"Libertatea", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul 6, Nr. 52, Decembrie, 1986

      De o vreme încoace, rãmâi cu imprestia cã sunt prin’prejur mai multi decât altadãtã; si sunt roscati, nu rosii de-a binelea. Asta, pentrucã, dupã cum ne instrueste într’ale esteticei avansate dl. I. Negoitescu, trebue sã pricepem subtilitatea conform cãreia, cei care si-au pus mâna în slujba unui sistem care… “mai târziu i-a desiluzionat”, -aveau dialectica în ei, si ei erau în dialecticã!
      Ce-o fi însemnând forfota aceasta estetico-literarã de justificare a rosirii si apoi, a desrosirii acelor care, în anii lor cei “gloriosi”, ca membri acceptati ai nomenclaturei, au aruncat peste cerul mintal al natiunii o tesãtura monstruosã de pãianjen care prindea si ucidea orice ideie, gând ori mãrturisire normalã, lãsaând în schimb sã filtreze peste atmosfera tãrii doar tot ce era servitute abjectã. Aceste caractere, s’au întâlnit pe drumurile sortii, de dupã 23 August, cu agentii sovietici si s’au îmbrãtisat cu acestia întru construirea socialismului – zis, în paralelã cu desfigurarea unei natiuni.
      -“Aici e de noi; aici e viitorul nostru, cãci aici e dialectica!” îsi ziceau între ei.
      Dealtfel, dialectica le-a fost simpaticã încã din pubertate, justificându-le devenirile.
      Pe parcurs, acesti rãsfãtati ai regimului, -“muncitori cu pana”- s’au lãmurit repede cã “devenirile” în practica dialecticã a tiranilor au înghetat pe o singurã directie: directia unicã de partid!
      Ce este, dacã este, directia de partid?
      Odatã cu trecerea anilor, claia de paie de pretentii teoretico-ideologice privind “directivele de partid” s’a risipit, si dupã asezarea prafului, toatã lumea întelege si vede cã în orice “directivã de partid”mai importanta se împletesc douã elemente esentiale: primul e coordonata Kremlin, în jurul cãreia, al doilea element, cel autohton, -ori pretins, autohton- se împleteste fidel, dar sub un anumit nume, numele clanului.
      Clanul e la “centrul centrului” si are grijã sã descurajeze ridicarea si consolidarea altor clanuri.
      Cât priveste paturile servile care slujesc direct intereselor clanului beneficiaza de avantajele speciale ale celor din nomenclaturã. Asa se face cã, “muncitorii cu condeiul si pana inspiratã” erau si sunt in RPR-RSR, beneficiari ai priviegiilor nomenclaturii. Vã imaginati un scriitor în R.S.R., trãind din ceea ce scrie, stând la coadã la cartofi?
      Dupã ce li s’a fãcut unora greatã de ceeace înghiteau acolo cu linguroiul, într'una din plimbãrile lor de du-te, vino peste granitã, uitã sã se mai întoarcã.
      Ca proaspete si delicate crisalide, anuntã pe toata lumea ca sunt disidenti, iar reporterii se minuneazã de eroismul disidentei lor. Foarte curând, ca prin farmec apar primele volume ori volumase, descriind propriile dureri, în special insuportabila situatie a pironirii dialecticei pe steaua-emblemã a clanului cutare.
      -Salvati dialectica, e strigãtul lor teoretico-dramatic.
      Amicii intelectuali de stânga ascultã înlãcrimati!
      Ceeace ne supãrã si surprinde, nu este metamorfoza pãinjenilor cu condei, din rosu în roscat ci, chirurgiile estetice pe care un critic ori atltul ni le servesc, dramatizând acele metamorfoze. Noul lor zeu, regãsit în Occident, scris cu “D” mare este Dialectica. Nu degeaba a obsevat o doamnã cã, în Tribuna din Septembrie 15, pagina 1, la rubrica “Tableta” reproducând din Tudor Arghezi, cuvântul Dumnezeu este tipãrit cu “d” mic, nu ca în textul original, unde este cu D mare.
      …Ce sa-i faci, cine se baga’n troaca, nu se mai dosebeste de porci!…
      Spicuim câteva din pielitele care aplicate prin chirurgia esteticã a d-lui Negoitescu, fata disidentului se înfrumuseteazã si chiar ia alurã eroicã: “accent autobiografic”; “interes net”; “coincidentã nefericitã” ; “momente acute si intense”; “aproximase figura”; “se implica în toate încheieturile”; “viziunea lui”… X, [numele distinsului], “descumpãnit si deprimat”; “pururi necorupt”; “sintagma metaforica”; “text incifrat”; “sãlãsuire amnioticã”; “elegie unificatoare”. Etc., etc.
      …Noi o spunem mai pe româneste, nu atât de “sofisticat”:
      -Mai opriti-vã, acesti chirurgi esteto-plastici ai disidentei si disidentilor care-si plâng la fiecare fraza Ego-ul lor, precum si voi care îi publicati; sunt alte dureri, si alte responsabilitãti si alte urgente, mai demne de paginile publicatiilor din exil, decât fumurile deziluzionatilor.
      Daca nu din bun simt, atunci mãcar din grija de a nu mãri confuziile, mai ales printre cei mai recent veniti.
VALCAN (Valentin Cantor)