"LIBERTATEA", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul V, Iunie, Nr. 47 1986

  Un oarecare condei sud-slav cu "simt istoric" mai dezvoltat si pus pe critica si autocritica, cum s'ar zice, facea nu demult urmatoarea reflexie: "Inca din vechime, in perioada migratiunii lor, stramosii nostri slavi au inceput cu hotia furand altora vitele si stupii..." El nu spune cine erau cei furati de catre stramosii sud-slavilor de azi. Noi stim insa din tot contextul istoric al acelor vremuri departate ca vitele si stupii in cauza erau ai stramosilor nostri Daco-Romani, prin tinuturile carora se scurgea spre sud, spre Balcani si Macedonia, migratiunea lenta a slavior veniti de dincolo de Carpati, de prin mlastini. Cum nu se simteau legati de pamantul nostru si de oamenii de pe la noi, ei luau, pradau ca ursii [la fagurele de miere] si mergeau mai departe la traco-romanii din sud.

  Imediat, in continuare, amintitul condei noteaza cu sinceritate: "Iar cand, in cele din urma, au sosit in aceste parti pe unde traim noi astazi, stramosii acestia ai nostri au furat pamanturile saracilor Iliri, Celti si Traci". Adica,  adaugam noi, a unei populatii de acum in buna parte tot romanizate.

  Credem ca e bine zis. Iata un mod obiectiv de a trata istoria!

  Pacat insa ca autorul nu arunca o privire si in istoria mai noua si cea contemporana, spre a constata ca hotia recunoscuta [autocritic] pentru perioada veche dureaza sub multiple aspecte pana in zilele noastre. S'a furat de la descendentii traco-ilirilor si celto-dacilor romanizati de prin Dacia Aureliana si cea Mediteraneana de odinioara autonomia si dreptul valah cel vechi. Pana si limba romanica li se furã; se stirbeste din identitatea lor ethnica in interesul demografic al altora. Pentru ca, trebuie amintit si aceasta, pe aci, in special prin Valea Timocului si apoi mai departe prin cea a Vardarului, s'au scurs in continuare gloatele navalitoare, bine caracterizate in comportare de catre descendentul lor din vremea noastra. Apoi, cu silnicie s'au pus si stapani pe plaiuri si peste bastinasi.

  Tocmai in acest sens l'a completat pe cel sus citat, intr'o alta imprejurare, un compatriot al sau, profesor de istorie, aratand elevilor sai pe un Roman localnic trecand pe strada si zicandu-le: "Il vedeti pe batranul acela ce original e imbracat si cum merge drept pe mijlocul strazii. Acesta e unul ce reprezinta pe locuitorii cei vechi, bastinasi ai acestui pamant, pe care stramosii nostri veniti aci din tinuturile lor de origina, i-au gasit aici, pe loc. Numai ca el aceasta n'o stie si e bine asa!"

  In clasa erau si 3-4 elevi "Vlahi", adica fildani intru mostenire ai mosului. La intrebarea precauta a profesorului daca vor fi fiind careva dintre ei pe aci, acestia au tacut chitic, nu s'au aratat. Se rusinau, aveau complex de inferioritate. Socati insa, au tinut minte "lectia" de istorie; cel putin acesta care ne relateaza intamplarea. Batranul acela mergea cica semet, drept, avand pe el cioareci de aba alba, zabun negru lung, caciula mare de lana, incaltat cu obiele si opinci, cu straita lui specifica atarnata la subsuoara îmbãieratã peste umarul celalalt. Portul lui ce vechi adica, vlah-romanesc. Bastonul de muntean si-l tinea in pozitie orizontala, purtat cu el ca "sa fie la nevoie". Mergea in treaba lui; pe semne sa procure de aci din oras grunzi de sare pentru oile si mioarele lui de la tarla. Era, zice, o aparitie exotica, desi frecventa. El, bastinas anteslav al pamantului care, iata, nici nu stia aceasta. Mandria o avea insa pastrata.

  La Sofia, un profesor de limba latina a luat odata apararea unui elev al sau, descendent si acesta cu limba si cu datina din bastinasii traco-romani, spunand colegilor lui slavo-bulgari care-i scuipau origina, ca tocmai el este purtator al graiului descins din acea limba superba, latina, pe care ei, iata, o invata cu dansul.

  Iata asadar numai doua "secvente" din existenta inca si astazi putin cunoscuta a Daco-Romanilor din nordul Serbiei si al Bulgariei, asezati nu numai pe marginea Dunarii, cum deobicei se crede, ci raspanditi mult mai adanc in aceste zone.

