"Libertatea", New York, Nov. 1983

Sosită de curând în lumea nouă, mi-a căzut sub ochi - cu putină întârziere, e adevãrat - lucrarea dlui Traian Golea, "Transylvania".

Ardeleancã din cap până'n picioare, coborîtoare din neamul memorandistului Vasile Lucaciu, n'am putut să nu citesc cu interes deosebit o lucrare atât de bine documentată si la obiect.

S'au scris multe despre acest subiect, si fiecare cu opinia lui mai mult sau mai putin documentată si sprijinită de fapte si izvoare istorice, ca să nu amintim de publicatiile iredentiste maghiare care par a nu se mai termina in ce priveste furnizarea de informatii privitoare la soarta Transilvaniei. Controversa este fără rost si nelalocul ei, lipsită de bun simt chiar, atâta vreme cât toată lumea stie "ca toti Români suntem, si cei din Moldova si cei din Tara Românească, si cei din Ardeal, si cu totii de la Râm ne tragem."

Citind lucrarea, constat cu stupoare afirmatiile dlui John Lukacs (culmea ironiei, tizul meu, dar cu ortografie diferită, bineînteles) precum cã minoritatea maghiară din Transilvania ar fi oprimată. Nu stiu cum s'ar simti cineva care cunoaste din fragedă pruncie - de acasă - martiriul îndurat de înaintasii nostri când ar citi astfel de mărturii mincinoase, care s'au ridicat atât de sus încât sunt auzite in unul din cele mai înalte forumuri ale întregii lumi: Senatul American. M'am umplut de revolta, mai ales ca in Cluj, capitala Ardealului, - unde am functionat ca profesoara de limba engleză la diferite licee - am avut întotdeauna plăcerea să predau la sectiile maghiare, eu cunoscând si folosind limba maghiară fără nicio reminiscentă ancestrală. Populatia maghiară din Trsnsilvania se bucură de egale drepturi in toate privintele ca si cea română, si aceasta o afirm sus si tare. Asa cum spune si dl Traian Golea in lucrarea sa, ne punem întrebarea, "care sunt asa zisele drepturi?"; dar acest lucru nu îşi are locul în comentariul de fată.

Atâta vreme cât populatia maghiară refuză cel mai elementar lucru care se poate cere de la un popor civilizat (asa cum se pretinde), anume acela de a vorbi limba tarii care îti dă pâine, bună-rea cum va fi acea pâine, orice comentariu este de prisos. Atâta vreme cât cuvintele lui Ducso Csaba "Să nu ai milă", au devenit un crez, câtă vreme crima este ridicată la loc de cinste si i se dau onoruri ca în jurãmintele amorale proclamate de Aczel Ede, orice interventie pare a fi inutilă. Si totusi ne întrebăm, cum se poate ca o ineptie fără fundamentare serioasă să aiba ecou acolo unde numai onoarea si curajul si-ar avea locul, in forumul unde Libertatea este atotstăpânitoare, Democratia este cuvântul de ordine, iar Istoria profesiune de credintă (sau poate că numai asa credem noi?).

Citind lucrarea dlui Traian Golea rămâi surprins de bibliografia la care a făcut apel; mărturiile istoricilor de diferite nationalităti, orientări si epoci în care au trăit si au scris, izvoarele românesti si străine care atestă fara nicio îndoială continuitatea poporului român in Transilvania si latinitatea limbii noastre - dovadă a obârsiei noastre atât de mult discutată - toate acestea sunt impresionante. Ele ar trebui să tragă mai mult în balanta istoriei decât impresiile de călătorie ale unui american-ungur sau maghiar, cum îi place să se numească, impresii deplorabil influentate de o coadă de masini la frontieră, hârtii aruncate pe jos in orasele de provincie românesti, în comparatie cu strãlucitoarea curătenie a celor pur maghiare (care dacă nu ar exista, ar fi sublime, păcat că lipsesc cu desăvârsire).

Nu stiu cum se poate face comparatie între un studiu bine fondat pe afirmatii făcute de istorici de primă mână, si este suficient să amintim doar câteva nume: Traugott Tamm, secolul XIX, Johann Troester, secolul XVII si contemporanul nostru Paul Mac Kendrick, ca să nu pomenim de istorici maghiari ca Anonymus sau Simon de Keza, ori oameni de stat ca Appony, studiu întocmit cu migală si acuratetă (cum este cartea dlui T. Golea), si acele note de călătorie (ale dlui Lukacs), unde vamesii sunt acuzati că nu cunosc "relatiile diplomatice şi comerciale a principatelor Caucazului cu oraşul-stat Genoa în secolul al XV-lea?"

Luarea in derâdere este prea vădită si jignirile care se aduc unui popor întreg nu pot fi trecute cu vederea. Vorbe desarte de copii care se joacă pe maidan, sau de cucoane de mahala iritate de căldura de afară sunt scuzabile in orice împrejurare, dar atunci când un intelectual îsi pune mâinile in solduri si se zborseste peste gard la vecinul dinspre Răsărit sau Apus, este deja altceva.

