Revista Scriitorilor Români, München, Dir. Constantin Sporea
 Nr. 14, 1977

de Ion N. MANZATTI

1 - Printul mostenitor

 

In sediul provizoriu dela "Salvarea" depe cheiul Dâmbovitei, prea mucos spre a pricepe adevãratele rosturi ale cercetãsiei, mã duceam totusi adesea atras de frumusetea uniformelor si de noutatea institutiei, ce presupunea spirit de aventurã, vitejie si evadare. Sosiserã in 1914 uniforme din Franta dela St. Etienne si cei câtiva privilegiati le arborau cu mândrie pe strãzile capitalei. Imi amintesc ca prin vis de Riri Aslan, de Radu Beller, Mustic Berindei, de fratii Nely si Titi Dimãncescu, elevi de liceu, adevãrati deschizãtori de drumuri. Regele îsi asumase presedintia de anoare, iar Principele mostenitor Carol preluase comanda efectivã a Marii Legiuni a Cercetasilor din întreaga tarã, înscriind in rânduri si pe fratele sãu Nicolae, in tovãrãsia cãruia a fãcut mai târziu câteva excursii duminicale. Venea insotit de perceptorul sãu, profesorul francez Denize, care îi frâna elanul, deoarece tânãrul vlãstar regal se arãta din cale afarã de zglobiu si uneori, prea sociabil. Un copil ca oricare altul, fericit sã petreacã o zi in aer liber, alãturi de alti copii de vârsta sa, scãpând pentru câteva ore de rigida tutelã a palatului regal.

Vice-comandant al Marei Legiuni era colonelul Berindei, iar mai târziu Gheorghe Dumitrescu-Mugur, institutor din Sinaia, care contribuise mult la instructia principelui mostenitor, dotat fiind de exceptionalã pregãtire autodidacticã, tact, de viu talent oratoric si literar. Dealtfel Gheorghe Mugur avea sã joace un rol important nu numai in existenta principelui mostenitor, ci mai cu seamã in viata culturalã si politicã a tãrii. A fost între altele creatorul si directorul general al Fundatiei Principele Carol, instalatã in palatul fostului minister al Refacerii din strada Latinã, înconjurându-se de o echipã de câtiva distinsi literati, dintre cari citez la întâmplare pe Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Emanoil Bucuta, Apostol Culea. Infiintarã revista LAMURA, substituitã mai târziu de Revista Fundatiei Principele Carol, publicatie la care si-au dat întâlnire cele mai alese condeie ale scrisului românesc. E obligatoriu a mentiona printre tinerii de atunci, numele de mare resonantã ale lui Vintila Horia si Stefan Baciu; douã podoabe ale exilului de azi. Tot lui Gheorghe Mugur, lucrând in culise, i se datoreste întemeierea orchestrei Filarmonice din Bucuresti, a cãrei conducere fu încredintata unui tânar si valoros dirijor înapoiat dela studii din Germania, George Georgescu.

Cu Gheorghe Mugur m'am împrietenit prin intermediul copiilor sãi, Val si Remus, cercetasi si dânsii la Sinaia, cu cari apoi fãcui o bunã parte din campania 1916-18. Onestitatea si întelepciunea bãtrânului nu putu impiedica din nefericire evolutia catastrofalã a nãrãvasului principe, ce ovea sã ducã la dezastre si umiliri, la jaf si sânge.

