-Poate dacã pui pungã lângã pungã, de aici la Istanbul!

 -Pentru numele meu bun si pentru norodul meu. Pun!

 Brâncovenii furã adunati în douã odãi: iatacul Domnului si al Doamnei. Pe neasteptate se trezirã toti prizonieri în propria lor casã. Nãdãjduiau în puterea cea mare a dreptãtii: Nu se poate sã nu iasã la luminã! Nãdãjduiau în prietenii aflati în tarã, la Istanbul si în multe alte locuri ale lumii: Impãratul dela Viena, tarul Moscovei, dogele Venetiei, Patriarhul Nottara al Constantinopolului, al Ierusalimului...

     Noaptea au petrecut-o în veghe si lacrimi.

     Chipul in care au fost loviti îl încredintã pe beizadea Stefãnitã cã Mãria Sa nu-si cunostea îndeajuns nici prietenii, nici dusmanii.

    Pãuna (sotia lui Stefan Cantacuzino) ceru iertare la Doamna Maria. Grãind cu Doamna Maria, Pãuna simti o drãceasca plãcere sa-i spunã cã boierii Cantacuzini s’au înteles cu Mustafa aga.

    - Pauna, ai uitat cã ti-am fost Doamnã  de când te-ai nãscut?! Si-i întoarse spatele: Nu esti vara mea, ci nerusinata sculã a lui Mustafa aga!!!

 Brâncoveanu ajunsese prea puternic si stânjenea planurile lor tâlhãresti. Dobândise prea multã faimã în afarã si supãra otomãnimea.

  In noaptea aceea era Joia Mare. In Curtea Domneascã s’au aflat douã tabere ale aceleiasi familii: Brâncovenii si Cantacuzinii. Cei dintâi, strânsi în iatacul Domnului, golit de podoabe, tãcuti, doborîti de tristete si durere, îsi astupau urechile sã nu mai audã râsetele, urãrile si tot desmãtul noii Domnii, nesocotind durerea mazalitului si oprelistile din aceastã Sãptãmânã a Patimilor!

 -Ne jefuirã si ne sãrãcirã miseii, se tânguia Doamna Maria! Ne prãdarã tocmai cei pe care nu i-am lãsat sa piarã de iatagan ori streang!

  Galben ca bulzul de cearã, Voivodul sta mut, gânditor, trist.

*

*       *

 -Unde ne duceti? întrebã Stefãnitã, cu dureroasã desnãdejde.

 -La Istanbul; unde altundeva?

 -Ca pe vite la tãiere?

Aceastã fioroasã intrebare, rãmasã fãrã replicã, lovi, ca o sãgeatã, inimile tuturor Brâncovenilor.

 Punând piciorul pe scara caritei, Constantin Vodã Brâncoveanu s’a întors spre finul sãu Stefan, acum Voivod:

 -Dacã nenorcirea asta vine de la Dumnezeu pentru pãcatele mele, facã-se voia Lui! Dar dacã este roada rãutãtii omenesti si urmareste pierire mea, rog pe Sfântul sã-mi ierte dusmanii; ci pazeascã-se de cumplita si rãzbunãtoarea mânie a judecãtii de apoi!!!

  Stefan Cantacuzino se clãtinã si-si frecã fruntea, fãrã cuvânt.

 2). Pe drumul cel fãrã întoarcere al surghiunului

  Beizadea Constantin se asezã pe scaunul carîtei lângã Maria Sa, avându-i în fatã pe Stefãnitã si Matei. Cu o zvâcnire, Radu o ridicã usurel pe Doamna Maria în brate si o asezã pe scaun, apoi îsi sprijini surorile si cumnatele sã se urce în carîta lor. Ii era milã de sora lui Safta si de copilasul ei micut: peste o sãptãmânã împlinea 7 luni. In cea de-a patra si a cincea carîtã cumnatii, muti si întepentiti, speriati, parcã s’ar fi urcat de-a dreptul pe esafod.

  Radu socoti în gând: “Cinci Brâncoveni, cu surorile si cumnatii, cu pruncii, treisprezece prizonieri…”

  Lumea din Bucuresti se afla în mare nedumerire. Multe din cele petrecute la Curtea Domneascã, nu le stia. Dar, când vestitorii ulitelor prinserã a bate darabanele si a striga cã “boierii au ales alt domnitor”, un Cantacuzin, iar Vodã Brâncoveanu se duce la Stambul sã tocmeascã cu sultanul, noua domnie, lumea foarte s'a mirat de asemenea…”adevar”!!!

