Revista
Scriitorilor Români, München, Dir. Constantin Sporea
Nr. 12,
1973
de
Ion N. MANZATTI
Privesc
uluit tinerii cari fac azi stagiul militar în Occident si nu îmi vine să cred
ochilor. Ii vezi în uniformă elegantă, purtând barbă, plete si mustăti,
cu beretul în mână, sau asezat stâlcit sub epolete, ori, în cel mai bun caz
cu chipiul pe ceafă, lăsând să atârne bretonul pe frunte. Ii întâlnesti prin
săli de cinematograf, localuri de dans, manifestatii sportive, la brat cu
câte o fată sau mai multe, zgomotosi, agresivi, mâncând pe stradă plăcintă
sau înghetată, acostând femeile.
Mă întorc cu cincizeci de ani in urmă si ma văd pe mine, voluntarul din
1922-23 prezentându-ma timid, aproape înfricosat, la regiment, in dealul
Cotrocenilor spre a fi înrolot. Terminasem liceul, mă înscrisesem la
universitate ca să câstig un an, urmând a face întretimp stagiul militar la
Scoala de Geniu, ca elev cu termen redus. Desi fusesem cercetas pe front in
războiul din 1916, având dreptul la scutirea de stagiu cu directa avansare la
grad de ofiter, am tinut a face armata dintr'un spirit de naturală disciplină. Nu trebue uitat că noi fusesem generatia „idealului
national", crescută în atmosfera patriotică a epocii.
Imi amintesc a fi întâlnit la regimentul de „Specialităti" comandat
de colonelul Brăiloiu (transformat apoi in regiment de „Transmisiuni"
sub comanda colonelului inginer Costică Fomelescu) -, unde m'am prezentat la
vizita medicală spre a prelua totodată echipamentul cazon, vreo câtiva
prieteni fosti colegi de scoală sau cercetăsie. Erau printre altii Victor
Aguletti, mai târziu avocat la Institutul Cooperatiei, Alexandru Deli Ionescu,
zis Americanul, viitor inginer de petrol si Sandu Racotă, zis Felinar,
deasemenea viitor inginer petrolist. Deli lonescu, băiat de familie bună,
având o minunată casă pe bulevardul Catargiu lângă Piata Romană, vecină
cu imobilul pictorului Pătrascu, poseda între altele un pian automat asezat
lângă fereastră la parter. Vara, când mergeam la el, deschideam larg
geamurile, puneam la pian un sul cu vreo baladă de Chopin sau concert
de
Rachmaninof, iar noi ne asezam pe rând pe scaun, cu mâinile pe clape
simulând a cânta cu gesturi concertistice, agitate. Din stradă nu se vedea
decât bustul aplecat asupra clapelor. Se aduna lumea sub fereatră să asculte,
printre altii si domnisoarele Pătrascu, aplaudând frenetic la sfârsit,
fără a-si da seama de înselătorie, că anume pianul era automat.
*
* *
Racotă, de străveche
familie, măsura în înăltime doi metri si opt centimetri. Nu îl întreceau
în Bucuresti decât Gogea
Mitu, monstrul de doi
metri si douăzeci, care apărea ca fenomen al naturii în baraca proprie cu
taxă de intrare, la Târgul Mosilor si un tânăr student Poiană, de doi
metri si zece, fratele unui căpitan medic. Sandu se prezentase voluntor la
stagiu din acelasi spirit de Patriotism. Bătrânul boier Racotă nu pricepea
ca feciorii săi să se sustragă unei îndatoriri nationale.
