"LIBERTATEA", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul 3, Nr. 33-34 Aprilie-Mai 1985

,,Savarsitu-s'au!" Cerul si pamantul, iarãsi împreunã, pentru cea dintâia oarã dela pãcatul vechiului Adam, si-au tipat în noapte durerea: ,,astãzi s'a spânzurat pre lemn Cela ce spânzurã pãmântul pre ape..."; si s'a spintecat catapeteasma bisericii.
    Ce cald si greu e aerul in noaptea asta! Cald si greu de rugaciune. Caci chiar daca noi nu ne mai rugam, undeva canta pentru noi ingerii si se roaga sfintii. Pentru noi; pentru pacatele noastre; pentru neîntelegerea si împietrirea noastra, care e cel mai greu pacat. Stau numai si companesc ce lipsa de raport e intre noi si vremuri. Si cum trecem cu ochii inchisi pe lângã portile împãrãtesti ale mântuirii! Cum? Reculegerea noastra, a tuturor, sa fie mai putin însemnata decat o schimbare de guvern? Mintea noastra nu ar fi fost mai clara, sufletul nostru nu ar fi fost mai ferm, dragostea noastra nu ar fi fost mai larga si hotãrîrea noastra nu ar fi fost mai rodnica dupa o saptamana de cufundare în noi insine? Sau poate ca asa a vrut Dumnezeu, ca de data aceasta destinele noastre sa se înnoade cand îsi da duhul pe Cruce mielul Domnului, cand plesneste cerul sub fulgere in miros greu de pucioasa, cand ne prohodim ,,Primãvarã dulce" si stã pãmântul încordat în asteptarea bucuriei celei mari a Invierii? Cine stie!
    Desigur, nimeni nu poate sti; dar evident e totusi un fapt: lipsa putintei noastre de a lega vazutul cu nevazutul lipsa de sevã metafizicã a aplicarii noastre la cotidian. Cand incepe o treaba, romanul isi face mai intai o cruce. De ce? Ca sa cheme in ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci ca sa puna actiunea lui sub egida lumii celeilalte, dela care totul purcede; ca sa deschida inspre realitatile lui concrete poarta prin care sa patrunda Puterile si Stãpâniile, ca sa restabileasca unitatea originara dintre Dumnezeu si creatiune. Crucea aceea simpla, înfricata si umila este -cine s'ar fi gandit? -marturisirea si inchinarea cotidiana a Pastelor.
   Caci Pastele asta sunt: marea drama prin care, dupa hotarîrea lui Dumnezeu, s'au arunct iarasi punti de legatura intre creatiune si Stapanul ei. Restabilinduse - ca posibilitate numai, e adevarat, ca posibilitate la indemana celor cari inteleg si vor - starea dela inceput, cand omul traia cumpanit si impacat cu el insusi in Dumnezeu.
    Starea asta fusese rupta prin pacatul primului Adam: care adâncise, prin vina lui si a Sarpelui, o prapastie intre el si Facatorul lui, origine a tãcãelii, a sbuciumului si a chinurilor noastre. Pentru umperea acestei prapastii îi fusese fagaduita dela inceput jertfa Mielului, singura care putea sa ne rascumpere. Ea a venit. Prin patimirea lui Christos, Dumnezeu si Om, cel de-al doilea Adam. In zilele astea ni se implineste jertfa fagaduita - si maine va rasuna imnul de bucurie a invierii, pecetea mantuirii noastre, puntea dintre vazut si nevazut. Caci a inviat Dumnezeu-Omul, lasand sa irumpa realitatile de DINCOLO dincoace, si a inviat Dumnezeu - Omul, deschizand poarta celor de DINCOACE inspre Dincolo.
    Vedeti ce posibilitati mari, nebanuite ni se deschid si cum putem iarasi înnoda firul bucuriei contemplative, al echilibrului nostru vecinic, rupt prin ispita diavolului?
    Sa marturisim deci Pastele. Sa facem ca cei simpli si adevarati semnul crucii la fiecare act al vietii noastre, slavind si sfintind orice gest si orice inceput, asigurandu-le rodnicia. Caci omul nu poate trai desprins de Dumnezeu si cazna lui nu poate rodi in afara de El. Sa facem semnul crucii, care nu insemneaza acceptarea suferintei, ci dimpotriva chezasia mantuirii.
    La locul Cãpãtânii crucea de supliciu straluceste de toate nadejdile noastre implinite. Nu vrem sa coborîm stralucirea asta in noi?
    ...Sa facem deci semnul crucii, marturisirea Pastelor!

