"LIBERTATEA", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul V, Nr. 47, Iunie 1986

  Ne-am cunoscut la inceputul verii anului 1938 în lagarul de la Miercurea Ciuc. Avea 31 de ani; eu 24. Ne-am revazut dupa 48 de ani la Chicago, "batrani cu fata de ceata..." Avea acum 79; eu 72. Stând o clipa imbratisati, trãiam cu o jumatate de secol inapoi. Privindu-l, firav si plapand cum a fost intotdeauna, mi-l inchipuiam pe celalalt plan, in lumea spirituala, proiectat in vesnicie asemeni imensitatii inaccesibile a Everestului din patria lui Dasgupta, dascalul si maestrul sau din India. A fost si a ramas neinteles de multi dintre contemporanii sai, dar vechiul sau camarad, Radu Gyr, dupa ce a iesit din temnita si inainte de a muri, l-a inteles poate mai mult decat multi dintre colegii sai, facand aceasta dovada prin poemul "TRISTETE COSMICA" pe care il inchina maretiei lui creatoare, prometeice. Fiind, deocamdata, putin cunoscut, il redau in intregime:

   "Dorm marile si asprele faleze,

   nu-i nicaieri o rana sa se vada,

  dar o durere rece de zapada

  s'a'ntins peste genuni sa scanteieze.

  Si parca lacrimi mari incep sa cada

  si parca toate lumile sunt treze

  si sferele pornesc sa sangereze

  în linistea vibrândã ca o spadã.

  Abisul, timpul, marele'ntuneric

  se scoala'ncet in vechea lor treime

  si bat in pulsul miezului generic.

  Si tot mai pur, din via adancime, 

  se'nalta plansul cosmosului sferic

  si geamãtul tristetii anonime".

  Ce sublima viziune! Oda, requiem si epitaf, deoptriva. Poetul care ne-a mangaiat si incalzit sufletele si ne-a alinat ranile, care erau si ale lui, si a facut aceasta timp de doua decenii, suferind alaturi de noi, camarazii sai, inimaginabile torturi in temnitele comuniste si precomuniste, aduce acest unic omagiu celui mai fecund ganditor, filozof, scriitor si profesor care nu si-a uitat niciodata neamul si tara si a suferit in felul lui, in singuratatea lui mare, alaturi de noi, camarazii sai. Acum, si unul si altul, sunt plecati dintre noi in mod vremelnic, plutind spre si in acel "viscol de soare", atat de sugestiv evocat de poet, in 1937, in imnul inchinat de el eroilor crestinatatii cazuti la Majadahonda. Ce minune divina!

  Mircea Eliade, impreuna cu veneratul sau maestru, Nae Ionescu si o seama de legionari din Bucuresti, alaturi de fruntasii din Ardeal se aflau deja in lagarul de la Ciuc cand eu fusesem adus din lagarul de la Manastirea Dragomirna, cu fruntasii bucovieneni, bucovineni, basarabeni si parte din Moldova de Nord: Iasinschi, Garneata, Mile si Simion Lefter, Topa, Macrin, Slusanschi, Gazdaru, Teodor Tudose, Sergiu Florescu si cei de varsta mea. Tot atunci, dintre sarmele ghimpate ale lagarului de la Manastirea Tismana, coborîsera, "de sus de pe Olt din poiene..." neuitatii fruntasi legionari din Oltenia si altii din Muntenia, inclusiv Bucuresti, printre care foarte putini mai sunt in viata. Amintesc pe Victor Medrea, Voicu Popescu, Victor si Dumitru Barbulescu. Cei mai multi erau din capitala: mos Zagreb [batranul Codreanu], Printul Alecu Cantacuzino, Vasile Christescu, Ion Manzatu, Mihail Polihroniade, Victor Vojen, Cristian Tell, Radu Budisteanu, Milcoveanu, Constant, Dragos Protopopescu, Victor Puiu Garcieneanu, Furdui, Stefan Zavoianu, Vergatti. Parte dintre ei, fusesera colegi ai lui Eliade la "Spiru Haret". Alti colegi de-ai sai vor umple mai tarziu temnitele Romaniei si multi dintre ei vor muri sau vor fi ucisi acolo.

