza că ideile nu au o singură dimensiune, ci mai multe. Că ele nu trăiesc numai în planul logic, dar răspund întregului nostru sufletesc: sînt si necesitate de adevăr, dar si emotie; sînt schemă si bucurie. Ideea nu este lineară, sau atunci, este prin greseală. Am încercat aci să desfacem bratele unui unghi prea multă vreme lipite unul de altul; am transformat o falsă linie într‑o cuprindere, pe un nou plan, a vietii.

Si totusi simt acum, la capăt, că viata nu se lasă cuprinsă. Trebuie să încerci o dată, trebuie să în cerci de două ori. Peste tot în tine sînt rezisten te, peste tot empiria te întîrzie. Nu e nimic de făcut, decît să iei truda de la capăt. De cîte ori?

Nu, nu putem muri asa. Trebuie să trecem cui va adevărul nostru, ceea ce a fost bun si drept în noi. A ltfel nici noi n‑am servit la nimic. Trebuie să prelungim modul nostru de a fi, vointa noastră de a fi.

Ce curioasă e această necesitate de a te prelungi în toate, în carne ca si în spirit; de a prelungi pînă si logicul!

Dar prelungim logicul prin carne, deci ne contrazicem. Iesim din cercul actelor pure ale geometrizării si ideatiei, pătrundem în cercul actelor vitale, pentru a putea reface altă dată viata pură pe care o vroisem. Iesim — pentru a cădea astfel în păcat. E un păcat lucid, voluntar, calculat, dar este o iesire din legile jocului nostru, deci e încă păcat. Căci păcatul e activitate, e non‑geometrie.

…Dar acum s‑a sfîrsit. Trebuie să te pleci. Trebuie să refaci viata cu desăvîrsire, de la biologie în sus. Trebuie să pui calculul tău cît mai adînc în detrimentul firii, asa ca nimic din omul care se va naste să nu mai fie retinere.

Tu ai avut prea multe retineri — e adevărat. De aceea viata ta n‑a fost cu putintă. Dar celălalt va fi liber, căci va găsi peste tot — în porniri, în instincte, în fire — armonii. Asa te‑as fi vroit pe tine. Dar elaborările tale erau prea tîrzii. Veneau după ce biologia îsi sfîrsise conspiratia.

Nu e nimic, acum începi din nou. Si iată istoria care se reface, neobosita istorie a sensului unic…

-Sfârsit-

INAPOI LA

PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE

Notă

Prezenta editie reproduce editia princeps din 1934 în limitele modificărilor de rutină (actualizarea ortografiei, unificări de lexic, eliminarea unor evidente greseli de tipar etc.). S‑au adăugat totodată titlurile de capitole, care în editia princeps apăreau numai în Cuprins.

Editura

---

[1] E vorba de Oscar Wilde . (N. ed.)

[2] „Doar o poruncå pentru tine: fii pur“ — germ. (N. ed.)