Pentru noi cercetasii de atunci, prezenta sa era magneticã. Recunosc si astãzi in ciuda crâncenlor suferinte îndurate din cauza sa, cã reprezenta o personalitate rar întâlnitã, o inteligentã exceptionalã si o unicã forta de seductine. Am fost multi ani in vecinãtatea efectivã a principelui mostenitor, spre a-l putea cunoaste nu numai din cele auzite, dar mai cu searna din cele vãzute. In intimitatea sa am petrecut între altele un reveilon in casa lui Mugur din incinta Fundatiei in strada Latinã. S'a prezentat între altele un scurt film cu diverse vizite princiare, evident film mut, pentru care Carol mã rugã sã improvizez un acompaniament la pian. Ca si Nicolae, era dornic si el sã evadeze dela protocolul rigid al Palatului regal. Cred cã prin meritele personale, ca simplu cetãtean desprins de prerogativele regale, ar fi putut reprezenta oricând o exceptionalã, dinarnicã fortã creatoare. Farmecul, ascutimea de minte, puterea de asimilare, fluiditatea discursu!ui, erau componentele acestei ciudate personalitãti. Cred însã cã nota dominantã a individuiui a fost senzualitatea. Datoritã ei si-a trãdat patria in repetate rânduri, dezertând între altele in plin rãzboi, spre a se cãsãtori morganatic la Odeso. Dar legãtura cu Zizi Lambrino, in ciuda consecintelor legale, s'a limitat la o cãsãtorie neadmisã de constitutie si de statutul curtii regale, fãrã a zdruncina din temelii institutiile, finantele, siguranta statului. Zizi Lambrino era o ferneie distinsã, dulce, bunã. Oricare femeie in situatia sa ar fi acceptat curtea înflãcãratului vlãstar regesc, fãrã a mai calcula consecintele. Imi amintesc cum prin 1921 adolescent fiind, mã dusei cu Mugur in viztã la Castelul Peles din Sinaia, unde in acelasi parc se afla si castelul Foisor, resedinta de varã a principelui mostenitor. Furãm însotiti in vizita de decanul arhitectilor palatului regal, Ernest, care ne dãdea explicatiile necesore. In biroul lui Carol era un pastel, un portret al sãu, vãzut din fatã. Nu mai stiu cine era autorul, dar pastelul îl reprezenta pe principele mostenitor la vârsta de 14-15 ani, cu pãrul blond tuns in perie, cu fata rozã, pometii proeminenti, ochii albastri si aura foarte proeminentã, cu buze grele, cãrnoase. In camera principelui se aflau desigur alte obiecte cu tablouri de pret, mult mai demne de admiratie. Totusi arhitectul Ernest luându-ne de brat, ne tintui in fata micului portret ce ar fi putut trece neobservat. 

- Priviti cu atentie liniile caracteristice, dar mai cu seamã desenul gurii. Pentru un bãrbat, dar mai ales pentru un copil, aceastã gurã cãrnoasã este reprezentarea unei senzualitati rar intâlnitã. Ma tem ca va influenta negativ, punând o serioasã hipotecã pe viitorul principelui mostenitor!

Mi-au rãmas întipãrite in minte cuvintele profetice ale arhitectului Ernest, el insusi excelent pictor si interpret al trãsãturilor umane. Au trecut de atunci aproape 60 de ani - ceea ce a urmat e notoriu. Zizi Lombrino constitue deja o parantezã decentã in viata eroticã a lui Carol. Nici alte mãrunte aventuri, la cari uneori am asistat dela distantã, nu aveau sã târascã pe mostenitorul tronului in mocirla coruptiei. Aceastã fazã incepu cu aparitia „duduei" in viata sa. Fu totodatã începutul sfârsitului.

Un amãnunt secret, cunoscut de putini initiati dar cu desãvârsire nestiut de marele public. E notoriu cã spre a-l vindeca de dragostea pentru Zizi Lambrino, regele Ferdinand hotãrîse in urma sfatului consiliului de Coroanã sã îndepãrteze pentru câteva luni pe printul Carol, trimitandu-l într'o cãlãtorie pretins diplomaticã in Extremul Orient, însotit de câteva personalitati si de adjutantul regal general Condeiescu. Decizia nu putu fi tradusã in fapt decât mult mai târziu, intrucât la prima tentativã principele opuse categoricã rezistentã. La repetata somatie a regelui, printul Carol încercã sinuciderea, trãgându-si un foc de pistol... in coapsã, mai precis in pulpa piciorului stâng. Acest gest burlesc l-a tintuit la pat pentru câteva sãptãmãni. Pentru poporul român, buletinele medicale anuntau cã principele mostenitor „suferã de gripã", fiind nevoit sã pãstreze patul pentru o scurtã perioadã de timp.

Insotiti de Mugur, am fost impreunã cu cei doi fii ai sãi si fratele meu sã-l vizitãm la palatul Cotroceni. Intimitatea stabilitã între noi in decursul atutor ani de cercetãsie si de rãzboi, - intre altele vizitasem cu el întregul front de luptã din Moldova, - cât si prin faptul cã in 1917 in colonia cercetasilor refugiati din Sculeni, pe malul Prutului, îl vedeam uneori trecând cu automobilul venind dela Iasi, in tovãrãsia aceleasi iubite cu care se pierdea apoi la câtiva chilometri depãrtare in pãdurea Icuseni, - toate acestea stabileau un fel de complicitate, risipind oarecum bariera ce in conditii normale despãrtea pe printul mostenitor de noi.

