Toamna anului 1938...
  Carol al II-lea, cu nelipsitul lui port-tigaret negru in mana, fumeaza si se plimba agitat in oficiul sau dela etajul III al Palatului, impreuna cu Urdareanu Ernest, maresalul curtii regale. Carol al II-lea isi avea oficiul in partea din spate a Palatului, chiar in fata parcului, conectat printr'o use cu cel al lui Urdareanu, cu vedere spre cladirea Atheneului, spre rasarit:
  -Indraznesc sa Va fac o sugestie Majestate...  Am vorbit si cu "Duduia"... Fara pastor, turma se imprastie. Dati ordin si incepem dela Codreanu in jos, sa nu mai fie unul care sa agite impotriva Majestatii Voastre...
  Urdareanu, ofiter obscur pana in 1936, capatase treptat incredere in fata regelui, devenind (alaturi de Elena Lupescu), cel mai influentabil personaj din anturajul sau si mana lui executorie in afacerile domestice.
  Ajungerea lui intr'o postura atat de inalta la inceputul anului 1936, se datora amantei regelui, evreicii E. Lupescu, intr'o scurta perioada in care regele isi "permisese" sa discute prea deschis si prea mult chiar de Elena  Lupescu. "Secretele amoroase ale tronului" trebuiau sa ramana "numai" ale tronului. De atunci, marii prim-ministri si sefii de cabinete  care se prezentau regelui, ajungeau mereu la mana lui E. Urdareanu, agentul Elenei Lupescu. El era acolo, ferm, intre Rege si lumea din afara. Nici scrisorile, nici telefoanele nu ajungeau la Rege daca, mai intai de toate, nu erau aprobate de Urdareanu. Regele primea in audienta numai persoanele aprobate de "maresalul curtii" si numai in prezenta acestuia, suna ordinul "roscatei" Elena Lupescu.
  Urdareanu, in jur de 45 de ani, micut, cu pielea mult prea alba, uneori se pudra pentru a-si ascunde pigmentul natural. Aproape zilnic, in Aleea Vulpache, lua masa in casa E. Lupescu, casã vecinã cu a lui, primind sfaturi si informand-o pe "Duduie" despre afacerile politice si chiar escapadele regelui, si pe care ea i le ingaduia, fara a le pune la suflet. Pe atunci, tanarul Rege de mai tarziu, Mihai, il detesta pe Urdareanu numindu-l pe la spatele tatalui sau, "Murdãreanu". Marea avere pe care Urdareanu o acumulase in numai cativa ani, il ridicase in sanul celor mai bogati oameni din Romania. Voci exploratorii la adresa acestor "afaceri prospere" necurate se facusera auzite in culisele oamenilor politici, desigur, toate ramase fara nici o explanare datorita marei influente de care acesta se bucura in fata regelui.
  Regele, care se oprise langa fereastra cu privirile pierdute in verdeata parcului de jos, s'a gandit un moment, apoi s'a intors catre Urdareanu care se asezase pe unul din scaunele aflate in fata biroului regal:
  -Situatia politica ne permite un asemenea act pe care eu personal il favorizeze. As vrea totusi ca el sa nu umbreasca vizita noastra la familia regala in Anglia. Apoi, as dori sa cunosc personal reactia Fuhrerului. Transmite ministrului nostru dela Berlin sa faca toate demersurile pentru o audienta la Cancelarul Hitler, la intoarcerea din Anglia...
  Urdareanu asteptase cu rasuflarea taiata opinia regelui. Rãsuflã usurat:
  -Majestate!, Va admir pentru hotãrîrea luata. Voi face in asa fel ca totul sa fie pregatit...
  Plecat in Anglia impreuna cu fiul sau, Printul Mihai in varsta de 17 ani pentru o vizita de trei zile cu rangul de "state visitors" la Buckingham Palace, regele Carol al II-lea sosea intr'o postura noua, aceea de "acceptat", fiind declarat in trecut persona non grata de catre familia regala britanica in urma scandaloaselor relatii erotice pe care acesta le intretinuse, ajungand in 1924 sa renunte chiar la tron in favoarea noii  relatii amoroase cu Elena Lupescu, proaspata amanta cu care locuia temporar in Franta si pe care o intretinea acum, dupa aproape 14 ani, in vila situata langa Arcul de Triumf de pe Sos. Kisseleff, in Aleea  Vulpache.
  Desigur, framantarile politice care se succedau cu repeziciune in Europa, aveau ca motiv si aceasta reacceptare in favoruri dela familia regala engleza a dictatorului Romaniei, si in plus, actul de autodizolvare fortata si prigonire a Miscarii Legionare (considerata apropiata mai mult tarilor nationaliste din Europa decat  celor ale "democratiilor vestice", incluzand imperiul britanic) fusese considerat un prim pas favorabil spre realinierea sa acestor interese "traditionale".
  Sosit la palatul regal din Londra, Carol telefoneaza Reginei Mama Maria, care se gasea la Marlborough House, careia ii prezinta in dar cateva lantisoare de chihlimbar romanesc, renumit. Alte lucruri sunt daruite familiei regale britanice: un port-tigaret de chihlimbar regelui George al V-lea, un lantisor de gat din acelasi material reginei Elisabeta, papusi costumate printeselor, si alte cadouri marunte.
  Scopul adevarat al vizitei sale insa, era sa obtina suport financiar si politic pentru Romania din partea guvernului englez, cum si a cercurilor financiare londoneze, aliniindu-si tara intereselor engleze. Cere 75 de milioane de dolari imprumut, capital englez pentru dezvoltarea campurilor petroliere, marirea importului de grau si petrol al Angliei din Romania, inaltarea reprezentantelor celor doua natiuni dela statutul ministerial,  la cel ambasadorial.
  La toate aceste cereri, Carol n'a primit nimic din partea omologilor sai englezi, in afara de o vaga promisiune privind cresterea importului din Romania, simtindu-se obligat dupa trei zile de sedere sa se reintoarca spre Romania cu mainile goale.
  O vizita total lipsita de semnificatie prin insuccesul repurtat si, odata in drum spre tara, Carol al II-lea se pregateste pentru audienta la Hitler dela Berschesttagen.
  Audienta la Hitler terminata, in tren, in drum spre casã, hotarîrea era luata:
  -Transmite oamenilor nostri decizia mea... Momentul ne permite... Si nu uita -continua el adresandu-se lui Urdareanu care sedea in fata lui, in partea opusa  a mesei unde fusese invitat sa-i tina companie regelui la cafea-, comandã flori pentru "Duduie". Ne vom intalni la  Palat...
  Trenul isi luase avant in noapte, spre rasarit, si regele se dusese la culcare, obosit dupa intrevederea cu Hitler lipsita de orice ceremonie. Luminile Salzburgului se mai vedeau arar si trenul regal ajunsese aproape de Attersee cand de la Bucuresti venea cifrata confirmarea primirii telegramei secrete:

