L
LIBERTATEA, New YorK
Director: Nicolae Nitã
Anul VI, Nr. 56, Aprilie, 1987
Prin anul 1865 un anume Samoil Draxin, călugar catolic, îsi lua “în băt” straita de misionar si plecând dela Oradea descindea la fratii Români din regiunea Vidinului, pe atunci Turcia, actualmente Bulgaria. Era ferm hotărît să realizeze printre acestia o noua zidire crestineasca, cu pretul trecerii acestora la credinta “Romei strabune”. Sa le dea carte si invatatura in limba lor romaneasca.
S. Draxin (sau Dragsin) acesta era originar din satul Vladimirovăt numit
si Petrova-Sala, in actuala Voivodina. Emigranti din aceast localitate banateana
întâlnim in zilele noastre cam prin toata lumea: in Statele Unite, in Canada,
in Scadinavia. Ei nu stiu însa nimic de isprava de odinioară pentru cauza românismului
a consăteanului lor S. Draxin. “Nimeni nu e profet in tara sa”. Nu gasim mentiune
despre el nici in “Monografia comunei Roman-Petre, Petrovo Sele (Vladimirovăt)”,
publicata de N. Pentia in 1908 si reediatată la 1974 de către fiul devotat al
comunei sale natale George Barbu, stabilit in Ontario-Canada. Misionarul Draxin
nu figureaza in “Consemnarea barbatilor iesiti din comuna”. Omiterea este justificata
prin aceea ca Draxin nici n’a savarsit vreo fapta câtusi de putin importanta
prin localitatea sa natala. El “a iesit din comuna” si si-a consumat toate energiile
departe pe alte meleaguri, tot romanesti. Dupa ce mai intai a calatorit pe la
Ierusalim si pe la Roma, el îsi întreprinde temerara actiune de misionarism
romanesc printre Romanii amintiti din Bulgaria.
Cum va face ulterior si Badea-Cârtan, Draxin poartă si el în straită
cartea romaneasca destinata celor care au cea mai mare nevoie de ea, desi el
insusi nu poseda vreo mare invatatura de carte. El stie insa si simte care-i
“baiul”. Poposeste in marea comuna romaneasca Stanotarn a vilaetului Vidin,
si dulcele grai matern in care le vorbeste locuitorilor îi aduce succes rapid
in actiune si mari sperante pentru viitor. De aci semneaza o scrisoare catre
Mitropolitul de Blaj, in 1867, semnata si de alte 35 de persoane, prin care se cerea afilierea la
biserica Romei a 52 de sate romanesti din vilaet (regiune). “Sa scapam de ierarhia
greceasca sau bulgareasca, ca sa ne mai putem ridica odata de unde am cazut”
–se exprimau semnatarii. Cei vizati, clericii fanarioti inca pe pozitii la vremea
aceea, cum si cei bulgari, intreprind o intreaga actiune de propaganda prin
satele valahe impotriva apostolului lor. Acesta insa nu se dă batut, desi are
de suferit prigoana, ci, asociind la actiune si pe fiul sau Petre, invatator,
el vrea sa organizeze si scoala romaneasca, mai intai la Stanotârn. “Pentru
Romanii din Turcia, scrie Draxin, pentru zelul si ravna pe care am avut’o si
o am... nu voi parasi niciodata pe Romani, macar de-oi suferi precum sufar,
vazandu-ma de multe ori stramtorat si de primejdii inconjurat, ca oaia spre
junghere in mijlocul multor lupi salbatici”..
In ciuda piedicilor, primejdiilor si indiferentei din partea celor chemati
sa ajute actiunea lui romaneasca, Draxin realizeaza succese insemnate pe tărâm
bisericesc. In 1870 el are alaturate patru sate mari romanesti cu 18.000 de
aderenti. Anul urmator se pun de partea lui alte 18 comune.
Draxin vrea sa faca din orasul Vidin un centru si in acest scop zideste
o capela din lemn in cartierul Cumbair. Merge apoi la Viena si obtine un ajutor
de 208 galbeni, pentru zidirea unei biserici mari din piatra. Pana in Ardeal
ajunge initiativa lui Draxin pentru colecta de mijloace in vederea zidirii bisericii
amintite. Se adunau deasemeni carti pentru a fi raspandite de Draxin si fiul
sau Petru prin satele romanesti sud-dunarene. Caci Draxin deja le vorbise locuitorilor
de nobila lor origine latina, de identitatea lor cu Romanii din nordul Dunarii.
Din pacate însa, acestui avânt solitar i se pun stavile si apostolul
romanismului si crestinismului sud-dunarean unit cu Roma are parte de prigoana,
de abandonare si neîntelegere până si din partea celor in ajutorul carora avea
tot dreptul sa spere mai mult.