  Furati de gânduri, aproape n-au stiut când au iesit din Bucresti. Drumul era zbicit si neted. Dar, având inimile rãnite sãlbatec, Brâncovenilor li se pãrea cã trec tot prin gropi si hârtoape.

 -Au nu-i mustrã cugetul pe cei ce ne-au vândut? întrebã Radu.

 -Unii n-au cuget! rãspunse Doamna Maria (Brâncoveanu).

 In vreamea asta, la Bucuresti, in Curtea Domneascã noul domnitor Stefan Cantacuzino, cu doamna Pãuna si cu Mustafa aga alãturi, împãrtea scumpãtãtile rãmase sau dosite dela Brâncoveni. Acum se vede cã, în fapt, la Istanbul trimiseserã, odatã cu Mazâlul, doar jumãtate din averi. Se sfãdeau pe mosiile brâncovenesti. Si ca lupii cei flãmânzi, se repezeau asupra tuturor caselor dela Bucuresti, Târgoviste, Potlogi, Doicesti, Brâncoveni. Radu îsi aminti de medalia mare, grea, de aur, bãtutã la un aurfãurar transilvan întru cinstirea celor 25 de ani de Domnie ai lui Vodã Brâncoveanu: pe-o parte, chipul lui Brâncoveanu în profil, cu calpacul de blanã scumpã, împodobit cu surguci din pene mari rãsfirate în evantai, cu chip mândru, semet, cu mustãti si barba bine rotunjitã, cu caftan prins într’o agrafã mare din pietre pretioase, cu inscripte în latineste: “CONSTANTINUS BESSARABA BRANCOVAN"; iar pe cealaltã parte, Stema Tãrii: Vulturul cu Crucea în plisc si soarele, închise într'un herb bogat, împodobit deasupra cu o coroanã mãrginitã cu perle si înãltatã pe un glob, cu inscriptia: "VOIVODA ET PRINCEPS VALACHIE TRANSALPINAE”!

  La Giurgiu, surghiunitii au fost gãzduiti în casa micã si sãracã pe care Voda Brâncoveanu o avea, pentru olãcari, pe ulita Pescarilor. Fiind Vinerea Mare, postirã cu totii post negru. Vodã Brâncoveaunu ceru un preot sã slujeascã prohodul îngropãrii lui Hristos. Au ascultat slujba în genunchi.

  Sâmbãtã, pe’nserate, turcul porunci plecarea si trecerea Dunãrii, mãcar cã toti erau osteniti de veghe si frânti de durere. In zadar beizadea Constantin si Radu îl rugarã pe turc a-i lãsa sa serbeze Invierea aici, pe pãmânt românesc!

 Când  cocosii cântarã miezul noptii, Brâncovenii se aflau drept la mijlocul Dunãrii. Dar podul era stricat si mai-mai sã se prãbuseascã în valuri. Doamna Maria avea la dânsa, An carîtã, lumânãri si amnar, sã le aprindã la ceasul Invierii. Dar pe apã s’a stârnit vântul, si o ploaie rece s’a abãtut asupra cãlãtorilor opriti pe pod. Tineau lumânãrile în pumni si se aplecau asupra lor, ci vântul tot le stingea. Auzirã clopotele în Giurgiu si în Rusciuc si, plângând, îngenunchiarã si se rugarã. Lui Radu I se pãrea cã frântura de rugã “CU MOARTEA PRE MOARTE CÃLCÂND” se referea la însãsi zodia lor.

  In zorii zilei de Duminica Tomei, caravana Brâncovenilor a pornit din nou spre miazãzi. Taranii bulgari si unii Români din Svistov, se mirau de atare convoi trist, mergând încet ca la înmormântare. Iar când auzeau c’ar fi Vodã Brâncoveanu nu credeau.

  Stefan Cantacuzino, noul domn, îl chema pe Del Chiaro:

 -Spune, Secretario, care era gândul cel mare al Inaintasului meu?

-Sã apere nestirbirea si libertatea Tãrii si sã apropie pe Români între ei.

-Dar cum izbutea, stii?