  In seara de 28 Nov., dupa o mica escala la Praga, garnitura regala sosea la gara Baneasa din Bucuresti.
  Legionarilor asasinati pana acum ca un preambul la ceea ce avea sa se dezlantuie, le urmeaza in 29-30 Noembrie 1938 un masacru, indreptat de data aceasta impotriva conducerii legionare. Corneliu Codreanu impreuna cu alti 13 comandanti legionari sunt asasinati  prin strangulare, pe la spate, miseleste, in dreptul padurii Tâncãbesti, in timp ce erau transportati in doua camioane descoperite ale Jandarmeriei, dela inchisoarea din Ramnicul Sarat la Bucuresti. Impuscati pe la spate dupa strangulare, pentru a se motiva in caz de orice eventualitate o pretinsa "fugã de sub escortã si incercare de evadare" (comunicat prezentat astfel tuturor mijloacelor de informare a doua zi dupa abominabilul act), trupurile conducatorilor legionari sunt transportate  in curtea inchisorii Jilava de langa Bucuresti si aruncate intr'o groapa comuna sapata dinainte, iar peste ele sunt turnate numeroase damigene cu vitriol. Mortii trebuiau sa dispara cat mai repede, facandu-se una cu pamantul pentru a se sterge oribila fapta. Frica pune stapanire pe asasini si deasupra imensei gropi este turnata o placa groasa de beton, sperandu-se cã secretul acestei faradelegi lase va fi pastrat in vesnicie.
  Vestea asasinarii lor cutremura tara si o inspaimanteaza; bocet si jale se aude din gura fiecarui Roman. Cei mai buni fii ai Neamului aruncati intr'o groapa comuna fara nici o cruce la capataiul lor, in strafundul pamantului unei inchisori ce-si inghitea victimele comandate de regim.
  Mortii si martirii legionari se insiruie dela un capat  la altul al tarii de-acum. Pentru legionari nu trebuie sa existe nici o bucata de cer liber. Nimeni nu este crutat. Pentru calai, victimele nu au nici o importanta. Elementele de elita si conducere ale Miscarii Legionare, trebuiau sa dispara... "Fãrã pãstor  turma se împrãstie..." suna dictonul imprumutat de Urdareanu dela Nicolae Iorga si pe care i-l impartasise regelui...
  Cateva luni mai tarziu, la 26 Ianuarie 1939, profesorul universitar Vasile Christescu este asasinat pe treptele casei de agentii Sigurantei carliste. O figura eminenta, discipolul lui Vasile Parvan, Vasile Christescu se nascuse la 2 Ianuarie 1902 la Bucuresti unde si urmeaza studiile secundare si universitare pe care le termina in 1924. Din acest an si pana in 1929, V. Christescu este asistent universitar la catedra de istorie antica a Universitatii Bucuresti. Intre 1927-'28 se gaseste in Germania, unde urmeaza studii de specializare la Universitatea din Berlin, si in anul 1929 obtine diploma de  Doctor in Istorie. Pleaca apoi in Italia, la Scoala Romana din Roma (1930-'31) renumita institutie culturala.
  Arheolog si istoric al antichitatii, aduce importante  contributii bazate pe o bogata documentatie literara si arheologica la cunoasterea vietii economice si militare a provinciei Dacia. Are numeroase preocupari de epigrafie, preistorie, numismatica si altele. Ii apar studiile: "Viata economica a Daciei romane" in 1929; "Istoria militara a Daciei romane" in 1937; "Les stations prehistoriques du lac du Boian"; "Les stations prehistoriques de Vadastra"; "Le tesor de monnaies de Sapata de Jos et la date du limes roumain de la Valachie", 1934; "Dacia sub Hadrian si Antonius Pius", 1936 si altele.
  O viata dedicata studiului si cercetarii, secerata de gloantele ucigase ale Sigurantei carliste...
   Cateva evenimente care survin la granita Romaniei, ii dau prilejul lui Carol sa puna armata in stare de alarma si sa-si mentina controlul asupra tarii cu ajutorul ei.
   In August 1939,celebrandu-se ziua marinei in cadrul unei ceremonii dedicate noii baze navale ce urma sa se construiasca pe lacul Tazlau, la bordul distrugatorului "Regina Maria" declara cu emfaza necesitatea apararii integritatii teritoriale a Romaniei in fata presiunilor din afara: "Determinarea de a ne apara frontierele trebuie sa existe in inima fiecarui Roman... Tot ceeace este romanesc nu poate fi cedat, tot ceeace este romanesc va fi aparat... Cei care iubesc pacea trebuie sa realizeze ca frontierele asa cum sunt ele marcate acum, nu pot fi schimbate fara pericolul iminent al unui dezastru global... Ma bucura sa vad ca iubitul meu fiu (printul Mihai), din respectul ce-l poarta, a intrat si el in rangurile Marinei noastre..."
  Ceremonia odata terminata, se face schematic un tablou al noilor inzestrari cu care aceasta va fi dotata: doua noi submarine care vor fi lansate la apa in luna Octombrie; trei nave de lupta care vor sosi din Marea Britanie in aceiasi luna, plus altele doua din Italia, dupa care urmeaza bilantul total al Marinei noastre: "4 distrugatoare, 9 vase de lupta, 3 submarine, alaturi de flotila aflata pe Dunare", un bilant destul de sumbru in fata reinarmarilor puternice ale statelor europene, decise ca sa-si impuna punctul de vedere atunci cand va fi nevoie si aproape insignificant in caz de urgenta in privinta apararii coastelor romanesti.
  Baza navala de pe lacul Tazlau urma sa fie terminata in anul 1941, fiind la completare de 30 de ori mai mare decat cea de la Constanta, cel mai mare port romanesc, aparata cu piese grele de artilerie si antiaeriana care urmau sa soseasca din Germania, ea urmand a fi utilizata in acelasi timp si ca baza militara navala, si ca baza comerciala prin capacitatea ei larga de ancorare a celor mai mari vase.
  Incidentele petrecute numai in decurs de 7 zile la granitele tarii, avertizau pe deplin revizionismul revansard al statelor vecine:
  -un soldat Roman ucis;
  -un sergent omorit cu baionetele;
  -un inspector sanitar rapit,
toate acestea la granita cu Ungaria, prin alinierea ei in cadrul noii ordini europene devenita un fel de protectorat al Germaniei.
  Incidentul in care cei doi soldati Romani si-au pierdut viata, nu mai dadea nici o indoiala ca Ungaria cu sprijinul Germaniei, deschidea ostilitatile privind recucerirea Ardealului pe care in mod fals il revendica drept parte integranta a Ungariei Mari. Intrebarea era: Care Ungarie?! Cea nascuta de sub seile pradatorului  si canibalului Attila dupa anul 850 D.C., sau cea pe care  imparatul Austriei si-o adaugase imperiului sau numindu-l Austro-Ungar?!... "Ungar" si el numai cu numele?
  Si intr'un caz, si in altul, revizionistii maghiari se inselau. Este suficient de mentionat ca vatra noastra, a Dacilor, se gasea in chiar inima Transilvaniei, in Muntii Apuseni, puternic consolidata de regele Duras, marita chiar mai mult fata de acum de Burebista, cu granitele pana la Tisa, aparata si inflorita de regele Decebal prin eroismul de care a dat dovada sculptat pe Columna lui Traian din Roma si, spunand aceasta numai, ne aflam cu o mie de ani inainte pe aceste locuri fata de veneticii huni, cruzi si razbunatori si astazi cu alte popoare din jur, si ele formate cu mult inaintea sosirii lor.
