"LIBERTATEA", New York
Director: Nicolae Nită
Anul V, Nr. 48, 49, Iulie, August 1986
Este bine ca se redă aci din scrierile lui Emanoil Bucuta, ceea ce a scris
el despre Românii din Timoc sau cum mai adesea s'a exprimat: Românii din dreapta
Dunării. Pe ambele maluri ale fluviului, pe stanga si pe dreapta lui, de la
Covin chiar si pana dincolo de Lom in Bulgaria, se vorbeste aceasta limba romana
pana astazi.
Limba romana s'a format in nordul si in sudul Dunarii, adica si pe partea
dreapta a ei. Asa spun ultimele cercetari. Mai tarziu, în muntii
Hemus-Balcani-Stara Planina a fost baza demografica a vlahilor-romanilor din
taratul Asanestilor. In secolele 15-16, noua stapanire otomana gaseste aci
romani, dupa cum reiese din recesamintele oficiale efectuate in "sangeacul
Vidinului", care pe atunci cuprindea si buna parte din Serbia de astazi.
Dimitrie Cantemir gaseste dreapta Dunarii plina de romani si scrie despre acest
lucru. Mai tarziu, incoace, trece printre ei Nicolae Balcescu si se tot miră de
atâta prezentă românească.
Numai noile stapaniri, crestine, iar acum "socialiste", nu stiu,
"uită" ca acolo exista romani, limbă română. Iar ei puneau buzele pe
apa fluviului si vorbeau unii cu altii romaneste. Astazi o fac mai putin, de
teama. De pe vapoare auzi că uneori se striga si se întreabă de noutăti.
Cat priveste pe Emanoil Bucuta, unele din scrierile lui au fost reeditate
in R.S.R. Din cauza "selectiei" insa, scrierile referitoare la
romanii din Bulgaria, presarate cu precadere in revistele: Boabe de grâu,
Transilvania sau Ideea europeana s.a., rămân pe dinafara. Nu e deloc
intamplator,
caci intocmai la fel se intampla la "selectie" cu "Albumul Macedo-Roman"
in cazul lui V.A.Urechia, la fel "De la Romanii din Serbia" a lui G.
Valsan [si Giuglea] sau cu un articol de corespondenta din Crusova, patria
viteazului [din 1903] aromân Pitu Guli. E o linie nu numai de abdicare, ci una de
deliberata ascundere a realitatii existentei unor romani peste hotare practicata
de catre regimul comunist de la Bucuresti. In repetatele conventii
româno-iugoslave se insereaza mereu in aceeasi formulare dezideratul ca
minoritatile etnice din tarile respective, sarba si croata [?] din Romania si cea
romana din Voivodina, nu si cea din Serbia însa mult mai numeroasa, cea din
dreapta Dunarii, sa constituie "punti de legatura". Iar in conventiile
romano-bulgare nici pomeneala de un lucru ca ăsta. Regimul dela Bucuresti
trimite preoti, slujbasi bisericesti cu deosebite rosturi, pana in Australia si,
fireste, in S.U.A., dar nici nu-i trece vreodata prin minte sa trimita vreo
"mangaiere" duhovniceasca fratilor romani aci la mica distanta, in
Grecia, Bulgaria, Serbia. Cum s'o faca devreme ce acolo "nu exista romani",
dupa cum a tipat un slujbas reserist la serviciul pasapoarte pe cand acesta
functiona la comenduirea militiei capitalei, cum o sa trimiti popi pe acolo!
Uită-te, in Australia si Noua Zeelanda exista romani! Asa ca romanii respectivi se
descurca pe la Sofia, Salonic, Bitolia sau cei refugiati la ambasada italiana
din Tirana, cum stiu si cum pot. De nu s'ar vorbi atata de drepturile omului si
ale minoritatilor, de genocid lingvistic si cultural, in tarile socialiste!
Exista nu numai o limba, dar si o istorie comuna a romanilor din dreapta si din stanga Dunarii. Numai ca aceasta nu prea este cunoscuta, e prea putin cercetata. Adesea e privita ca o chestiune de relatii intre populatiile majoritare.
