Despre misticismul operei lui Lucian Blaga

Printre cei mai valorosi poeti români de la Eminescu încoace, desigur cã Lucian Blaga ocupã un loc de onoare, de tot în fatã, profesorul Liviu Rusu, îl considera, între ei, drept cel mai mare.

Ca filozof, dupa Conta astazi uitat, îi revine meritul de a fi autorul unui sistem de gândire, ridicat asemenea unui templu format din pietrele sale cele mai de pret.

Din pacate, si de asta nu scapa nici mai vestitii Kant sau Schopenhauer, edificiul sau filozofic prezinta multe pãrti vulnerabile, unele mai mult decât discutabile.

Scriu randurile de fata primind informatia ca la Paris un cerc de intelectuali si-au propus sa-l faca pe poetul si filozoful L. Blaga cunoscut in Apus, initiativa mai mult decat laudabila, numai ca problema nu-i asa de simpla cum pare la prima vedere, ba as spune, chiar din contra, incumba studii serioase si jertfe de sine, daca se urmareste un lucru temeinic si de valoare.

Iata insa ca se arata semne premonitorii îngrijoratoare, cum ar fi articolul dlui Vintila Horia, aflat in fruntea cercului respectiv, scris despre Lucian Blaga, bazat pe niste amintiri al domniei sale, de la Gândirea, datand din anii 1938-1939, stadiu pe care filozoful si poetul roman le-a depasit de mult. Articolul a aparut in Cuvantul romanesc din Noembrie 1987.

Astfel in 1943 in fata razboiului anti-rus, iminent pierdut, Lucian Blaga se retrage de la Gandirea lui N. Crainic –sa nu zic ca-i intoarce un spate onorabil- si scoate la Sibiu revista Saeculum unde colaboreaza comunistii, Mihai Beniuc si Barbu Zevedei. Cand sub comunisti, M. Beniuc va publica romanul “Pe muche de cutit”, 1959, indreptat violent impotriva fostului sau mentor, etichetat ca sa nu lase nici un dubiu sub numele Marelui Anonim, Blaga protesteaza la Comitetul Central al partidului comunist aratand cum a intervenit in 1943 in procesul intentat celor doi asistenti ai sai, invinuiti de activitate comunista, pe care de altfel i-a scapat de la inchisoare, ca acuma unul dintre ei sa fie atat de nerecunoscator incat il ataca in mod marsav. Nu stiu daca l-au ajutat pe Lucian Blaga, penibele sale petitii, cat mai mult faptul ca oricum lui Mihai Beniuc îi erau numarate zilele, atunci a suferit prima sa cadere rasunatoare, sarbatorita de multi scriitori romani, ca o mare eliberare.

Dupa 1944 L. Blaga s’a confruntat cu regimul comunist de unul singur, dupa pilda lui Faust ar fi incheiat contract cu Mefisto dar fara sa renunte la convingerile sale filozofice –spre marea lui cinste- si in acest sens a si facut primul pas de intampinare. Astfel in anul universitar 1946-1947 ca student al filozofiei din Cluj i-am audiat cursul despre Unele aspecte antropologice; în el marele filozof cauta sa demonstreze radacinile gandirii sale in materialistii secolului al XIX- lea, dintre ei l-a ales pe cel mai proeminent, Darwin, modificandu-i pe alocuri evolutionismul, rãmâne în esentã la originea omului din maimuta, complet de acord, cu invatatura vulgar materialista a lui Marx si Engels.

Lucian Blaga a intins o mana regimului comunist, astfel ca neaparat ar fi impartasit soarta fericita a lui Sadoveanu sau Arghezi, daca regimul ar fi avut timp de speculatiile oricum intortochiate ale filozofului, dar toata oboseala lui s’a aratat inutila deoarece cotropitorii tarii -bine serie Marin Preda- erau interesati numai de lozincile lui Stalin, Lenin si Jdanov, ei aveau inapoia cuvintelor tancurile, prin urmare, savarsesc crima de a-l scoate din invatamant.