Prea multe interese “superioare” intrau in joc si se împiedicau de un
“ciot” ca acest entuziast de Samoil Draxin. Mai întâi ca tocmai in acest timp bulgarilor li se recunoscuse (1870)
Exarhatul, adica autonomia totala fata de patriarhia din Constantinopol si clerul
fanariot. Acest Exarhat era foarte expansiv in extinderea competintei sale teritoriale
inspre Macedonia si in alte parti, devenind un puternic instrument al propagandei
nationaliste bulgare. Putin era dispus el acum sa mai tolereze si un misionarism
romanesc pe teritoriul sau. El desfasura o contrapropaganda in satele valahe.
Niste preoti bulgari i-au pregatit si moartea lui Draxin, incat el a scapat
de aceasta “ca prin urechile acului”, ocolind. Rusia tarista dadea tot sprijinul
bugarilor in actiunile lor politice si bisericesti bine îmbinate.
Viena si Budapesta, daca puteau fi interesate înturcâtva in progresele
catolicismului, nu puteau câtusi de putin avea incredere intr’o propaganda romaneasca
oriunde si-ar fi având aceasta sursa. Felix Kanitz, cunoscutul calator prin
Balcani al Austro-Ungariei, califica apostolatul lui S. Draxin drept instrument
de propaganda care “nazuieste la unirea tuturor Românilor intr’un mare imperiu
daco-roman”. Ajutorul ce i s’a dat de la Oradea ar fi fost menit, a mai zis
F. Kanitz, sa atraga pe “Valahii asezati intre Dunare si Timoc in suvoiul miscarii
nationale mari romanesti”. Deci, s’a dirijat o stopare a oricarui ajutor si
anihilarea initiativei lui Draxin. Si intervine la turci spre a se interzice
ziderea bisericii la Vidin.
Bucurestiul nu sprijină cu nimic acest apostolat, tace, nu-si face deloc> auzită vocea in chestiune. Ca ironia sa fie mai mare, in timp ce ignoreaza
cu desavarsire actiunea patriotica a lui Draxin, Bucurestiul da tot sprijiul
actiunilor revolutionarilor bulgari la Braila, Giurgiu si Galati; politica ce
nu era lipsita de riscuri in ce priveste raporturile cu Istanbulul. O alta ironie
a soartei: cand Hr. Botev trece
cu ceata sa Dunarea sa inceapa rascoala in Bulgaria si debarca pe la Cozlodui,
el nu intalneste bulgari ca sa-l primeasca cu entuziasm, ci dă de locuitori
români care nu stiu o boabă bulgareste.
Câtiva ani de zile, dupa jumatatea lui 1872, il vedem pe devotatul cauzei
romanesti S. Draxin indurand privatiuni si refuzuri, pe la Golenti, Oravita,
Lugoj, Constanta. Se indreapta la un moment dat si spre satul său Vladimirovăt
unde-si putea impresiona rudele numai cu sărăcia cumplită. E bătut de soartă.
Ii moare si fiul Petru, mâna lui dreaptă in actiunea de apostolat. Nici o voce
nu-l întreabă pe el “ Quo vadis!” Nu stim daca va fi aflat de spusa singurei
voci ce se ridica în tară în interesul Romanilor sud-dunareni, aceea a lui M.
Eminescu, in 1876.
Fortuna totusi nu l-a servit pe bănăteanul buclucas, de o energie rar întâlnită, venit printre fratii săi în sudul Dunarii cu mângâierea graiului natal. Acestia au rămas orfani, până astăzi, de un bun părinte.
* * *
Un tânar preot bulgar, Ivanov, român însă din comuna Cosava (tinutul Vidinului) îmi vorbea de urmele unui edificiu durat acolo din initiativa popii Draxin, cum si de o inscriptie pe romaneste din vremea aceea. Cosava fusese a doua comuna dupa Stanotarn, raliata la actiunea lui Draxin. Ivanov era teolog cu instructie bulgara. Fusese tracasat de colegii sai bulgari pentru originea sa valahă si “lipsa de cultură a neamului acesta” al lui. Când se simtise rău încoltit gasi un sprijin neasteptat în profesorul de limba latina care, dojenind purtarea colegilor, le invedera faptul ca accest coleg al lor vorbeste graiul mostenit direct din limba cea mai cultă, cea latină. Tânărul teolog se simti încurajat, renăscut. Devenit preot in sat valah, el a găsit pe undeva ascuns un liturghier românesc de pe la 1830, editat atunci cu litere chirilice. Acesta fiindu-i usor de citit, s’a apucat sa faca slujba românească după această carte. Va mai fi continuând, în functie de împrejurări, nu stim.
Sava GÂRLEANU
