Curioasã "întunecime" sub lumina cãreia Eminescu a tradus un dictionar sanscrit apreciat de specialisti si a dat prin “Lais” o talmacire cum greu se va gasi un al doilea exemplar in literatura noastra, fapt subliniat la timpul sãu de S. Mehedinti.

  Ca sã descurce lucrurile, I. E. Toroutiu (1909) considera, complet subiectiv si nefondat pe fapte, ca “Lais” ar fi fost tradus in timpul studiilor berlineze (1872-1874) dupa o serie de copii multiplicate pentru scena si nu dupa traducerea in germana a lui Darl Saar aparuta in anul 1888 in colectia “Reclam”.

  Mai recent, apreciatul de noi, D. Murarasu, in “ Caetele Mihai Eminescu”, 1964, in studiul “Data traducerii piesei Lais”, se invredniceste sa lanseze o teorie mai mult decat hazardata. Astfel, atat amintirile lui N. Petrascu dupa care Eminescu in 1888 lucra in Bucuresti la piesa “ Lais” cat si datele din corespondenta poetului ca inca nu era pregtit sa se prezinte cu noua sa lucrare in fata Junimii –scrupulozitatea si severitatea cu sine insusi este o caracteristica eminesciana- sunt pe nepusa masa declarate nule si inlocuite cu o ipoteza scoasa sa din buzunarul unui scamator abil. La sedinta din vara lui 1888, Maiorescu i-ar fi dat poetului un caet aflat din 1883 cu toate manuscrisele sale in posesia sa, prin urmare Eminescu cu totul nepregatit ar fi citit “Lais” din respectivul caet, cu placerea de a-si revedea o traducere mai veche. Nu putem sa negam imaginatia de romancier a exegetului literar Murarasu cand afirmatia lui nu se bazeaza absolut pe nici un document, cât de cât concret.

  Curios este ca asistentii la sedinta Junimii au ramas impresionati de frumusetea versurilor auzite -vom constata ca au avut si de ce- le considera drept originale, fapt ce ar insemana ca Maiorescu ar fi contribuit indirect la acest zvon daca nu a adus dela inceput la cunostinta auditorului ca e vorba de o traducere aflata intr’un caet mai vechi al poetului.

  Mai degrabã insa, va trebui sa admitem ca lucrurile s’au petrecut altfel. Eminescu a venit cu o lucrare de tot noua si daca Maiorescu n’a vorbit de ea, adica nu o pomeneste in jurnalul sau, se explica prin aceea ca mândrul critic ar fi fost nevoit sa-si revada sentintele de condamnare privind sanatatea lui Eminescu. Cat despre Iacob Negruzzi, el nu l-a iubit niciodata in mod deosebit, deci nu ne mirã –ca pe Murãrasu- tacerea lui asupra respectivei sedinte a Junimii. In schimb despre ea a scris tanarul pe-atunci, critic, N. Petrascu, fratele pictorului, autor al unui studiu asupra lui Eminescu inca din 1892 si nu avem niciun motiv sa nu-l credem si sa admitem supozitiile tardive si fanteziste ale lui D. Murarasu.

  Respectivul critic ca sa fie precis in analiza sa fixeaza ca data a talmacirii anul 1880 cu anumite aluzii la iubirea poetului pentru doamna Cleopatra Poenaru-Lecca. Amintim acum ca aceasta iubire deloc impartasita, destul de trecatoare altfel, i-a inspirat poetului celebrul poem “Pe langa plopii fara sot”. Cat corespunde atmostfera lui, piesei “Lais”, vom avea ocazie sa vedem.

  Forma de troheu in 15-16 versuri a traducerii, exact respectata pe parcursul intregei piese, ca dupa bataile metronomului lui Bach, il determina pe Murarasu sa alature opera de epoca Scrisorilor, deci va deplasa data cu sapte ani mai tarziu de la cea fixata de Toroutiu, totusi deparatata inca de anul 1888, de care “ marea întunecime”, declarata ad-hoc, din viata poetului, nu-i permitea nici din intamplare sa se apropie.

  Mai departe argumentul graficei eminescience invocat de Murarasu nu-l sustine stiintific. Din scrisoarea poetului publicata in facsimil de Z.N.Pop, expediata de la bãile Liman de langa Odessa in 1886, vedem ca scrisul lui Eminescu este neschimbat, nu reflecta nelinistea interioara, distructiva a dementei, cum dupa D. Murarasu ar trebut sa fie daca Eminescu ar fi suferit de o “mare întunecime” ci din contra, a ramas la fel de ingrijit si caligraf ca mai inainte cum se intampla la psihoticii fara defecte psihice si Luceafarul poeziei romanesti a fost unul dintre acestia.

