„Da' vin odatã Americanii ãia, Doamnã Sofico? Doar am cãrat cu spinarea atâtia saci cu grâu de-al lor pentru Rusi, când eram prizonier in Siberia. Sã facã acum ceva si pentru noi!"
    Nicã a lui Gheorghe Bãtrânul vorbea rar si fãrã sã participe la ceea ce zicea, parcã ar fi citit ceva neinteresant, tãrãgãnat si cu acel accent ardelenesc, la care inima mea bãtea mai repede, la care mã cuprindea întotdeauna un val de bucurie si vioiciune pe care eu in restul timpului, la Bucuresti, nu le aveam niciodatã atât de intens.
    Era noapte, trenul venise ca de obicei cu întârziere si toti eram obositi. „Nenea Nicã" vorbea fãrã patimã, cu ocel scepticism atavic al tãranului care stie cã viata este asa cum e ea si cã viitorul, chiar dacã nu aduce neapãrat ceva mai rãu decât ce a fost pânã acum, este atât de nesigur, încât nu poti si nu meritã sa-ti pui sperante de bine in el. El fusese prizonier la Rusi si cãrase într'adevãr luni de zile saci cu grâu american.
    Nenea Nicã ne lucra pãmântul „in parte" de ani si ani de zile si eu eram tot timpul la el in curte si - mai ales spre nemultumirea bunicii si a mamei - nu scãpam aproape nici o ocazie sã merg cu el la câmp, unde - mai in joacã, mai in serios - participam la tot ce lucrau tãranii, cel mai mult plãcându-mi strânsul fânului.
    - Nu mai stiu nimic, Nicã. In Bucuresti stii cã nu se aude bine, cã îi bruiazã tot timpul. Voi aici or trebui sã stiti mai mult, cã puteti asculta cât de cât radioul.
    - No ia, Doomnã, ce zic la radio Americanii stiu eu, da' ce mai zice lumea la Bucuresti?
    - Lumea nu mai zice nimica, Nicã, la oameni le e fricã si de umbr lor, noroc cã mama l-a învatat pe Nicusor sã aibã grijã ce vorbeste la scoalã si pe stradã, ca altfel ar trebui sã ne fie fricã si de el".
    Nenea Nicã tãcu, o vreme nu mai spuse nimenea nimic. Lauda pe care mi-o adusese mama mã umplea de fiecare datã de o stinghereala neplãcuta. Stiam cã este o laudã, dar era mai putin meritul meu real decât intelepciunea bunicii si a mamei, care imi insuflasera acest autocontrol a ceea ce imi iesea din gurã, pe de altã parte stiam cã in jurul nostru este ceva amenintãtor, de care trebuie sa te feresti, dar pe care mintea mea de copil cu greu putea cuprinde. Partidul, despre care invatam poezii la scoala, era mult prea abstract pentru noi copiii, iar militianul nu era inca prea departe de mosul cu sacul care te lua sau Tiganii la care ai fi fost dat daca nu erai cuminte. 
    Stiam de acum, insã, încã de mic copil, cã nu trebuie sa vorbesc orice fatã de lumea strãinã si mai ales sã nu povestesc ceea ce aud acasã, pentru cã astfel nu as mai fi vazut niciodata pe mama-mare si pe mama. Asta ar fi fost, fãrã discutie, cea mai mare nenorocire pe care mi-o puteam imagina pe vremea aceea. Si intr'adevar nu povesteam niciodata ce auzeam in casa. Lumea era pentru mine impartita in doua zone strict separate: casa si cercul restrans al familiei pe de o parte, restul lumii de cealalta.
    Pe mãsurã ce scriu aceste rânduri imi dau seama cã pânã in ziua de azi am rãmas cu aceastã obisnuintã, cã nici astãzi nu discut in afarã despre familie si despre ce se petrece înãuntrul ei, cã familia este "tabu" pentru restul lumii. Este adevãrat cã, de când am devenit constient de ceea ce se petrece in jurul meu, de la adolescentã, o fac din convingere. Iar temelia acestei separãri a lumilor a fost pusã in acea perioadã din copilãrie.
    Eram mândru cã oamenii mari din familie aveau încredere in mine, o mândrie gravã, o satisfactie grea, o multumire tãcutã.
    Nu fusesem niciodatã fortat sã debitez poezioare pentru amuzamentul musafirilor sau sã culeg cuvinte goale, de falsã admiratie ale colegilor de serviciu ai mamei sau ale vecinilor pentru "copilul destept" si de aceea nu eram obisnuit sã deschid gura fãrã rost si nu aveam nevoie de astfel de satisfactii de cãtel scãrpinat dupã urechi, pentru cã a fãcut frumos sluj.