  Moartea celor doi soldati Romani se petrecuse cu barbarismul binecunoscut rasei lor: patru soldati unguri ("bozgori", in limbaj popular) se opresc pe granita patrulata, deschizand conversatie cu o patrula romana. Incheiata aceasta conversatie si patrula noastra formata din trei pornita inainte, in drumul ei, inca sase soldati unguri ies din cultura de porumb din apropiere si deschid focul: se produc raniti. Un soldat roman moare pe loc, cel de-al doilea, ranit si el reuseste sa dispara, iar sergentul ranit de un glonte cade la pamant si ungurii se napustesc asupra lui, macelarindu-l cu baionetele in chip sadic.
  Alt incident -de data aceasta petrecut pe teritoriul Bulgariei: un capitan roman se sinucide in camera hotelului sau din Sofia, descoperind ca documentele diplomatice pe care le avea asupra sa la venirea din Turcia (cu care Romania negocia in secret o alianta militara), dispar.
  In fata gravului incident petrecut la granita cu Ungaria, cum si a intenselor provocari unguresti, Romania initiaza manevre pe teritoriul Transilvaniei timp de 6 saptamani, manevre la care participa peste 400.000 de soldati.
  Ilustrandu-se unitatea nationala, Ministerul de Razboi publica numele si numarul dezertorilor in cadrul mobilizarii facute in primavara anului: 1.135 de unguri, 653 de bulgari din Dobrogea, 31 de ukrainieni si 28 de persoane de nationalitate romana. Un tablou care reflecta suficient dorinta poporului roman de a-si apara granitele lui milenare, intr'un moment de mare raspantie in Europa.
  Alte luni trec, prigoana se inaspreste. Un masacru si apoi altul se comite: masacrul numit "Septembrie Rosu", rosu dela sangele sutelor de legionari asasinati pe tot cuprinsul tarii: in lagarele de concentrare dela Vaslui si Miercurea Ciuc, in inchisoarea Ramnicul Sarat, la Spitalul militar Brasov, in fiecare judet al Tarii, de unde cate trei legionari de elita sunt ridicati de autoritati si asasinati in pietele publice, unde raman vreme de trei zile pentru ca tara sa se ingrozeasca. De acest spectacol apocaliptic nu au fost scutiti nici macar copiii de scoala, adusi incorpore in coloane de mars, sa priveasca trupurile neinsufletite si pline de sange aruncate pe caldaram. Unii au lesinat, descoperind printre cei ucisi chiar pe fratii lor mai mari, ridicati de-acasa cu o  noapte mai devreme. Scene pe care mintea oricarui om normal nu le poate concepe. Cad apoi victime ale persecutiei pana si familiile celor ucisi care nici macar  acum, cernite de durere, cu sufletele pustiite, nu sunt lasate in tihna sa-si planga odraslele dragi. Un caz monstruos, revoltator, fusese acela al Printesei Cantacuzino: la 10 minute dupa ce cade asasinat la Ramnicul Sarat Printul Alexandru Cantacuzino, la indicatia Elenei Lupescu, Carol al II-lea ordona politiei secrete din serviciul Sigurantei s'o inchida pe mama lui, Printesa Alexandrina Cantacuzino, intr'o singura camera a palatului ei, de teama ca ar putea sa-i creeze neplaceri.  Printesa fusese cea mai apropiata prietena a Reginei Maria, una din cele mai respectate femei ale Romaniei, fondatoare a scolilor ortodox-catolice, incepand dela gradinita si pana la liceu. Printesa a fost tinuta fara nici un fel de comunicatii cu exteriorul aproape un an de zile, cu ferestrele ferecate, unde apa si curentul îi erau mereu intrerupte, fara doctor, avocat ori servitor care sa o vada in tot acest timp.
  Printul Alexandru Cantacuzino a murit ca un adevarat martir pentru "un viitor impunator prin maretia sa", cum scria, "sa fiu vrednic a-i da totul, ca Ionel Mota si Vasile Marin"...
  El insusi voluntar in Spania, unde cazusera eroic V. Marin si I. Mota pe frontul dela Majadahonda din jurul capitalei madrilene luptand impotriva trupelor comuniste pârjolitoare de altare, in apararea crestinatatii, descria in insemnarile lui de pe front in 1937 in eseul "Pentru Christos", sensul existentei lui viitoare: "Nu m'as întoarce în Tarã dacã nu as avea convingerea cã pilda vietii noastre va brãzda simtirea si închipuirile generatiilor care vin si dacã nu as întrezãri în viitor cum creste o româneascã si legionarã vrednicie în sufletul natiei noastre..."
  Pentru aceasta "vrednicie", Printul Alex. Cantacuzino si-a pierdut viata constient, postulat suprem al martiriului, pentru ca din pilda lui, a Capitanului, a lui Mota si Marin si miilor de legionari asasinati, sa se nasca Romania Sfanta de Maine.
   Tineretul fusese de mult amenintat cu extinctia in spiritul unor dogme partinice:
-Am sa va sugrum; sa-i spui lui Nae (Ionescu) ca eu va sugrum! Eu nu sunt Duca!... Cu mine nu merge! -amenintase Virgil Madgearu intors dintr'o vizita "de loje" in strainatate, in cabinetul sau ministerial, batand cu pumnul in masa, model de manifestare si impunere pentru Visinski mai tarziu in '45, care, la fel striga: "Ialta sunt eu!"..., nu si semnatarii pactului, americani, francezi si englezi.
  Amenintari care vor lua forme macabre in realizarea lor, dela I. G. Duca, Miron Cristea, Calinescu, E. Lupescu si Carol al II-lea, prin lichidarea fizica si intemnitarea a mii si zeci de mii de legionari.
  Tineret exultat printr'un nationalism din convingere si nu unul adoptat, de circumstantã, tineret neclintit de  pe pozitia lui autarhicã, fara compromisuri; prin regasirea sufletului romanesc autentic, aceasta intuitie fundamentala a virtutilor romanesti prin care existã istoria neamului nostru, traire, autenticitate, ortodoxism.
  Un moment spiritual, chemare a timpurilor, pe care "goii" dela cârma tarii doreau sa-l inabuse, constient sau inconstient, printr'o grava eroare de intelegere si interpretare a lui in sensul dogmatismului lor imuabil, "mort în viatã", cum il califica pe atunci Profesorul Nae Ionescu in programaticul sau ziar "CUVÂNTUL".
  Moment spiritual, primat incomprehensibil pentru vanatorii de portofolii ministeriale conciliati de ideia materiala si nu spiritual -nationala. Vreme in care lumea si istoria se despicau in doua in fata unor realitati decisive.
  O generatie nationalista decisiva, noua, in conflict cu o alta, insalubra, subterana, acomodata si acomodanta intereselor partinice periferice fara ratiunile ideii de Neam, o excrescenta parazitara in faptura Neamului.
  Constituia oare un teribilism dorinta de autohtonism, de autenticitate national-romaneasca, fara imprumuturi altoite artificial pe trupul Neamului dela alte popoare?! NU! De o mie de ori NU! Aceasta autohtonizare constituia sacru imperativul momentului, era definitia unei noi lumi care trebuia sa inceapa istoria. Simplu si romaneste...
  Nu falsele teribilisme patriotarde, jonglerii repulsive, repugnante sanctitatii nationale. Sanctitate, pentru ca mai presus de toate Neamul este sfant. Lui îi suntem drapel si jertfa la nevoie...

