Martie 1949.

  Ghioceii, rãtãciti printre firicelele de iarbã crudã, îsi desfãceau plini de voiosie petalele albe, vrând parcã a prinde în ele toate razele de soare ce se furisau printre copacii desfrunziti. Pe crengi, mugurii’n sirag plesneau încet, si cânt de pãsãrele sburdând zglobii, vesteau în prag de primãvarã învierea din nou a naturii.

  Era atâta voie bunã si-atât miros de viatã nouã în pãdurea abia desmortitã din gerul iernii, încât si pe cãrãri frunzele ruginite, au început sã se miste din somnul mortii.

   Cãpitanul Preda îmbiindu-si calul pe poteca întortocheata ce trecea prin Padurea Verde dela marginea Timisoarei, se grabea sa ajunga cat mai repede la Ocolul Sivic din Bencec. Deodata calul, simtind parca ceva prin apropiere, s’a poticnit locului si ciulind urechile, privea atent printre copaci. Pânã ca Preda sa-si dea seama despre ce este vorba, s’a  si trezit în fata calului cu un soldat, care întinzând arma spre el a strigat:

-Stai, cã trag!

  Surprins de aceasta neasteptata somatie, capitanul Preda, din instinct a dus mana sa scoata pistolul ce-l avea agatat la centurã.

-Nu misca! i-a ordonat scurt soldatul care a si luat piedica dela pistolul mitraliera pe care-l tinea intins spre el.

-Sunt in misiune, i-a replicat Preda imediat.

-Tovarase capitan, pe-aici e zonã interzisa. Va rog sa-mi dati legitimatia speciala si ordinul de serviciu.

 Capitanul Preda care avea la el legitimatia speciala ce abia o capatase de cateva zile, a scos-o imediat si coborand din sea, a înmânat-o ostasului.

  Aceasta legitimatie se eliberase tuturor ofiterilor si subofiterilor printr’un ordin special pentru a inlocui vechile legitimatii ce se puteau folosi de fostii militari scosi din cadrele armatei, ca urmare a masivelor epurari ce continuau inca sa se efectueze.

 Sodatul, privind atent fotografia, s’a uitat lung la Preda spunâdu-i:

-Va rog sa-mi dati si ordinul de serviciu.

-Nu-l am la mine, raspunse foarte scurt capitanul Preda, gandindu-se cu multa amaraciune la cumplita umilinta la care era obligat sa se supuna, legitimandu-se.

  Soldatul, facand doi pasi inapoi, il soma scurt:

-Sa nu faceti nici-o miscare! Si ridicand teava pistolului in sus, trase daua cartuse in aer.

  Imediat isi facu aparitia o patrula de trei ostasi si un subofiter, care alergand printre boschetele din padure se oprira langa capitanul Preda.

-Sa traiti tovarase capitan, se adresa subofiterul in timp ce-si fixa cureaua pistolului mitraliera pe umar. Ce s’a intamplat?

 Captianul Preda a rasuflat usurat. Subofiterul il cunostea. Fusese la acelas regiment de artilerie.

-Nu  s’a intamplat nimic Am fost doar somat sa ma opresc.

-Tovarase capitan, i-a spus subofiterul, se mai intampla, stiti dumneavoastra, in armata ordinul se executa, nu se discuta Suntem in misiune. Si-au facut aparitia in zonã pratizanii! Pe aici nu mai puteti inainta. Luati-o pe alt drum. Sa traiti!

  Dupa ce si-a luat legitimatia speciala, capitanul Preda s’a urca pe cal si facand calea intoarsa a schimbat directia de mers, luand-o direct pe drumul care trecea prin mijiocul padurii si ducea spre comuna Giarmata.

