"Libertatea", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul 6, Nr. 50, Octombrie 1986

  Dacã ar fi numai "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte", cum se intitula un material în numãrul 46, Mai, din "Libertatea", n'ar fi nimic. Ar însemna ca mi-ai facut-o, ti-am fãcut-o, fiecare când am avut prilejul, si suntem astfel "chit". Pãi, nu asa judecã împricinatii. Ei, decum împrejurãrile le sunt favorabile, iar de crearea acestora au ei grije, îti iau amândoi ochii, te orbesc, si-ti izbesc 4-5-6 dinti sau mãsele, în locul numai a dintelui "datorat". Tu trebuie sã o stii "odata pentru totdeauna", ca un goim ce esti. Nu asta fac ei când umflã sau scornesc numãr mare de pretinsi ucisi, nu acest principiu l-au aplicat ei când prin partidul comunist au priciunuit in mod  sadic atâtea nenorociri neamului românesc? Au fãcut-o, trebuie sã recunoastem, si în vremea regalitãtii si în vremea dusmanilor înversunati ai acesteia. Vorba ceea: pleacã ai nostri, vin ai nostri. Si Românul prea putin îsi stãpâneste istoria.

  S'a mentionat printre camuflatii pusi pe cocoasa Romanului un anume "Colonel Roman". Noi pe ãsta îl stiam ca un fost Rosman si doar si-a pierdut din nume pe "s", la o iscaliturã dupa 23 August 1944. Poate ca am si gresit noi, dar aceasta nu schimbã lucrurile absolut cu nimic. Colonelul in cauza avea drept frate, cum am aflat noi, pe Ro(s)man Aurel, el tãia si spânzura, fiind un adevarat "multilateral". Si-si sprijinea puterea pe aceea a fratelui.

  Printre altele, a vrut el la un moment dat sa aduca in institutie,  la al 3-lea [sau al 4-lea] ei serviciu, pe o anume Tatiana Golim, o zisa basarabeanca si care stia mult prea bine ruseste [devenita prin casatorie Niculescu]. Cu acel rost voia sa o aduca acolo, ca sa-i fie lui personal profesoara de limba rusa, fiindu-i oarecum "sub onoare" de rand. Sau voia, poate, sa se plaseze cat mai repede in noua randuiala care promitea. S'a opus insa acestui plan secretarul organizatiei de baza a partidului, care era un... gãgãut, Mihai Guboglu. Acesta, nu stia de fapt nici el de ce s'a pus la chestia aceasta "în bete" cu atotputernicul. Sau nu-i bãnuia puterea?  Destul ca A. Roman, împiedicandu-se pe neasteptate de "un ciot", l-a amenintat pe gãgãut cu datul afara din serviciu, deîndata ce va referi cazul "mai sus", undeva la securitate sau politie. Asa am aflat noi ca "teribilul" are frate mai sus pus, ca nu se spun ca sunt frati, dar, fireste, comunicã, si la cadre si-au dat reciproc referinte strãlucite, spunand unul despre altul ca au facut si au dres încã din "ilegalitate". Si era "ceva" sa fii printre "fosti ilegalisti".

  Fãcusem în acea vreme o adevãratã rebelie în institutie, ridicandu-ma impotriva unei secretare a serviciului de cadre care înjura birjereste prin institutie si tot asa ameninta cu datul afarã. Mã întreabã atunci numitul Aurel Ro(s)man: cine zice aceasta despre secretarã? Drept care i-am raspuns: Deocamdata o zic eu si alte nume nu vei afla de la mine decât numai cu aprobarea persoanei sau persoanelor in cauza. De altfel [am mai zis]: este important daca exista sau nu faptul sau pentru dumneata e mai important cine anume a vorbit cu dezaprobare în privinta faptului respectiv?

  N'as fi iesit bine din aceastã situatie, [cãci timp de sase luni fusesem pus sub adevãratã urmãrire] dacã numita secretarã de la cadre n'ar fi atins pe la instiutul româno-sovietic, mare fabricã de traduceri din ruseste, punga unui alt evreu, ceea ce acela nu i-a putut ierta.

  Sa deschid aci o paranteza si sa arat structura cadrelor din institutie si din domeniul istoriei în general.