Intrasem
împreună la vizita medicală si căpitanul doctor Vasiliu, zis Faraboeuf, doar
privindu-l superficial fără să-l examineze, îl propuse pentru reformă cu mentiunea
"suferind de gigantism". Lui Racotă i se umeziră ochii de lacrimi,
considerând că nu merita asemenea ofensă. Era înalt într'adevăr, dar de proporiii
perfecte si un cap de indiscutabilă frumusete. Numeroasele interventii la
Ministerul de Război consimtiră ca până la urmă să fie acceptat la stagiu,
devenind unul dintre cei mai dragi si leali camarazi. Când ne fură distribuite
uniformele largi de stofă aspră mirosind a stână, lui Racota i se dădură două
mantăi, urmând ca una să o facă vestal, deoarece in mogazie nu exista nici
unul potrivit pe măsura sa. La antipod ca înăltime, Radu Râmniceau zis Piscot,
cu ai săi un metru si cincizeci si opt, a fost cel mai mic elev al scolii.
Cum extremele se atrag, Radu si Sandu deveniră cei mai buni prieteni. Când
ieseau împreună pe stradă, păreau un dresor păsind alături de girafă sau un
cătelus nou-născut alături de un dulău St. Bernard. Pe bietul Racotă, când
îl vedeau suratele din mahalaua Cotrocenilor atât de înalt, îsi făceau cruce
ori îsi scuipau în sân.
Voi mai cita câteva nume dintre
camarazii de
atunci, cu situatiile ocupate
mai târziu in viata publică bucuresteonă: Scarlat Costinescu, magistrat
consilier de Curte, - Vlad Bărbătescu, avocat, - Dan Geblescu, ministru
plenipotentiar, - Trissonimo, presedinte de tribunal, - Stelion Ionescu,
faimos avocat comercialist, - O.C.C. Demetrescu, secretar general al
Ministerului de Finante, - inginerii Zahareanu, Mătăsaru, Rudberg, Bratu, Beb-Butculescu, - architectul Alexandru iliescu, - avocatii Paul
Nedelcovici, Octav Luchide, ambii căpetenii sportive, -
Calmi, Bally, Remus Mugur s. a. - Nu
voi uita pe printul Constantin Cantacuzino zis Saccară, fiul Nababului,
coproprietor cu frate-său Alecu, admirabil exemplu uman, al somptuosului palat
din Calea Victoriei si castelului Zamora din Busteni. Cantacuzino se
prezentase la stagiu cu o întârziere de trei luni, înapoindu-se dela Paris,
unde fusese in vacantă. Profitase de faptul că maică-sa Alexandrina, era
bună prietenă cu generalul Christescu, seful Marelui Stat Major, a cărui
aureolă după sfârsitul războiului era imensă. Patru nume mari dominau viata
de atunci: generalii Eremia Grigorescu, Averescu, Dragalina, Christescu.
Fuseseră eroii frontului si ai tacticei operative. Generalului Prezan, alt
nume de mare rezonantă in Iasii din 1917, nu i se atribuiau decât merite
salonarde si prietenia cu partea femeiască a palatului regal. Cât despre
Averescu, devenit apoi prim-ministru, avea si un cântec, adevărată melodie
populară:
Să
trăiască Averescu,
un erou între eroi,
care ajută si sustine
invalizii cle război!
*
* *
Cantacuzino,
la adăpostul numelui istoric si al relatiilor vaste, spera să treacă prin
militărie ca pestele prin apă. Sfida pur si simplu viata ostăsească. Inadaptabil
si civil până in vârful unghiilor, provoca zilnic incidente. In vremea aceea
nu exista posibilitatea unei libere discutii, a unui comert de idei cu superiorii.
Noi elevii, adesea mai preparati intelectualmente decât unii ofiteri, trebuia
să răspundem stereotip, fără a crâcni, cu "am înteles, să trăiti".
Doar Cantacuzino era discursiv, contradictoriu, replicând superiorilor cu
expresii prohibite ca evident, natural, imposibil, - numindu-i in mod burghez
„domnule Mănescu" sau „domnule Iorgulescu", în loc de domnule maior
si domnule colonel.
Intr'o bună zi sosi pe plooie la regiment cu
taxiul, in uniformă, cu
umbrela pe brat, dar cu pălărie in loc de chipiu, spunând că i s'a udat si
că se temea să nu răcească la cap. Bietul de el, a trăit mai mult in
închisoarea scolii, fiind consemnat săptărnâni in sir de a merge in oras.