  Era tare ingandurat si-l framanta vestea pe care fara sa vrea i-o spusese subofiterul. El stia ca centrul de activitate a celor care luasera arma in maini pentru a se impotrivi si rezista prin luptã tiranicei stapaniri, era in muntii Caransebesului, Domasnea, Cornea. Dar deodata s’a inviorat, spunadu-si in sinea lui: In fond n’am aflat nimca nou. Toata tara, oriunde te-ai afla, este un vulcan ce mocneste si-i gata sa rabufneasca. Mai devreme sau mai tarziu, razvratirea oamenilor va pune capãt nedreptatilor. E legea fieasca a naturii!

  Troznind sub copitele calului, frunzele parca si ele voiau sa spuna acelas lucru. Deodata insa calul, sforaind nervos, s’a poticnit din nou. Un zgomot de motor se facea dince in ce mai auzit, pentruca apoi, printre copaci, sa apara silueta unei dube de culoare neagra, care inainta pe drumul intortocheat din padure.

  Capitanui Preda a coborat din sea si s’a retras cu calul de drum, furisandu-se printre copaci. Imediat apoi, autoduba a trecut si s’a oprit la circa treizeci de pasi intr’o poenita. Dupa ce motorul a fost oprit, din cabina au coborat doi securisti inarmati cu pistoale mitraliera. Fara a zabovi prea mult, si-au verificat armele daca sunt incarcate, apoi s’au repezit si au deschis usile din spatele autodubei.

  O liniste de mormânt cuprinsese totul. Pânã si pãsãrile cerului au amutit.

  Pe usile larg deschise, cu mâinile si picioarele ferecate’n lanturi, cinci oameni legati la ochi, au pasit pe iarba plina de rouã. Aveau fetele mucenicilor aflati la sfarsitul suferintelor lor. Trupurile pareau niste schelete acoperite cu vesminte numai zdrente. Doi din ei erau imbracati in itari si camasi taranesti, pe care, impletite cu floricelele negre brodate pe ele, suvite rosii de sange inchegat tradau suferintele pe care le’ndurasera.

  Dupa ce au fost dati jos, securistii i-au pus unul langa altul, iar apoi incadrandu-i de o parte si alta, au pornit sinistru la drum. Zãngãnitul lanturilor a zguduit din adancuri toata padurea. Capitanul Preda, cu rasuflarea oprita, statea si privea incremenit, asteptand din clipa’n clipa declansarea marei tragedii.

   Deodata cei cinci mucenici s’au oprit. Aveau mainile legate la spate iar picioarele abia puteau târî dupa ele povara lanturilor cu zale groase cat degetul cel mare dela maini. Peste ochi aveau legate bucati de carpa alba innodate la ceafa.

  Cei doi securisti s’au retras speriati la doi pasi distanta si luand pistoalele mitraliera in pozitie de tragere au strigat:

 -Da-i drumul inainte fara vorba!

   Capitanul Preda, ascuns dupa copaci, tremura de parca-l apucasera frigurile. Era ingrozit cã fara sa vrea, va asista la executia unor martiri, facuti “fugiti de sub escorta". Instinctiv si-a scos pistolul din teaca si plin de emotie si-a dat frau liber gandurilor. Trebuia cu orice pret sa impiedice savarsirea unei executii monstruoase. Daca ar fi avut si el un pistol mitraliera, situatia ar fi fost cu totul alta, dar cu revolverul lui ‘BERETA’ de ‘9’, trebuia sa fie foarte atent. Altfel risca viata.

  S’a gandit sa ucida pe cei doi securisti, iar apoi, desigur bine camuflat, sa-l rapuna si pe securistul sofer, care eventual ar fi intervenit alarmat de impuscaturi. Dupa aceea, pe cei ferecati in lanturi, i-ar sui in duba si ar fugi cu ei in muntii Caransebesului sau Oravitei, unde le va rupe catusele si astfel va reda rezistentei romanesti, veitejii de care avea atata nevoie.

  Deodata insa a tresarit.

  Strigatul unuia din cei ferecati in lanturi, a strabatut ca trasnetul printre copaci.

-Fratilor, miroase a padure! Ucigasii vor sa ne omoare!

-Culcat! Cucat! Strigau cu dispeare securistii.

