"LIBERTATEA", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul V, Nr. 49, August 1986

  Istoria credintei crestine si a Bisericii care o reprezinta este tragica, asa cum este orice istorie umana. Fondata pe cea mai mare drama pe care omenirea a cunoscut-o -rastignirea lui Iisus- ea isi continua drumul spre mantuire trecand prin toate vicistitudinile istorice, caci drumul crucii este singura cale spre inviere.

  Duminica Ortodoxiei este praznuirea unei victorii spirtuale, dupa o indelunga suferinta provocata de lupta impotriva icoanelor. Acest iconoclasm îsi are radacinile in severitatea verbala a lui Moise, care voia sa impiedice poporul ales de la caderea in idolatrie prin influenta neamurilor pagane in mijlocul carora traia.

  "Sa nu-ti faci tie chip cioplit". [Ex.20;4]

  Referirile poruncii, erau insa la lucrurile vazute care sunt pe pamant, sub pamant, sau in cer, prin care obiecte sau fiinte puteau fi declarate idoli si nicidecum la reprezentari ale divinitatii prin care duhul nostru, omeneste limitat, este ajutat sa se inalte in trepte spre lumea lui Dumnezeu.

  Nu este oare Iisus Insusi un chip vazut in trup omenesc al lui Dumnezeu cel necuprins si nevazut?

  Oare nu acelasi Moise care a spus "Sa nu-ti faci chip cioplit" primeste porunca de la Dumnezeu sa faca un cort al marturiei care era, de fapt, icoana vazuta a slavei lui Dumnezeu cea nevazuta? Nu face Moise masa si sfesnicele si imbracamintea preoteasca?

  Iata, Moise pune sa se lucreze doi heruvimi de aur care vegheau la capetele capacului chivotului si "o perdea de matase violeta, stacojie si visinie de in rasucit si pe ea au facut chipuri de heruvimi cu iscusinta alese, ca s'o puna intre sfanta si sfanta sfintelor". [Ex.36:35]

  Erau toate aceste imagini niste idoli? Daca da, atunci Moise si poruncile sale trebuiesc excluse din Biblie. Sau a uitat Moise ceea ce cu cateva versete mai inainte afirmase si se contrazice, adica, cum se intreaba Sfantul Ioan Damaschinul in cele "Trei cuvantari apologetice impotriva celor care resping sfintele icoane".

  Daca in perioada iconoclasmului bizantin lupta impotriva icoanelor a luat forme violente pe o perioada mai lunga de o suta de ani, cu scurte rastimpuri de intrerupere, ea nu a incetat nici in zilele noastre, chair daca, intr'o masura, si-a pierdut virulenta. Violenta de limbaj a ramas insa si adesea auzim critici din partea unor frati crestini care ne socotesc pe noi gresiti si nu admit ca, de fapt, ei au inteles numai pe jumatate textele scripturistice si au ridicat particularul la rang de general. Pentru ei, icoana, preotia si traditia sunt idoli si nu pot ajunge sa inteleaga profunzimea reala si autentica a crestinismului traditionalist, care a adancit intelegerea revelatiei divine prin practicarea pietatii, a meditatiei si a contemplarii personale si de grup, comunicandu-se de la generatie la generatie.

  In fond,nici protestantii nu renunta la traditie privind tipul lor specific de rugaciune si de predicatie, cu deosebirea ca ea este mult mai noua si mai putin garantata decat traditia bisericii noastre.

  Neputand disocia intre traditia crestina de la inceputurile ei si traditia nou stabilita de reforma, ei nu pot distinge nici intre idol si icoana. Icoana inseamna asemanare si singur termenul acesta exclude identitatea. Stradania umana de a realiza asemanarea cu Dumnezeu, nu inseama ca omul va ajunge vreodata egal cu creatorul sau. Tot asa, nici icoana nu va ajunge sa se identifice cu Dumnezeu câtã vreme mintea umana nu a fost intunecata de neintelegere si de orbire, sau de incapacitatea de a se ridica la cele spirituale.