Sperase să scape ieftin de militărie, însă la examenul de ofiter fu respins
si trimis la trupă, spre a completa stagiul cu alte sase luni, ca simplu soldat. Se făcură interventii si enorme
presiuni, insă colonelul Iorgulescu
rămase inflexibil.
Mai
tărziu, Baccară, soldat de planton la poarta regimentului, ne dădea
onorul când noi, fostii camarazi avansati elevi-plotonieri, intram in curtea
cazărmii.
*
* *
Victor
Aguletti părea croit pentru militărie. Se dovedea impecabil la studiu, dar
mai cu seamă la instructia individuală, provenind dela faimosul liceu militar
Mănăstirea Dealului. Adesea seful companiei noastre, locotenentul Mărgărit,
îl punea să ne comande în locul său. Executa miscările de parcă ar fi petrecut
întreaga viata sub arme. Insă în fond era recalcitrant si antimilitarist.
Ca si Cantacuzino, fu consemnat zile în sir in închisoarea scolii pentru acte
de indisciplină. Ultimul gest era să-l coste eliminarea. Povestea în gura
mare următoarea anecdotă:
Un
cetătean avea teribile dureri de cap. Dădu fuga la medic. După un
consult sumar, acesta îi spuse:
- Uite ce e, dragul
meu. N'am timp să te examinez amănuntit. Lasă capul
aici si vino poimâine să-l iei înapoi, odată cu rezultatul!
Zis
si făcut. Omul lăsă capul la doctor si plecă. Trecură luni, dar nu se mai
prezenta să-Il retragă.
... Intretimp se făcuse ofiter de
infanterie.
Locotenentul
Mărgărit, infanterist convins, auzi gluma la rândul său.
Inghitind în sec, raportă comandantului scoalei insolenta elevului cerând
eliminarea pentru ofensă armatei. Dar colonelul Iorgulescu, convins ofiter de
Geniu, reduse proportiile incidentului, aplicând elevului sugubăt doar
câteva zile de închisoare.
O altă glumă cu
infanteristii, povestită de Aguletti, din fericire
neauzită de superiori, era următoarea:
Un ofiter de
infanterie, socat in timpul unor manevre din pricina exploziei
unui srapnel, fusese internat la balamuc. Intr'o zi medicul îl găsi la masă,
aplecat pe o hârtie cu condeiul în mână.
- Ce compui
acolo? îl intrebă cu blândete.
- O scrisoare.
- Pentru cine?
- Pentru mine.
- Si ce scrie
în scrisoare?
- Nu
stiu. Încă nu am primit-o!
Victor Aguletti era fiul profesorului meu de Istorie la liceul Milai
Viteazul.
Cinci frati si surori, care de care mai năzdrăvan. Una dintre fete,
Cornelia, a fost marele meu amor de adolescentă. Nu străluceam la cursul de
istorie al tatălui său. Cu chiu cu vai luam nota cinci sau sase. Însă la
lucrarea scrisă aveam mereu nouă sau zece. Secretul era simplu. Când
bătrănul Aguletti ducea acasă tezele pentru corectură, Cornelia o substituia
pe a mea cu una fabricată pe indelete la
domiciliu, copiată cu mici variante după insusi
tratatul de Istorie a lui Aguletti.
- E ciudat cum la oral te
bâlbăi ca
prostul, in timp ce la scris esti aproape perfect!
-
Vedeti, domnule profesor, la scris am timpul să mă concentrez, reflectez. Sunt un timid
de felul meu. La oral mă simt stânjenit de modul Dv. de a
examina. Iată dece la Istorie am avut mereu media sapte sau
opt. Mă depăsea doar Victor Hillard cu media
nouă, castigată pe merit.
*
* *
În ordinea
înăltimii, după Racotă venea Costinescu, cu un metru si
optzeci si cinci. Se trăgea din familia Costinestilor, proprietarii fabricilor
dela Sinaia, având un bunic fost ministru de Finante. Educat, echilibrat, de
admirabil comportament in orice ocazie, suporta cu resemnare vicisitudinile
milităriei fără a apela la interventii spre a obtine avantagii personale.