Sa pornim tocmai de la putinele notări ale lui Emanoil Bucuta din
traditia locala a unor locuitori din Bulgaria, din dreapta Dunarii, despre
interesantul personaj istoric Haiduc-Velcu.
Faptul tine de rascoala natioala antiotomana sarba din 1804-1813. La
aceasta au luat parte si romanii din actuala Serbie. Cu unul dintre ei, cu Paul
din Melnita, insusi Caragheorghe Vojdu conducatorul rascoalei era in corespondenta. Ii vom
gasi pe romani implicati in mai toate razmeritele sarbilor si bulgarilor,
indeosebi cea din Aprilie 1876 a acestora din urma.
Haiduc-Velcu nu era nici roman, cum am vazut pe undeva inserat, nici
bulgar, cum o vreme il revendica "stiinta" istorica bulgara cam
pornita pe sovinisme. El era sarb, insa dintr'o localitate inconjurata de comune
cu populatie romaneasca din estul Serbiei si se numea [Velcu] Petrovici. A
devenit cunoscut ca haiduc inca inainte de rascoala, iar apoi, in cursul
accesteia, si-a schimbat porecla in renume. Ca sa ajunga, bunaoara, din satul
sau la cel mai apropiat oras, el trebuia sa treaca prin satul romanesc Slivar [=Prunet]
si prin hotarul acestuia. De acolo, dar si de pe urma faptului ca buna parte din
tinerete si-a petreut-o ca sluga la un turc de prin partile Vidinului, el stia
sa vorbeasca romaneste.
Angajandu-se in rascoala, prima izbanda rasunatoare a repurtat'o intr'un
sat romanesc, Podgort, cunoscut si astazi ca o mare comuna populata de romani.
L'a pus pe fuga pe beiul turc ce-si avea sediul aci, luand cu acest prilej prada
bogata, pe care de indata a impartit'o ostasilor sai. Dintr'o balada populara in
romaneste, stim ca aliatii cei mai de nadejde îi erau aci Oprisanii, romani.
Haiduc-Velcu traia, precum se vede, intr'o ambianta romaneasca. Printre "becherii"
[adica ostasii] lui erau multi romani. Cei mai buni tunari i-au fost niste
romani craineni, pe nume Patru, Jurca si Marin, si nu un rusneac. Sau poate va
fi fost si unul ca acesta de la o vreme, insa n'a lasat urme. Cand s'a luat la
intrecere cu generalul rus Zass la tragere cu tunul , Haiduc-Velcu a spus
tunarilor acestora ai sai pe romaneste, ca sa nu inteleaga rusul: Daca ma faceti
de rusine si nu dobanditi intrecerea asta, voi nici sa nu mai dati ochii cu
mine. Si tunarii lui, vlasii-romanii, au castigat; desi generalul rus, vazandu-i
mai inainte in straiele lor romanesti, i-a tratat cu dispret, zicand ca acestia
sunt " niste mojici" inainte de escapadele acelea in tabara turca de
care scria Em. Bucuta, lui Velcu adesea îi canta taraful de lautari romani.
Calul i-l aducea la "bustean" romanul Abras. Acesta era din satul
Bucovcea, situat actualmente in apropierea granitei bulgaro-iugoslave, care
ganita insa pe vremea aceea nu exista si nici ca se banuia atunci ca va fi
instituita. Aci a sapat Abras un sant de aparare impotriva turcilor vidineni;
dar, trebuind pe urma sa se retraga, a sapat altul mai mare in orasul Negotin.
Acesta era cel de al patrulea sant, primul expus fata de turci, inzestrat cu
trei tunuri. Aci cade Haiduc-Velcu la 20 Iulie [1813] rapus de o ghiulea
turceasca, trasa dupa indicatiile lui Anastasie Armasul si nu a "rusneacului".