  Pentru neamurile pagane, idolul nu era reprezentare, ci insusi zeul. Intr'un sens, idolul era supus vrajitorului care il invoca si-i poruncea sa-i implineasca cererea. Istoria religiilor cunoaste suficiente cazuri in care vrajitorul sfarama idolul care nu i-a implinit cererea. Idolul pentru a se ridica la spirit, fiindca el confunda forta materiei cu fortele spiritului, el are o gandire magica si care il impiedica sa faca saltul de la obiect la spirit.

  Pentru crestinul ortodox, icoana este asemanarea cu Dumnezeu, este doar o poarta materiala prin care simturile noastre abandoneaza materia spre a deschide spiritului calea spre cele divine. Daca Moise a facut, dupa porunca lui Dumnezeu, cei doi heruvimi de aur batut si perdeaua in care heruvimii erau tesuti cu fir, nu inseamna ca iudeii au devenit idolatri. Aceste icoane trebuiau sa aminteasca evreilor in fiecare clipa ca Dumnezeu si ingerii lui erau in cortul marturiei, ca formele vazute adevereau realitatea lumii nevazute. Cand slava lui Dumnezeu umplea cortul marturiei, incat Moise nu mai putea sta in el, nu era aceasta oare o forma perceputa de simturi prin care se facea dovada prezentei lui Dumnezeu?

  Prima icoana a dumnezeirii este Insusi Iisus Hristos, "Care, in chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci s'a facut om asemenea noua", dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel la Filipeni doi, sase.

  In rapoturile intratrintitare, noi stim ca logica discursiva umana nu opereaza; ca prioritatea lui Dumnezeu - Tatal fata de Fiu nu este una de timp sau de putere, ci una de principiu. Iisus ca Fiu se naste din eternitate din Tatal si este o icoana a lui Dumnezeu. Intrat insa in planul istoriei, Hristos, Cel nascut din Fecioara, este chipul sau icoana lui Dumnezeu. Temeiurile dogmatice ale intruparii Fiului sunt multiple. Din punctul de vedere care ne intereseaza pe noi, adica al icoanei, credem si marturisim cu Sfantul Apostol Pavel ca Iisus a luat trup si s'a facut asemenea noua ca si pe noi sa ne ridice la asemanarea cu El. Fiind trup si suflet inca din clipa creatiei, noi avem nevoie de niste trepte materiale spre a putea urca la cele duhovnicesti. De aceea icoanele ortodoxe nu sunt portrete, nici tablouri ca cele catolice. Ele incearca sa prezinte chipurile in forme dematerializate si atemporale. In icoana, carnatia este redusa la minimum, perspectiva desfiintata. Se realizeaza astfel o iesire relativa de sub imperiul timpului si al spatiului, pentru ca mintea si inima noastra sa poata urca mai usor la intelegerea celor spirituale.

  In iconografia crestina, sfintii sunt reprezentati in atitudinile lor cele mai caracteristice, cu imbracaminte larga pentru a acoperi materialitatea trupului, iar martirii au alaturi de ei instrumentul cu care au fost torturati si ucisi si un inger care le pune pe frunte cununa de martir. Acesta este canounul iconografic ortodox prin care icoana nu este un scop in sine pentru a ne rupe de contemplarea divinitatii, ci, prin dematerializarea formelor, ea ne ajuta sa trecem la fiinta pe care o reprezinta - sfinti, martiri, ingeri si, mai departe, la Dumnezeu.

  Sfantul Ioan Damaschin afirma in lucrarea sa: "Deoarece cel Nevazut S'a vazut in trup, noi infatisam in icoana asemanarea celui Care s'a vazut." Asa dar, veneratia noastra nu se opreste la lemn, la culoare si nici la chipul zugravit, ci transcede elementele vazute pentru a se indrepta spre cel reprezentat.