  Numarul lor sa tot fie de vreo 450.000 laolalta. Statisticile oficiale au grije insa sa le reduca numarul la cifre minuscule, simbolice. Ei populeaza regiunile sud-dunarrene dintre raurile Morava si Timoc, la sud pana mai spre Nis, in Serbia; apoi nord-vestul Bulgariei pana spre Lom. Masa lor prezinta continuitate geografica, aceasta insa este divizata in doua de granita iugoslavo-bulgara, trasata de partea dreapta a apei Timocului, pana la Dunare.

  Ce e cu acesti Romani?

  Pe scurt spus, ei sunt, in ciuda tuturor vicisitudinilor de care au avut si au parte, o ramura inca verde si viguroasa a tulpinei intregului neam romanesc, daco-roman. N'au fost niciodata cuprinsi in aceleasi hotare politice cu acesta. Au ramas totdeauna o populatie romaneasca de dincolo de granitele Tarii. Sunt  numiti unerori Romani timoceni, Romani de pe Valea Timocului. Numire improprie; pentru ca vaile Moravei si Mlavei, cum si muntii Homoliei, unde ei deasemeni populeaza numeroase localitati, sunt tinuturi situate departe de Timoc. Pentru altii dintre ei, bucla aceea caracteristica a Dunarii intinsa spre Romania e ca un gât izolator. Impropriu iarasi ni se pare, din cauza situatiei geo-politice, a-i numi "timoceni" si pe Romanii din Bulgaria, regiunea Vidinului. Dupa cum socotim inadecvat a-i cuprinde sub numitorul comun de "sud-dunareni", cum se face, pe Aromanii din Pind si Macedonia, situati departe in sudul Peninsulei Balcanice, sau pe Istro-Romani, situati departe in vestul acesteia.

  Mai definitorie decat "timoceni" e numirea "Romanii din dreapta Dunarii", preconizata de Emanoil Bucuta care s'a ocupat indeosebi de ei. Socotim insa ca zicand "Daco-Romanii sud-dunareni" inlaturam orice confuzie cu Aromanii, Megleno-Romanii, Farserotii, Istro-Romanii, cu totii situati geografic atat de departe. Cand e vorba insa de toti laolalta, atunci aceste grupuri sunt "Romani din Peninsula Balcanica". In limbajul stiintific, sub raport istorico-lingvistic, ei constituie: Romanitate bacanica.

  Romanii din dreapta Dunarii nu-si zic "timoceni"; desi din vechime era cunoscut acolo un "popuolus Timocanorum". Pronuntarea Timocanorum". Pronuntarea latina "Timacus" [cum si "timacii"] a Daco-Moesilor provenea de la o denumire mai veche in pronuntarea Tracilor, in speta a Tribalilor care au trait pe langa aceasta apa. Romanii de acolo pronunta astazi: Timoc. Ii poti auzi pe Romanii din Serbia zicandu-si "timoceni" atunci cand stau de vorba cu Romanii din tara, ei stiind ca acolo asa li se zice. Altfel, ei isi spun simplu "Rumâni", adesea cu precizarea geografica: slatinean, homolean, laznicean, dunarean s.a. In anii postbelici au acceptat si ei,  spre mai buna lamurire a interlocutorului de alt neam, a-si zice "Vlasii", "Vlahutii", cum cu insistenta îi numesc Sarbii si Bulgarii. Limba si-o  numesc insa si in acest caz "rumâneasca", adjectivul acesta socotindu-l intraductibil.

  Nu numai cele aratate, dar si multe alte curiozitati poti intalni la acesti Romani. Toate deriva din faptul, vom sublinia, ca graiul lor niciodata n'a capatat o forma scrisa; niciodata, pana la ziua si ora prezenta, n'a putut el sa fie auzit ca limbã de predare in vreo clasa de scoala, nici folosit in massmedia, vazut scris in carte, ascultat la recitatie etc. Graiul Romanilor din dreapta Dunarii n'a avut si n'are statut de limba recunoscuta public. Clar spus: aceasta limba [romaneasca] este proscrisa. In perioada interbelica, in Bulgaria se aplica amenda si se proceda la taierea faldurilor camasii pentru vina de a fi vorbit in loc public, la targ, romaneste. Sub noul regim aceasta nu s'a mai facut. In schimb din noile legitimatii personale este eliminata orice rubrica de apartenenta etnica si lingvistica, pe motiv ca toti asemenea s'ar fi integrat in noua "natiune socialista bulgara".