-Numai El a stiut sã tinã cumpãna între trei mari puteri.. Dar ieri, la Afumati, continuã Del Chiaro, am auzit o tãrancã tânãrã cântând cu jale: “BRÂNCOVEANU CONSTANTIN, BOIER VECHI SI DOMN CRESTIN…”!

 La Târnovo caravana Brâncovenilor a rãmas trei zile; dar, prizonierilor nu li s’a îngãduit sã umble prin oras decât sub strajã armatã cu pistoale.

  In drum spre Gabrovo s’au oprit 5 zile în casa brâncoveanã de la Arbãnasi. Stirea mazilirii ajunsese aici înaintea Mãriei Sale. Slujitorii l-au primit pe Vodã cu dragoste si durere. Doamna Maria a rãcit pe drum, iar Domnitele o îngrijirã cu dragoste.

-Pãrinte al nostru, zise Radu, cronica Ta s'a scris pe trupul Tãrii cu slovã de piatrã si cãrãmidã. Cã TU ESTI CEL MARE CTITOR DIN CÂTI AU FOST PELA NOI.

  Dacã n’a fost om al spadei ca Mihai Viteazul, Brâncoveanu si-a fãcut faimã ctitorind, tipãrind cãrti pentru toatã Românimea, Intr’un sfert de veac a fãcut Tara roditã si desfãtata. A apãrat omenia.

  In 1696, Brancoveanu Vodã primi titlul de Principe al Sfântului Imperiu Romano-German, cat si titlul de Boier transilvan Ilustrissimus. Burgmestrul Brasovului îl numea “Gratiosus nostros Dominus et Magnus Patronus”! Imparatul german Carol îi dãdu lui Brancoveanu indigentatul Transilvaniei.

  Pe  cerul limpede începurã sã pluteascã pãsãrile mãrii, în dimineata aceea seninã si caldã, când Brâncovenii se apropiau de Constantinopol.

  Când intrarã pe poarta Adrianopolului, pe toti îi trecurã fiori de ghiatã. Caravana se opri si cãpitanul strãjii porunci coborîrea din trãsurã. Asteptau sa-i indrepte spre Fanar, spre Casa Româna (Vlah Serai). Apãru Aga Istanbulului care porunci sa-i urce înapoi în trãsuri. In loc s’o ia spre Cornul de Aur, au cârmuit spre dreapta. In mai putin de un sfert de ora, i-au coborît în fata închisorii de la Edicule: Sapte Turnuri.

  Strãjile turcesti îi traserã din trãsuri cu smucituri si brânci; îi dezbrãcarã de straiele scumpe, le smulserã inelele si giuvaerurile si-i impinsera. In ghionturi îi coborîrã pe-o scarã întunecoasã, cu trepte de piatrã, tocite si sparte de mult umblet. Mirosea a mucegai, a spaimã si a moarte. Abia când se aflarã în întuneric, Brâncovenii si-au dat seama c’au fost despãrtiti si înghesuiti in temnite înguste, sub pãmânt. Si, in acea clipã, toti cinci bãrbatii Brâncoveni hotãrîrã sã nu spunã nimic, chiar de i’ar strivi în teascul de stors ulei.

  Toti Brâncovenii se aflau în “Groapa Sângelui” din Edicule, la Istanbul.

 3). Altîn Bei, Altîn Bei, de ce nu te-ai nãscut cersetor? Vodã Brâncoveanu fu poreclit de turci “Altîn Bei”, adicã “Printul Aurului”

  In carcera întuecoasã si rece, Constantin Vodã Basarab Brâncoveanu a îndurat batjocurã, umiliri si dureri. Brâncoveanu s’a închis în el si a tãcut cu îndârjire. Când umilinta si durerea îl copleseau, gândea sã spunã; dar, de îndatã ce durerile amorteau, se rãsgândea: “Am trait 60 de ani… Am domnit aproape 26... Atât mi-a fost dat sã trãiesc si sã domnesc. Sã fiu multumit, chiar dacã mi se încheie viata în arsita chinurilor pãgâne..”

  Dar cãlãii nãscoceau mereu alte cazne. De mai multe ori a lesinat de durere. Trezindu-se, gândea cu mânie:

 “Se vede cã-i pãcat mare averi sã aduni. Porecla de Altîn Bei e un blestam… Sã spun unde mai am comori, sã nu mã vând aurului: sã mã închin vietii, iarã nu vitelului de aur... Ah, de ce n’am rãmas sãrac? De ce nu sunt cersetor?...”