  De prin 1947-48 apãruserã o seamã de 'cadre de nadejde' in stiinta noastra istorica, mai mult evreiesti, instalate la posturi cheie; adevãratã acaparare si monopolizare.

  Un anume Barbu Câmpina, fost Friedmann, luase "în antreprizã" epoca lui Stefan cel Mare în Moldova. Cum îl "reconsidera" el pe acest voievod urma sa fie sfânt. Un anume Eugen Stanescu, fost Aron Fischel, luase "în antreprizã" epoca lui Mihai Viteazul in Tara Romaneasca si apoi in toate cele trei provincii romanesti. Ulterior, acest Aron se va reprofila în bizantinologie unde dupa Nic. Banescu "lipseau" cadre specializate. Ceva mai târziu, un anume Sasa Musat, fost Gladstein, prin minciuni à la munchasusen, monpolizase istoria contemporanã si a "miscarii muncitoresti internationale". Acesta e cel ce ulterior atacã banca nationalã jefuind o mare sumã de bani si pretinzând apoi cã ar fi facut-o "în interesul Israelului", adevãrata patrie a sa.

  Toti acestia, ca si alti improvizati de genul lor, urmaserã cursuri la sociologie fãrã sã le termine. Si cum sociologia urma îndatã sã fie printre primele discipline stiintifice victime ale iminentei reforme scolare în directie comunista, iata-i pe numitii aterizati la istorie [fara sa fi urmat o zi de curs la vreo disciplina istorica]. Invãtându-i pe altii acum, sã învete ei! Nimic mai usor. Dar, cum sa invete? Pãi, spunea prof. univ. Const. Gredcescu, Barbu Câmpina ia studiul lui Gheorghe Bratianu despre rolul genovezilor la Dunare, îl întoarce pe dos, il inverseaza si spune ca a dat el o zisa "interpretare justa faptului".

  Eugen Stanescu, fost Aron Fischel? Apoi, ãsta considera cã tot ce a fost spus în privinta lui Mihai Viteazul a arãtat el, încât nu mai e de adãugat nimic nou, nu mai e de fãcut nici o descoperire. Obrãznicaturi, nu stiau nici macar sa fie modesti.

 Mai erau Nathan Lupu si D. Rozenzweig. Primul discuta calitatea referatelor profesionale in functie de persoana. Era careva dintre cei "vechi', s'a zis cu el! Era si confident al securitatii. Celalalt amintit era mai corect... Nu întelegea ca Roman sã-i puna nume schimbat, unul romanesc, la un  articol ce voia sa publice. Tu nu întelegi, mãi, de ce trebuie sã-ti pui alt nume [romanizat]? -l-a întrebat Roman cu ochii holbati. Nu, vezi bine ca el nu întelegea aceasta. Asa mai deschis, mai "naiv" cum era, adicã din punct de vedere al jidovilor de teapa lui Roman cu un simt "politic" mai dezvoltat, mai "prostut" cum se arãta, D. Rozenzweig ne distra cu povestirile sale amuzante despre curãtitul zãpezii în Bucuresti, singura masura "antisemita" luata in vremea lui I. Antonescu. El, Rozenzweig, care tinea cu încãpãtânare la numele sãu adevarat într'o vreme de boalã a romanizarii numelor, nu stia nimic de niste pretinse "cârlige" pe la abator unde ar fi fost aninati conationali de-ai lui. Singura "persecutie" de care stia el era aceasta cu curãtitul zãpezii. Dar si atunci îi distra Stroie care venea acolo ca prin scãlâmbãielile sale cu "Alo, aici e Stroie!", sã usureze soarta atât de "grea" a conationalilor sãi. Tot sincer, mai "prostut", cum era sau cum il considera unul alde Roman, Rozenzweig ne vorbea cum el a terminat initial studiile la farmacie, dar pe urmã si-a dat seama cã la istorie se poate face "carierã" universitara si a urmat rapid istoria. Cum zicea Ion Donat [un fost simpatizant legionar]: la istorie e de mâncat o pâine bunã. Sau, mai zicea el cam pe olteneste: [ei] umblã cu cocosul în straitã!