Desigur de la spiritualitatea diferentialelor divine si spatiul mioritic la probleme de antropologie darwinista, distanta e atat de mare incat o astfel de brutala adaptare la vremuri, viitorul obiectiv si necrutator o va eticheta drept un jalnic oportunism. Totusi, in perspectiva timpului, efortul lui Blaga de-a se salva prin tagada din ghiarele comunistilor apare mult mai eroic decat renuntarile la convingerile din tinerete marturisite recent de Vintila Horia intr’un articol dedicat lui M. Eliade, efectuate intr’o lume ce-si zice libera, doar pentru a ocupa o catedra universitara. La filozoful nostru nu era vorba de-o capatuiala sau cucerirea celebritatii mondiale, ci de-o lupta pe viata si moarte dusa intr’un holocaust cum nu a mai cunoscut istoria neamului sau.

Cu toate acestea, eu ca unul ce am trait si traiesc anii de sange si lacrima, amare ca sudoarea de pe fruntea lui Iisus pe cruce, nu sunt in stare sa arunc cu piatra in niciunul din ei. Dar nu voi cauta sa mint, cum se procedeaza si de-o parte si de alta, ci din cenusa caderilor cele de mai jos, adunata in palmi de sfinti -ma refer la cei ce s’au jertifit in lupta anticomunista- ma voi stradui sa refac Pasarea maistra a creatiei lor si ridic la ceruri ce-au avut bun si ales, substanta nemuritoare din spiritul lor, lasat in opera.

Dupa moartea lui Lucian Blaga, urmand marea lui reabilitare, comunistii bineinteles vor profita de marturisirea de credinta a filozofului din anii 1946-1947 si îi publica cursul, in cartea Aspecte antropologice, ed. Facla, Bucuresti, 1979. Pe baza lor si a altor apocrife, se sustine caracterul rationalist, stiintific si materialist al gandirii filozufului Lucian Blaga, in ce priveste tomurile filozofice de dinaintea razboiului, ele contin teorii subrede îmbracate în hainã poeticã, daca nu sunt chiar poeme in proza cum cauta sa postuleze Ion Negoitescu de pilda, in eseul Poezia in filozofia lui Blaga, aparut in Scriitori moderni, editura pentru literatura, 1966.

De altfel chiar in 1961, inca in timpul vietii poetului, partidul informat de actvitatea unor intelectuali apuseni in frunte cu Bazil Munteanu, de a-l propune pentru premiul Nobel, îl invita pe Blaga la Bucuresti, dar din pacate marele filozof pe cand se pregatea de plecare, in baie, are o criza de sciatica acuta, afectiune care in cateva luni p-a adus moartea fiind vorba de debutul clinic al unui cancer secundar vertebral.

Intalnirea lui Blaga cu partidul, deci a lui Faust cu Mefisto, nu a mai putut avea loc, prin urmare nu putem sti la ce rezultate ar fi ajuns, de prisos orice speculatie, in schimb fiica lui, Ana-Dorli, casatorita cu ilegalistul comunist Butnariu, in colaborare intima cu alt fiu al partidului, G. Ivascu, il vor publica integral, editurile cumuniste se declara ocupate pentru o perioada destul de lunga, exclusiv cu momentul Blaga. (Au mai avut momentul Arghezi, va mai urma momentul M. Eliade etc. etc.).

Ar mai fi de amintit privitor la decesul artistului, socotit naiv de Vintila Horia “din inima rea”, ca i s’a executat dupa incetarea din viata autopsia generala respectandu-i-se capul si i s’a gasit un cancer pulmonar grefat pe o veche tuberculoza cicatrizata (aminteste de aceasta boala in Hronicul varstelor), metastazat in coloana vertebrala.

Dupa prezentarea datelor de mai sus, multe traite de mine ca martor al zilelor pamantesti ale poetului, m’as opri in continurae la problema pusa de V. Horia, daca Lucian Blaga a fost in opera sa literara si filozofica mistic sau nu.