  Si asa, fãrã voie, se trezea mãrturisind: “Scobiti în beciurile dela Mogosoaia… In zidul pridvorului dinspre miazãnoapte la Schitul Polovraci... In pestera de lângã Mânãstirea Tismana…”

  In casa din Fanar slujitorii erau speriati; au povestit cã’n ziua de Pasti, dupa ce s’a întors dela Sfânta Liturghie, Domnita Bãlasa a fost închisã la Ceaus Emini, în temnita femeilor. In temnitã, Domnita Bãlasa era slabã, speriatã, despletitã: frumusetea ei împrumutase trãsãturi de mucenicã.

 -Ce s’a întâmplat  Radule? întrebã Domnita Bãlasa. De ce m-au întemnitat, m-au bãtut si mi-au luat tot: inelele, salbele, brãtãrile... Si cer mereu aur, bani, aur...!

  Când a aflat cã toatã familia Brâncovenilor era închisã la Edicule, Bãlasa s’a cutremurat de groazã si a plâns amar.

 -De ce? De ce? Ce au cu noi, Rãducane?

 -Ei catã sã sugrume tot ce-i crestin mai rãsãrit, mai dornic de slobozenie! dãdu rãspuns Radu Brâncoveanu surorii sale.

   Marele vizir porunci lui Osman Aga sã înteteascã schingiuirea Brâncovenilor. Aurul! Tot aurul!... Osman Aga o aduse si pe Domnita Bãlasa la Edicule: se rãsti la ea, o pãlmui, o amenintã cu tortura în obadã si pentru cã nu isbuti sa-i scoatã nici o destãinuire o sudui urît, o dãdu unui strãjer negru s’o batjocoreascã, acolo în fata lor, sfâsiindu-i rochiile si chinuind-o pânã lesinã.

Asa bãtutã si ocãrîtã, turcul o duse în camera Doamnei Maria si a celorlalte femei. Apoi a poruncit ca toti bãrbatii Brâncoveni sã fie adunati în încãperea cazanelor. Cu toate cã plângea de spaimã si desnãdejde, nu l-au crutat nici pe micutul Matei de 11 anisori.

 Domnita Bãlasa ceru voie sã scrie Patriarhului Hrisant Nottara, bailului Venetiei, lui Ioan Mavrocordat, Tarului, Impãratului din Viena. Pentru hartie si cãlimarã dãdu cerceii sãi de aur unui strãjer. A doua zi, Domnita Bãlasa dobândi 5 coli de hârtie. Cu multã nãdejde a scris beizadea Constantin scrisorile cu litere latine, iar Vodã a iscãlit. Si trei zile nãdejdile le-au îmbobocit în inimi, odatã cu slovele semãnate pe hârtie.

  Pe 15 Iunie 1714, Osman Aga i-a scos pe Brâncoveni din “Groapa Sângelui” si i-a strãmutat într’o camerã, sus, la luminã, alãturi de sotii. Doamnele s’au bucurat si-au plâns amarnic; au îngrijit la tãmãduirea rãnilor, a arsurilor cu fierul rosu de pe piept si de la tãlpi. Tinerii se tãmãduiau repede. Vodã însã suferea foarte mult: nu putea dormi, durerile nu conteneau si slãbea vãzând cu ochii; pãrul îi albise ca neaua.

  In ziua de 17 Iunie apãru Patriarhul Hrisant Nottara al Constantinopolului. Ii “povãtui” sã dea toate averile întru  mântuirea sufletelor.

  -Daca averea este un pãcat, zise beizadea Stefãnitã, atunci de ce ne-ai lãsat Prea Sfinte, s’o adunãm si s’o împãrtim cu Biserica? Aurul nostru era sfânt când îl trimeteam la toate comunitãtile Ortodoxe din Rãsãrit, pânã la Ierusalim, tinând astfel aprinsã facla ortodoxiei si-a credintei strãbune, iar acum e diavolesc dacã-l pãstrãm si pentru noi?!  Inalt Prea Sfintite, ajutã-ne sã dobândim iar mândria si libertatea; despre umilintã si pocãintã sã vorbim când n’om mai fi robi.