   Pentru Eli, cele ce se intamplasera in Tara o afectasera foarte mult.
  La o zi dupa pogromul asupra legionarilor, in seara lui 22 Septembrie 1939, Radu nu mai veni la intalnirea fixata din parcul Cismigiu. Doua saptamani indurase cu resemnare toate loviturile vestilor grele ce impanzeau tara. Legionari si legionare erau impuscati si mutilati, iar spectacolul oribil pe care dictatura il infatisa tarii prin aceste executii netrebnice, nu avea decat un scop bine determinat, infricosarea ei. Oricum, aceasta era opinia dementului rege...
  Se temea pentru viata lui Radu, stiindu-l legionar. Ii iubea ideile sincere si curat nationaliste cu gandul la Romania Legionara de maine, despre care de-atatea ori ii vorbise...
  Toate aceste amintiri ii veneau acum de-a valma in gand, rascolind-o.
   Nu-l mai vazuse pe Radu dela data proectatei lor intalniri in parcul Cismigiu. Ii resimtea lipsa, cuprinsa de singuratate.
  Doua saptamani mai apoi, prima scrisoare de vesti o gasi in cutiuta postala. O citise si recitise de zeci de ori, cu inima batandu-i puternic in piept:

                                 RADU

   Pedepsirea lui Armand Calinescu, cel care patronase in direct asasinarea lui Corneliu Codreanu si a altor 13 legionari in noaptea de 29-30 Noembrie 1938, cum si a altor zeci de legionari in perioada scurta dela investitura oferita de Carol al II-lea, a fost organizata de avocatul Miti Dumitrescu, un tanar apartinand organizatiei legionare din Prahova (Ploesti) la 21 Septembrie 1939. "Extinctia" pe care Armand Calinecu o conducea impotriva legionarilor in sensul sfaturilor venite din alcovul regal de la Elena Lupescu, îi adaugase acestuia polocrul de "Micul Hercule" in cercurile ministeriale. "Omului de forta", cum era portretizat de mediile de informare, "Chiorul" sau "Monocles" dupa cum era cunoscut de lumea tarii (Armand Calinescu purta monoclu la ochiul stang¹⁾), i se refuzase o asigurare in caz de deces de catre binecunoscuta agentie "Lloyd's"din Londra, care, in urma crimelor numeroase pe care acesta in mod servil le comandase si patronase, nu mai prezenta nici o garantie ca la randul lui urma sa aiba aceiasi soarta intr'o buna zi, cu cea a victimelor sale.
  Echipa de pedepsire condusa de Miti Dumitrescu, pregatise in amanunt razbunarea asteptata de tara intreaga. Calinescu isi facuse o faima proasta in randurile intregii populatii, care il considera un conspirator impotriva tarii si intereselor ei, prin slugarnicia care il caracteriza in fata metresei regelui, ale carei ordine le indeplinea cu satisfactie, in dauna tineretului romanesc. Era vremea cand, conform unui ordin criminal al jandarmeriei aprobat si dictat "de sus", orice persoana putea  fi impuscata pe strada fara somatie legala.
  Trei incercari de pedepsire a lui Calinescu in August  1939, sunt amanate. Vine luna Septembrie si echipa RÃZBUNÃTORILOR condusa de Miti Dumitrescu se afla iarasi pe traseu in observatie, in ziua de Miercuri 20 Septembrie, dar canalia nu apare... In dupa amiaza zilei de Joi, 21 Septembrie 1939, la orele 13, sorocul se arata: Calinescu apare pe traseu, fiind condus cu masina la vila sa din Cotroceni pentru a-si lua pranzul. Masina  plecase de la Palat strabatand B-dul Regina Elisabeta, trecuse de parcul Cismigiu si se afla acum pe podul Elefterie de peste Dambovita, cand, putin mai in fata, o fata tanara cu o caruta blocheaza circulatia. Soferul franeaza puternic si opreste pentru a lasa timp sa fie deblocat traficul. In chiar acelasi moment, doua automobile opresc si ele in spatele masinii negre ministeriale. Focurile ucigatoare il rapun pe A. Calinescu, aflat pe bancheta din spate, iar trupul ii cade rasucit spre scaunele din fata ale automobilului. Omul de paza al fiorosului ministru se strecoara afara, sub masina, de unde incearca sa traga in atacatori. Este rapus si el imediat, cum si soferul, ramas cu arma in mana, fara putinta de a o intrebuinta.
  Din corpul defunctului ministru cu prost renume, la autopsie, sunt extrase 5 gloante: unul dintre ele ii strabatuse ochiul cel bun, "miopia supuseniei".