  In istoria cultului crestin, icoana a avut de la inceput un rol educativ. Sinaxarele pictate pe peretii bisericilor erau nu numai istoria sarbatorilor de peste an, sau a crestinismului, in general, ci insasi Biblia ilustrata, pentru milioanele de crestini care nu stiau sa citeasca. Astfel, ceeea ce cuvintele transmit prin auz, pictura transmite prin tacere in imagini, afirma Sf. Vasile cel Mare.

  Existenta icoanelor este atestata inca din primele veacuri ale crestinismului si fiecare descoperire arheologica ne confirma odata mai mult cultul lor. Ele reprezinta in forme plalpabile acel nor al marturiilor despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei [12:1]

  Prin icoane, prin slujbe care sfintesc locuintele si obiectele pe care le manipulam in viata de toate zilele, noi coborîm cerul pe pamant, introducem sacrul in viata cotidiana si sfintim tot ceea ce ne inconjoara.

  Exista icoane facatoare de minuni. Cum se xplica puterea lor miraculoasa?

  Iconoclasmul a luptat cu aceeasi ardoare si impotriva moastelor sfintilor facatoare de minuni. Explicatia teologica pe care o dam puterii miraculoase a moastelor si a unor icoane este usor de inteles daca, impreuna cu Sfintii Parinti ai Bisericii admitem ca icoana nu este idol, ci un loc de intalnire dintre credinta noastra exprimata prin venerare si subiectul pe care il veneram sau adoram, daca este vorba de Dumnezeu. O rugaciune repetata cu staruinta si transport in fata icoanei ne pune intr'o legatura misterioasa, dar certã cu cel caruia ne rugam. Sunt sfinti cu o putere de prezenta spirituala mai mare si aceasta putere se exprima prin minune. Cele mai multe icoane facatoare de minuni sunt ale Sfintei Fecioare, pentru ca ea are o putere mare intre sfinti si rugaciunea ei este mai ascultata.

  In privinta sfintelor moaste, noi stim ca Dumnezeu rasplateste pe cei cu viata imbunatatita si care si-au supus total viata si vointa lui Iisus. Aceasta rasplata se exprima prin pultire sau livitatie, viziuni sfinte, neputrezire, miros de buna mireasma a trupului dupa moarte, etc. Sfanta Scriptura atesta viata in care am trait pentru a fi rasplatiti in toata fiinta noastra: trup si suflet. Sau pentru a ne primi pedeapsa. De aceea trebuie ca intre sufletul si trupul nostru sa existe o legatura foarte subtiata dar niciodata total intrerupta.

  Pentru sfinti insa, care in viata lor si-au desavarsit si trupul, nu numai sufletul, legatura aceasta este mult mai puternica. Moastele lor au in ele o forta spirituala care le da calitatea de a nu se supune legilor firii si rasplata lui Dumnezeu s'a extins si asupra trupului sfintilor. Moastele cunosc o prezenta tainica, dar mai evidenta a sufletului care le-a locuit si le va locui din nou la judecata de apoi. Este foarte greu sa ne explicam modul acestei legaturi, dar toate problemele legate de credinta nu pot fi decat partial explicate pe cale rationala. Aceasta legatura exista insa in afara oricarei indoieli si noi o constatam prin puterea lor miraculoasa.

  Intr'un mod similar se explica si icoanele facatoare de minuni.

  Deoarece am vorbit de icoana ca fiind o asemanare cu prototipul si ca o cale de acces la cel pe care il reprezinta, trebuie mai intai sa stabilim o deosebire esentiala intre icoana materiala si icoana care este Iisus fata de Dumnezeu-Tatal. In plan uman, icoana este numai asemanare, nu identitate cu prototipul ei; in plan divin, unde toate relatiile intratrinitare sunt paradoxale, Iisus ca icoana nu mai este asemanarea cu Tatal, ci este identic cu El. Fiul primeste integral esenta tatalui, fara ca esenta primei persoane sa posede integral esenta divina, lucru greu de inteles pentru mintea umana. Dar noi ortodocsii iubim misterul divin si credem ca pe Dumnezeu il cunoastem numai in parte cu mintea si doar contemplatia ne face sa-l cunoastem intr'un mod mai aproape de desavarsire. Asa dar, Fiul, ca icoana, nu creaza numai asemanarea cu Tatal, ci este identic cu El.