Cu temperamentul si probitatea sa era destinat unei frumoase cariere. Intrând
in magistratură, cuceri in scurtă vreme gradele, devenind doar după câtiva
ani consilier de Curte. Lui i se atribue o întămplare cu iz de anecdotă.
Era zi de audiere de martori la tribunalul penal din
Bucuresti. Costinescu
ascultase pe rând diversi cetăteni strigati pe nume de către aprod.
Considera incheiată sedinta, ridicându-se să părăsească aula, când pe usa
întredeschisă îsi făcu aparitia un cap timid:
- Să
trăiti, dom'le judecător...
- Treci
încoace! replică Costinescu întrerupându-l.
Pune
mâna pe cruce si spune după mine...
Cetăteanul
schită un vag gest de nedumirire.
-
Hai si nu mai pierde timpul. Pune mâna pe cruce! Mai întâi, numele,
pronumele, adresa.
- Nae
Petrescu, de meserie demobilizat, cu casa in soseaua Bunăparte 33, Bucuresti, judetul
Ilfov.
- Acum repetă după mine: Jur cu
mâna pe cruce a spune adevărul si numai
adevărul!
- Jur pe sfânta cruce să
spui adevăru' si numa' adevăru'!
-
Ei, acum da-i drumul! zise Costinescu cu aparentă severitate.
-
Dom'le judecător. Uite despre ce e vorba. M'a trimes conita să vă poftesc
acasă, că v'a venit mosafiri!
*
* *
În
mod exceptional în anul 1922 se constituiră pentru noi două divizii, două
clase de elevi externi, pe lângă cazarma Malmaison. Scoala militară de Geniu
din Cotroceni Primise in acel an un mare număr de înscrieri pentru cariera
de ofiter activ, astfel că nu ne mai putea adăposti si pe noi rezervistii.
Un
adevărat dar ceresc, deoarece seara puteam veni să dormim acasă, mai cu seamă
sa ne spălăm după instructia si culcările ce ne tăvăleau prin praf, noroi
sau zapada.
Comandantul
scolii era colonelul Iorgulescu, figură prestantă, unul
dintre putinii ofiteri cu barbă lungă, neagră, ŕ la Vodă Carol 1,
contrastând cu celebra barbă albă a amiralului Scodrea. Director de studii
fusese numit maiorui Mănescu, totodată profesor de Căi Ferate, iar pentru
partea instructiei militare eram comandati de otfiteri de Infanterie. Dat fiind
că o bună parte fusese dedicată studiilor, cu exceptia Tacticei Infanteriei
si Artileriei predate respectiv de colonelul Rony si maiorul Brăbetianu, restul
cursurilor tehnice ne erau predate de ofiteri de Geniu, in largă măsură
specializati ;o universitătile din tară sau străinatate. Voi mentiona doar pe doi dintre strălucitii
ofiteri de atunci: maiorul Marin Cioroianu,
devenit apoi primar de sector la Bucuresti; - pentru cursul de Poduri si Sose!e;
celalalt era căpitnnul Ion Gheorghe, generalul de mai târziu si ambasador al
tării la Berlin. Impecabili ca metodă de învătământ si expunere, puteau
rivaliza cu oricare docent de scoală politehnică.
*
* *
Prima zi de
militărie fu si prima zi de tuns la piele, numărul unu.
Cădeau pe altarul patriei coame blonde si negre îngrijite ani in sir cu
brillantină si cosmeticuri, admirate de fetele de liceu sau invidiate de
bărbatii cu chelie. Asa am rărnas până la sfarsitul stagiului, timp de
un an. Dădusem exomenul de ofiter si ne preparam a fi demobilizati, când
veni ordinul colonelului Iorgulescu de a ne poci pentru ultima oară,
tunzându-ne la piele. Disciplină sau simplă răzbunare, am intrat în viata
civilă cu capul ras ca o gulie, însă fără
talentul si farmecul faimosului chel al ecranului, Yul Brynner.