    Prin aceasta începuserã de acum sã aparã diferente între mine si ceilalti copii, atentia continuã asupra celor ce spuneam îngrãdea cansiderabil contactul cu prietenii de joacã si colegii de scoalã. Lumea înconjurãtoare era pentru mine a zonã periculoasã, dusmãnoasã, de aceea eram tãcut si nu mã amestecam prea mult printre ceilalti copii. Foarte des mã plimbam dupã amiezele, când copiii dormeau, cu Pic, un câine lãtos, prietenul nostru de joacã. Mã amuza deosebit sã merg pe urmele lui, era un câine care rareori stãtea locului, asa cã uneori umblam dupã buna voie a capriciilor lui care o orã, douã, in zig-zagul plimbãrilor sale prin toate strãzile si grãdinile din jur, pe lângã garduri si in jurul felinarelor, prin toate tufisurile. Când oboseam ne asezam amândoi pe bordurã si ne trãgeam rãsuflarea.
    Pic avea o figurã de bãtrân mustãcios si deseori parcã se preta la jocul acesta, ca un bunic care de la sine înteles se plimbã cu nepotii lui.
    Am plans cu totii zile întregi la moartea lui Pic.
    Tropãitul monoton al cailor la pas fãcea noaptea si mai linistitã. Caii lui Nenea Nicã erau viata lui.  Ii îngrijea cat se putea mai bine si era tare mândru sus pe car trecând prin sat cu caii lui, de care vroia sã creadã cã sunt cei mai frumosi in sat si nu cred sã fi fast cineva atât de fericit ca mine, atunci când îmi dãdea si mie cateodata haturile la mânã si mã lãsa sã man eu carul.
    Ii plãceau mai ales caii cu stea, o patã albã rombicã, in frunte, pe fondul maroniu-roscat, de nuantã plinã, caldã, cu ochi expresivi, usor înlãcrimati, cu privirea nobilã, sensibilã, melancolicã, reflectând parcã sentimente alese, usor lezabile, cu urechile drepte, ordonate, vigilente. Când îi mângâiam aveam acea bucurie nemarginita pe care numai copiii o pot simti.
    Nenea Nicã indemna din când in când caii, mai mult din obisnuintã pentru cã ei cunosteau prea bine drumul de la garã spre sat, ba parca erau si ei bucurosi cã uneori aveau ocazia sã tragã o trãsurã.
    Nu vedeam figura mamei, desi sedeam unul lângã altul in trãsurã, in noaptea rãcoroasã si usor umedã. Simteam, însã, cã începuse destinderea, binemeritata relaxare a luptãtorului dupã istovirea luptei, dupã apãsarea insuportabilã a vietii de zi cu zi, când stii cã un pas gresit poate distruge totul, pe cei dragi tie, pe cei pentru care porti rãspunderea acelui minim de viatã civilizatã pe care mai puteai sã incerci sã o asiguri unei familii.
    Stiam ca venirea aici, chiar si pentru cele amãrîte douã sãptãmâni la care avea dreptul un salariat, era mai mult decât cel mai sofisticat tratament medical. Pentru cã nu mai trebuia sa-ti fie fricã la fel ca in Bucuresti, pentru cã nu mai aveai sedintele de îndobitocire, pentru ca nu mai trebuia sa-ti controlezi atitudinea fatã de secretarii de partid si oamenii lor, pentru cã aveai iluzia de a respira un aer curat, liber.
    Nu as vrea ca rândurile care urmeazã sã fie gresit intelese. Cea mai mare parte a oamerilor îsi respectã sau adorã, prin traditie sau convingere, mamele.
    Eu nu vreau sã ridic un monument acestei fiinte. Odatã cu disparitia acelui numãr de oameri care au avut ocazia sã a cunoascã, va dispare, din pãcate, si amintirea ei, asa cum se intâmpIã in realitate cu fiecare dintre oameni, in afara celor pe care îi numim genii. Meritul mamei mele este cã s'a strãduit si a reusit - chiar si dupã pãrerea celor care ne-au cunoscut - sã conducã familia prin toatã vitregia vremii care se nãpustise dupã rãzboi asupra noastrã. Divortase de tatãl meu curând dupã nasterea mea si a fost nevoitã sã poarte rãspunderea pentru bunica mea - mama ei - si pentru mine, sã fie mama si tatãl meu, sã fie instanta supremã, "cancelarul de fier", sã ia si sã împlineascã marile hotãrîri.