Pe acel loc se gaseste astazi ridicat un monument lui Velcu, cu textul vestitei
lui exclamatii: "Capul dau, Craina n'o dau!" Langa monument e si
inscriptia: "Pe acest loc s'a aflat santul lui Abras, tovarasul lui
Haiduc-Velcu". De jur imprejur e si acum, ca si atunci, zisa "mahalaua
valaha", adica romaneasca, si-i auzi pe locuitori graind romaneste. Deci,
dincolo e satul romanesc Bucovcea, dincoace e mahalaua romaneasca a orasului.
Aci s'a dat ultima batalie a rascoalei impotriva turcilor, vara lui 1813. [Pacea
dela Bucuresti fusese incheiata in 1812]. 
Totul e aci mai mult romanesc si mai putin sarbesc sau bulgaresc. Cu atat
mai mult era in vremea aceea cu locuitorii romani de aceiasi limba de pe ambele maluri. Aceasta li se parea cat se poate de normal locuitorilor de atunci;
ei comunicau si treceau incoace si incolo, dupa necesitati. Insusi Abras adesea
avea pe nord-dunareni la o moara a sa.
De aceea, nimic mai firesc ca la un moment dat se alcatuieste o delegatie
olteana si aceasta prezentandu-se la Haiduc-Velcu îi cere sa accepte a fi
comandant si peste Oltenia. Sa tinem seama ca ne aflam totodata in perioada
razboiului ruso-turc din 1806-1812 [care se va incheia cu pacea de la Bucuresti]
si deci cu atat mai mult stapanea sentimentul aceluiasi destin, al aceleiasi
cauze. Regiunea timoceano-vidineana trebuia eliberata, triunghiul acela
timoceano-vidinean-oltean trebuia sa-si gaseasca un destin comun; si asa
prezinta el o serie de trasaturi comune. Numai mai tarziu, in 1833, aceasta
regiune de est a Serbiei este luata in stapanire de sarbi printr'o actiune de
surprindere asupra slabitei stapaniri otomane, periferice, in regiune, efectuata de
[totdeauna] siretul cneaz de atunci al Serbiei, Milos Obrenovici.
In ce-l priveste in continuare pe Haiduc-Velcu, el avea o sotie care a
ramas vestita in istoria femeii sud-dunarene. Era Ciciuc-Stana, mica de statura,
frumoasa si viteaza. A capatat si ea niste rani de spada turceasca la escapadele
acelea ale sotului ei. Stia si ea romaneste de la "vlasi" din tagma
sotului. Dupa tragica moarte a acestuia ea se refugiaza la Biserica Alba in
Banat, unde desigur a dat de limba romana. Tanara vaduva, se recasatoreste cu
aromanul Iordache Olimpiotul; iar ea prefera sa se marite cu viteji. De altfel o
bucata de timp considerabila Iordache se afla combatant in ostirea lui Velcu, ca
sotie a lui Iordache, viitor generalisim al ostirii eliberatoare eteriste.
Ciciuc-Stana va olocui destula vreme la Bucuresti, in zona Curtii Vechi, si aci
va invata bine romaneste. Dupa cum stim, viteazul Iordache Olimpiotul piere la
manastirea Secul [1812], iar Stana se refugiaza in Basarabia, ulterior la
Athena, unde deasemeni a lasat urme ale zbuciumatei sale existente.
In momentele survenite dupa pieirea viteazului Haiduc-Velcu, fireste nu
lipstite de intamplari dramatice, Nicola Abras "evacuand din oras oamenii
si proviziile, a fost ultimul care a parasit orasul si mormantul viteazului sau
prieten".
Cu aceasta insa nu se incheie si istoria lui. Dimpotriva. El devine eroul
unei istorii comune a romanilor nord si sud dunareni. Cred ca asa treuiesc
privite lucrurile si nu ca aspect de relatii romano-sarbe [respectiv bulgara]
care trateaza in general asemenea chestiuni.