  Odata pedepsit Calinescu, cele doua masini iau calea intoarsa, catre postul de radio din B-dul Bratianu, Nr. 26, pentru a se anunta vestea tarii intregi. Echipa odata intrata in cladirea postului de radio, dela microfonul crainicei in emisie, putin dupa ora 14:00, cu o voce de tunet Traian Popescu anunta: "Armand Calinescu, presedintele consilului de ministri, a fost executat de o echipa de legionari", apoi Miti Dumitrescu explica fapta: "Suntem fii de romani din Prahova si am indeplinit o necesitate dureroasa. Am pedepsit pe acela cu a carui invoire a fost omorit cel mai mare roman, Corneliu Zelea Codreanu".
  Cu aceasta, echipa se predã de buna voie, jertfindu-se. Armand Calinescu nu merita nici o jertfa, dar cum amintea Miti Dumitrescu camarazilor sai: "Nu pentru canalie ne jertfim, ci pentru Neam".
  In fiare, schingiuiti groaznic, sadicul agent al Sigurantei, Otto Reiner, le frange oasele bratelor si picioarelor, îi impunge cu sula in corp si îi loveste pretutindeni. Miti Dumitrescu, Cezar Popescu, Traian Popescu,  Jean Ionescu, Nelu Moldoveanu, Jean Vasiliu si Marin Stanciulescu sunt dusi apoi in doua dube la locul unde fusese pedepsit Calinescu, pe podul Elefterie. Alti doi membri ai echipei, Gigi Paraschivescu si Ovidiu Isaia, omoriti inca din cladirea postului de radio, sunt azvarliti si ei pe caldaram, in acelasi loc, alaturi de cei sapte. Sunt aduse faruri puternice care sa lumineze scena, in fata unei multimi cutremurate de oribilul spectacol ce avea sa se desfasoare. Exact la ora 23:00, cei sapte legionari in viata sunt si ei impuscati, pravalindu-se unul cate unul pe caldaramul care se umple de sange, alaturi de cei doi camarazi ai lor a caror viata fusese rapita mai inainte. Executantii? Sapte ofiteri militari, fiecare inzestrat cu un pistol si o "juma' "de rachiu, sub ochii vigilenti ai comandantilor lor mai mari aflati de fata.
   Lumea se ingrozeste...
   Scena este filmata...
1)_______
   -La vârsta de 4 ani si-a pierdut vederea la ochiul stâng din neatentia unei surori medicale care îl îngrijea. Aceasta, în loc de a-i administra picãturi pentru ochi, din imprudentã i-a administrat acidul aflat într'o sticluta apropiatã inversatã din gresealã cu cea care continea picãturi pentru ochi.

   Incepand cu luna Iulie 1940, doua avioane sunt ordonate de Carol la aerodromul Baneasa, pentru plecare instantanee in caz de urgenta. Simte ca se apropie sfarsitul: in Europa nu mai era loc pentru un rege si un crud dictator in acelasi timp. Acest "playboy al Balcanilor" -cum adesea era amintit in presa internationala-, isi pregatea fuga hoteste din tara pe care incepuse sa o dezmembreze, cedand tuturor sugestiilor anti-nationale venite din afara numai pentru a-si mentine tronul de care isi batuse joc, printr'o relatie intima ilegitima cultivata asiduu si cunoscuta de lumea intreaga.
   La 3 Septembrie 1940, in fata tuturor greutatilor intampinate si a cedarilor acceptate cu usurinta de regele venal Carol al II-lea in speranta iluzorie a pastrarii tronului si care duc la dezmembrarea tarii, izbucneste in numeroase puncte ale tarii Revolutia Legionara.
  Eveniment cu o puternica semnificatie pentru viitorul  social al Romaniei, garantor al integritatii ei teritoriale.
  La Bucuresti, Brasov, Constanta, Timisoara cum si in alte numeroase centre urbane ale tarii, populatia se alatura Legiunii si prin manifestatii populare cere la unison abdicarea camarilei si a regelui criminal. Zeci de mii de oameni se revarsa pe strazile Capitalei pana in fata Palatului Regal strigand la unison, ca un vuet urias: ABDICARE   Tanchetele trimise ca sa imprastie manifestatiile, sunt inconjurate si dezarmate de populatie. Situatia ia alt curs, dar parca nimic nu impiedica lantul secerator de vieti tinere credincioase Neamului.
   Alti legionari cad ucisi...
  La 6 Septembrie 1940, Satana era alungat de spada Arhanghelului Mihail si tara, intr'un puternic accent revolutionar, punea chezasie trainica la 14 Septembrie numindu-se STAT NATIONAL-LEGIONAR, ca o recunoastere a jertfelor, luptelor purificatoare si credintei autentice ce revenea acum definitiv la matca, fundament  de baza al trairii Neamului. Fundament care, in contextul altor conduceri vremelnice, anterioare, fusese  depreciat spre binefacerea gheseftarilor straini fluctuanti, sositi intr'o tara a laptelui si a mierii.
  Hidra conducatoare masonica fiind alungata dela putere, drumul de biruinta al Neamului era deschis. Se implinea prorocirea Capitanului: "Durere langa durere, chin langa chin, suferinta langa suferinta, rana langa rana, pe trupuri si in suflete, mormant langa mormant, asa vom invinge*.

   * "Jurnalul Capitanului", 29 Mai 1938.