  Data fiind aceasta situatie, vei ramane uimit de zapaceala acestui Roman sud-dunarean in materie de limba si de aprtenenta ethnica sau cetatenie. El este convins, de exemplu, ca nici nu poate exista pe lume scoala cu invatamant pe romaneste sau carte cu slove romanesti, iar cand vede, e cuprins de uimire si fascinatie muta. Daco-Romanii din partea bulgareasca au si "gustat" odinioara ceva invatamant romanesc la liceul din Sofia, apoi cei din Serbia au fost pururi lipsiti de asa ceva. "N'avem gramatica la limba noastra" -iti zice cate unul, el intelegand prin aceasta tot ce e cultura si invatamant in limba proprie. "Nu e badeste vreme [=timpul viitorului] in vorba noastra [graiul nostru]" -il vei auzi pe altul instruit in limba bulgara si nu s'a descurcat in identificarea categoriilor gramaticale din graiul sau, de unul singur. "Noi limba noastra materna incepem s'o invatam abia la sapte ani, cand pornim la scoala" -il vei auzi spunand pe al treilea. Uluit mai intai, afli indata "misterul" ciudatului rationament: de la scoala sarba, respectiv bulara, el a retinut ca limba respectiva se defineste ca limba materna a "tuturor" copiilor.  Iar limba vorbita pana la varsta scolara, il vei auzi, aceea e limba rumâneascã. Altul zicea ca, el ca elev vorbea cu mama sa in locuri publice limba sarba; deci iata limba materna; iar romaneasca ce o invatase de la mama si o vorbea deasemeni zilnic, aceea era pur si smplu "altceva".

  Precum se vede, grava si incredibila schilodire a sufletului, pricinuita de ghetarul asternut peste creier si intretinut cu persistenta de un sovinism balcanic, in acest caz slav [pentru Aromani "ghetarul" fiind de factura greceasca]. Nu-l topeste nici flacara culturii si conceptiilor moderne.

  Scrie si la carte ca ei, acesti Romani, bãgati panã despartitoare intre doua neamuri slave ce-si disputa alte ethnii si cu acestea si teritorii, scrie ca ei sunt Sarbi, respectiv Bulgari; numai doar si-au amestecat limba slava cu niste expresii "vlahe" pe acolo. Si cartea e, mai ales pentru un rustic, inca ceva "sfant", indiferent de continut. Teoria aceia pseudostiintifica si inconsistenta, de-a dreptul ridicola, merita a fi redata dupa nivelul ei astfel:

  Romanii actuali din dreapta Dunarii au fost Sarbi respectiv Bulgari si au facut la un moment dat tastbast inapoi la "vetrele" lor de alta data, pomenindu-se acum ca vorbesc romaneste. Cuvine-se deci, ca ei sa revina la limba lor initiala sarbo-bulgara si in acest scop scoala si biserica slavizanta, alta data; instructiunea intensificata in cadrul noilor natiuni socialiste sau autogestionare, actualmente, trebuiau sa-si dea tot concursul. Il dau, fara rezultat. Vlahii se incapataneaza sa graiasca o limba "streina" lor, insusita fara scolarizari.

  Altceva spun in aceasta privinta izvoarele istorice, cele bizantine, apoi cele sud-slave si mai incoace, pana mai deunazi, si cele otomane. Anume, ele spun ceea ce insusi Romanul acela trecator pe strada nu cunostea, dar stia profesorul sa spuna confidential elevilor sai: ca si pe dreapta Dunarii s'a mentinut o continuitate romaneasca de-a lungul vremurilor. Privind mai larg teritoriul din jur, cu marturiile lui toponimice mumeroase, de rezonanta romaneasca, vezi ca aci a fost baza demografica [romaneasca] a imperiului vlaho-bulgar al Asanestilor. De aci pare ca au roit grupuri romanesti in diferite parti ale Balcanilor. Au avut loc ravasiri de populatie, treceri si zaboviri de alte neamuri, pustiiri si amestecari. O baza ethnica romaneasca, uneori mai redusa, alte ori mai largita, a existat insa totdeauna. Peste ea au venit in diferite vremuri straturi mai noi romanesti. Numai in regiunea numita Cernareka existau in seccoleole 16 si 17, dupa cum atesta documentele otomane, 140 de sate populate de Vlahi-Romani [turceste Iflak ]. Alte 58 de astfel de sate erau pe Valea Timocului propriu zisa. Cele mai multe numiri ale lor s'au pastrat si azi. Numele oamenilor, in masura in care au fost notate, erau si ele romanesti.