  Cei ferecati in lanturi insa, nici vorba sa se supuna. Cu trupurile tremurande, s’au lipit unii de altii si apucand cu dintii carpele ce acopereau fata celor de langa ei, le-au smuls, redand astfel ochilor lumina binefacatoare a zilei.

  Cu mainile legate la spate si picioarele pironite in lanturile ce se ingropasera in iarba stropita cu roua, stand drepti si nemiscati asemeni unor stanci de piatra, cei cinci mucenici pareau ca stau in fata unor icoane si se roaga plini de smerenie, inainte ca trupurile lor sa fie rapuse de plumbul ucigator al gloantelor.

  Ca un tunet asurzitor apoi, izvorat din piepturile lor de titani, un cantec rascolitor a facut sa se cutremure intreaga padure. Glasul lor puternic, de parca ar fi fost pornit din zeci de piepturi, a inceput, ca la o comanda, sa cânte:

  ‘Sfântã tinerete legionarã’…

  Securistii buimaciti si dezorientati, s’au mai retras cativa pasi in lãturi si au inceput sa strige ingroziti, ceva, ce de-acum nu se mai putea distinge. In disperarea lor, au ridicat tevile pistoalelor mitraliera in sus si-au descarcat in aer cateva rafale de gloante.

  In acest moment, capitanul Preda ascuns dupa copaci, a gandit ca, din moment ce securistii n’au tras in cei incatusati, înseamnã ca ar putea fi vorba despre o reconstituire.

Dar aceasta impresie n’a durat decat cateva secunde.

  Dinspre marginea de nord a padurii, un grup de vreo douazeci de oameni, imbracati civil si inarmati cu pistoale mitraliera, se indreptau vorbind sgomotors, spre directia celor ce cantau ferecati in lanturi. Capitanul Preda in acele clipe, era cu desavarsire desorientat. Nu stia despre ce ar fi putut sa fie vorba. La un moment dat s’a gandit la cele ce-i spusese subofiterul cu putin timp inainte. Desigur, razvratitii au coborît din munti si se pregatesc sa atace Timisoara, dar observandu-i mai atent si-a dat seama imediat ca este vorba de o formatie paramilitara a ‘Apararii Patriotice’ care conlucra cu securitatea la distrugerea rezistentei armate a celor ce se impotriveau comunismului. In realitate insa era vorba de o echipa de soc, sau mai bine zis, un pluton de executie.

  Imediat ce au ajuns in poenita, s’au oprit la cativa pasi in aropierea celor ce cantau inlantuiti.  Acestia surprinsi de prezenta unor oameni imbracati civil si inarmati, au incetat sa mai cante. Erau sarmanii convinsi ca un grup de partizani de-ai lor, le venisera in ajutor ca sa-i scape.

-Bine-ati venit fratilor, se auzi vocea puternica a unuia din cei ferecati, miseii tocmai se pregateau sa ne ucida, fara ca macar sa fim judecati!

 -Taci din gura, banditule, se rasti unul din civili, de judecat v’am judecat noi, poporul muncitor. Acum s’a terminat cu voi.

  Este greu de redat in cuvinte reactia celor cinci mucenici, care târându-si cu greu picioarele impovarate de lanturi, s’au asezat cot la cot, în linie dreapta si ridicandu-si fruntile de parca ar fi vrut sa sprijine in ele înaltul cerului, au inceput sa cante din nou cantecul, la auzul caruia, ucigasii veniti sa le curme viata, au ramas cuprinsi de groaza si disperare.

  La o comanda scurta cei doi securisti s’au retras, in timp ce civilii isi puneau nervosi incarcatoarele cu gloante la pistoalele mitraliera.

  Mucenicii stateau ca niste stanci de granit din care cantec aspru, asemeni apelor izvorîte din cremenea muntilor, se pravalea navalnic infricosand miseii si rascolind padurea.

 "Pentru sfânta cruce, pentru Tarã,

 Infrângem codrii si supunem munti..."