Istoria nu se acrie cu foc si sabie, nici cu ură sau pizmă, nu se scrie la temperaturi înalte, când sângele circulă mai repede in vine si mintea ti se întunecă de mânie; istoria nu ar trebui să se scrie cu crimă si pedeapsă, nici cu lacrimi de iertare; istoria este o stiintă si ca oricare altă stintă studiază, cântăreste, etichetează rece si cât se poste de aproape de adevăr evenimente, personalităti. Ori, aceasta este cercetarea pe care dl Traian Golea o face în lucrarea sa; nu este orbit de resentimente, nici infatuat in sine de importanta neamului său care ar fi oprit puhoiul turcesc in drumul lui spre Apusul Europei (mã întreb, cum ar putea justifica dezastrul de la Mohaci din 1526 in acest context), nici reclamând un eventual loc în fotoliul de orchestra pe lângă grădinile Edenului pentru eroii maghiari care jură să omoare trecând prin foc si sabie bătrâni pe patul mortii, ca si mame, cu pruncii încã în pântece. După cum se poate vedea, caracterul barbar subliniat de multi istorici in trecut sau chiar astăzi, nu este desmintit. Iată spre exemplu, cum îi descrie unul dintre vechii istorici, Anumianus Marcellinus: Hunii întrec în cruzime si barbarie tot ce s'ar putea închipui mai barbar să mai sălbatic. Corpul lor grămădit cu membrele superioare foarte mari si capul peste măsură de gros, le dă înfatisare monstruoasă. Se nutresc fãră a întrebuinta nicio pregatire, nici foc, mâncând rădacini de plante sălbatice să carne înmuiată între coapsele lor si spatele cailor, niciodată nu mânuesc plugul, ei nu locuiesc în casă, nici in colibe, căci orice înconjurare a unui zid le pare un mormânt, si ei nu se cred in sigurantă sub un acoperiş... Sunt nestatornici, fară credintă, miscători dupa toate vânturile, cu totul răpiti de furia momentului. Ei stiu tot atât de putin ca si animalele, ce este cuviincios, si necuviincios. Limba lor e încurcată, întunecată si plină de metafore. Cât despre religie, ei nu practică nici una..."

O altă mărturie care întregeste spusele istoricului A. Marcellinus, o găsim si in vechile cronici ale Abstelui Regino: "Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă si cu sânge. Inima dusmanilor morti o taie si o înghit în chip de doctorie. Ei nu stiu ce este mila si, cu atât mai putin cunosc simtămine motivate prin frică de Dumnezeu sau datorie catre rudenii"; iar cronicarul Ricardo îi caracterizează asa: " Ungurii traesc ca fiarele sălbatice, necultivând pământul, mâncând carne de cal, de lup si de alte animale de acest fel si bând lapte şi sânge de cal"; episcopul de Freising zice: "Ungurii sunt oameni urîti, cu ochii scufundati, mărunti în statură, barbari si sălbatici in năravuri si in limbă; un fel de monstri omenesti."

Mã întreb, ce replica ar putea da Senatorul Moynihan sau oricare alt muritor de rând dacă ar da citire documentelor care atestă atrocitătile eroilor maghiari in decursul istoriei, dar mai cu seamă în 1940, când s'a cedat Ardealul? Care ar fi atitudinea pe care ar lua-o dacă as povesti cum bunicul meu, Epaminonda Lucaciu a fost nevoit să părăsească tot şi să se refugieze, ca atâtea sute de mii de romăni, fiind căutat de aceiasi eroi maghiari, adevărate hoarde de huni deslăntuiti, spre a fi omorît împreună cu familia sa, si aceasta numai pentru că era fiul memorandistului care la rândul său a îndurat umilinte in închisorile maghiare de la Seghedin si Budapesta, revendicând drepturi pentru români si alipirea lor la Tara Mamă!

Dar Istoria, dupã cum spuneam, trebue scrisã cu sânge rece si detasare, obiectiv si fundamentat.

Am regãsit in rândurile Transylvaniei dlui Traian Golea amãrãciunea povestilor spuse de cei bãtrãni care au trãit acele timpuri, adevãruri scrise în documente care pentru noi, românii, înseamnã mai mult decât Istorie, înseamnã esenta noastrã umanã decaptatã prin secole când am stiut sã ne pãstrãm fiinta întreagã.

Ar trebui cititã aceastã lucrare şi înteleasã asa cum se cuvine; poate pusã ca o jalbã in protap si ca pe vremea lui Horia, mers cu ea la Impãratu, pentru cã neamul românesc a trebuit întotdeauna sã arate lumii cine este si ce hram poartã, iar noi suntem obisnuiti cu asa ceva si poate acesta este secretul nestirbirii si întelepciunii noastre profund românesti.

Delia V. Lucaciu