  Se stie ca manuscrisele lui Eminescu nedatate, nu au putut sa fie corect catalogate de studiile cele mai atente grafologice din simplul motiv ca scrisul lui Eminescu a persistat in aceleasi forme, in principiu nu a fost influentat de boala. Cu atat mai barbar apar comentariile de pe margini insemnate cu creionul de "anumiti” cercetatori, astfel putem sa conchidem ca multi din cei ce-au avut fericirea sa consulte manuscrisele lui Eminescu nu au putut sa se ridice la inaltimea gandirii si geniului sau creator.

  Dar cea mai buna dovada o aduce talmacirea lui “Lais”, si de ea ne vom ocupa in cele urmatoare.

  Actiunea piesei este destul de simpla, nu are dact un act. Pe scurt, Lais, curtezana din Corint, isi sacrifica averea si pozitia sociala numai ca sa-l eibereze din sclavie pe barbatul iubit de ea, acesta de altfel ajunsese in situatia datã tocmai pentru a trãi în apropierea femeii îndrãgite.

  Cu toata naivitatea subiectului, Eminescu avea motive serioase sa se simta atras de el. Si va merge pana a se identifica asa de mult cu modelul dat incat reuseste sa-si exprime propriile troheie de 15-16 silabe (le-am putea numi) tipice alexandrinului eminescian, culme a literaturii romane.

  E. Augier la fel si traducatorul neamt intrebuinteaza endecasilabul, versul de 11 silabe, de unde deosebirea lor fundamentala.

  Piesa prezinta avantajul de a-i pune fata în fata intr’un dialog ales, pe Ea-Lais si El-Chalkidias:

            CHALKIDIAS

 …O fiintã ca de ghiatã rãspândind o strãlucire

Orbitoare, dar lipsitã de cãldurã. Nãlucire

Ca din muntii mei tesalici: când din zarea cea seninã

Ese steaua diminetii vestitoare de luminã,

Muntii’ncep pare c’a arde si e semn cum cã i-a nins.

O nãlucã luminoasã, ce-ai pierit când te-am atins,

De pe stânca cea înaltã unde tu m’ai tot chemat

Nu e chip de mântuire, nici cãrare de’nturnat

Ci cãderea’n adâncime, -deci m’arunc si te blestem.

          LAIS

…Dacã tu-mi ziciai: O, Lais, iata toate ce-am facut,

Ca sa te castig pe tine, de iubire strabatut,

Deci iubeste-ma femee, caci al tau cu totul sânt

Si in tine se’mplineste fericirea-mi pe pamânt,

De-mi ziceai: cum eu al tau sânt, fii si tu a mea de tot.

  Noutatea este cu efect, avand in vedere ca in toate poeziile lui, astfel e si normal, nu graeste decat El, pe ea nu avem ocazia sa o auzim. Dupa ce eroul isi descrie pasiunea si tot ce-a savarsit ca sa fie langa Ea, Lais îi face imputãrile cuvenite:

         LAIS

 Insa ceeea ce nu pot

Ca sa iert si ce ma umple de’ntristare si mânie

E cã ce a fost odata nu mai poate ca sa fie

E ca aceea fericire, care’n mânã ai avut-o

Ai pierdut-o pentru tine,dar si mie mi-ai pierdut-o

Cine stie daca’n urmã amoroasa ta vãpae

N’ar fi desteptat în urmã iar a inimei bãtae,

N’ar fi încãlzit de-a pururi învelisul ei de ghiata

Pentru a schimba cu totul amãrâta mea viata?

   Cand sclavul ca s’o salveze pe Lais nu vrea sa moara din onoare, Ea il mustrã, tara amintita e Tesalia dar bine ar putea sa fie si a Moldovei de sus, mai ales din raspunsul sau, armonic asemenea doinelor cantate de viorile lui Enescu, pe poenele zimbrilor legendari:

          LAIS

Oare muntii tarii tale cu prapastiile adanci

Ce ridica pan’al nouri a lor capete de stanci

De ameninta chiar cerul, uimitoare si marete,

Au minunile acestea n’au putut sa te invete

Ca sa pui pe libertate pret mai mare, nu în silã

Sa supui a ta vointa unui jug fara de mila?

         CHALKIDIAS

O! senine nopti de vara, mult frumoase erau ele,

Dulce-a lor singuratate, mandru cerul plin de stele,

Unde sunt acuma toate? Asternuturile moi

Numai flori mirositoare de la munte si trifoi…

Unde caprele usoare?….