  Un gol urias se crease in Legiune prin asasinarea majoritatii elementelor conducatoare de elita, spirite ascete si spartane, aspru incercate in lupte,oricand pregatite pentru jertfa pe altarul Neamului, cu o singura multumire ca ea, jertfa, era facuta numai in binele tarii. Aceasta era singura rasplata a sacrificiului lor care venea astfel sa impamanteneasca unul din telurile de capetenie ale Legiunii despre care Corneliu Codreanu, in jurnalul sau dela Vacaresti, 1923, scria adresandu-se tuturor legionarilor: "Nu cereti rasplata dela tara voastra! Pentruca nicio rasplata nu este mai mare si nimic nu este mai sfant decat multumirea ca ti-ai facut datoria fata de dansa". Indemn care despica in doua istoria in cumpana timpului, de la care se va plamadi "omul nou", drept, hotarit si plin de virtuti: "... 

  Corneliu Codreanu, mucenic al lui Christos, Sfantul Neamului Romanesc, "a inviat" in noaptea de 29-30 Nov. 1938. Biruinta a fost a lui, sanctificat vesnic pe altarul recunoscator al Neamului care i-a fost plamada sfanta:

         Aleluia, Alelui!*

           Aleluia, alelui!
           Apele-i canta numele Lui,
           Pruncii ii poarta numele Lui,
           Aleluia, alelui!
           Aleluia, alelui!
           Pamantu-i saruta sangele Lui,
           Holdele-i leagana inima Lui,
           Aleluia, alelui!
           Aleluia, alelui!
           Ceru-i adoarme sufletul Lui,
           Ingerii canta in jurul Lui.
           Aleluia, alelui!
           Aleluia, alelui!
           Soarele 'ntoarce luminile Lui,
           Si pretutindeni e umbra Lui.
           Aleluia, alelui!
           Aleluia, alelui!
           Vesnic stalp al Neamului
           Intru veacul veacului!
           Aleluia, alelui!

*________
     -BIRUINTA, Nr. 7-8-9, 25 Decembrie 1940.

   Capitanul, cel ce luase in maini destinul nostru repunandu-l in istorie, se ridica biruitor incaodata si alaturi de el, toti ceilalti camarazi ai generatiei harice a Romanismului. Inalta semnificatie etica a directivelor de viata legionara, unirea, dragostea, onoarea, disciplina, munca, jertfirea de sine pana la supremul sacrificiu,  daduse din nou viata Neamului. Trairile eroice, in scopul purificarii totale si inaltarii natiei noastre din noianul tuturor slabiciunilor aspirand spre idealurile morale cele mai inalte, acum, in noul Stat National-Legionar, continuau cu intensitate accentuata. 

 Izgonit de pe tron de revolutia legionara izbucnita la 3 Septembrie si fortat sa abdice in favoarea fiului sau Mihai la 6 Septembrie 1940, Carol se vede nevoit sa paraseasca tara, viata si posesiunile fiindu-i garantate de gen. Ion Antonescu, noul prim-ministru instalat la conducere de revolutia legionara printr'o grava eroare care avea sa coste Legiunea mai apoi in Ianuarie 1941 cand Antonescu, lipsit de orice loialitate, declanseaza rebeliunea impotriva Miscarii aflata la conducerea tarii, cu ajutorul trupelor germane stationate in tara, afirmand cu nonsalanta intr'un manifest aparut cateva zile mai apoi ca:

  "In paginile istoriei nu exista o pagina de mai mare ingratitudine. In oficiul prezidential am muncit ca un sclav, dela inceput si pana acum... dar ei (legionarii n.a) s'au organizat impotriva mea prin ajutorul fostului ministru de interne Petrovicescu... Eu care am facut lovitura de stat din 6 Septembrie fara nici o picatura de sange...", continuand: "Am dreptul si onoarea de a declara natiunii in aceste zile de mare amaraciune ca am lângã mine umbra loialã a marelui Fuhrer, si onoarea germanã (sublinierile noastre) care ne garanteaza granitele..."

  O inversare ingrata a adevarului -perseverare diabolicum- prin care odata cu alungarea Legiunii dela conducere isi aroga necavalereste revolutia legionara dela 3-6 Septembrie indreptata impotriva dictaturii lui Carol al II-lea, revolutie inscrisa cu sange in istorie prin jertfele legionarilor doboriti la Brasov, Constanta si in alte puncte ale tarii, cei care au luptat cu arma in mana pentru boborirea camarilei si pe ale caror morminte inca proaspete se instalase la conducere el, putin recunoscatorul gen. Antonescu, avand langa el "umbra loialã a Fuhrer-ului" care, nu numai ca nu garantase granitele, dar le impartise cu gratitudine si Ungariei (Ardealul de Nord), Bulgariei (Cadrilaterul) si Rusiei bolsevice (Basarabia si Bucovina).
  O declaratie penibila care sfrunta realitatea in mod strigator la cer, ca si aceea referitoare la ministrul de interne Constantin Petrovicescu si care, in functia pe care o detinea, s'a opus rebeliunii generalului, aparand guvernul legionar legal si constitutional dela conducerea tarii, impotriva puciului...
  In fata evenimentelor care se precipita, Carol se vede  nevoit sa renunte la cele doua avioane in fata garantiilor  primite, hotarindu-si fuga cu ajutorul trenului regal repus la comanda sa de general. Plecat dela Bucuresti in  noaptea de 6 Septembrie, trenul ajunge in ziua urmatoare spre granita cu Serbia, in apropiere de Timisoara. Alarmata, conducerea legionara de atunci incearca  sa opreasca trenul la Timisoara, insa fara sanse de reusita. Trenul isi urmeaza cursul spre Portugalia, ajungand  mai intai in Spania, unde cei doi au permisiunea de a sta.
  Cerandu-se extradarea lor de catre conducerea legionara, autoritatile spaniole procedeaza la arestarea si internarea cuplului cu arest la domiciliu, urmand a se proceda la formalitatile de vigoare privind extradarea: Elena (Wolf-Magda) Lupescu - Carol II, suspectati de manipulare frauduloasa a banilor publici in valoare de  miliarde sub pretextul reinarmarii, trebuiau returnati si  judecati conform legilor in vigoare ale Romaniei.
  Din hotelul in care se gaseau sub supraveghere, cuplul reuseste insa ca sa dispara, trecand frontiera in Portugalia, in fapt, destinatia lor finala.
   "Arestul la domiciliu" -respectiv luxuriantul hotel "Andaluzia Palace" din Sevilia unde cuplul astepta raspunsul pozitiv de continuare a calatoriei spre Portugalia din partea guvernului spaniol-, era numai un fel de a spune. Magda Lupescu, respectand traditia, continua neintrerupta sa isi plimbe catelusii in imensul si frumosul parc al hotelului, in timp ce Carol al II-lea, la barul hotelului, conformându-se vechiului obicei, adora din priviri miscarile gratioase ale femeilor tinere preumblatoare acestui soi de localuri.
  In Martie 1941, nerabdator si banuitor in asteptarea raspunsului care se prelungeste neasteptat de mult,  cuplul isi pregateste fuga spre Portugalia. Cu ultimele transporturi ale averii furate ajunse deja in Portugalia, cei doi hotarasc planul de parcurs pentru ajungerea la frontiera.
  Instalat la volanul Mercedesului, fara bagaje care sa trezeasca suspiciunea, cu "duduia" in dreapta sa, Carol conduce masina incet catre suburbiile vestice ale Seviliei, ca la "plimbare". In spate, dela oarecare distanta, nelipsita masina a agentilor politiei spaniole, supravegheaza fara nici un fel de banuiala Mercedesul cuplului. Automobilul ajunge la iesirea din oras, iar Carol apasa puteric pe accelerator departandu-se uluitor de rapid de masina urmaritorilor care incearca sa tina "pasul" cu bolidul din fata.