La Palatul Cotroceni, in apartamentul rezervat printului Carol furãm întâmpinati de adjutantul sãu, colonelul Costicã Niculescu, mai târziu comandantul corpului 2 de armatã din Bucuresti cu rang de general. Imi amintesc cum intreaga casã era pur si simplu tapetatã cu imaginile doamnei Zizi Lambrino. In holul dela intrare o fotografie de doi metri, mult mai mult decît o mãrime naturalã, o reprezenta pe aceiasi doamnã in picioare, in rochie de varã. Apoi pe scara ce suia cãtre dormitorul princiar, alte zeci de fotografii cu acelasi subiect. Intrarãm într'o camerã, cu privirea absorbitã de un alt tablou in colori al doamnei Lambrino, fãrã a observa cã in dreapta usii ce se deschisese ascunzând vederea, zãcea in pat printul Carol, care ne fixa stingherit, vãdit enervat de atitudinea noastrã. Apoi convorbirea cãpãtã un ton banal, vorbindu-se de orice in afarã de „boalã".

Dãdusem lui Gheorghe Mugur cuvântul cã nu vom desvãlui nimãnui secretul tentativei de sinucidere. Azi, când principalii eroi sunt in lumea umbrelor, pãstrarea secretului devine superfluã.

 

2 - Cura de slãbit

 

Prin 1925 începu si la Bucuresti sã se desvolte dietetica, preocuparea pentru un regim alimentar mai rational. In special cocoanele doreau sã corecteze un fizic ce uneori atârna prea greu la cantar. Inflorise in felul acesta o noua adevãratã industrie medicala, unde pe lângã specialisti cu raspundere se amestecau si numerosi sarlatani, speculând cochetãria clientelei, dandu-i sã mãnânce enorme cantitãti de salata verde cu lamâie si din cand in cand, cincizeci de grame de carne fripta la gratar. Românul era obisnuit sa manance mult, alimente substantiale sãrate si pipãrate sau ardeiate, cu sosuri picante preparate cu slãninã si unturã, cu belsug de muraturi in otet si saramurã. Ca urmare, media nationala de longevitate se învârtea în jurul a 50 de ani, în timp ce in Apus, mai cu seamã în tãrile scandinave, atingea aproape 70 de ani. Consolarea era simpla:

- I-a fost scris sã moarã cu zile!

Impunerea dela o zi la alta a unei diete prea simplificate, fara a studia în profunzime constitutia individului, provocã o serie de decese alarmantete.

- I-a trebuit curã de slabit! Mai bine mititei si tuiculitã, decat salatã cu lãmâie.

In ce mã priveste eram slab ca un tar, dupã o gravã maladie de rinichi, cãpãtatã in Moldova in penuria rãzboiului. Doream sã consult un medic dietist spre a mai cârpi o sãnatate ruinatã de împrejurãri sau exagerari. Aflasem cã existã un eminent specialist in alimentatie doctorul Popescu-Inotesti, care locuia pe strada Câmpineanu, lânga o vestita cârciumã „La Cãnutã". Mã dusei sã-l consult. Sala de asistare era întesata de femei durdulii, grãsute sau obeze. Imi atrase atentia o doamna care plangea cu sughituri. Bãrbatul care o însotea, vadit jenat, nu reusea sa o linisteascã in ciuda indemnurilor binevoitoare sau energice. In asteptarea randului la consultatie, îi vãzui pe cei doi soti intrând împreua in cabinetul medicului. Dupa vreo zece minute doamna iesi singurã ca din pusca, plangand si mai tare, trântind usa, urmatã de sotul încruntat ca zadarnic voia sa o potoleasca.

Când intrai la consultatie, rugai pe doctor sa imi explice ce anume se întâmplase cu doamna al cãrei plânset ne înduiosase pe toti.