Studiile decurgeou in mod normal, in afară de
obligatoriile glume de prost
gust, provocate la orice vârstă de vialta in grup. Se tăiau nasturii dela
manta ori epoletii, se puneau benzi de hârtie sub cureaua din interiorul
chipiului încât in grabă nu îti mai intra în cap, se trăgea banca la
intratul ofitterilor in clasă, astfel că la comanda de "stati jos" siruri
întregi de elevi cădeau pe podea, - se schimbau baionetele Lebel cu cele
Manlicher si alte asemenea giumbuslucuri, cu grele consecinte pentru
regulamentul rigid al vietii militare depe vremuri. Imi povestea un prietcn,
genera!ul George Garoescu, care urma un curs special la Scoala de Război, că si la
vârsta lor
îsi făceau cam aceleasi glume. In timpul cursurilor se
împungeou cu ace pela spate, îsi schimbau chipiurile din cuiere, sau îsi
trăgeau banca.
Chiar fără o pregătire tehnică
preliminară, reuseam a face fata
cursuri!or si aplicatiilor pe teren, fie de Căi Ferate, Topografie, Istorie,
Distrugeri militare, Transmisiuni, ce implicau cunostinte de matematică,
fizică sau chimie, deprinse din liceu. Mai greu o duceam cu instructia. Nu
exagerez spunând că in acea vreme, a face serviciul militar însemna a te
pregăti de război, suferind aidoma rigorile impuse de viitoarele bătălii,
rare ori câstigate. Efortul cerut chiar nouă elevilor rezervisti, era exceptional.
Doar
tineretea ne dădea puterea a-l duce la bun sfârsit. Marsurile de zeci de chilomeiri prin
ploaie
si zăpadă, cu ranita si arma
la spinare, instructia individuală sau colectivă pe o temperatură de 20 grade
sub zero, solicitau si ultima celulă biologică. Doar la o lună dela
începutul stagiului, câtiva camarazi căzură victime, răpusi de congestie
pulmonară sau tuberculoza, printe altii Remus Mugur si Bebe Angelescu.
Săptămăni în sir pe platoul Cotroceni ori pela Bucurestii-Noui sau Ciurel,
repetam până la obsesie comenzile. Visam si nooptea „elev la dreapta",
„elev la stânga",
„drepti", „culcat", „la piept ataca si 'mpungeti", desi in
viata de apoi nu mi-a fost dat să împung pe nimeni
cu baioneta.
La iesirea din cazarmă in drum spre
câmpul de instructie sau poligonul de tragere, locotenentul Mărgărit dădea tonul cu vocea stridentă, falsă.
Apoi ordona sacadat: „Companieee, cu cântecul înaintee, mars!" Ne
executam pornind tantosi cu pasul stâng, blestemând în gând soarta si pe
comandant.
*
* *
Reusisem a organiza un cor
onorabil, având printre noi câteva voci de convenabi1a calitate. Trei erau melodiile favorite ale
locotenentului,
socotite bune de mărsăluit: Din cer din locuri sfinte, El-Zorab, Ai rumenă
gurită.
,,Din cer din locuri sfinte", vechi mars românesc cântat prin
clasele primare sau chiar când mergeam de Crăciun cu steaua, îsi avea
oarecare contingentă cu calitatea noastră de militari, deci patrioti prin
definitie:
,,Din cer din locuri
sfiiinte,
un glas
dumneze-esc
soptit-a printre steeele
spre neamul românesc cel
vitejesc:
poopoo-popor al lui
Traiaan,
meeni-menit ca să renalte,
din
fal-, din
falnicii Carpaati
reeenu-renumele roman."
Versuri de două
parale sau "parsive", cum le denumea Victor Aguletti,
fredonând printre picături ultimul slagăr la modă in periferia bucuresteană:
Paraschiv,
Paraschiv, Paraschiv,
D'aia îmi placi, căci esti
parsiv.