Dupa caderea orasului Negotin in mainile turcilor si in urma unor
perietii inerente retragerii si ascunderii, Nicola Abras se gaseste in Tara
Romaneasca, la Targoviste si la Campu-Lung. Aici el devine dupa catva timp
fârtat intru haiducie vestitului Iancu Jianu. Simtise ca autoritatile lui Ioan
Caragea, cel vestit cu ciuma, vor sa-l extradeze turcilor si atunci gaseste
scapare in haiducie. Nu era sa se lase dat pe mana dusmanilor in urma unei
rascoale. Din aceasta rascoala el va avea experienta armelor si luptei cu
poterele. Isi formeaza ceata si actioneaza cu aceeasi inversunare si concomitent
cu ceata lui Iancu Jianu. O adevarata ostire a fost atunci mobilizata de domnie
impotriva celor doi haiduci. In cele din urma Nicola Abras este prins si bagat
in osanda la ocna Telega. De soarta lui se intereseaza si pentru el intervine
pana si ministrul Nesseloode al Rusiei. Indata dupa aceea se preda singur si
Iancu Jianu si este pus tot la Telega, insa nu in adancul ocnei ci in exteriorul
ei. Datorita acestei imprejurari Iancu Jianu destul de usor isi opereaza
evadarea. Indata aduna vreo 40 de haiduci de ai sai si prima grije îi este sa
scoata din ocna pe Abras: "Legai pe toti din ocna; slobozii burduful si
scosei pe toti haiducii din ocna si plecai cu dansii pana la un loc. Un haiduc
vestit ce-i zicea Iabras, stranse si el o ceata de ai lui, plecand impreuna, si
trecui Oltul" -povestea insusi I. Jianu mai tarziu.
Fireste, evadarea era senzationala si ca atare si-a gasit oglindire si in
relatarile consulilor streini.
Iarasi potere ample, iarasi lupte aprige [in 1816]. "Ne bateam cu
poterile incat nu avea ce sa ne faca. In multe randuri am batut pe carserdarul
Iamandi" -spune iarasi Jianu. Neputand altfel birui haiducia, serdarul
Iamandi Giuvara recurge la promisiuni spre a atrage pe Abras sa se
predea. Cu stirea lui Jianu, acesta accepta sa se predea impreuna cu cei
12 cetasi ai sai. Haiducia lui avea un aspect mai mult de lupta nationala si
socotea ca a putut fi inteles, mai ales date fiind inaltele interventii ce se
facusera pentru cauza lui tocmai pe aceste motive.
Predarea unui haiduc de talia lui Abras constituia un succes, stabilirea
unei paci trebuia sarbatorita, cum va fi socotit si Abras insusi. Aceasta se
face la Calafat unde Iamandi organizeaza un ospat chipurile in cinstea lui Abras.
Planul era insa de a-i omori pe haiducii inchinati. Va fi jucat rol si tainicele
ganduri ale sefului de potera de a jefui vreo insemnata suma de bani ce
presupunea ca Abras ar fi avut'o asupra sa. Si in timp ce Abras interpreta cu
maiestrie dansul haiducesc "giret", cum il solicitase Iamnadi cu
ipocrizie, la semnalul convenit arnautii trag cu pustile in Abras si oamenii lui
omorandu-i pe loc.
Nici n'a avut timp el sa-si dea seama de greseala ce o facuse si pe care
o plati scump. Nu stia ca grecoteiul Iamandi era in stare de asemenea calcare a
cuvantului de pace. In tovarasia lui Haiduc-Velcu mai inainte nu intalnise
asemenea apucatura.
Omorirea haiducilor a constituit un eveniment de seama, o "izbanda",
o mare senzatie a vremii. Consulul austriac Fleschhackl raporta la Viena ca
printre capetele ucisilor expuse la puscaria din Bucuresti "unul era
insemnat ca fiind al cunoscutului haiduc sarb, care a fost candva adjunctul lui
Caragheorghe" [capetenia rasculatilor sarbi]. Nu era sarb ci curat roman,
cum se vede si dupa numele lui; si nu a fost adjunctul lui Caragheorghe, ci al
lui Haiduc-Velcu cu care se prinsese si frate de cruce. Faima insa facea ca
lucrurile sa capete dimensiuni. Era roman din dreapta Dunarii si probabil ca nu
s'a gandit ce mai poate pati prin Tara Romaneasca.