- E o fiintã exaltatã. Suferã de spasme stomacale si are nevoe de injectii. Dar când pun medicamentul in seringã, o cuprinde frica, începe sa plânga si o zbugheste pe usã afara. E destul de delicat pentru mine, deoarece face impresie asupra clientelei ce îsi asteaptã randul la consultatie. Sã vezi pe cineva iesind din cabinetul medicului plângând in sughituri si trântind usa nu constitue o bunã reclamã pentru profesionist.

Imi povesti apoi cã doamna cu pricina, dupã trei zile de ezitare venise azi cu sotul ca sa prindã mai mult curaj. In cabinet, bãrbatul incercase prin toate mijloacele ca sã o încurajeze. Vãzând cã nu reuseste, avu a ideie nãstrusnicã:  

- Uite ce, draga mea. Ca sã-ti dovedesc ca injectia e un fleac rog pe domnul doctor sa-mi facã mie una. In felul acesta te vei teama e absurdã!

Desbrãcându-se la izmene, cetãteanul lãsã pe doctor sa-i inoculeze in fesa nevinovatã cinci centimetri cubi de vaccin antispasmodic, ce rãu nu-i fãcea, dar nici bine. A fost deajuns ca sã tresarã usor când i-a împlântat acul in piele, pentruca nevasta sã se sperie si mai tare ca de obicei, zbughind-o pe usa afarã. Astfel cã din bun-zdravãn, bietul am se alese cu sezutul ciuruit, in timp ce nãzdrãvana nevastã pornea in cãutarea altui medic.

Soarta bãrbatilor legitimi!

 

3 - Nunta cu termen redus

 

1942, timp de rãzboi. Absent din Bucuresti pentru câteva luni, aflasem in provincie despre cãsãtoria prietenului Costache Lecca, tânãr avocat, dar mai cu seamã alpinist, sportiv si vestit dansatar. Il cunoscusem la Bârlad prin 1932 la o nuntã a fetei mezine a colonelului de cavalerie Mirtescu, nuntã ce tinuse vreo douã zile, ca moi toate marile petreceri moldovernesti. Ca si Lecca plecasem la rându-mi cu fracul in valizã. Ne împrietenisem in tren, descoperind cã avem aceeasi destinatie.

Cu Micheline, fata cea mai more a colonelului, aleasã recent "Miss Moldova", dansase neobosit o noapte întreagã, oprindu-se doar cãtre ziuã, când întreaga nuntã cu lãutari cu tot, hotãrîse a se strãmuta la mosia Mitestilor, prin preajma Bâdadului, spre a continua zaiafetul. Când apãrea pe pistã, Lecca fãcea gol in jurul sãu. Cu deferentã invidie ceilalti dansatori îi cedau, pasul, oprindu-se in cerc ca sa-l admire, precum se opreste multimea la trecerea vreunui automobil de lux ori a unui cal de pur sânge. Alpinistii îl cunosteau deasemenea, vãzându-l hioinãrind cu sacul la spinare prin mai toate cabanele Carpatilor. Iar la "AMA"-Asociatia Magistratilor si Avocatilor, care îsi avea clubul pe lacul Herãstrãu, stilul sãu de excelent înotãtor era dat ca exemplu. Doar cu avocatura a ducea mai domol, fiind prea înclestat in aventurile sale mondene.

Zburând din floare în floare, într'o bunã zi cãzu prins în latul unei tinere domnisoare. Acolo unde mã aflam, la Jimbolia, ma pomenii cu invitatia la nunta celui ce pãrea a rãmâne eternul burlac. Ii trimisei un cãlduros cuvânt de felicitare, pãstrându-mi plãcerea de a-l strânge in brate la inapoierea in Capitalã. Aflasem din gazete de apropierea cãsãtoriei sale, desfãsurata in saloanele Camerei de Comert, vestite prin elegantã. In tragica parantezã a rãzboiului, evenimentul stârnise senzatie.

Revenit dupã vreo douã luni la Bucuresti gãsii acasã invitatie la o reuniune amicala in noua locuintã a lui Lecca, din imobilui Algiu, in Bulevardul Take Ionescu, lângã biserica italianã. - "Iatã o nimeritã ocazie de a prezenta felicitãrile cu viu grai, lui si consoartei!"