In orice coz
"Din cer din locuri sfinte" era mai
comestibil, fiind sustinut de o muzică agresivă, bine ritmată. Insă celealte două
asa-zise marsuri atât de plăcute locotenentului Mărgărit, care le adusese cu sine
dela regimentul 6 Mihai Viteazul unde comanda un ploton de oameni dela tară,
sunau monstruos in gura noastră de modesti intelectuali sub arme. Le cântam
jenati, neavând încotro, mărsăluind pe străzile capitalei, in speranta
că trecătorii, văzând banderola galbenă dela chipiu si tresa de elev cu
termen redus, îsi vor da seama că suntem victimele circumstantelor. Nu as
putea spune care dintre cele două cântece era mai idiot! El Zorob, compus pe
faimoasa poezie a lui Cosbuc (La pasa vine un arab), sau celălalt, adaptat pe
melodia unui vechi foxtrot frantuzesc. Totusi in periferie înregistram enorm
succes când, acuzând destinul pe voci, intonam războinic:
„De-atât' amar îndelungat
nevestii mele
i-a secat
al
laptelui izvor,
al
laaaptelui izvor."
De prisos a adăuga că nici unul dintre noi nu era însurat si că nici
vorbă nu putea fi de lapte în sânul familiei. Doar Victor Aguletti avea in
gând să se însoare la sfârsitul stagiului. Incercam a-l convinge de
contrariu:
- Măi
Victore, căsătoria e un simplu ospăt nuptial, la care desertul ti
se severeste ca prim fel de mâncare.
Dar Victor se
încăpătâna să mă creadă.
*
* *
Merită a fi transcrise
în întregime cuvintele celuilalt pseudo-mars cu
care
cuceream mahalaua bucuresteană in nesfârsitele plimbări fortate prin
suburbiile capitalei:
„Ai rumenă
gurită
Conită, conită.
Să te'nsotesc
acu?
Ea da din
cap că „nu".
Amorul mă apucă
Duducă,
duducă,
Ai milă si de
noi,
Căci mergem la
război.
Refren
Ah
conită, ce plăcut,
Ai o talie
si-un picior nemaivăzut.
Dac'ai vrea să vii cu noi,
Nu ne temem de
război.
Cu deosebire
lucrătoarele, iesind dela fabricile din jurul orasului, se
dovedeau sensibile la euforia nostră melodică. Acestui amănunt se datoreste
faptul că inginerul Mircea Ciupercescu, devenit mai târziu directorul general
al Postelor, reusi a cuceri gratiile unei fete dela Regia Monopolurilor Statului,
un fel de "Carmen" editie bucuresteană. Dar întâmplarea era să-l coste
viata.
Într'un moment de repaos in
fata manufacturei de tutun Belvedere,
Ciupercescu adresă câteva fraze prea dulci unei june lucrătoare dela fabrica
de tigări. Ca prin farmec răsări un individ, care scotând un pumnal, îi
aplică vreo câteva lovituri în spinare. Din fericire uniforma militară si mantaua au
atenuat efectul îrnpunsăturilor. Una singură i-a perforat plămânul. Inginerul
elev Ciupercescu fu dus în grabă la spitalul militar din
strada Francmasonă, unde rămase internet mai bine de o lună. Apoi reveni
glorios la scoa!ă, cu aceeasi tunică încărcată de împunsături,
semănând cu drapelele ciuruite dela sap'sapte-sap'sopt, ce fluturau
purtate de veterani la defilările de Zece Mai.
*
* *
În decursul
anului de studii
militare, unul dintre cele mai apreciaie
cursuri fusese acela de Poduri si Sosele predat de maiorul (de atunci) Marin
Cioroianu. (Cu titlu documentar voi aminti că Scoala Politechnică din
Bucuresti se numise până prin anul 1920 „Scoala superioară de Poduri si
Sosele").