  A treia zi Brâncovenii furã mutati în Vlah Serai (Casa Românã) la Istanbul. Acolo, pãziti, Brâncovenii au vorbit si-au povestit între ei. Acum si-a amintit Doamna cum s’a nãscut fiecare Cocon si fiecare Domnitã: Constantin (1683), Stefan (1685), Radu (1690), Matei (1702); Stanca (1676), Maria (1678), Ilinca (1682), Safta (1686), Ancuta(1691), Bãlasa (1693), Smaranda (1696). Isi aminti cum s’au minunat musafirii de frumusetea Bãlasei.

  In acele ceasuri ale înserãrii si noptii, Brâncovenii aflati în Casa Românã de pe malul Cornului de Aur, gândeau si vorbeau despre asemenea lucruri. Vodã îsi amintea cã în 1698, a patra oarã, a cerut îngãduinta Impãratului Leopold de a se refugia în Transilvania, unde avea case la Brasov, Fãgãras si la Sâmbãta de Sus unde clãdise Biserici si Mânãstire, dacã Otomanii s’ar repezi asuprã-i. Cã asemenea cerere a fãcut si lui Iosif si lui Carol Impãrat, urmasii lui Leopold. Cã, în aceeasi vreme dobândea dela Tarul Rusiei Petru I, titlul de Principe si învoirea de a se aseza în Rusia, dacã Sultanul va voi sã-l prindã. Isi mai amintirã cum mentineau Curte Domneascã si la Târgoviste unde adesea se aflau: de acolo, la nevoie, puteau mai usor trece muntii în Ardeal la ceas de urgie pãgâneascã. Dar furã prinsi prin vicleana trãdare boiereascã a nesãtulilor Cantacuzini, chiar în Sãptãmâna Mare când se pregãteau a merge la Târgoviste spre a serba Invierea si apoi a face nunta lui Radu cu Ancuta, fiica lui Antioh Cantemir si nepoata Domnului moldovean pribegit în Rusia.

4). Coroanele de fier înrosit

Cinci zile nu s’a mai interesat nimeni de Brâncoveni.

Cerberii de la usi erau neînduplecati si fiorosi. Mâncarea le-o da cu dramul, în strãchini ori talere de lut, pe care le smulgeau din fatã înainte e a fi gustat.

  Trecuse de miezul noptii: o noapte fierbinte de început de August 1714. Pe Bosfor si pe Marmara stãpânea linistea cea mai desãvârsitã. Sapte slujitori turci trezirã din somn toti Brâncoventii si îi încãrcarã în cãrute cu îmbrânciri si ocãri! Când se vãzurã iar în “Groapa Sângelui”, toti cãzurã în înlemnire. Deodata, în carceri s’au nãpustit strajerii; i-au scos si i-au strâns pe toti, bãrbati si femei, întro’o încãpere vecinã cu cuptoarele fierarilor. Radu a vrut sã-si îmbrãtiseze mama si surorile, dar doi strãjeri l-au smucit si  l-au împins pe-o bancã de piatrã unde au asezat toti bãrbatii în cap cu Vodã însusi: 5 Brâncoveni. In spatele fiecãruia s’au înfipt câte 2 strãjeri. In colturile peretelui din spatele lor, ardeau 2 fãclii, parcã anume ca sã-i lumineze si sã-i vadã mai bine femeile strânse grãmadã lângã peretele din fatã. In clipa aceea, Domnita Bãlasa se repezi si-si îmbrãtisã pãrintele, sãrutându-l pe fatã, pe mâini, pe genunchi: îl sãruta si plângea cu hohote. Toti lãcrimau.

-Aur Altîn Bei, urlã turcul!

-Nu mai am nimic! rãspunse Voivodul.

-Tefterdarul stie cã mai ai bani la Amsterdam, la Viena, la banca Zecca din Venetia, la Brasov, la Sibiu, la orfevrarii de acolo… zise turcul. Ca sã te scutim de alte cazne iatã aici scrisorile cãtre acele banci; sunt scrise in italieneste. Iscãleste-le!

-Nu iscãlesc!