   In clipele când se cântau aceste versuri, ucigasii s’au îndepãrtat la circa zece, doisprezece pasi si îndreptând tevile pistoalelor mitralierã spre piepturile mucenicilor, au slobozit plumburile ucigãtoare, rânjind si urlând ca niste fiare!

 -Huuoo banditilor! Chiaburilor! Huuoo legionarilor! Fascistilor! Huuooo!

  Deodata insa, inebuniti de groaza, ucigasii au amutit cu degetele pe tragaciul armelor. Mucenicii nu se pravaleau sub potopul de gloante! Stateau nemiscati cu sangele galgaind din piepturile lor de uriasi, asemeni Rastignitului pe Crucea Primei Golgote a Crestinismului!

  Totul a durat insa, franturi de secunda.

  In clipa urmatoare, cu ochii injectati de ura, ucigasii au indreptat tevile pistoalelor mitraliera spre fruntile celor cinci mucenici si apasand din nou pe tragaciuri, au slobozit cu sete iarasi, plumburile purtatoare de moarte.

  Un strigat urias, ‘Traiasca Legiu...’, izvorât din gurile nãclãite de sânge ale mucenicilor, a zguduit din adancuri si cerul si pamantul. Apoi, plecându-se cãtre înainte, trupurile ciuruite, din care sângele tâsnea fierbinte, s’au prãvãlit în iarba stropitã cu roua sângerie a diminetii Golgotelor Romanesti, ce-aveau sa zdruncine din temelii Fiinta Neamului!

  Ucigasii apoi, agatandu-si armele de umeri, s’au aprpiat si privind cu ura si scarba trupurile celor ucisi, au inceput sa le loveasca cu varful bocancilor si cismelor, injurand si scuipand.

  Deodata, unul din ei, probabil seful lor, in timp ce se caznea sa desfaca dopul dela o sticla de vodca, a inceput sa strige:

 -Tovarasi, noi trebue merge repede la tren. La nopte este la noi alta misiune!

  Capitanul Preda, tremurand de durerea neputintei lui in zadarnicirea odiosului si ingrozitorului masacru, porni urmat de cal printre copaci spre marginea padurii, renuntand pentru moment sa mai continue drumul pânã la Bencec. Era atata suferinta in sufletul si constiinat lui incat, neputandu-si stapanii nervii, a izbucnit intr’un hohot de plans. Epuizat apoi de tensiunea revoltei ce-l chinuia, s’a asezat impovãrat de ganduri, jos pe iarba plina de rouã.

Duba plecase chiar inainte de executie. Nu stia daca au plecat si securistii. Ucigasii insa se auzeau mergand si discutand plini de veselie, in timp ce trupurile secerate de gloantele lor, zaceau parasite la marginea poenei din mijlocul padurii. Nu-si putea inchipui de ce au lasat acolo cadavrele. Probabil, gandea el, vor veni altii sa le’ngroape.  Ceeace il ingrozea insa mai mult, era faptul ca figura unuia din cei ucisi, semana foarte mult cu un bun preiten al sau, profesorul de Drept, Alexandru Stoenescu, care-i fusese inainte vreme profesor la liceu si care cu zece ani in urma, in acea sinistra si infricosatoare zi de 22 Septembrie a anului 1939, scapase ca prin minune dela moarte, strecurandu-se prin padure in timp ce era condus spre locul executiei ordonate de criminalul rege Carol II. Cuprins de aceasta banuiala, s’a ridicat din iarba si lauand calul de dârlogi, a pornit printre copaci spre oras. Ajuns la marginea padurii, incaleca si-si continua drumul la pas, pe langa leziera padurii. Deodata, calul incepu sa sforaie nervos, semn ca ceva se intampla prin apropiere. Voci tot mai puternice se faceau auzite din ce in ce mai aproape. Pe o linie de cale ferata secundara ce se termina in padure, un automotor rosu era garat la adapostul copacilor. Langa el, banda ucigasilor statea jos pe iarba ospatandu-se. Unii muscau flamanzi din sandvisurile facute din franzela si sunca, iar altii, aproape ametiti, beau insetati romul si vodca ramasa pe fundul sticlelor, discutand aprinsi si plini de dispozitie.