Domnia sa raspunde prefetei lui Serban Cioculescu scrisa la un volum de poezii, in ea eminentul critic subliniaza materilitatea (falsul spiritualism) al creatiei blagiene.

Desigur inainte de toate suntem nevoiti sa delimitam notiunea respectiva. Daca prin misticism intelegem impreuna cu proletcultistii marxist-leninisti orice referinta la Dumnezeu si imparatia sa, atunic are dreptate dl. Vintila Horia, Lucian Blaga este un poet si filozof mistic.

Dar daca vom fi nevoiti sa acceptam notiunea cum este delimitata in lexicul filozofico-religios, unanim acceptat de altfel, atunci misticism inseama cautarea si contopirea omului cu Dumnezeu, pilda ne stau exercitiile spirituale ale lui San Juan de la Cruz sau Sfanta Tereza d’Avila printre atatea altele.

In Spatiul mioritic (1936), Lucian Blaga insusi, defineste misticismul sofianic ortodox, deosebit de cel gotic al lui Meister Eckhart, drept o transcendenta ce coboara pe Dumnezeu in sufletul credinciosilor si intre lucrurile din jurul sau.

Fiindca am ajuns la aceasta rascruce, voi aminti ca de prin anii 1943, deci cam dupa La curtile dorului, poezia lui Blaga sufera o evidenta schimbare, epurgata aproape complet de orice preocupare metafizica, se scufunda intr’o experienta violent faustica, rob al pamantului, al marii treceri si al iubirii fata de femeie, motiv cantat aproape cu tinerete trubadureasca, subiectul piesei Anton Pann de altfel. Considerandu-l ca tinand de istoria inimii sale, deci prea putin influentat de evenimentele exterioare, asupra respectivului fenomen am scris pe larg intr’un studiu publicat in Buletinul Casei Romane din Statele Unite, deci nu mai gasesc nici un rost sa revin asupra lui cu detalii.

Semnalez insa ca dl. Vintila Horia bineinteles, nu ma citeste fiindca pentru domnia-sa sunt interesanti doar marii specialisti fabricati in RPR ca G. Calinescu, C.Poghirc, I. Negoitescu sau acuma Serban Cioculescu.

Tin sa spun ca acest critic impreuna cu Vladimir Streinu, fosti copiii teribili ai lui Mihalache Dragomirescu dupa cateva luni de reeducare in temnitele comuniste, a iesit mai rosu ca cel mai convins dintre tovarasi, caracterul josnic si servil al acestui Pirgu senil al literaturii romane, il poate citi oricine in randurile semnate si dedicate de el, marelui carturar roman, gãzarul Dragan, la aniversarea acestuia de scribii comunisti.

Dar peste toate acestea, Serban Cioculescu, remarcat printr’o exegeza seaca a lui I. L. Caragiale, este lipsit de inzestrarea celei mai elementare perceptii poetice -poate numai Ion Negoitescu il mai egaleaza- din multele sale impresii as semnala pentru lamurire, doua. Astfel dupa ce-i fura ideia lui Zarifopol, alt bizar steril in felul sãu, Serban Cioculescu se intreaba, om cu inima iasca, oare ce o fi vrand sa spuna Vlahuta in cunoscutul vers, miscator pentru orice om sensibil: “Nu de moarte ma cutremur ce de vesnicia ei”.

Si a doua, de data aceasta tragico-comica, priveste caracterizara lui Adrian Paunescu, servul de-atunci al curtii dictatorilor Ceausescu, drept un Arghezi si Goga la un loc.

Prin referinta la Serban Cioculescu, in fata celor ce au cât de cât habar de literatura romaneasca postbelica, dl. Vintila Horia a facut o alta gafa, intrecuta numai de amintirea “prietenilor sai” Mihai Beniuc si Grigore Popa in acelasi context uitand cu nevinovatie ca primul a fost cauza celor opt ani de inchisoare executati de al doilea, ce-i era inca, zice-se, amic.