  Dar, liota evreilor carieristi era adunata si se inmultea mereu la Institutul de istorie. Aci, un fel de mânã dreaptã a lui A. Roman si [neapãrat] sef de sectie era unul Gheorghe Haupt. Poate cã era rudã cu amintitul general Moise Haupt, nu poci ca sã stiu. Acesta era singurul care ne putea arãta la mânã ramasitele pecetii de la Auschwitz unde el fusese trimis, o spunea, de catre autoritatile de ocupatie maghiare din Transilvania. Si-a tras insa pe chestia aceasta "rasplata", intrucat a fost pe urma trimis de partid ca bursier in URSS, de unde a venit cu titlul de "candidat în stiinte", ceea ce din capul locului presupunea carierã, 2-3 servicii, locuintã bunã etc. De aceea a pus mâna pe el o evreica ce avea rude fabricanti prin Argentina, l-a determinat sã rãmânã de pe o croaziera în Franta, apoi l-a abandonat si s'a dus in Argentina la ai sãi "putrezi capitalisti". Gh. Haupt s'a declarat marxist în continuare, dar nu unul "de tip rollerian" si a functionat la Paris ca lector pânã ce a si murit acolo.

  Erau apoi printre istoricii improvizati "ai Romaniei": Solomon Stirbu, fost la tinerete negustor de gr$ne [stim ce însemna si aceasta]; Vasile Liveanu, fost Olivenbaum, cu parinti fosti negustori pe Lipscani, iar el confident al securitatii. Era si Cimponeriu, venitã de la o scoala de fabricare rapidã a cadrelor în diplomatie, cu "misiunea", zicea, sã ne ridice nivelul ideologic. Se dãdea drept muncitoare [origina sociala sanatoasa] la o fabrica din Timisoara, dar noi am stabilit cã de fapt fusese pedagogã la un camin al copiilor de muncitori. Eu îl aveam responsabil pe Vianu, nu Tudor, ci un alt împãunat cu numele acesta sonor, iar noi îl stiam ca fiind Samy. Era si Letitia-Lazarescu, adusa anume de la Botosani.

  Singura cu diplomã în istorie, inca de pe vremea lui N. Iorga, era Elizsa Campus, fosta Aschenazi. Era însã membrã de partid "fidelã", promova studiile de politica externa a tarii noastre pe linia partinica; dupa cum ceilalti bãteau moneta pe chestia luptei de clasã "ascutita" totdeauna.

  Parcã i-a clocit o closcã sã facã puiernitã la istorie! A tunat si i-a adunat acolo. "Cocosul in straitã". La editurã daca te duceai, sectia de istorie, te izbeai intr'un loc de acelasi Eugen Stanescu, sau de un Robert Deutsch si altii in alte locuri. S'a gasit unul Bolboase de la filosofie, cu care noi aveam aceeasi organizatie sindicala, sa puna problema "numãrului proportional". Indrãzneatã ideie! Au trimis pânã în satul lui agenti de la cadre sã-i iscodeasca trecutul. Apoi l-au îndepãrtat la biblioteca nationala unde apoi i-au gãsit "vina" de a fi dat unora carti de la "fondul special" si l-au condamnat.

  Sã fi vãzut numai cum organizau haita impotriva vreunui român în concurentã cu ei, cum era bunãoarã Andrei Otetea. Acesta avea "meritul" de a fi scris mai inainte un manual de istorie universala de pe "pozitii marxiste" si o carte despre revolutia lui Tudor Vladimirescu. In manualul acela însã, el inserase si o frazã despre "devierile " bolsevismului. Aceasta o speculau evreii acum din plin împotriva lui, mai ales din momentul în care A. Otetea devenise director. La un moment dat spusese el ceva defavorabil despre "politica taristã", când la Moscova apare concomitent, autoinvitându-se, numitul Stirbu. Scrisese o istorie "reconsideratã" a rãscoalei lui Tudor Vladimirescu; adica intrase in "domeniul" lui A. Otetea, dar cu concursul editurii politice a partidului. Si acum el vântura acea carte la Moscova, zicând cã la ora actualã 10.000 de români [adicã atâtia cât era tirajul cãrtii] citesc acea carte a lui. Il intreb odata pe [acum decedatul] A. Otetea: pânã când or sã-si facã de cap unii ca acestia aicea? La care el considerã oportun sã-mi rãspundã pe scurt: tot noi, pãmântenii, învingem pânã la urmã. Altã datã îi zise el discret lui Alex. Gonta: Nu te vor uita ãstia [evreii] cu critica aceasta, ti-o vor coace.

