A"M'ai
învătat, durere, ce e să ai o tară". A. Vlahută
Cămin rămas
departe, în zarea potopită
De flăcările unui vijelios
blestem,
Cămin rămas
departe, în tara cotropită,
Ce drag ne esti
acuma, când nu te mai avem!
Răsai în alb sub dealul pe care cresc podgorii,
Pe lângă tine, drumuri aleargă'n sus
si vin
Si-aduc cu
ele, seara, din
tarini muncitorii,
Când fumegi rotocoale spre
ceruri, cald cămin.
Si tu le'nfăsuri truda cea zilnică'n velinte,
Ce par multicolore
făsii de curcubeu,
Si-i culci în mângâierea străvechilor credinte,
Prin care stau de
vorbă,
si'n vis, cu Dumnezeu.
...Si'n seri, când focul vetrii cu volburile rosii
Se mistuia în jocuri de umbre pe
păreti,
Cu'nfiorări de taină te'nsufleteau
strămosii,
Din giulgiuri de legendă străluminând
măreti.
Urca din fund de vremuri cărunta lor povată
Si ne-arăta cu mâna spre negresitul drum,
Pe unde vechi troite credinta lor ne'nvată
Si reci fântâni de piatră spun mila lor si-acum.
Azi, poate, pustiirea furtunilor barbare
A spulberat
cenusa din sfărâmatul vas,
Cămin rămas
departe; dar sufletul, pe
care
Sorbitu-l-am din tine,
acelas a rămas.
Si covârsind eroic durerea'ntregii natii,
Când se va'ntoarce
iarăsi biruitor si
viu
Ca Dumnezeu în clipa
întâiei Lui creatii,
O tară de lumină crea-va din
pustiu.
Nichifor
CRAINIC