Pe
maiorul Cioroianu noi îl poreclisem „somoiog", dat fiind că in expunerea
sa folosea adesea acest termen. El ne explicase toate sistemele rapide existente
pentru constructia soselelor sau a podurilor in caz de război, ori în oricare
alt caz de emergentă, provocat de dozastre naturale, cataclisme, ploi torentiale,
cutremure, când arma Geniului ar putea fi chemată a da o mână de ajutor organelor
civile. Obiectivul fusese acela de a ne prepara suficient, pentru caz de nevae.
Deoarece
se apropia scadenta serviciului militar, in afară de examenul de ofiter de
fine de an, se făceau la terminarea cursurilor aplicatii pe teren pentru fiecare
materie învătată: tepografie, constructia unei portiuni de cale ferată, distrugeri
cu explosivi de război, instalarea de legături telefonice, constructia unui
pod de lemn sau de pontoane.
Companiei
noastre de teteristi externi îi fu încredintată misiunea constructiei unui
pod de lemn peste apa Dâmbovitei la intrarea in Bucuresti, dincolo de Moara
Ciurel. Râul in acel loc avea vreo zece metri lărgime, cu o adâncime de un
metru. Timpul pentru executarea lucrării fusese calculat la o săptămână. Ne
aflam în Iunie si căldura bucuresteană se făcea simtită. Gândul de a construi
un pod peste gârlă, scăldându-ne in acelasi timp, ne umplea de bucurie, constituind
o minunată paranteză in viata trudită de ostasi in uniformă grea albastrue,
groasă ca o pătură. Chiar si vara, în infernul temperaturei de aproape 40
de grade la umbra, purtam aceeasi tunică încheiată până la gât, cu pantaloni
bufanti si moletiere, în picioare cu bocanci cazoni cu talpa tintuită.
*
* *
Materialul de
constructie fusese transportat cu câteva camioane grele si depozitat pe
malurile apei în spatiul destinat santierului. Erau stâlpi grosi de sustinere, traverse, scânduri
mari si mici, buloane, scoabe, piroone, cuie, târnăcoape, hârlete, sape si
lopeti. Imbrăcati doar cu
costumul de baie, pe baza proectului întocmit de comandament începurăm
săpăturile pentru instalarea capetelor de pod. Inăltimea lucrării trebuia
să fie de trei metri, deschiderea de doisprezece, cu un pilon de sustinere in
mijlocul râului, permitând si suportând trecerea unei coloane de infanterie,
cu tunuri mici de câmp trase de cai. Mai mult de jumătate din timp îl
petreceam bălăcindu-ne în apă, stropindu-ne, dând la fund pe cei mai
pirpirii, cu chipiul mereu pe cap spre a ne feri de insolatie.
Constructia crestea totusi
în ritmul
prevăzut, spre satisfactia maiorului Somoiog, care se prezenta la inspectie in fiece
seară. După o săptămână încheiată lucrarea fu dusă la bun sfârsit. Făcurăm zeci de fotografii,
fie cu podul singur, cu noi pe pod, pe sub pod, în apă, cătărati pe traverse,
în acrobatice figuri pe balustradă, cu Râmniceanu călare pe umerii lui
Rocotă, ajungând înăltimea constructiei. Făcurcrm si o fotografie in grup
cu maiorul în frunte, având grija ca cei din spate sa-i pună "coarne" cu
degetele în formă de V.
Sosi si ziua
inspectiei oficiale a comandamentului scoalei. In dimineata
hotărîtă furăm însirati în flanc câte doi pe malurile gârlei, pregătiti
a da onorul comisiei de control, cu naturala emotie a evenimentului. În zare
apăru trăsura colonelului Iorgulescu, însotit de maiorii Cioroianu si Mănescu,
direciorul de studii. In altă briscă militară cu coviltir de pânză cenusie
se aflau It. colonelii Cristescu, Dedu si căpitan Eftimescu.