   Norocul nu i-a lipsit lui Carol nici de aceasta data.
  Ajunsi in apropierea granitei, masina este abandonata iar cei doi trec la iuteala frontiera cu ajutorul a doua pasapoarte false. La scurt timp, apare si masina urmaritorilor; prea tarziu insa. De partea cealalta a granitei, Carol si concubina sa se aflã deja in siguranta, asteptati fiind de fostul reprezentant de afaceri al regelui in Portugalia, Augusto Lopez Joly, si de Ernest Urdareanu, ex-maresalul curtii regale.
  Cei 852 de dolari reprezentand costul sederii cuplului la hotelul "Andaluzia Palace" se pare ca pana la urma  au fost trimisi hotelului, achitandu-se nota de plata. In schimb, cei doi "fox terriers" si cei doi "pekineji" au ramas abandonati in Sevilia, in grija Infantei Beatriz de Bourson y Orleans, matusa lui Carol.

   Tara intreaga se pronunta in sprijinul Miscarii Legionare aflata la conducere, ajutand prin toate eforturile intronarea disciplinata a credintei legionare.
     Cu toate acestea, cercurile straine de aspiratiile Neamului isi strangeau randurile uneltind din culise impotriva tanarului Stat, beneficiind de pozitiile inalte ce inca le detineau. Conflictul urmarit cu atata ardoare  de aceste cercuri, izbucnise prin destituirea tuturor prefectilor si chestorilor legionari din tara la 19 Ianuarie, preambul al loviturii de stat pe care Antonescu o planuise imediat dupa vizita sa in Germania  la 14 Ianuarie, unde obtinuse sprijinul si acordul lui Hitler. Puciul militar urmat dupa aceea intre gen. Antonescu -capul statului- si Miscarea Leginara dela 21-23 Ianuarie, fusese asadar rodul tuturor acestor uneltiri dusmanoase prin care se incerca inlaturarea dela conducere a Miscarii Legionare. Lovitura de stat a gen. Antonescu -beneficiind de sprijinul armatei germane-, la indemnurile din culise ale fortelor oculte¹⁾ ostile Miscarii, punea astfel capat colaborarii dintre general si aceasta. Asasinarea maiorului german Doring, seful transporturilor misiunii militare germane din Romania in fata hotelului  Ambasador din Bucuresti la 19 Ianuarie de catre un agent  grec pe nume Dimitrie Sarantopulos, servise generalului Antonescu drept pretext pentru destituirea Ministrului de Interne, generalul legionar Constantin Petrovicescu, o zi mai apoi, la 20 Ianuarie. O  masura arbitrara si anticonstitutionala avand punctul de plecare si dela intrigile si criticile negative asupra Legiunii tesute in permanenta in jurul gen. Antonescu de oamenii palatului: Veturia Goga, Alexandru Rioseanu, Cancicov, Creteanu, Mares, E. Cristescu, binecunoscuti anglofili, fosti asociati ai dictaturii lui Carol al II-lea, ultimul ca sef al serviciului secret, iar in trecut, om de incredere al primului ministru Armand Calinescu de trista memorie.
  Asa numita expresie "rebeliunea legionara" -cum o intitulase mai apoi Antonescu cu sarcasm pentru a-si acoperi lovitura de stat-, starnea zambete pe fetele oamenilor care se intrebau, evident: "Cum puteau face legionarii o rebeliune impotriva propriului lor guvern?!"
  Apararea institutiilor statale ocupate pe drept de elementele legionare care constituiau conducerea politica a tarii reprezenta un act legitim reclamat de situatia imediata cand forte armate rebele antonesciene incercau sa le ocupe cu forta si sa destituie astfel un guvern legal aflat la conducerea tarii! Strasnica explicatie dadea generalul, nu gluma!...
1)_______
   -Vezi "Cartea neagrã a României" de Matatias Carp.

  In baza acestui ordin, aparut in editia speciala a ziarului "Cuvântul" de Joi, 23 Ianuarie 1941, legionarii se dezarmeaza, parasind institutiile publice aparate pe intreg cuprinsul tarii.
  Antonescu, o fire orgolioasa, lipsit de orice scrupule, de o cruzime inascuta (i se mai spunea si "Cainele Rosu"), inconjurat de un anturaj avand aceiasi extractie ca si cel al tiranului rege Carol al II-lea, in loc de a usura reintrarea normala a vietii in tara, odata cu dezarmarea legionarilor si evacuarea tuturor sediilor si institutiilor, da ordin ca acestia sa fie masacrati bestial, in plina strada.
  In fata Palatului Telefoanelor, pe Calea Victoriei (in dreptul Prefecturii Politiei Capitalei), legionarii neinarmati care paraseau aceste institutii sunt asasinati cu foc  de mitraliere puse in crucis. Peste opt sute de legionari si cetateni pasnici sunt rapusi in Calea Victoriei, in Piata Teatrului National, in fata Palatului Telefoanelor, la Palatul Postelor, umpland cu sangele lor caldaramul strazii. Scene care zguduie natiunea intreaga, imagine reactualizata a altor timpuri, amintind acea noapte de 22 Septembrie 1939 si baia de sange careia îi cad victime 252 de legionari. Mormane de cadavre apareau acum in fata ochilor, vestind inceputul valului de razbunare san-geroasa asupra Miscarii Legionare si tuturor acelora care o sustineau. "Vitejia" generalului trebuia sa se faca simtita, acum cand tancurile germane ii aparau spatele, in fata oamenilor ramasi cu mainile goale si lipsiti de aparare, despuiati de orice drepturi politice.
  Incep destituirile din armata ale celor ce pactizasera cu Miscarea Legionara. Ofiterimea atasata tineretului este degradata. Soldatii, acest suvoi tineresc legionar, iau calea batalioanelor speciale sau, in numeroase cazuri, judecati sumar de Curtile Martiale si condamnati la ani grei de inchisoare. Plutoanele de executie isi incep  opera macabrã.
  Proteica activitate legionara era odata in plus, pusa sub obroc, iara Tara, dela un capat la altul al ei, numai  jale si suferinta.
  Un text din folclorul de atunci¹⁾, vine sa arate pe deplin simtãmintele de cernitã durere:

            Cobori, Doamne, pe pamant
            Multa jele s'o facut,
            Cu ficiori ca florile
            S'au umplut spitalele.
            Foaie verde de bujori,
            Are maica trei feciori,
            Trei feciori ca niste flori.
            Ãl mai mare-i la Sarata
            Ca sa-si termine armata.
            Mijlociu-i la cazarma
            Cu umerii rosi de arma,
            Cel mai mic îi la 'nchisoare
            Cu fierele la picioare
            In crezuri legionare.
            Tot fieru-i de 9 fonti,
            Ma mir Criste, cum le porti,
            -Eu le port maicuta, bine,
            Tot cu dorul de la tine.

1)_______
   -(Valea Muresului, satul Vaidei, Orãstie, judetul Hunedoara).

  In Ianuarie '41, il vazuse pe Radu pentru ultima oara. Ii vestise plecarea numai ei. O  imbratisare lunga, plina de sarutari, a fost ultima lui prezenta. Ea izbucnise in plans, strangandu-l tare de mijloc:
  -Radu, oare te voi revedea vreodata?
  Camionul militar astepta la coltul B-dului Regina Elisabeta:
  -Ma voi reintoarce Eli... Ma voi intoarce... -raspunsese el, strangand-o la piept cu putere. Vom fi impreuna... Ai grije de tine... -îi mai spusese el, departandu-se in directia masinii devenita o ultima salvare. Fii tare!...
  -Te astept Radu... -ii strigase ea. Te voi astepta mereu...
  Huruitul motorului pornit, inunda strada:
  -Haide, repede! -striga cei doi soldati, camarazi de idealuri, aflati pe oblonul din spate al masinii. Haide, urca... Mainile vanjoase ale celor doi il trag sus si Radu isi indrepta incaodata privirile la silueta ei lasata in urma. Momentul despartirii era greu.
  Eli il urmarise cu privirea, facandu-i disperata semne cu mana, pana ce camionul se puse in miscare.
  -Te iubesc -îi strigã pentru ultima data Radu. Asteaptã-mã!...
  Cutremurata, îi facu iarãsi semne de ramas bun. Odatã lãsatã prelata verde a camionului, cele trei siluete dispar...
  -Te astept!...
  Uriasa masina se pierdu din vedere la primul colt. Ramasese mult timp, cu ochii pironita in directia spre care se indreptase camionul, cu mintea ravasita. Simtea despartirea ca pe un adio nespus. Oare ne vom revedea?! -se intrebase ea in sine. Ajuta-ne Doamne!...

  Un suerat prelung o deslipi din gandurile pline de nostalgie. Afara, intunericul inserarii se instalase. Aglomerarile de case vesteau intrarea in orasul Brasov. Privi la chipurile oamenilor din vagonul de clasa a treia unde se afla. Dezmortiti din calatorie, isi strangeau in graba lucrurile, gata pentru coborîre. Nu i se paru nimic suspect. Fluerand puternic la doua scurte intervale, trenul intrã in garã, incetinindu-si treptat viteza si stopa, pufaind aburii rezultati din combustia carbunilor in cele  doua parti ale locomotivei. Cativa se grabira in fata usilor, la coborîre. La deschiderea lor, vacarmul multimii de pe peroane izbucni inlauntrul vagonului. Strigatele de cautare a noilor veniti incepura sa se faca auzite tot mai puternic pe masura ce inainta, la rand, spre treptele  dela coborîre.
  In sfarsit, coborî si se grabi sa traverseze prin multimea adunata, indreptandu-se catre usa dela iesire  controlata de mai multi militari inarmati. Prezenta actele la rand cu ceilalti si dupa un control vizual, sumar, trecu libera mai departe.
  Ocoli piata din fata cladirii garii si apuca în sus, spre centrul orasului. In asteptarea clientilor, cele cateva birje si taxiuri stateau aliniate in rotonda din fata. Le depasi, ocolindu-le, si apuca la pas in drumul ei. Pe masura ce se apropia de centrul orasului, multimea trecatorilor crestea pe nesimtite.
  Cand ajunse in parcul central din fata hotelului Aro, orologiile bateau ora noua.
  Cauta o banca libera pentru a se aseza, gandindu-se  ca mai avea cel putin o ora sa ajunga la persoana cautata. In jur, cateva perechi de indragostiti care nu  doreau sa fie deranjate, ocupau bancile mai retrase din intuneric. Se aseza parca ademenita de racoarea serii ce venise, si mai presus de toate, voia sa fie sigura ca nu este in atentia nimanui. Vazu un batranel ce pasea anevoie printre bancile pline de lume, cautand un loc liber de odihna. Din fata, luminile hotelului Aro strabateau prin ferestrele deschise pana dincolo de parc. In dreapta, biserica din colt cufundata in intunericul serii isi inalta turlele spre cer ca varfurile unor sageti indreptate in sus.
  Ceva ca doua trupuri parea ca se misca in negrul din fata intrarii in locas. Intoarse capul, in clipa in care batranelul amintit se afla la doi pasi de banca ei, cerand voie sa se aseze.
   -E liber, raspunse, nelinistita la gandul ca cineva se  afla in imediata ei apropiere. -"Fara indoiala, cineva se afla acolo..." -isi zise in gand. "Trebuie sa fiu sigura. Nu ma insel, nu se poate; cineva s'a miscat acolo..."
   Lângã ea, bãtrânul îsi aprinse o tigare, privind cu ferealã spre acelasi loc în care ea 'si îndreptase vederea cu insistentã...

- SFÂRSITUL CAPITOLULUI 2 -

___________________________

                INAPOI  LA