  Il hãrtuiau pe pãmântean, speculând împotriva lui orice, pânã ce l-au dat afarã pe A. Otetea din partid, în instituitie rãmânând sã vegeteze. Ce dacã e român si comunist! Doar si Stalin a arãtat mult prea bine cum se pot mânca si comunistii intre ei. Ulterior,pentru scurta vreme insa, cazul lui Otetea a fost "reconsiderat". Dar o vreme bagheta de pe undeva a evreilor a functionat. Ca si la Biblioteca Academiei, unde deasemeni cunosteam în bunã parte situatia si unde ei la fel se "încuibaserã" bine. Era pe ocolo una Popper, una Voitinovici, Pruner si multi altii, incat la un moment dat, un sârb refugiat anti-titoist, fost ministru de interne in Regiunea Autonama Voivodina, nestiind bine în ce viespar se afla, îi demascã în sedintã pe evrei arãtându-i cu degetul, cã ei sunt aceia care formeazã"bisericuta", se premiazã si se promoveazã reciproc. Il declararã imediat fascist, dar dat fiind trecutul sãu partizan bine cunoscut, nu reusirã sã-i facã alt rãu decât în cele din urmã sã-l mute cu postul în provincie.

  Acesta era un grup de strãini si înstreinati care croia istoria românilor. Altul era la Institutul de istorie al vesnic "nedreptãtitilor" unguri. "Nedreptãtiti", însã aci la Bucuresti de ai lor erau mai în vârf sau imediat lângã vârf. Ca director l-am avut o vreme pe Victor Cherestesiu, filolog la bazã, care ne predica insistent cã Avram Iancu si alti revolutionari români de la 1848 n'au avut alte scopuri decât au vânat posturi de notãrasi.

  Director adjunct era, dupã scoaterea lui A. Roman, Ladislav Banyay.

  Director de cadre ne era Bela Cherestesz, tot ungur. Acesta era cuminte si docil fata de potentatii partidului; era fericit sa ne vopseasca panourile, moleritul fiindu-i ocupatia de baza de pe unde a fost adus ca "element de incredere". Asa cã în coasta cealaltã îi aveam noi pe "nedreptatitii" si pururi "democratii" unguri. Odatã se organizã la Bucuresti o consfatuire cu confratii de breaslã din Regiunea Autonoma Maghiara. Daca e vorba de infratire, atunci un coleg ungur, luandu-si aliura aceea de trufie caracteristica, ne vorbi numai pe ungureste. Sa stii ca el e ungur si nu glumã. Il intelesera ai lui: Banyay, Cherestesez, Cimponeriu; iar dintre ai nostri il intelesese doar Cornelia Bodea [transilvaneanca], foarte partial Tudor Frent, omul de serviciu. Acesta purta numele indicat inca din vremea stapanirii unguresti, nu-i trecea prin minte sa-l schimbe. E român, asta se stie, de ce ar mai schimba numele? La traducere pentru ceilalti nu se gandirã. Noi pesemne trebuia sa stim ungureste, devreme ce avem de acum si o Regiune Autonjoma Maghiara. De fapt, dupa cate am dedus, pe orator nici nu-l interesa ca sa intelegem ceva, sa putem dezbate. Pe el il interesa numai "sa se auda" vorba ungureasca.  Si ne aflam in capitala românimii. Nerusinare, provocare, jignire!