  Dupa cum se stie, manastiri si scoli erau transformate in lagare, apoi locuri de executie a elitei intelectuale a tarii sub regimul de dictatura al unui rege criminal si scelerat, al unui pigmeu cu un singur ochi, "omul de fier", cum îi gâdilau orgoliul bolnav unele gazete apusene, care detinea singur functiile de prim ministru, ministru de razboi si ministru de interne. In funesta lor întruchipare s'au folosit de niste papusi, numite "consilieri regali", care au patronat asasinarea a sute de vajnici luptatori patrioti lipsiti de aparare. Toti acestia impreuna cu o oficialitate corupta si lasa vor ajunge sa innece tara in sange, devenind adevaratii ei ciocli. Ii vor sapa mormantul zi de zi si o vor zvarli definitiv in el. Mircea Eliade, în convorbirile cu noi, conchidea cu tristete ca, o tara isi merita situatia pe care o are, pentruca si-o pregateste singura si asa dupa cum si-o pregateste, asa si-o are. Rostul vietii noastre, sensul luptei noastre era sa aducem si sa pastram neamul pe linia destinului sau, veghind ca sa i se croiasca si sa poarte haina, caciula care i se potrivea si care era in acord cu acest destin.

  Mircea Eliade, ca si colegii sai dela "Spiru Haret" si din universitate, nu putea lipsi de la acest examen in calitatea lui de reprezentant de frunte al elitei acestui neam. Tocmai deaceea, inconjurati cum eram de garduri amenintatoare de sarma ghimpata si sute de jandarmi cu baionetele la arma, mitraliere si pistoale automate, el ne vorbea cu deosebita insufletire despre Mahatma Gandhi, pe care l-a cunoscut foarte bine, despre eroica lui miscare de "non-violenta", despre vitejia inimaginabila a milioane de partizani, care tocmai cand el se afla acolo, dadusera dovada de cutremuratoare sacrificii, dedicati total cauzei drepte a patriei lor, care numai datorita lor avea sa-si castige independenta, libertatea si prestigiul calcat in picioare, asemuind oarecum si la alta scara siuatia si lupta lor siuatiei si luptei noastre. Cand vorbea, imi facea impresia unui vulcan in continua eruptie. Nu-l puteai opri, zadarnic incercai. In alte zile ne vorbea despre Soren Kirkegaard si existentialism, despre Charles Gide si existenta tragica sau de prietenul sau Giovanni Papini, viata si opera sa. Alteori purta discutii aprinse si inflacarate cu Victor Puiu Garcineanu. Nu se impacau niciodata, iar profesorul il privea cu interes si dragoste netarmurita. Si unul si altul erau mistici, dar fiecare in felul sau. Garcineanu era insa si un ascet convins si un ortodox dogmatic. Eliade, depasindu-si profesorul, trecea de granitele tarii si nu se restrangea doar la ortodoxie. El escalada continuu, fara sa se piarda in extraordinara expansiune a spiritului sau, in abordarea tezelor si subiectelor. Scapa din sfera primului maestru -Profesorul- si din limitele tarii sale pentru a se adanci in vastitatea Indiei si a invataturilor celorlalti doi maestri -Mahindra Chandra Nanday si Surendranath Dasgupta. Dar ca si Puiu Garcineanu si toti ceilalti care ne aflam acolo, era convins ca destinul neamului romanesc se va imlini numai prin Legiune. Adoptase mult din budhism si brahmanism si acest fenomen nici nu poate fi de mirare si poate in acest fel se explica si incinerarea la care a consimtit, practicã atat de straina ortodoxiei, catolicismului si crestinismului in general. Fara indoiala ca Garcineanu care traia religia ca un teolog, ascet si sfant nu ar fi subscris la acest act. Mircea era mai flexibil; putea accepta si un compromis, in limitele onoarei si demnitatii umane, desigur, in timp ce Puiu era implacabil, dar fara a fi violent. De aceea cred ca numai un om asemeni lui putea scrie minunata lucrare, a carei citire de-atatea or ne-a delectat sufletele: "Din Lumea Legionara" si nimeni altul ca el nu putea fi mai potrivit ca sa detina calitatea de "procuror" in corpul Mota-Marin, alaturi de camaradul sau, Victor Dragomirescu, numit "acuzator" in acelas corp.