-Cãlãii! urlã Osman Aga. Patru gealati se ivirã: purtau în clesti lungi câte un cerc de fier înrosit. Ca la o poruncã, strãjerii apucarã prizonierii si-i tinura cu capul sus, iar cãlãii le apãsarã cercurile înrosite pe crestete. Cei 5 Brâncoveni urlarã de durere asa de cumplit, cã se zguduirã zidurile, iar fãcliile pâlpâirã si fumegarã, amestecându-se cu fumul de pe capetele arse ale osânditilor. Urletele lor se împleteau cu tipetele femeilor îngrozite. Safta si Bãlasa lesinarã. Doamna Maria se repezi, îngenunche la picioarele sotului, îi sãrutã mâinile tremurânde, si cu sughituri de plâns îl rugã:

-Iscãleste Mãria Ta. Alta scãpare nu-i... Nu-i Mucenicule, nu-i...

-Iscãlesc... sopti Vodã, doborît de milã, durere si de groazã.

Doi strãjeri turnarã cofe de apã peste cei lesinati. Vodã Brâncoveanu iscãli si apoi se prãbusi pe lespezi, frânt, istovit. Doamna îsi sfâsie rochia oblojindu-i rana, încercând sã-i opreascã scurgerea sângelui. La fel fãceau Safta si Bãlasa.

 -Sã nu uiti clipa asta Bãlasa! o rugã Radu.

-Domnita Bãlasa jurã sã povesteascã totul, cãci asemenea crâncenã sãlbãticie nu se cuvine a se uita din veac în veac!

-Doamne, se jelui Vodã, de ce mã pedepsesti si în feciorii mei? De ce nu trimiti cãlãul mai repede, zilele sã-mi curme sã nu mai trãiesc ocara acestor clipe?

- Tatã, grãi Radu, eu îti sãrut obrazul de martir si tãlpile îti sãrut...

Bãtrânul Voivod îsi apropie feciorul si tinându-l de mânã, grãi asa:

-Pentru voi cei tineri moartea vine cu sugrumãtoarea sãlbaticã a multor dorinte si visuri neîmplinite. La nasterea lui Constantin am fost cel mai fericit om de pe lume; veneai dupã trei fete, Constantine, Stanca, Maria si Ilinca, si mã temusem pentru numele si neamul meu. Ci tu nãscându-te, m-ai izbãvit de teama asta. Dar în loc sã-ti pun coroana de aur pe cap, te-am dus la cununa de foc. Dar, vezi, vedeti, nici eu n’am fost scutit de acest canon.

 La Edicule, Brâncovenii mai zãcurã sapte zile.

 Pe 15 August 1714, în ziua de Sfânta Maria, între ceasurile 9 si 9 si un sfert dimineata, s'a petrecut ceva cumplit, crâncen: decapitarea celor 5 Brâncoveni în piata din fata Seraiului la Istanbul cât si cea a vistiernicului Ienche Vacarescu.

 In fund se vãd clãdiri constantinopolitane si un minaret de la Aya Sofia. Marele vizir face semn cu mâna. Cei 6 osânditi sunt în cãmãsi lungi, desculti, cu capetele descoperite, slabi, osteniti, zdrobiti. In cap, un bãietas de 11 anisori: Matei, apoi Radu, Stefãnita, Constantin si Vodã Brâncoveanu. Primul fu urcat pe esafod vistiernicul Ienache Vãcãrescu. Apoi Matei care îngrozit, strigã, se roagã: “Nu vreau sã mor!”  Sultanul zise: “Intreabã-l pe bãtrân dacã îngãduie fiului sã-si schimbe Legea”.

-"NU! rãspunse bãtrânul Brâncovean: Curaj, fetii mei!” Pierdurãm tot ce-am avut pe lumea asta! Sã ne mântuim mãcar sufletele cu sângele nostru!”

Al treilea urcã Radu, apoi Stefãnitã, Constantin. Vodã Brâncoveanu urcã cel din urmã pe esafod: podul e plin de capete rostogolite; pãseste printre trupurile Coconilor lui pe care i-a iubit atat de mult. Ingenunche, se înconvoaie, si-si potriveste gâtul pe trunchi. Iataganul suierã.

*

*        *

  Din 1720, turpul lui Constantin Vodã Brâncoveanu se odihneste în mormântul din Biserica Sfântul Gheorghe din Bucuresti, adus prin grija Doamnei Maria si Domnitei Bãlasa care-au supravietuit. Trupurile celor 4 beizadele Brâncovene: Constantin (31 ani), Stefan ( 29 ani), Radu (24 ani) si Matei (11 anisori) s’au topit în apa adâncã a Mãrii Marmara unde au fost aruncate.