    Odatã mi-a impãrtãsit cã, de fapt, ea are o "inimã de iepuras", plinã de teamã fatã de ceea ce se petrece in jurul nostru. Nu este decât modestia ei!
    Ea este pentru mine incã din vremea aceea, de când am început sã o cunosc constient, un om activ, plin de energie si de idei, un luptãtor ferm, dar plin de probitate, decis sã lupte pânã la capãtul puterilor, dar plinã de generozitatea si idealul cavalerilor „fãrã de teamã si fãrã de prihanã", decisã sã poarte o luptã dreaptã si deschisã. Este o fire sensibilã si plinã de nobletea pe care mama si bunica ei i le-au lãsat mostenire.
    Iar mie mi-a dãruit viata de douã ori. Plecatã din tarã înaintea mea, a reusit sã mã scoatã si pe mine dupã un an.
    De ce trecerea timpului nu poate sã crute astfel de oameni? Incet, încet, in linistea încremenitã a noptii, ne apropiam de sat. Cunosteam, fãrã sã le vãd, fiecare curburã a drumului, fiecare podet, usoara cotiturã la stânga, in urcus, primele case ale satului, vechea bisericã, sus pe deal, noua bisericã, de ani de zile neterminatã si apoi marea rãscruce de unde pornesc cele douã ulite principale.
    Un sat ardelenesc mare, pe malul Oltului, sat in care trãiesc laolaltã Români, Sasi, Unguri si, bineînteles, Tigani.
    Se asterne pe panta unui deal, in terase, ca si cum toatã lumea ar fi vrut sã aibã vedere spre Olt si dincolo de el, spre lantul de dealuri de pe cealaltã parte, care-l însotea in lung alai.
    Primii câini incep sã ne latre si apoi, unul dupã altul, dau de stire dealungul ulitelor cã noi trecem prin sat. Caii isi cunosteau drumul, Nenea Nicã nu trebuia sa-i îndemne. Numai la poarta lor, când or fi vrut sã se opreascã, o micã miscare de hãturi i-a fãcut sã mai meargã trei case mai departe, spre cealaltã parte a ulitei, unde bunica ne astepta, ca întotdeauna putin ingrijoratã, desi obisnuitã cu întârzierile mai mari sau mai mici ale trenurilor.
    -No, sara bunã, Doamnã!
    Nenea Nicã, obosit si el, se despãrti scurt de noi.
    Nu uitase - cum s'ar fi putut altfel, aici, in sat? - sã ne intrebe cât stãm, desi din totdeauna totul se desfãsura dupã un plan binecunoscut: bunica stãtea de primãvara timpurie pânã toamna târziu, eu cât tinea vacanta mare, iar mama mea cele douã sãptãmâni, in afara cãrora mai venea din când in când pe fugã Sâmbãta seara târziu si pleca Duminica la amiazã, dupã ce ne adusese câteceva, si vãzuse ce mai e cu noi.
    Aici, in sat, era inevitabil sã fii întrebat "No, când ati ven't?" si imediat dupã rãspunsul cuvenit, "Da' cât stati?".
    Pentru cineva care nu-i cunoaste pe sãteni, poate fi o surprizã neplãcutã. Nu poate sti dacã in spatele întrebãrilor se ascunde dorinta de a te vedea cat mai îndelung, sau nerãbdarea de a afla cã pleci cât mai curând!
    Fiind orãsean si mai ales si din Capitalã, acest stigmat nu ti se putea ierta decât dacã erai originar din sat, si chiar si atunci doar într'o oarecare mãsurã!
    Salvarea noastrã era bunica, atât de cunoscutã si profund respectatã de toti sãtenii, in plus nãscutã acolo si care oricum îsi împãrtea viata între Bucuresti si sat.
    De fiecare datã când ajungeam seara târziu in sat mã bucurarn de surpriza pe care eu credeam sã o constat a doua zi la sãteni, care nu ar fi avut încã ocazia - îmi ziceam eu - sã afle de sosirea noastra. Si cu atât mai mare era dezamãgirea mea, când, a doua zi, tot satul cunostea chiar si detaliile sosirii noastre presupus secrete.
    Mai târziu mi-am permis a micã rãzbunare, spunând cã aici nu poti sã soptesti la un cap al satului ceva unui pom, pentru ca toatã lumea sã nu afle totul încã înainte de a ajunge tu, chiar cu cel mai iute dintre cai, in celalalt capãt!

 

NICOLAE BALTADOR

Revista Scriitorilor Români, Nr. 18, Munchen, 1981