  Mircea Eliade nu a stat prea mult cu noi si nici profesorul. Au fost scosi din lagar sub presiunea unor interventii deosebite. Asainatele nu i-au prins in catuse, iar profesorul va muri curand fara a se fi descoperit inca, cauzele misterioase care au dus la acesasta moarte. Mircea, a obtinut, imediat, in toamna lui 1940, dupa preluarea puterii de catre Miscarea Legionara, postul la legatia din Londra. De-acolo, apoi de la Paris, din Portugalia si America va urmari etapele dezastrului Romaniei si a subjugarii ei. El nu s'a mai inapoiat acasa niciodata, cu toate ademenelile si cursele intinse, cu toate lingusirile si sarbatoririle ce i s'au facut de comunistii din tara. Fara indoiala si absolut sigur ar fi impartasit soarta noastra, a celorlalti. Ar fi ajuns poate pe front, cu vreo unitate de la Sarata, ca sa moara acolo ca Iaon Dobre, Haig Acterian, Leatu si altii, sau mai tarziu, dupa 1944, sa moara, ucis cu premeditare, intr'o celula sumbra din temintele comuniste: Aiud, Jilava, Sighet, Galati sau una oarecare din atatea si fara numar. In acestea vor ajunge prientenii si camarazii sai care au ramas acasa, in cap cu Mircea Vulcanescu, George Manu, Petre Tutea, Constant, Vojen, Noica, Vasile Bancila, Sandu Tudor si altii. Nici unul nu va iesi viu din ele sau va iesi cu sanatatea sdruncinata, fara a se reface pana la moarte.

  Se cuvine sa mai amintesc ca, in toti anii de exil si destarare a sa, spre deosebire de Emil Cioran si Eugen Ionesco, Mircea Eliade in adancul sau, nu si-a renegat trecutul, chiar daca nu l-a adus cu orice pret la lumina rampei. El nu a dat interviuri nimanui, asa cum au dat ceilalti, ca sa se lepede de ceeace facuse parte intima din sufletul lui. Si aceasta adauga un plus nemuririi sale, iar noi il onoram ca atare.

  Cand ne-a primit in apartamentul sau din Woodlawn Avenue, atat de cunoscut savantilor si eruditilor din intreaga lume, a fost extrem de fericit si de multumit ca il vedea liber in America, pe parintele Gheorghe Calciu, cu care eram impreuna, insotiti inca de doi prieteni. Il intrebase pe parintele daca s'a simtit vreo influenta in viata lui de temnita, cand el condusese impreuna cu Eugen Ionesco si altii, acea campnie pentru eliberarea lui. S'a simtit atat de bine in prezenta noastra, incat cu voia si insistenta lui timpul acordat pentru intrevedere, aproape ca s'a triplat. I-a promis parintelui si noua, celorlalti, ca "ne vom revedea" cat mai curand, dupa venirea primaverii si o mai buna stare a sanatatii sale. Niciunul nu ne-am gandit ca nu ne vom mai revedea niciodata pe acest pamant, unde toti, fara deosebire, care am crezut in neamul nostru si am ramas cu fruntile sus, am suferit, am suferit si am suferit. La plecare, parintele, la cererea lui Mircea, i-a facut o rugaciune, o molitva. In linistea care s'a creat, priveam pe acest savant al lumii, cu cata umilinta si pietate asculta aplecat asupra slujitorului lui Dumnezeu, caruia apoi i-a sarutat mana cu evlavie. Desigur, in acele clipe, vorbea lui Dumnezeu si poate îi multumea pentru indurarea Lui de a fi redat libertatea si sanatatea intreaga acestui martir al credintei in neamul sau si in Iisus Cristos, pentru care si-a druit cu drag douazeci si unu de ani si jumatate din viata.

  Despartindu-ne, i-am zis: "Iti mai aduci aminte de serile din lagarul de la Ciuc, cand in ciuda interdictiilor temnicerilor, intonam intr'un cor imens cat vesnicia "Sfanta Tinerete Legionara" si incheiam cu rugaciunea noastra de fiecare seara: "CU NOI ESTE DUMNEZEU, INTELEGETI NEAMURI SI VA PLECATI..." Mi-a raspuns cu o privire ce venea din alta lume.
Victor CORBUT