-Tovarãse Zoltan, se auzi glasul unuia ce abia mai putea vorbi, câte misiuni mai este dã fãcut în sãptãmâna ista?

-Tovarase, raspunse cel intrebat care probabil ca era seful, io no cunoste pânã no desface la mine plicu. In noaptea asta îi musai sã fim la Kolosvar!

*

*       *

  Ajuns in oras, Preda s’a indreptat spre grajdurile regimentului unde a lasat calul, iar apoi luand autobuzul, s’a dus direct pe Buevardul Diaconovici Loga, unde locuia fostul lui profesor. Aici, fiind primit de sotia acestuia, mii de ganduri rele il cuprinsera. Profesorul Alexandru Stoenescu nu era acasa.

-Unde este Sandu? o intreba el plin de emotie.

-Este fugit de-o saptamana, îi raspunsse doamna speriata, cu glasul tremurand si ochii împãienjeniti de lacrimi. Nu stiu nimic de soarta lui. L’a cautat securitatea si el n’a vrut sã se mai lase arestat. Deatunci n’a mai dat nici un semn de viata.

  Ingrozit, Preda Aurel, fara a mai spune un cuvant, plecã imediat. Luã autobuzul si se duse din nou la regiment unde, punand seaua pe cal, înclãecã si porni la trap spre Pãdurea Verde, pentru a se convinge de adevar. In mai putin de un ceas ajunsese la locul masacrului.

  Aici, doi civili, tocmai urcau ultimul cadavru intr’o duba de culoare alba. Fara a ezita prea mult, a descalecat si aratandu-le legitimatia pentru a-i induce in eroare, le-a spus grabit:

-Sunt dela Comandamentul Garnizoanei. Am delegatie sa verific executia.

  Civilii, fãrã a se uita mãcar la legitimatie, s’au urcat în dubã si aranjând unul lângã altul cadavrele pe care le aruncaserã claie peste grãmadã, au chemat pe cãpitan sã le veifice.

  Acesta simulând cã numãrã cadavrele, se uitã cu multã atentie la chipurile celor masacrati. I-a fost însã imposibil sa poata deslusi chipul vreunuia. Toate erau de nerecunoscut, mutilate, sfredelite de gloante si pline de sânge încã neînchegat. La doua capete le lipseau complet partea superioarea de deasupra ochilor.

  Ingrozit, capitanul Preda a scris in cateva randuri un ‘proces verbal de constatare’ pentru a nu da de banuit, iar apoi, dupa ce civilii au semnat ca ‘martori’, Jifcovici Isidor si Bella Orös, i-a intrebat:

-Acum unde va duceti sa ingropati cadavrele?

-Nu duce pã banditi la gropã, tovarase ofiter. Ei merge la crematoriu. Asa e mai repede gata la ei. Nu trebue noi muncit mult sã sapã la ei gropã! Apoi, închizând usile dubei, s’au urcat in cabina si au plecat pentru a savarsi ultimul act menit sa stearga orice urma a monstruosului asasinat.

  Capitanul Preda Auel, cu sufletul si inima împietrite de durere, a rãmas pironit locului,  cu gândul la pãsãrile ce vor ciuguli în tãcere ultimele frânturi de creieri împroscate pe iarba însangeratã.

  Pe ramurile desfrunzite, pãsãrile încremenite priveau mute spre cerul întunecat de nourii negri plumburii, prevestitori de mari furtuni.

  Florile miroseau a praf de puscã, iar ghioceii îsi strânseserã petalele, gemând din greu sub povara sângelui ce lause locul rouei.

  Era atâta tristete si-atâta jale în Pãdurea Verde dela marginea Timisoarei, încât si cerul de dupã nori, vãrsa potop de lacrimi.

  Toma Gh. EREMIA