Nedreptate i s'a facut acestui roman din dreapta Dunarii, care nu era
brigand ci haiduc luptator, si din partea literaturii care a facut din el un
personaj negativ in preajma lui Jianu, desi acesta insusi nu spune aceasta in
declaratiile lui de mai tarziu, consemnate. Chestia a pornit de la Bucura
Dumbrava si a ajuns si intr'o balada coregrafica la opera din R.S.R. [Se putea
altfel]. Fireste, in "licenta literara" un tradator "trebuie sa
existe", un intrigant trebuie pus acolo. Daca aceasta zisa "licenta"
îi da voie, bunaoara, lui Mihnea Gheorghiu sa puna in scenariul sau pe o
oarecare "Tincuta" in rol de iubita a lui Tudor Vladimirescu, cand
bine se stie ca aceasta a fost Floarea din Gornovita, apoi atuncea sa nu-l
transformi pe sud-dunarean [las ca nici nu se prea stia acest lucru] in intrigant,
rival, tradator? Putea fi pus in acest rol oricare altul, nu insa Nicola Abras,
roman din dreapta Dunarii si luptator antiotoman.
Dimpotriva, noi putem vedea in el un exemplu, iar haiducia lui si a lui Jianu ne poate servi drept indemn la hotarire in lupta noastra.
*
*
*
Ca se poate vorbi de o istorie comuna
a neamului romanesc din stanga si din dreapta Dcunarii ne-o arata mai elocvent
participarea unui roman sud-dunarean la revolutia lui Tudor Vladimirescu, acesta
situandu-se chiar printre capetenii, facand parte din conducerea-comenduirea ei.
Este vorba de un anume Ghita Haiducul, venind si el din sud unde devenise vestit
ca Ghita Valahul.
Emanuil Bucuta a notat date din traditie despre un Popa Ghita care a avut
de-a face atat cu Haiduc-Velcu, cat mai pe urma si cu "Domnul taranilor",
cum l'a numit N. Iorga pe Tudor Vladimirescu. Traditia desigur corespunde prin
ceva adevarului. Erau insa mai cu seama la vremea aceea multi cu acest nume
preferat de "Ghita". Putem sa ne amintim, bunaoara, ca la punctele 19
si 20 ale proclamatiei sale, scrise cu mana sa proprie, Tudor Vladimirescu
stigmatiza pe negustorul craiovean Hagi Ianus, apoi pe Ioan Rogobete si pe un
anume Ghita "Hotul", cerand pedepsirea lor pentru pradaciunile
pricinuite tarii. Ghita "Hotul" poate sa fie, consideram, sau Ghita
Pestritul sau Ghita Stanovici, care s'au tinut de rea haiducie insotindu-se cu
turcii adalai.
In faza finala a rascoalei apare insa Ghita Haiducul care impreuna cu
fratele lui Tudor Vladimirescu si cu Mihaloglu prind pe Macedonschi si pe Hagi
Prodan cerandu-le socoteala pentru disparitia lui Tudor. Acesta e sud-dunareanul
combatant in rascoala.
Era originar din localitatea Curiace, situata in partea de munte a
tinutului Pojarevat [cunoscutul Passarovitz], locuit de populatie romaneasca.
Avea frati pe Craciun si Raducan, mai tarziu inruditi prin alianta cu oameni din
anturajul cneazului Milos Obrenovici. Catava vreme el ia parte la rascoala
sarbilor [1804-1813], in trupele ce trebuiau sa despresoare Cladova spre a
inlesni jonctiunea cu ostirea generalului rus Isaiev. Sa reamintim ca atunci lua
parte la asediul Cladovei si Tudor Vladimirescu cu pandurii sai, reusind "sa
intrerupa orice comunicatie dintre garnizoana [turceasca] din Cladova si
Ada-Kaleh", cum se spunea intr'un raport rusesc. Deasemeni a ajuns el putin
prin tinutul Poreci, asa cum isi va aminti mai tarziu. Aci era un comandant sarb
Milenco care, printre altele, isi alcatuise un intreg harem de femei, majoritatea
romance si turcoaice luate captive. Prin 1811 el este nevoit sa concedieze cele
mai multe dintre aceste femei si cu una din ele, pe nume Ilenca,se casatoreste
Ghita cel din Curiace.