  As se explica "miracolul romanesc" de totdeauna, prezent si aci. Anume, ca graiul romanesc atat de hartuit si amenintat n'a disparut, n'a fost adus prin "imprumut", lamurindu-se totodata de ce el persista in ciuda "misionarismului" slavizant amintit mai sus.

  Nu dispare, nu-i apus de soare!

  Acest stalp al ethniei -limba-, pusa in tarc, isi pastreaza in dreapta Dunarii toata vigoarea. Cu tot handicapajul aratat mai sus, îi veti auzi pe acesti Romani rostind o limba romaneasca frumoasa, expresiva. Inafara de ceva lixic pentru notiuni noi de tehnica si cultura imprumutate [trenul e in partea sarbeasca "voz", in cea bulgareasca e "vlak"; ziarul e "novina" respectiv "vesnik" etc.], fondul de baza al limbii romane e in intregime cel vechi romanesc. De aceea unora le suna drept limba "cronicareasca".

   Decum e vorba de cantec, fie unul vechi sau si nou faurit, limba e neaoase. In acest pivot care este folclorul, aliat cu inima si trairea romnaeasca, nu patrunde nici un imprumut, corp strein. Instinctul conservator functioneaza aci din plin, cum din pacate nu se poate spune si de alte domenii. Instinct, pentru ca Daco-Romanul sud-dunarean nu face, nu e in stare sa faca, din cauza carapacei instructiei streine, nici o legatura ce obarsia romana, latina a limbii sale. El stie nu de Roma, ci de Rîm [nici macar "Râm"], cum a invatat la scoala slava, iar aceasta forma de pronuntare lui nu-i sugereaza nimic; cum de pilda îi sugereaza din capul locului o alta denumire antica: Alba Longa. Nimeni n'a putut, cei mai multi cu dinadins n'au vrut, sa-i spuna lui ca "de la Ram ne tragem". Dimpotriva, i-au tot sugerat ca el nu este ceea ce este. Nici nu e atunci de mirare ca-l auzi zicand: sunt eu Rumân, vorbesc si rumâneste, mã sunt Sarb [respectiv Bulgar]!

  Evident de aci: Romanul sud-dunarean nu e in stare a face deosebire intre natiune si cetatenie. O intuitie sanatoasa si deosebire intre natiune si cetatenie. O intuitie sanatoasa se observa insa la el. Scolarizarea prelungita si intensificata de azi, in limba si cultura stirbitoare a fiintei lui, isi are si reversul: produce treptat revirimentul. La limba latina, la terminologie de jurisprudenta, medicina, botanica etc., in neologismele de obicei latine, el descopera elemente ale graiului sau "incult" de acasa, incepe "sa stie", fata de nestiinta batranului aceluia. Il auzi ca spune, privind un fim italian: eu parca inteleg destule ce spune ãsta aciia! Te poti vedea acostat de tineri sud-dunareni cu cuvintele: vorbeste ceva ca la voi la Bucuresti, sa auzim cum e! Imi puteti trimite un abecedar romanesc sau o carte de citire? Intorc antene spre televiziunea romana sa se desfete la vederea jocurilor, sa auda limba si cantecul. Cei stabiliti in Danemarca o aduc, ei, si pe una Maria Ciobanu sa le cante la Helsingor.

  O caracteristica dominanta a vietii spirituale, a culturii lor populare, este religia; iar in cadrul acesteia: cultul mortilor, stramosilor. Rar merg la biserica. Nu inteleg slujba in slavona, nici predica. Formalism, cu care, pare-se, nu prea se impaca. In schimb, vechea credinta ortodoxa, cu elemente si precrestine, poate traco-dace, ramane adanca in casa, in familie. Acolo ei sunt sacerdoti, sacerdote. Sfintii sunt cinstiti, dupa ei imediat mortii. Auzi ca le consacra "panea liturghie". Sufletele trecute "dincolo", sunt evocate, grijite, purificate prin ritualuri si datini. Sunt vestite pomenile "Vlasi"-lor la care ei pur si simplu nu sunt in stare sa renunte, in pofida tuturor indoctrinarilor. Ritualul focurilor joaca un mare rol in acest sistem de legaturi cu lumea "supramundana" [cum se exprima unii specialisti]. Prin interventia celor in viata, efectuata prin formule de consacrare, sufletul mortului se impartaseste din lumina, din bucuria primaverii, din frumusetea naturii, din jocul ritual la focul de priveghiu sau alta data la apus de soare. Hora mortului trebuie sa fie, obligatoriu, "rumâneascã".