  Taina aceasta mare este! [Ef.5:32].

   De ce praznuim noi astazi Duminica Ortodoxiei? Ce eveniment din istoria sfanta a crestinatatii aniversam si ce inseamna ziua aceeasta pentru noi?

  Dupa ce sinoade false au decretat cu autoritate icoana drept idol si au incuviintat nu numai lupta impotriva lor, dar si violenta cea mai atroce, Dumnezeu a luminat zarea crestinismului. Imparateasa Irina a Bizantului a reusit sa pacifice imperiul si sa adune cel de-al saptelea sinod ecumenic de la Niceea intre 24 Septembrie si 13 Octombrie 787.

  Acest sinod condus de patriarhul Tarasie si la care participa intre 330 si 367 sinodali cu drept de vot, plus 130 arhimandriti, egumeni si monahi, va aduce cultul crestin la valorile lui adevarate.

  Sinodul iconoclast din 754 este declarat neecumenic, toate deciziile lui sunt anulate pe baze canonice si biblice. Se face deosebirea intre cinstirea icoanelor si adorare care se cuvine numai lui Dumnezeu. Se precizeaza ca cinstirea icoanelor este numai relativa pentru ca nu se opreste la obiect, ci merge la subiectul pe care il reprezinta.

  Problema cinstirii icoanelor a fost astfel solutionata si numai cei de rea credinta pot afirma ca icoana este un idol. In ciuda acestei hotariri a sinodului al saptelea ecumenic, Bizantul mai cunoaste o vreme de persecutii la sfarsitul secolului al optulea si inceputul celui de-al noualea.

  Vremea noastra este vremea iconoclasmului. El ne ataca si din afara si din interior; din afara suntem atacati de regimurile politice ateiste care au pornit o campanie furibunda de distrugere a bisericilor si a icoanelor. In Rusia Sovietica bisericile care au scapat de valul ditrugerilor sunt transformate in magazii sau muzee. In Basarabia, autoritatile sovietice au batut in scanduri ferestrele si usile bisericilor pentru a da impresia ca au fost abandonate de credinciosi, ca nimeni nu le mai viziteaza.

  In Romania, dupa patruzeci de ani de comunism, dupa ce toate pronosticurile materialismului stiintific in privinta disparitiei crestinismului au fost date peste cap de o realitate spirituala, nonviolenta, persecutia a luat forme foarte dure. Seful partidului comunist roman a anuntat oficial ca inainte de sfarsitul secolului, crestinismul nu va mai exista in Romania. Esecul marxismului si al profetiilor comuniste a dus la forme disperate. Pentru ca dupa douazeci de ani de comunism si de stalinism mai absolut decat insusi regimul lui Stalin, sa se ajunga la aceste distrugeri de zeci si zeci de biserici -toate monumente istorice de valoare incalculabila- trebuie ca intr'adevar Nicolae Ceausescu si partidul comunist sa fi ajuns la disperare.

  Iconoclasmul si persecutia violenta nu au reusit insa niciodata ca sa distruga Biserica lui Hristos,ci, din fiecare distrugere, ea s'a ridicat mai tare, invigorata de sangele martirilor.

  Suntem insa atacati de fratii nostri, care s'au rupt din trunchiul autentic al Bisericii apostolice si care au absolutizat unele nemultumiri facand din ele dogma, tocmai ei care contesta dogmele. Ma refer la bisericile protestante care neaga sinoadele ecumenice si deciziile lor, socotind ca persoana reformatorului sta mai aproape de adevar decat toata Biserica in lunga ei istorie de purificare si apropiere continua de idealul cristic. Aceasta fractionare ne doare mai mult decat toate violentele regimurilor comuniste. De aceea ne rugam continuu pentru unirea tutruor bisericilor lui Hristos.