Prin 1816 Ghita pleaca la Vidin, traieste apoi la Nis si la un moment dat
se asociaza cu ramasitele carjaliilor si impreuna cu acestia face haiducie in
muntii Rodopi, cum de altfel au facut si alti haiduci crestini; bunaoara chiar
si Iordache Olimpiotul [inainte de a ajunge sa ia parte la rascoala sarbilor].
Carjaliii acestia erau la inceput o miscare de protest haiduceasca la turci,
care pe urma a degenerat.
Cam prin 1820 sau putin mai inainte Ghita reapare in Serbia. Isi continua
aci haiducia gasind teren propice in protestul impotriva despotismului lui Milos
si metodelor lui de intarire a puterii de stat. Si altifosti participanti la
rascoala se dedau acum haiduciei. Aceasta cuprinde patru judete in intregime,
ceea ce era mult pentru mica Serbie de atunci si ingrijorator pentru stapanire.
Cel mai de seama si mai popular haiduc este tocmai Ghita Valahul, cum era
indeobste cunoscut din cauza originii sale romanesti. In cetele lui puternice si
bine conduse alergau oameni din tot tinutul Passarovitz si pretutindeni el se
bucura de sprijinul locuitorilor. Impotriva lui sunt trimise trei potere a cate
300 de oameni, dar campania autoriatilor nu da rezultate. Cauza acestui succes
al haiducului? Principala e ca el se sprijinea pe masse romanesti. Romanii nu
dadeau concurs poterelor si ei erau aceia care se alaturau cetelor lui Ghita
Valahul. Era o actiune de protest social, dar sprijinit de massa romanilor, cu o
constiinta nationala cam difuza.
Ceea ce nu stiau autoritatile sarbesti de atunci e ca haiducia era
printre acesti romani traditionala. Ei credeau ca daca nu este haiduc, nici
ploaie nu cade si recolta buna nu se obtine. Aceasta traditie si convingere a
lor era manifestata pana si in perioada dintre cele doua razboaie. A fost atunci
un haiduc intocmai de tipul acestui Ghita, dupa nume Ivan Bebeici, care s'a
bucurat ani de zile de mare faima. Nu putea fi prins, avea peste tot gazde
printre romanii munteni, si purta camase romaneasca. Spun si acuma romanii
banateni cand îi intreb ce ar citi, ca ei bucuros ar citi despre "haiducul
acela Babeici". Cand in cele din urma a fost ucis acest haiduc de potere, a
aparut altul, Pael Dochici, tot pe considerentul ca nu e bine ca tinutul sa fie
fara haiduc. Putem gasi aci un principiu moral, cracteristic acelor romani, in
ce
priveste haiducia. Haiducul lua de la cei bogati si intr'adevar dadea celor
saraci. Mai incoace afirmau oamenii tinutului ca acel Ivan Babeici a urmarit cu
mijloacele lui sa faca "un fel de socialism". Nu e lipsit de
semnificatie faptul ca din localitatea acelui haiduc, Laznita, a aparut si un
partizan pe nume Paun Serbanovici, care s'a zbarlit "cam haiduceste"
la un potentat care-l considera sarb, iar el prefera sa se considere roman. Ca
sa scape de el, l'au trimis in diplomatie [unde pana la urma a si murit].
Iata de ce consideram ca si in vremea descrisa aci haiducul nu era numai
un simplu Ghita Valahul, dar si facea o haiducie romaneasca. Cneazul Milos a
trebuit sa trimita pe langa el emisari in secret invitandu-l pe roman sa se lase
de haiducie. Daca aceste demersuri au ramas fara rezultat, cneazul i-a luat
drept gaj toata familia, inclusiv pe amintita Ielenca, sotia. Aici iarasi alt
fapt cat se poate de interesant. Aceasta Ielenca ajunge apoi sa joace ani de
zile un rol dintre cele mai de seama devenind atotputernica la curtea cneazului
Milos. Insisi fratii acestuia trebuiau sa tina seama bine de parerile fostei
sotii a haiducului Ghita Valahul. Si alt fapt cat se poate de interesant pentru
noi: Ielenca servea ca interpreta de limba romana intre curtea cneazului si
Abduraham-Pasa, ca un fel de limba "diplomatica". E aci o fresca rala
a vietii sotiei haiducului roman care ajunge pana la varfurile ocârmuirii din
Serbia.