  Câtã miselie si nesat sãlãsuieste în ceea ce se numeste “om” ne-o aratã în mod exemplar crâncenul sfârsit al lui Vodã Brâncoveanu cât si Istoria noastra mai veche sau mai recentã!

  Domnita Bãlasa, fiica Voivodului Martir, si-a tinut fãgãduinta întru amintirea nestearsã a chinurilor sãlbatice din Edicule. Rãmasã vãduva lui Manolache (Lambrino) Ban de Craiova, încã din 1740, asemeni pãrintelui sãu, Bãlasa dãltuieste în piatrã Cronica Brâncoveanã: clãdeste Biserica care-i poartã numele si-o înzestreazã dându-si tot avutul, iar alãturi de Bisericã ridicã o Scoalã si un Azil.

  Safta Brâncoveanu, tot fiicã a Voivoddului, ridicã “Spitalul Brâncovenesc”, demolat azi de buldozerele fiarelor comuniste (Safta, sotie a lui Iordache Cretzulescu, se stinge în 1747).

  Biserica “ Domnita Bãlasa” în stil neoromânesc e pictatã cu ulei neo-renascentist. Candelabrul unic în felul lui (opal si pietre semipretioase) în formã de cruce a fost executat la Viena. Vitraliile Bisericii sunt fãcute la Munchen, iar sculptura catapetesmei e facuta de doi mesteri români, Petre si Mihail. In interiorul Bisericii, în dreapta monumentului de marmurã albã si neagrã ce reprezinta “Intristarea” se odihnesc osemintele Domnitei Bãlasa, decedatã în 1751. In stânga, se aflã monumentul executat de Jules Roulleau si mormântul Zoei Brâncoveanu ( nãscuta Zoe Mavrocordat si adoptatã de Grigore Brâncoveanu, mort în 1832). Crucile luminate, încrustate în marmurã neagrã sunt din opal. Altarul e o dantelã de basm. In curtea Bisericii se afla statuia (pe un soclu) Domnitei Bãlasa executatã de Carol Stork Senior.

  Genunchii se pleacã, iar ruga ti-o învãluie corul ce se înaltã divin, ca o chemare de peste veacuri, în "Tatãl Nostru".

  Azi, dupã ce-au distrus complet “Spitalul Brâncovenesc”, fondat de fiica Voivodului, Safta, cãlãii comunisti au interzis oficierea slujbei religioase atât în Biserica “Domnita Bãlasa”, cât si în Biserica "Sfântul Gheorghe" unde se aflã mormântul Voivodului Martir. In plus, Biserica "Domnita Bãlasa" este complet împresuratã de blocurile noi care o ascund privirilor trecãtorilor sau turistilor strãini. Se vor încumeta oare cãlãii comunisti sã dãrâme aceste SFINTE si de NEINLOCUIT MÃRTURII ale unui trecut splendid si plãtit cu sânge si sãlbaticã cruzime în “Groapa Sângelui” la Edicule si pe esafod? Aceasta este întrebarea pe care trebue sã si-o punã cu hotãrîre TOT EXILUL ROMÂNESC!

  Iar cãlãii comunisti din tarã si nerusinatele lor UNELTE DESINFORMATOARE din “exil”, sã stie cã NU VOM  TOLERA sub niciun chip astfel de SACRILEGIU si vor plãti scump la vremea hãrãzitã, CARE VA VENI, toate profanãrile si sacrilegiile!

  Iar noi, ne plecãm genunchii din adâncul sufletului si vom transmite din generatie în generatie ca si Domnita Bãlasa, asemenea crâncenã sãlbãticie ce nu se cuvine a se uita, si asa va fi din veac în veac:

  “BRÂNCOVEANU CONSTANTIN

  BOIER VECHI SI DOMN CRESTIN!”, martir al Neamului Românesc cu care ne mândrim si prin a cãrui jertfã ne cuminecãm întru renasterea de mâine a Tãrii noastre si a neamului nostru, trase pe roatã precum Horea!…

  DE TE VOM UITA, SÃ-SI UITE DREAPTA NOASTRÃ DESTOINICIA EI!

Paris, 8 Februarie 1987

George BARBU