"Revista Scriitorilor Români", Nr. 22, Munchen, 1985

    Dispersiunea involuntară provocată de părăsirea fortată a patriei de origine după instaurarea comunismului de tip sovietic, ma îndeamnă a semnala celor mai tineri aflati in libertate unele aspecte ale culturii muzicale românesti. După un secol de libertate, ea si-a pierdut din nou identitatea, trecând de la obscurantismul musulman la autoritarismul sovietic. Nu se poate insă nega că imperiul tarist a contribuit in mod strălucit la marea muzică a lumii, alături de popoarele de origine germanică. Compozitorii si interpretii rusi au dominat un vast sector al umanitătii. Nu e locul de a-i enumera aici. Imi permit doar a mă ocupa pe scurt de începuturile muzicii noastre culte nationale după 1880.
    Am avut in copilărie privilegiul de a studia programul de violină al Conservatorului din Bucuresti, cunoscând apoi pe mai toti fruntasii artei nationale, in ciuda faptului că personal am compus asa zisa muzică usoară, siropoasă, romantată, ce nu aspiră a trece dincolo de veac. Ca fost membru timp de aproape 30 de ani al Societătii compozitorilor români de sub presedintia Maestrului George Enescu, am fost in contact permanent cu elita artistică natională, făcând totodată si cronica muzicală in paginile unui mare săptămânal bucurestean.
    Mă voi opri pe scurt asupra personajului George Enescu. Intr'un articol intitulat "Minunea Enescu", eminentul său coleg Mihail Jora in 1940 îl defineste pur si simplu miraculos: compozitor de geniu, violonist, pianist, profesor. Este indiscutabil că in tirnpul vietii sale Enescu a fost cel mai de seamă muzician român. Dela 7 ani a făcut remarcabile studii de specialitate la Viena si Paris, - Franta devenind patria sa adoptivă. Formatia artistică este exceptională, bagajul său muzical, uluitor. Tuturor acestor merite extraordinare, nu a corespuns însă proportional talentul respectiv. Maestrul Enescu rămâne un eminent profesor. Nu e genial. Indrăznesc a afirma că in domeniul muzical tara noastră a produs doar două genii: pianistul Dinu Lipatti si dirijorul Sergiu Celibidache. In lumea cântecului de operă s'au afirmat două mari talente: fosta soprană Stella Roman, dela teatrul Metropolitan din New York si Viorica Ursuleac, primadona teatrelor germane de operă.
    Cât despre "Oedip" la care Enescu a lucrat o bună parte din carieră, ea e cunoscută mai ales la Paris, unde am ascultat-o la rândul meu. Adevărate exemple in compozitia dramei lirice rămân marii Wagner, Verdi (a scris 28 de opere) si Puccini. Toate teatrele de specialitate ale lumii trăiesc depe urma acestor titani. In ce priveste Poema Română, ea este doar o excelentă armonizare a unor teme folcloristice.
    Violonistul Enescu a fost foarte bun. Nu a fost însă nici Paganini, Jascha Hefitz, Bronistaw Hubermann sau actuala senzatie italiană Ugo Ughi. L-a depăsit elevul său Yehudi Menuhin si românul Ion Voicu. Rămâne totusi o ilustră personalitate a tinerii muzici culte românesti, un deschizător de drumuri. Acei cari se pierd in elogii superlative nu trebuie să uite că Mozart compusese la 12 ani prima sa operă, urmată de alte geniale compozitii, tertete, quartete, quintete, simfonii, concerte, 18 opere intre care celebrele Don Giovanni, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat si nemuritoarea Missa de Requiem. Ca si pe Wagner l-a atras si inspirat Italia. Din nefericire a trăit doar 35 de ani, ucis de tuberculoză la Viena in 1791.
    Alti cornpatrioti cari constitue clasicisimul muzicii noostre au fost între multi altii: Alfred Alessandrescu, Sabin Drăgai, Tiberiu Brediceanu, Mihail Andricu, I. Perlea, Constantin Brăiloiu, Nonna Otescu, Mihail Jora, George Georgescu, Theodor Rogalski. Compozitiile lor pe teme îndeobste românesti au avut doar o circulatie locală.
    Marea podoabă a muzicii nationale o constitue folclorul, splendid, universal admirat, atât de iubit chiar de Bella Bartok. Am strălucit si in muzica religioasă, precum si in cea corală. Formatiile "Carmen" si "Cântarea României" au cucerit lauri in toate colturile lumii.
    Spre sfârsit voi semnala că avem in lumea liberă o minunată voce de bas. Posesorul e un inginer electrotehnic, Marcel Nicolau. Iimprejurările politice cu răsturnările istorice l-au împiedicat să facă o carieră demnă de predecesorii săi: Folescu si Niculescu-Basu. Totusi la 62 ani, cântă sporadic in Spania, după aparitia in teatrul Colon din Buenos Aires.

*

    In incheiere o scurtă observatie de ordin linguistic. Termenul românesc a cânta la vioară, la pian, etc. este cu desăvârsire impropriu, Cântecul este o emisiune de sunete vocale, cu gura, pieptul, gâtlejul. Termenii străini jouer, spielen, to play, toucher sunt ceva mai adecvati. Cel mai fericit este italienescul sonare sau suonare, care înseamnă - între altele - a emite un sunet dintr'un instrument.

MJ. N. Manzatti

"Revista Scriitorilor Români", Nr. 22, Munchen, 1985