Dar revenind la misticismul sofianic, descris chiar de el, putem afirma ca Blaga nu s’a bucurat de capacitatea de a-l simti pe Dumnezeu in inima sa nici in jurul sau, deci nu a fost nici pe departe mistic, poetul marilor mistere era in acelasi timp si al tristetilor metafizice provocate de paradisele in destramare, pustiite de oarice aratare la fata dupa enuntul nietzschenian ca Dumnezeu e mort.

Pentru adevarata revelatie a lui Blaga cu Dumnezeu am cita din poezia Recitindu-l pe Blaga de Al. Gregorian, publicata in volumul In crestetul luminii, deci un alt gandirist si el apropiat elev al lui N. Crainic, il cunostea la randul sau bine de tot pe cel dintai:

*) Din pasalmul volumului In marea trecere, publicat in Gandirea, III, nr. 11, 5 Februarie 1924, page 246.

Interesant, dar asemanator arata si versurile intrebuintate in prefata lui Serban Ciculescu, citate in articolul lui V. Horia, daca ne luam libertatea sa le reproducem mai pe larg:

*) Poezie publicata sub titlul Rasarit magic, in Preocupari literare, VII, nr. 11, Nov 1942, pag 553.

La care, iata si trei versuri adresate lui Dumnezeu, din poemul intitulat Psalmul 151:

Te simt Dumineca si toata saptamana,

cum ciungul simte o durere’n mana

pe care n’o mai are.*)

Daca tinem seama ca citatele noastre se aliniaza la distante mari de ani, oricat nu ne-ar conveni, trebuie sa admitem ca neputinta poetului de-a trai pe Dumnezeu, este prezenta ca un fir rosu de-a lungul intregii sale opere.

As mai adauga si urmatoare amintire personala: Blaga in ultimele sale saptamani de viata, complet lucid, fixat inca in patul spitalului, este intrebat de tanarul sau medic de salon, ce crede, exista Dumnezeu sau nu?

Departe de-a lua usor intrebarea, poetul cade intr’o adanca tacere, asemenea autoportretului sau: “Lucian Blaga e mut ca o lebada”. Intr’un tarziu din profunzimi a scapat ca un licar de lumina, raspunsul: “Daca crezi este, daca nu, nu exista”.

Fara sa mai intru in amanunte, replica nu poate apartine unui mistic, nici ocult cum il banuieste dl. Vintila Horia, pentru acesta Dumnezeu este o realitate vie spre care misticul gotic suie, pe cand cel ortodox il primeste in receptacolul sau sufletesc conform sofianismului ortodox blagian. In schimb tocmai acest gol si pustiu al divinitatii, intareste o tragedie existentialista de prim ordin, sa-i zic unamuniana, desigur un act metafizic si spiritual de cea mai pura intensitate, negatie a materialismului ateu si orb caruia in nici un caz, cu toate renuntarile sale faustice, L. Blaga nu a apartinut.

Intr’o simpla propozitie, se pare ca marele poet il descopera pe Dumnezeu in Cuvant si mai ales in metafora sa.

De altfel, aceeasi situatie o aflam mai pregnant formulata, in filozofia sa unde lipsa revelatiei si intalnirii divine, cade sub barierele eonului dogmatic si cenzurei transcedentale, fara sa-L fi vazut vreodata, Dumnezeu persista invaluit in marele Mister si Necunoscut.

Cat priveste apartenenta lui la crestinism si ortodoxism este de-a dreptul luciferica si discutabila, nu altfel cum o descoperim si la alti filozofi ca Hegel, Kant, Nietzsche.

Reproducem concluziile scrise de filozoful Blaga, aflat deodata in postura mandra si egolatra a demonilor lui Byron, ridicat ca gigantii, sa surpe cerul si sa-l inlocuiasca cu casa lui proprie: “In capitolele inchinate spiritualitatii crestine si ortodoxe scopul nostru a fost exclusiv o analiza si descriere “stilistica” a fenomenului. Examenul l-am facut cu pasiunea crecetatorului preocupat de filozofia culturii. Din cele aratate nu se pot trage concluziile cu privire la conceptiile filozofice ale noastre, care in atatea puncte fundamentale difera de cele ale metafizicei crestine-ortodoxe!”