  Atasamentul neabatut fata de traditii si datini al sud-dunarenilor este acela caracteristic intregului neam romanesc.

  Patrie? Da, patria e Serbia, resp. Bulgaria. Au  varsat sange pentru acestea; poate chiar mai mult decat "ãilalti". Au picat in situatii fratricide, ca apartenenta ai taberelor dumane; s'au luat unii pe altii "robi", resp. "pleniti", in numele altora care-si disputau suprematii. S'au descoperit unii pe altii prin grai sub uniforme diferite. Atunci, adesea au batut intre ei inimi mai calde. Au fost prezenti in miscari si razboaie de eliberare; nu insa si pentru a lor emancipare. In oastea rasculatilor sarbi [1813] tunarii cei mai buni au fost niste Romani craineni. In razboiul balcanic, apoi la asediul Adrianopolului [Edirne], tunari vestiti au fost doi frati, Romani timocenti. Nu s'a primit nimic, nici un drept ethnic, in schimbul acestor angajari de loialitate si jertfe date; decat numai subapreciere, dispret pentru "Vlah".

  Nu fu altfel nici in vremea noastra, dupa angajarea in razboiul de partizani, cu promisiuni nu numai de ordin social, ci si de cel national. Incercari plapande de afirmare a identitatii au fost admisa afisarea de lozinci in grai romanesc. In partea sarbeasca, dupa cate suntem informati, a fost infiintat ziar in grai romanesc si cu scris chirilic. Suflul acestor initiative a fost si el scurt. Tito, care stiuse sa temereze totusi incoace si'ncolo diverse nationalisme si sovinisme, in cazul Romanilor din Serbia [cum si in Macedonia] a chemat la pastrarea "unitatii" si dezideratul a capatat o talcuire departe de a fi democratica sau chiar socialista.

  Doar la muzee constati, la sectii de istorie contemporana, respecta memoria celor cazuti pentru libertate, identificandu-i printre acestia pe Romanii "sarbesti" dupa radacina numelui slavizat, dupa portul lor romanesc din fotografiile exponate, deasemeni dupa cate un fluier din ramasurile eroului, expus; fluier cu care unul dintre acesti romani a compus un cantec de lupta, acesta devenit apoi marsul general al "tineretului lui Tito".

  Cat s'a dat, ca sa nu se primeasca in schimb nimic! Si in prezent, aflam, de mijeste vreo intiativa in directia afirmarii identitatii ethnice, "sufletele mici" ale politistilor, cum zicea unul, se dovedesc a fi gata la veghe strasnica.

  "Stii cum suntem noi - zicea un Vlah, Sarbo-Vlah sau "neste-rumâneste", cum il poreclesc- noi suntem ca niste puisori de ãia in cuibar si cu ochii inca negri, nedeschisi 'si redicã si ei cãpsorul cãscând ciocul la hranã si la aer. Ama, nu sã dã!"

  Nu i se da pentru ca el, Romanul din dreapta Dunarii, asta... "inca n'o stie". Are constiinta ethnica, n'o are insa pe cea politica necesara, in stare sa-l duca pe cale proprie. Are un tata adoptiv aspru si e "strein de mama" [=orfan]. Mare e "politica" de indoctrinare cu invatatura streina fiintei, e greu apasatoare pentru aripioarele golasului din cuib. E timorat acest Roman ethnic. Observi la el o excesiva circumspectie, decum e vorba de vreun aspect mai "gingas" al chestiunii.

  "Da veni-va primavara", am auzit pe un bard timocean cantand o veche balada haiduceasca in care-si dadea socteala cum isi va face dreptate sub razele soarelui mai cald., Eu cand îi cant omului meu si dintru' odata racneste, atunci eu stiu ce "diseste" [respira] in el, destainuia lautarul.

  "Plin e codru de voinici, la tot fagul patru-cinci, nu trece nima pe-aici!", auzi pe altul cantand cu nostalgie.

  Veni-va si dreptatea politica de pe undeva. O ramura a neamului romanesc, aceasta din dreapta Dunarii, asteapta si ea privirea vremii oprita asupra sa. Pana atunci, inca suntem convinsi, nu va muri.

                                                        Sava  GÂRLEANU