*
* *
Îmi povestea pe vremuri răposatul Tudor Musatescu despre o
depunere de jurământ a unui batalion de trupă la Câmpulung-Muscel. In asteptarea sosirei
ofiterilor, batalionul era comandat de plutonierul major Neacsu, care făcea
repetitia de rigoare, cu trupa asezată in careu. Laolaltă cu comandantul
regimentului însotit de ofiterii subalterni, urmau să sosească si preotii
celor patru culte: ortodox, catolic, mozaic, musulman, spre a lua jurământul
trupei.
Plotonierul ordonă scurt si
urlat:
-
Batalion drepti! Ortodocsii faci sase pasi înainte, - catolicii, patru pasi, -
mozaicii doi pasi, - musulmanii rămâi pe loc unde esti. Execuu-tati!
O harababură de nedescris, o confuzie generală făcu pe "major" să
ordone „la loc miscarea", pentru a repeta comanda.
- Batalion ascultă comanda la mine! Ortodocsii
faci sase pasi
înainte, -
catolicii patru pasi, - mozaicii doi pasi, - musulmanii rămâi unde esti!
Ati
înteles, boilor? Batalion, exee-cutati!
O nouă totală destrămare a
frontului, in timp ce dela poarta regimentului
se auzeo sunetul trompetei, dând „onorul la colonel".
Nu mai era timp de
pierdut. Injurând de "văzduhu' mătii" in stânga si dreapta, in culmea
disperării, vânăt la fată de mânie, iată că un
surîs mefistofelic ilumină deodată fata plotonierului Neacsu:
-
Batalion, drepti! Dela stânga la dreopta număă-rati!
Trupa se execută.
Erou 123 de oameni în total.
- Dela
număru' unu până la optzeci, esti ortodocsi si faci sase pasi înainte! Dela optzeci la o
sută, esti catolici si faci patru pasi inainte!
Dela o sută la o sutăcinspe, esti mozaici si faci doi pasi înainte. Restu' esti musulmani
si rămâi pe loc! Execuu-tati!
Asa a fast scris să fie! Miscarea reusi
de minune, jurământul fu depus
in timp record, după nouile confesiuni decretate de genialul Neacsu, care
fără să vrea, înfrătea pentru prima oară religiile in spirit ecumenic.
*
* *
Trăsurile comandamentului se apropiau învăluite
în
pulberea
soselei.
- Elevi, pentru onor prezentati arm'!
Era comanda directorului
de studii. Colonelul Iorgulescu urmat de micul său
stat major, ne salută cu mâna la chipiul de pânză albă, introdus în ostire
pentru ofiteri în timpul verii, de Vodă Carol I.
- Bună ziua
elevi!
- Să
trăiti! răspunserăm în cor ca o singură voce.
Contemplând
lucrarea, după explicatiile de rigoare date de maiorul Cioroianu, comisia păsi pe plansa
înclinată ce lega podul cu
pământul,
urmată de cele două trăsuri si alti opt cai trăgând cele două tunuri de
infanterie. Ofiterii controlau cu viguroase bătăi de cismă soliditatea,
exprimând satisfactia pentru reusita lucrării. Inaintaseră cu pasi
mărunti până aproape de malul opus, sprijinindu-se uneori de balustradă,
spre a face loc convoiului de trăsuri si tunuri, când pe neasteptate o
troznitură seacă provocată de desprinderea balustradei făcu să se
rostogolească pe spate întreaga comisie în râu.
Bietul colonel
Iorgulescu, cu barba mare de profet muiată in apa dulce a Dâmbovitei, părea Osman
Pasa la
Vidin, scăldat de valurile Dunării.
Pentru mentalitaea
timpului, întâmplarea fu considerată dramatică. Se
dovedi însă că dintr'o scăpare de vedere elevul Valentin Georgescu uitase a
bate cu piroane si scoabe ultima portiune de balustradă. Deci o neglijentă, -
nicidecum un sabotaj.
Pe noi
elevii, baia involuntară a superiorilor ne răcorea de toate culcările, marsurile
fortate, tunsorile la piele, suferite în decursul unui
an de militărie la cataramă.
Ion N. MANZATTI