Iata un pasaj, si nu este singurul, in care Blaga, protestantul faustic declara razboi dogmelor religioase, ajuns pe aceasta cale intr’o disputa nu tocmai magulitoare pentru el, cu parintele d. Staniloaie, aparatorul punctului de vedere ortodox canonic.

Este locul sa mai subliniem ca in multe, departe de a fi chiar asa originala, filozofia blagiana sufera mai pronuntat decat ar trebui, influenta speculatiilor lui Spengler, Frobenius, Freud si ce e mai important, nu rar se pierde in propriile capcane.

Ma intreb in aceste conditii ce ar mai putea invata apusul faustic protestant si magic pana la destramare astazi, de la un discipol al sau?

L-am reprodus intentionat pe Nae Ionescu fiindca e vorba de innoirea si reformarea omului contemporan, atunci ca invatator si profet, el este mult superior lui Blaga, sau mai potrivit, traduse impreuna, cel din urma ar iesi completat si prin ei gandirea romaneasca s’ar situa pe unul din varfurile ei cele mai inalte.

In concluzie, trebuie sa fie cunoscut celor ce vor sa-l traduca si comenteze pe L. Blaga in Apus, ca marele poet si mai ales fiozof, cu precadere dupa moartea sa, a intrat total in circuitul ideologiei marxist-leniniste, a fost cum s’ar zice relansat, astfel ca nimic nu s’a schimbat din ideile lui decat vorba lui Caragiale “P’ici pe colo, adica in punctele mai esentiale”.

Asadar, se impune sarcina grea a re-analizarii operei blagiene dupa situatia noastra de cetateni liberi, sa-l prezentam pe Lucian Blaga cum a fost el, sa respecta si cele mai neplacute adevaruri, sa nu-l punem in patul lui Procrust al dorintelor proprii,deci a-l figura dup inchipuire ideala.

Este mai mult decat periculoasa ideea dlui Vintila Horia de a-l considera pe Blaga drept un filozof-poet, formula strepata de-acum de comentatorii sai comunisti pana la refuz.

Este bine sa plecam de la realitatile oferite de subiectul in cauza si sa nu uitam de pilda ca dupa 1944 cand comunistii i-au propus lui Blaga sa-l accepte ca poet cu conditia sa-si repudieze filozofia, Blaga a ramas tare pe pozitii spunand “Sunt in primul rand filozof si nu mai pe urma, poet”.

Daca nu se vor respecta adevarurrile date, mai exista pericolul ca eminentul cerc de la Raris sa-l intrebuinteze pe marele filozof si poet, doar ca pe un paravan dupa care comunistii din tara sa-si introduca agentii si cuturalnicii printre noi si asta cu tot prestigiul numelui scriitorului V. Horia.

Ca sa iasa complet de sub aceasta legitima suspiciune, se recomanda ca deocamdata pentru cunoasterea lui Blaga in Apus sa se faca o despartire neta intre opera marelui filozof si poet publicata in timpul vietii si cea editata post mortem de catre comnunisti. De buna seama prima, apartine autenticului pe cand a doua corespunde unui Blaga falsifificat, editat si pentru a sluji interesele ideologice ale stapanilor rosii.

Si sa nu se uite: daca destinul uman si creatia blagiana este stimulata de o vie experienta faustica, apoi in cele din urma, ele aduc o flagranta reviziune mitului goethian reluat in contemporaneitate, caci Blaga-Faust, ca printr’un semn al cerului, a fost impiedicat sa ajunga la masa Diavolului, contractul cu Mefisto nu l-a semnat niciodata !!!

Traind in tara ca un Prometeu, inlantuit de semenii sai comunisti, se cuvine insfarsit sa nu-i fie schimbate catusele, chiar cu altele mai aurite, ci marele poet si filozof Lucian Blaga sa fie eliberat si redat autenticei cunoasteri a spiritualitatii si metafizicii sale.