   Nu descoperim nici urma de Augier, totul este Eminescu pur. Cavalerul nu doreste sa o traga in saracie, obsesia poetului mai ales de cand era si bolnav:

       CHALKIDIAS

Nu… O! Lais, te conjur

Pe toti zeii cei din ceruri si pe lumea de’mprejur

Sã nu-ti fii vrãjmasã tie si de-aceea nu lãsa

Pe fantasma sãrãciei palide în casa ta…

Tu nu stii ce faci, tu încã sãrãcia n’o cunosti

Ce apasã ne’nduratã pe spinarea celor prosti,

Tu nu stii amãrãciunea si mãrimea, crudei lipse

Care’n umãrul multimei a ei ghiarã si-o înfipse

Si nici munca cea cumplitã si nici miile de chinuri

Ce apasã mintea noastrã zdrobind inimile’n sânuri…

   Aceste versuri pot fi alãturate de cele mai frumoase din creatia sa, inclusiv Scrisorile, aici îi dãm dreptate lui D. Murãrasu.

   Apoi se implineste marea împãcare cand Eminescu este autorul unei superbe declaratii de iubire. Sã-l ascultãm, oprindu-ne bãtãile inimii:

        CHALKIDIAS (îngenunchind înaintea ei)

Ba cu tine, da cu tine, numai tu, frumoasa mea

Esti aceea ce-am dorit-o, ce-o iubesc si am iubit

Pân’acuma din mândrie, din amor te-am amãgit.

Dacã m’a miscat atâta a ta mare frumusete,

Lasã-mã sã-ti spun aceea ce de mult mi-ardea pe limbã.

Inima ta nestricatã, purã, care nu se schimbã,

Inimã, fermecãtoare, asa bunã, asa mare,

M’a învins si în genunche te ador si te ascult.

       LAIS

Mã iubesti

      CHALKIDIAS

Mai întrebi? Incã? Te iubesc... nespus de mult.

      LAIS (se aruncã în bratele lui)

Iartã-mi toate-acele crude imputãri ce ti-am fãcut,

Dând altuia pentru mine toate câte le-ai avut

De viata ta’ntreagã pe deplin te-ai lepãdat,

Incât sters este trecutul…

  Fericirea supremã este atinsã prin replica finalã a lui Lais:

  Imi e dor sã’ncep o viatã nouã.

   Desigur nu ne e greu sa raspundem la intrebarea carei epoci îi corespunde impacarea lui Eminescu cu femeia iubita, dorul de iertare si recunostinta fata de sufletul ei recunoscut nobil, trecutul intreg se cere uitat.

  In 1880 data notata de D. Murarasu, relatiile lui cu Veronicla Micle erau rupte iar de Cleopatra Poenaru respins, batjocorit cu tot volumul disgratios al junei întârziate.

    Concilierea cu Veronica, fiindca numai de ea poate fi vorba, sincera lui declaratie de iubire nu putea sa aibe loc decat in 1887 cand intr'o scrisoare Eminescu o cheama pe Veronica la el la Botosani. Asadar Bãlãuca nu l-a rapit pe poet cum insinueaza sora lui Henrieta, ci a venit sa-i satisfaca dorinta de-a incepe impreuna o viata noua.

   De ar fi sa confruntam “Lais” cu evenimentele vietii lui Eminescu, apoi doar anii 1887-1888 sunt cei mai potriviti. Din toate aceste motive obiective, noi suntem convinsi ca N. Petrascu a scris cu toata probitatea adevarul asupra lui "Lais" si al imprejurarilor in care a fost comunicata in vara lui 1888 la Junimea.

  Noi am zice ca de fapt “Lais" este o productie orginala a lui Eminescu dupa E. Augier, au in comun doar subiectul, incolo realizarea artistica îi distanteaza unul de altul capital. Lais in repertoriul lui Augier de-abea daca este amintita, tine de epoca pieselor in versuri depasita ulterior cu mult succes de celebrul dramaturg, pe cand la Eminescu imbraca haina cea mai perfecta a creatiei sale artistice.

  Este ca si cand lui Stesichoros si Euripide li s’ar contesta originalitatea fiindca au tratat dupa Homer, mitul Elenei. Sau atatia pictori deoarece au reluat aceleasi subiecte, sacre, biblice.

  De fapt Homer se deosebeste de Stesichoros prin hexametrul sau magnific propriu epopcei atat de diferit de coralele lirice, materialul si forma conteaza, ori aici Eminescu este original, mult superior lui Augier, asa ca se pote postula ca “Lais” apartine lui Eminescu mai mult decat chiar si o talmacire recreata, de tipul Iliadei in romaneste de G. Murnu.

  In orice caz, cunoscandu-i pasiunea nerealizata pana la urma pentru teatru, este nedrept ca “Lais” sa ramana atat de necunoscuta pentru iubitorii operei eminesciene.

  Este momentul sa sublinem ca nu s’a insistat potrivit asupra relatiilor spirituale dintre cei doi, in imaginatia celor mai multi critici –primul intre ei este G. Calinescu- V. Micle ar corespunde femeii fatale, usuratice, de nimic.

  Cat se poate de fals!

