Are 90 de ani, locuieste la Suceava si este printre ultimii veterani de rãzboi care mai poate povesti despre prizonierat si despre deportarea în Siberia. Camarazii lui au murit la scurt timp dupã ce s-au întors acasã. Cel de-al Doilea Rãzboi Mondial l-a lãsat fãrã prieteni si tovarãsi de armã, l-a pedepsit sã stea departe de pãrinti si frati, aproape la condamnat la moarte, scrie Adevarul.
    Gheorghe Crãciun a muncit patru ani la minele de cãrbune din lagãrul de concentrare din Siberia. Pânã sã ajungã pe mâna rusilor însã a lucrat ca transmisionist în prima linie pe front.

    „Stãteam prin poduri si urmãream fiecare miscare a inamicului. Era periculos pentru mine, puteau sã mã gãseascã imediat. Am fost si rãnit de câteva ori, da’ am scãpat cu viatã. Când am auzit cã trupele rusesti au spart frontul la Iasi, am fugit spre Brodina, sã-mi vãd pãrintii pentru ultima datã», povesteste bãtrânul.
    Nu a apucat sã ajungã deoarece a fost prins pe drum. Împreunã cu alti prizonieri au fost dusi pe jos în Republica Moldova, de unde au fost suiti în trenuri. „Când sã urcãm în tren, trãgeau în noi. Cine reusea sã urce, urca. Cine nu, rãmânea pe peron plin de sânge. Eram mii si ne dãdeau de mâncare peste sãrat. Ca sã ne fie sete. Apã nu ne dãdeau. Nu aveai cum sã iesi afarã sã-ti faci nevoile, le fãceai acolo», îsi aminteste cu durere bãdia Ghitã. Atunci a stiut cã rãzboiul s-a întors împotriva tuturor si cã este posibil sã nu iasã cu zile din lagãr.

 

Îsi sãpau singuri groapa

 

    Soldatii îi îmbrânceau cu vârful pustilor, iar oamenii munceau pânã cãdeau morti de obosealã si frig. Dacã ajungeau la pãmânt, erau bãtuti. Însã cei mai multi au murit în minele de cãrbune, iar bãdia Ghitã îsi aminteste de acel loc ca de fundul iadului. Li se aprindeau plãmânii si mureau, iar soldatii îi îngropau în pãmântul bocnã.
    Îsi aminteste cã acolo nimeni nu-si plângea mortii, moartea era ca la ea acasã. În gropile fãcute de ei în pãmântul înghetat multi rãmâneau pe veci cu hârletul în mânã. Bãtrânul povesteste cum a doua zi gãseau mormintele descoperite. Câinii din lagãr scurmau noaptea hãmesiti de foame.

 

Prizonierii ajungeau sã se mãnânce între ei

 

    Dupã ce s-a întors acasã s-a cãsãtorit si si-a încropit o gospodãrie. Pãrintii îi muriserã între timp, iar camarazii de rãzboi se stingeau fiecare pe la casele lor. „Luca, un consãtean de-al meu, s-a întors dupã sase ani din Siberia, iar dupã un an de zile de libertate a murit. Mâncase numai coji de cartof fierte cu oase de animale. Unii se mâncau si între ei, nu mai exista Dumnezeu. Acum nu mai stiu pe nimeni care sã fi fost în lagãr, s-au dus toti», mãrturiseste bãdia Ghitã.
    A fãcut sapte copii, patru bãieti si trei fete, si stie cã istoria nu mai poate sã-l pãcãleascã. I-a fost camarad de rãzboi în transee si de suferintã în mina de cãrbune.

Adevarul de Suceava