Dat fiind cã in apropierea locuintei sale se aflau mai toate vestitele florãrii, Vermoelen, Bucuresti, Rieder, ma înarmai cu un monumental buchet de trandafiri galbeni de importatie olandezã, cu coada de un metru, Imobilul Algiu, constructie recentã cu vreo douãsprezece etaje, era unul dintre edificiile cele mai moderne ale capitalei, peste drum de imobilul Malaxa. Oprii ascensorul la etajul al zecelea, dupã ce avusei grijã de a arunca o ultimã privire in oglindã, potrivindu-mi freza si nodul cravatei. Un gest natural, pe care îl practicã chiar si asa-zisii indiferenti la cochetãrie, cu singura diferenta ca acestia incearcã sa dea un aspect de aparentã rãvãsire, tinutei lor. Am vãzut un singur individ care fãcea exceptie: era cu desãvarsire chel, nu purta cravata.

Din launtrul unui apartament se revãrsau fluvii de muzicã de gramofon cu manivelã. Cu enormul buchet de roze asezat pe bratul stang, sunai cu dreapta clopotelul. Imi deschise o tânãrã conitã.

- "Numele meu e Manzatti. Sunt un vechi prieten al Ivi Costache." 

- „Eu sunt doamna Lecca. Fii bine venit!"

Punându-i buchetul de flori in brate, începui sã o coplesesc cu complimentele de circumstantã:

- „Sunt fericit, in sfârsit, sã pot felicita pe Costache pentru alegerea facutã. Nici nu putea sã aibã o tovarãsã mai gratioasã decat dumnecvoastra".

Gazda ma ascultã plãcut surprinsa, lãsându-ma sã termin discursul. Apoi surâzând mã luã bãrbãteste de brat:

- "Nu sunt sotia lui Costache, ci vara sa. Ma numesc tot Lecca, deoarece am divortat recent."

Am simtit o cãldurã în crestet. Pe deasupra îi mai dãdusem si buchetul cu flori! Inghitind în sec, intrai in casã. Lecca mã întãmpinã cu bratele deschise. 

- "Am fãcut-o fiartã, Costache! Convins fiind cã doamna care m'a primit e nevasta-ta, i-am dat buchetul de flori laolaltã cu un torent de felicitãri. Vazând-o tãnãrã si frumoasã, apoi prezentandu-se si doamna Lecca, nu mi-am putut închipui cã ar putea fi alta decât propria-ti consoartã. Ca sã nu mai risc vreo confuzie, fiindcã vãd aici multime de cocoane, fii bun si mã prezintã întâi nevesti-ti".

- "Care nevasta? Esti nebun? Nu ai aflat cã am divortat? De mai bine de o lunã am introdus actiunea si astãzi serbez libertatea."

Rãmãsei fara cuvinte, dupã aceasta a doua mãciucã.

Spre hazul tuturor, Lecca îmi povesti cum, doar la câteva zile dela nuntã, isi dãduse seama cã însurãtoarea nu era facutã peniru el. Când avea poftã sa iasã in oras, se opunea nevasta. Iar când consoarta dorea sa meargã la un concert sau la teatru, el avea pofta sã se catere pe munti ori sa înoate. Dezacordul nu a tinut mult. Dupã douã sãptãmâni proaspata sotie se strãmutã in sânul familiei, iar dupã legea pãmântului, divortul introdus putu fi obtinut intro lunã, cu sprijinul magistratului, prieten cu sotul inconsolabil.

- „Esti singurul care ai venit cu flori!" zise râzând Costache. „Toti ceilalti mi-au adus bãuturi. Dar dacã florile nu-mi impodobesc cãsnicia, sunt totusi binevenite pentru parastasul de patruzeci de zile. Intr'adevãr, azi e mai bine de o lunã de când am introdus actiune de divort. Haide, lasa mutra idioatã si vino sã te prezint amicilor!"

Mã luã de mânã, dându-mã în primirea unui stol de fete si cocoane, care de care mai atrãgãtoare. Apoi prinse bratul doamnei doctor Todicescu si cu obrazul lipit de obrazul frumoasei, începu sã evolueze cu prefãcut extaz, pe melodia discului interpretat cu dulceata profesionalã de Willy Forst:

Frog nicht warum ich weine,

Frog nicht warum. 

Tocmai el, care nu plânsese niciodatã.

Ion N. MANZATTI