  In luna Ianuarie am avut un ciclu de conferinte in Austria si Elvetia si am constatat cele doua atitudini fata de icoane si cult, deosebite si paradoxale, la catolici si la protestanti.

  Pastorii protestanti incep sa descopere, de sub varul cu care reforma le-a acoperit, pictura sacra catolica, icoanele pictate in secolele anterioare lui Luter si le pun in evidenta; au inceput -in special tinerii- sa introduca in cultul lor ecteniile ortodoxe prin care incearca sa incalzeasca putin viata lor de cult, intorcandu-se spre comuniunea cu Biserica trecutului. Pastorul Stuckelberger din Zurich imi spunea la una din intalnirile noastre: "Incep sa cred ca noi protestantii prea am golit cerul".

  "Incep sa cred, i-am raspuns, ca cerul este mult mai populat decat il credem chiar noi, ortodocsii".

  In acelasi timp, catolicii isi despoaie bisericile de podoabele icoanelor si-si simplifica pana la schematizare cultul pentru a-i atrage pe protestanti, uitand ca procedand astfel, ei insisi se protestantizeaza. In noile bisericci catolice, pictura este aproape inexistenta, statuile au disparut aproape complet, sau ceea ce a mai ramas este doar un simulacru de arta religioasa. Statui moderne, chematice, amintind de stilul lui Calder sau al lui Henry Moor sfinti fara personalitate, arta intelectualizata si esentializata la cateva linii, care poate vorbi simtului estetic dar nu si sentimentului religios, asa cum ne vorbeste pictura religioasa cononica.

  Este si acesta un iconoclasm.

  Aceasta este Duminica Ortodoxiei pe care Dumnezeu a creat-o, sa ne bucuram si sa ne luminam in ea! Prin decizia Sinodului din 10 Martie 843, se pune capat ultimelor svarcoliri ale iconoclasmului bizantin. Toate ereziile au fost anatemizate impreuna cu autorii lor, proclamandu-se solemn triumful ortodoxiei.

  Astazi ne sbatem sa refacem unitatea camasii lui Hristos, tot mai sfasiata de contradictii, prin abandonarea duhului de credinta, de nadejde si de dragoste in Iisus. Exilati intr'un pamant strain, primiti cu generozitate de poporul acestei tari, ne straduim sa ne gasim propria identitate pentru a putea predica drept cuvantul lui Dumnezeu intr'o lume tot mai divizta de antagonisme nationale, politice si de rasa.

  Patriarhiile din tarile comuniste ne lovesc si ne submineaza. Prizoniere voluntare ale regimurilor atee carora le intaresc autoritatea interna prin pastorale pline de laude, prin mistificarea adevarului, prin consimtirea la distrugerile de biserici si la arestarile de preoti si laici, ele nu mai slujesc nici pe Hristos, nici lumea, ci cauta sa oculteze imaginea adevarului si a lui Dumnezeu in om.

  Dupa instalarea comunismului in Romania, Patriarhia Ortodoxa isi descopera brusc dimensiunea misionara, dar nu in China, Coreea, sau Africa, ci numai in tarile lumii libere. Rolul acestor biserici, asa zise misionare si al preotilor care slujesc in ele este de agentura comunista de informatie, sau de influentare a opiniei publice din Occident. Niciodata episcopii sau preotii acestor biserici nu au protestat impotriva genocidului din Romania. Dimpotriva, ei se roaga pentru biruinta comunismului ateu, prin triumful lui Ceausescu si al partidului comunist si fac spionaj, ori de cate ori este posibil. Nici un preot nu este trimis la o biserica din occident, fara un angajament fata de securitate. Cand eram profesor, multi studenti propusi pentru burse de studiu in strainatate au venit la mine sa-mi spuna ce conditii le punea securitatea. Daca pentru o asemenea bursa se cerea sa devii spion, care este pretul pe care il platesc acesti preoti "misionari"?