CUVÂNTUL, 12 Aprilie 1931

    Nu stiu cum s'ar putea mai bine praznui Pastele. Probabil cã trãindu-le. Dar asta e din ce in ce mai greu. Pentru cei mai multi dintre noi. A trai pastele- asta presupune a te duce la biserica; a te ruga acolo; a te supune - cearã moale si receptiva - tuturor sugestiilor transcendentii; a te pregati pentru coborîrea harului, lasandu-te purtat pe unda calda si invaluitoare a cultului - minunata propedeuticã la deschiderea cerurilor. Inteleg insa ca asta nu se mai poate. Asupra tuturor acestor amanunte si momente noi am gandit; noi, parintii nostri, parintii parintilor nostri; de patrusute de ani incoace; sau noi singuri cu mintea acestor patrusute de ani. Iar gandul omoara viata - ori de cate ori, orgolios, se ridica deasupra ei, voind sa o stapaneasca in loc de a i se supune si a o sluji. Si asa gandul a omorît in noi Pastele in momentul in care am vrut sa traim ceeace intelegem in loc sa fi incercat a intelege ceeace trãim. A fost, desigur, in sufletul omenirii, candva, undeva, o solutie de continuitate; cand s'a intunecat totul si cand, la intoarcerea luminii, ne-am gasit intr'un alt peisaj spiritual. A fost. Nu intelegem bine când si cum. Dar a fost. Si cand pe crugul cerului s'a intors, ca in fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nostru nu se mai mãsura pe trãsnete, ci pe plesnituri de bici; fulgerele erau biete scantei electrice, pe care si noi le puteam fabrica in laborator la o simpla masina a lui Wimshurst; si nu mai mirosea tot cuprinsul a pucioasa, ci ne gâdila întepãtor nãrile doar fumul de iarba de pusca a focurilor de tracatruci! Pastele erau o amintire stearsa, care nu se mai revarsa implinitoare in suflete. Dar pentru ca totusi, macar ca o mostenire (desi zãvorîtã cu nouã lacãte întelegerii fiintei noastre), inca mai dainuia, ne-am indreptat asupra ei cu cheia gandului.
    A, desigur, din vechea taina am deslegat prea putin. Un colt; o farama. Dar pentru ca farama aceasta era tot ce puteam intelege cu gandul, am crezut ca asta e tot. Si s'a nascut astfel pentru omenire, chiar pentru cei mai buni dintre noi, pastele nou, pastele cel sarac. In care taina a disparut. In care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noui credinte, care petnru aceasta noua credinta, a lui, se oferã în holocaust; cam asa cum pentru convingerea lui era sa se ofere ca jertfa si Galilei - daca nu l-ar fi isbit spaima durerii. Ce e Christors? Un erou al unei convingeri morale! Ce e Pastele? Praznuirea amintirii unui proces juridic intre doua morale, in care peste veacuri a invins cea a victimei. Atat. Nu e destul?
    Atat - nu e destul! ,, Probe" desigur nu am. Dar e ceva in fiinta mea, care se refuza cu incapatanare gandului ca Pastele ar putea sa fie aniversarea unui fel de ,,afacere Dreyfus" de acum nouasprezece veacuri. A rasunat in mine Joi seara strigatul sfasietor al crainicului care anunta: ,,astazi s'a spanzurat pre lemn Cela ce spanzura pamantul pre ape", si s'a intors in mine sufletul in seara de Vineri a cantarea de prohodire, care marturisea ca in mormant fu pusa, prin coborirea lui Christos, insasi viata.
    Patimile, rastingnirea si invierea nu sunt simboale, ci fapte. Ele nu "însemneazã'', ci "sunt''. S'au intamplat aevea; iata, acum 1900 de ani. Si ne-au deslegat pe noi de pacat, de vina si de moarte. A trebuit sa se jertfeasca cineva. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou portile cerului. Si s'a jertfit     Dumnezeu-omul. A suferit pe lemnul de spanzuratoare ca un om - dupa ce ca Dumnezeu suferise pentru noi inca dela caderea lui Adam in pacat.

S'a rãstignit deci,
si s'a îngropat
si a înviat a treia zi.

Toate - "pentru noi, oamenii, si pentru a noastrã mântuire". Ca sa ne fie iarasi cu putinta a arunca punti dela noi la Dumnezeu; de a esi din noi, destramându-ne in Dumnezeu; de a scapa de noi - depãsindu-ne. Ca sa nu se mai sperie gândul nostru in fata mortii, a murit El; cu moartea pre moarte cãlcând - omorînd deci moartea. Si a inviat - dupa trup -cum vom învia si noi la plinirea vremii; cand se va împlini si ceeace credem atunci când marturisim: astept învierea mortilor si viata veacului ce va sã fie.
    ...Iatã Pastele - pentru care nu am probe, dacã voiti. Dar Pastele sunt, dincolo de gând, în inima fiecãruia, bucurie. Intreb, deci, numai: unde e bucuria, acolo sau aici? Si poate cã prin asta am fãcut si proba.

 Pentru cine are nevoe.

NAE IONESCU

CUVÂNTUL, 1 Mai 1932