Haiducul insusi, coplesit in cele din urma de numeroasele potere se
adaposteste in Craina Negotinului. Indata izbucneste revolutia lui Tudor
Vladimirescu si Ghita Haiducul vine aci si deindata se inroleaza in oastea
rasculatilor, dupa cum stiau autoritatile din Serbia si chiar rudele lui Ghita. 
Trebuie ca s'a cunoscut cu Tudor Vladimirescu sau cel putin cu oameni apropiati
acestuia, devreme ce el de la bun inceput devine coaborator al lui Papa, fratele
lui Tudor, mai intai ispravnic de Craiova, apoi ispravnic de Gorj. In decursul
rascoalei, atata timp cat evenimentele centrale ale acesteia se consuma la
Bucuresti, nu apar stiri referitoare la Ghita, cum de altfel nu apar nici despre
fratele lui Tudor. Cand insa, dupa Dragasani, centrul de greutate al rascalei
revine la matca, adica in Oltenia si Closani, de unde a si pornit rascoala,
atunci evenimentele de aci se plaseaza in centrul atentiei generale, atunci si
rolul de seama al lui Ghita Haiducul apare bine conturat. El e acuma printre
fruntasii cei mai de seama ai rezistentei, alaturi de Macedonschi, Mihaloglu,
Papa Vladimirescu, Garbea. Este intarit la manastirea Tismana, impreuna cu D.
Macedonschi si cu Hagi Prodan comanda detasamentul de panduri ce lupta impotriva
turcilor. Dupa stiri verosimile comanda 1.000 de oameni, adica jumatate din tot
efectivul rasculatilor la data aceea. Consulul rus A. Pini scria atunci lui
Nesselrode ca "un comandant de panduri, Ghita, se mentine cu vreo o mie de
oameni in codrii Mehedintului si-i ataca zilnic pe turci". Un iscoditor
sarb informa pe Milos Obrenovici, cat se poate de interesat de Ghita, din
motivele mai inainte aratate, ca la ora aceea "numai Ghita inca mai rezista
prin munti cu o mie de oameni".
Dar fortele turcesti sunt coplesitoare si rezistenta pandurilor aparatori
ai Olteniei slabeste, Papa Vladimirescu nu mai gaseste alta solutie decat sa se
predea, infatisandu-se inaintea comandantului turc la Targu Jiu. Agentul austriac
Lipa scria in Septembrie [1821] lui Metternich ca "fratele lui Tudor
Vladimirescu si cunoscutul haiduc Ghita au fost prinsi impreuna cu alte patru
capetenii ale rasculatilor, trimisi la Vidin si excutati. Primii doi insa ar fi
fost trimisi la Constantinopol". Stim din alte surse ca trimiterea ola
Constantinopol e sigura si ca de acolo niciodata nu s'a mai aflat vreo veste
despre cei doi.
Vor fi avut acolo aceesi soarta ca si aromanul Farmachi, participant la
miscarea Eteriei alaturi de Iordache Olimpiotul, de a fi excutati pe vreo strada
a orasului "spre pilda altora asemenea".
Asa a sfarsit, sacrificandu-si viata pentru tara cel ce a intruchipat in 1821 legatura romanilor din dreapta Dunarii cu romanii de dincoace de Dunare, intr'un moment crucial din istoria tarii noastre. Ca haiduc printre romanii sai de dincolo, in calitate de comandant al fortelor de rasculati dincoace, Ghita a fost animator de masse prntru o cauza mai buna a romanilor de dincolo si de dincoace de Dunare. Trebuie sa-i cunoastem aceasta istorie si s'o retinem drept pagina luminoasa a ei in conditiile date.
Sava GÂRLEANU