  Veronica a jucat si rolul Diotimãi pe lângã poet, inspiratoare si cãlãuzã, exact cum o descrie el, Venerã si Madonã, de fapt femeia totalã întrupatã de vechii greci în Afrodita celestã si lumeascã.

  In perioada anilor ieseni când ca cele douã pãrti din Simposionul lui Platon, vesnic în cãutare, s’au regãsit în sfârsit unindu-se într’aceeasi fiintã trupeascã, din sufletul lor urmãrit de iubire mai tare ca moartea, s’a nascut traducerea in colaborare, a povestirii fantastice de Edgar Allan Poe, "Morella", publicatã în “ Curierul de Iasi”, Oct. 1876.

  Sunt indictii precise cã Veronica a avut acces la manuscrisele poetului, deci el i-a deschis cele mai intime tainite ale inimii.

  Dar peste toate, mãrturie obiectivã stã chiar poezia Veronicãi atât de superficial caracterizatã si datã la o parte ca epigonicã, lipsitã de valoare.

  E drept cã influenta lui Eminescu este evidentã, dar poetei trebue sã-i acordãm un loc de cinste printre cei ce i-au recunoscut lui Eminescu geniul încã din timpul vietii, fapt socotit în activitatea lui Titu Maiorescu printre cele mai de seamã merite ale sale.

  Nici o îndoialã nu lasã asupra veneratiei absolute a Verronicai poezia “Lui” încheiatã cu strofa:

Geniul tãu, planeazã’n lume! Lasã-mã în prada sortii

Si numai din depãrtare când si când sã te te privesc,

Martorã mãririi tale sã fiu pân’la pragul mortii

Si ca pe-o minune’n tainã sã te-ador, sã te slãvesc.

  Stihurile Veronicãi Micle poartã amprenta sincerã a marei iubiri neîntinatã de boala poetului, în singurãtatea lui amarnicã îi trimite în dar, hulubii luminilor erupti din curãtenia sentimentelor ei:

 Iar tu ca un luceafãr departe strãlucesti,

Abea câte o clipã în cale-mi te ivesti,

Apoi dispari: -si’n urmã rãmâi în gândul meu

 Vedenie iubitã la care mã’nchin eu.

  In 1887 poeta publica un volum de poezii si nu uita bineinteles sa-i daruiascã un exemplar si poetului. Se împlineste astfel visul din Cezare, dragostea lor devenise o ascezã, albã, în doi.

  La câteva zile dupa moartea lui Eminescu în 20 Iunie, Veronica scrie poemul “ Raze de luna-Lui”, încheiat astfel:

Dac’ar da un mort din groapã pentr’un rãsãrit de lunã

Asa liniste eternã, eu as da de voie bunã

Toate razele de lunã, toate razele de soare

Sã te pot uita pe tine, sã simt sufletu-mi cã moare.

   O mai cutremurãtoare recunoastere a iubirii cu duratã dincolo de mormânt, greu se mai poate închipui. Veronica Micle cernitã, nu mai este om ci astfel cum a visat-o mereu poetul, un chip ideal.

  Retrasã la mânãstirea Vãratec, Veronica nu poate sã suporte blestemul zmeului de a nu fi murit împreunã, ca Filemon si Baucis, cu iubitul ei, se sinucide luând arsenic si moare la 6 August 1899, cincizeci de zile dupã disparitia lui Eminescu.

  Ultimele versuri scrise la Vãratec ne amintesc de cele ale lui Essenin pe când sangele îl pãrãsea din ce în ce, deci moartea nu mai era o metaforã oarecare, ci cruda realitate înfruntatã direct, întunericul, abisul:

Viata-i licãrire ce piere’n întunerec.

Destul... as vrea repaos... sã dorm...

             Sã dorm pe veci..

            (Vãratic, Poiana Tigancii, 1889)

  Femeia îi urmeazã bãrbatului iubit în nunta mioriticã din cosmos.

  Veronica si Mihai devin o pereche pentru vesnicie, la fel ca Paolo si Francesca din “Divina Comedie” a lui Dante, sau Tristan si Isolda, ridicati in slava prin acordurile, paradisiace, wagneriene.

  Transfigurarea nu poate fi cu adevãrat poruncã, fãrã apogeul mãret al legãturii lor, apoteozã exprimatã poetic în cadentele minunatei “Lais”

  Veronica-Lais, piesã de Mihai Eminescu dupã E. Augier, tãlmãcitã în metru original în 1888, cititã în vara aceluiasi an la o adunare a Junimii!

  Pentru întâlnirea lor în eternitate sunã si lira poetului, ca  a lui Orfeu sotul Euridicei:

  Iar dacã împreunã va fi ca sã murim

Sã nu ne ducã’n triste zidiri de tintirim,

 Mormântul sã ni-l sape la margine de râu

Ne punã’n încãperea aceluiasi sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Ovidiu VUIA