  Patru preoti romani din Germania de Vest au fost expulzati petnru activitate de spionaj; preotul Roman Emil dela biserica Patriarhiei Romane din Elvetia, a fost obligat sa revina pe tacute in tara, din aceleasi motive. Noul preot, Virgil Valcu, venit in locul lui Roman, este ruda cu secretarul ambasadei romane din Berna, ceea ce inseamna ca nu scopurile religioase au decis numirea lui in Elvetia ca preot.

  Astazi, copiii din Romania mor de malnutritie si frig petnru ca Ceausescu sa poata exporta mai mult curent electric si alimente, cu pretul vietii multor cetateni ai tarii, care sunt supusi infometarii. Preotul Gavrila Stefan, care a fost caterisit inca din 1974, si-a pierdut ultimul sãu copil, al optulea sau al noualea nascut, mort de mizerie si foame. In acest timp, la bisericile misionare ale Patriarhiei, alimentele si bauturile romanesti sunt oferite credinciosilor care, in cea mai mare parte sunt refugiati politici, la preturi ridicol de mici. In tara, un cetatean are dreptul la o jumatate de litru de ulei pe luna, iar pentru un kilogram de carne trebuie sa faca zile intregi de coada. Acesti refugiati politici, sedusi de preotii misionari, ar trebui sa inteleaga ca fiecare inghititura de carne pe care o mananca la bisericile misionare, inseamna hrana copiilor din Romania si cresterea informetarii la care acestia sunt supusi.

  In iarna anului 1984-85, numai la un singur spital din Bucuresti, Grigore Alexandrescu, 93 de noi nascuti au murit de frig in incubatoare, pentru ca Ceausescu a ordonat oprirea curentului electric opt ore pe zi.

  Calugarul Ilarion Argatu de la manastirea Cernica a fost internat in repetate randuri in clinici psihiatrice numai pentru ca este un monah de mare spiritualitate. In urma tratamentelor medicale brutale la care a fost supus, s'a imbolnavit. Cu toate acestea, este continuu si sever supravegheat de securitate.

  In tara, protii se roaga in taina pentru o biserica reala si care isi duce cum poate misiunea ei de predicatie, in timp ce preotii misionari fac propaganda pentru regimul ateu din Romania si, eventual, chiar spionaj.

  Trebuie sa intelegem ca suntem responsabili in fata lui Dumnezeu si a istoriei de tot ceea ce se intampla in tarile comuniste de persecutie. Bisericile din exil trebuie sa-si dea mana intr'o unitate fraterna de predicatie si de fapta.

  Suntem o forta extraordinara pentru ca, spre deosebire de bisericile protestante, noi avem simtul unitatii si al ascultarii ierarhice. Dar lipsa de unitate dintre bisericile ortodoxe de diferite origini ne anuleaza. Sa nu ne paraseasca niciodata acest sentiment de culpabilitate si de responsabilitate pentru tot ce se intampla rau in lume. Daca am fi fost uniti, daca am fi luat atitudini comune in fata raului, multe suferinte ar fi fost crutate celor din tarile de persecutie.

  Sa chemam la biserica cea adevarata pe toti preotii care, in prezent, fie in tarile comuniste, fie in afara lor, slujesc regimurile atee, inseland constient sau inconstient, buna credinta a enoriasilor lor. Sa se intoarca la Dumnezeu si la slujirea semenului lor, si-i vom primi cu dragoste.

  Praznuim astazi o biruinta castigata cu sange si cu suferinta martirica si ne exprimam credinta nestramutata in adevarurile Bisericii noastre Ortodoxe. Deschidem larg bratele pentru a-i primi pe toti intr'o deplina fratietate in Hristos, incercand sa refacem prin iubire camasa cea prin ura sfasiata a Mantuitorului.

  Caci unde dragoste nu este, nimic nu este.

Pr. Gh. CALCIU