  A evitat vreodata Octavian Goga, elev al scolii maghiare, sa vorbeasca ungureste? S'a prefacut Iuliu Maniu in parlamentul maghiar ca n'ar sti ungureste? Au vorbit in limba maghiara, iar aici un ungur se lãfãie cu limba lui: în posturi importante la un institut ca cel de istorie a romanilor sunt unguri si totusi ei vorbesc de "genocid", de inabusire a culturii maghiare, de "intentionata" plasare a absolventilor lor in mediu romanesc in vederea "desnationalizarii". Pe Ludovic Demeny, fost busier in Uniunea Sovietica, si pe rusoaica lui cu care a venit insurat de acolo, nimeni nu i-a fortat sa faca in Bucuresti cariera, ca oameni asezati ce sunt si preocupati de stiintã. E drept, stiintã mai mult slavisticã, dar este necesarã si aceasta.

  Asadar, in aceste conditii, istoria noastra, stiinta noastra istorica, chiar si aceea a clasei muncitoare romanesti, facea "uriasi" pasi inainte. Te intrebi cum de mai sunt si niste romani pe acolo. Probabil ca din cauza numãrului minoritatea totusi nu poate acapara totul, un poate dicta la cantitate, daca la calitatea proasta, cea anti-nationala de buna seama, uneori o poate face.

  Revenind acum la a mea "rebelie", mã vãd chemat la un moment dat la biroul numitului Aurel Roman, de fata fiind si amintitul Gh. Haupt. Era sub ancheta secretara aceea de la cadre care lovise in portofelul lui Haupt; caci el era împricinatul. Acum ea trebuia distrusa, inlaturata, trebuiau adunate acuzatii. Eu care atacasem conduita ei deveneam acum "aliatul de nadejde". Lupta se ascutea, alianta inflorea, ca intre muncitori si taranii muncitori. Roman si Haupt "apelara" la mine sa vorbesc cu "massa" oamenilor, ca acestia sa nu aiba acum nici o teama a marturisi in scris impotriva secretarei de cadre. Nici nu zisei bine cã voi vorbi, cand cei doi, apropiindu-se mai mult de mine, vrura sa stie numaidecat cu cine anume voi vorbi? Le spusei atunci cã ei tot "cu cioara vopsita" umblã; cã eu voi vorbi "absolut cu toti", cu massa, dar nume de la mine nu vor sti. Ii intrebai pentru a doua oarã: este important cu cine voi vorbi eu sau mai important este daca faptele corespund realitatii?

  In toata aceasta perioada de tensiune, sa fi vazut numai psihologia omului nostru! Se perindau la mine cu informatii confidentiale, cât timp crezura ca acum voi deveni "tare". Decum vãzurã cã totusi nu-mi salt pozitia, dispãrurã, se puserã la adãpost.

  In sedinta il intrebai pe A. Roman daca institutul este mosie a lui, daca actele ce le avea el de la o fabrica din Botosani a unei rude a sale vorbesc de exploatare si a cui exploatare si adaugai ca acum stau gata sa fiu dat afara, dorind numai sa vãd in ce mod si sub ce mod si sub ce motive se va opera scoaterea mea? Asa, ca sã mai învãt ceva in aceasta viata. N'au indraznit. Cand o trântesti în public, mai greu le merge cu intriga.

  Totul a fost de asa natura ca A. Roman nu mai putea fi "salvat". Fu sfatuit de catre ai lui, sa plece din institutie. Credeti ca a avut el de suferit, cum s'ar fi intamplat cu un altul in asemenea situatie, cu unul de ai nostri, român? De unde! Fratele acela al lui, colonelul Roman, l-a proiectat la institutul de istorie a partidului unde avea salar mai mare si situatie in partid mai "curata".

  A fost o pagina de lupta impotriva liftei pe plan strict local, însã la ora aceea cât se poate de semnificativa. Trebuia sa dai atacul bizuit pe cele scrise in "Scînteia" si alte materiale asemanatoare. Succesul a constat doar in aceea ca n'am fost eu dat afara.

  Va fi contribuit la aceasta si faptul cã de acuma era mort Mihail Roller, marele tartor al "istoriei Romaniei"; care, el, adunase si promovase toatã aceastã liotã, satrã. Tinea discursuri fulminante, cu nimic deosebit de Hitler, cum îmi ziceam totdeauna cand îl ascultam, numele acestea erau cu continut invers.

  Asa cu viata noastra in democratia de "tip nou". Si "cine a'ndrãgit streinii, / Mânca-i'ar câinii pustia si neamul nemernicia".

Sava  GÂRLEANU