Libertatea, New York

Director: Nicolae Nitã

Anul VI, Nr. 53-54, Ian.-Feb. 1987

Actiunea exilului unguresc de a denunta pretinsele persecutii ce le-ar suferi minoritatea maghiară în Transilvania din partea actualului guvern român a fost si este privită de către românii exilati sub unghiuri diferite si uneori chiar contradictorii.

Plângerile Ungurilor au fost si sunt mereu însotite de câteva afirmatii care nu au nicio legătură cu pretinsele persecutii. De ce trebue aceste proteste, memorii si scrisori ale lor, ce sunt adresate forurilor politice din lumea liberă, să fie mereu însotite de afirmatii că ei ar fi stăpânit Transilvania o mie de ani, ceeace nu-i deloc adevărat; că ei ar fi 2,8 milioane în Transilvania, ceeace este o exagerare cu peste 50%, sau că ei ar fi fost supusi in România unei politici de desnationalizare sub toate regimurile, când toată lumea stie că si asta este o minciună sfruntată. Prezenta insistentă a acestor afirmatii în protestele ungurilor au determinat pe unii români - si pe bunã dreptate - să vadă in aceste plângeri ale lor ceeace ele cu adevărat sunt: o actiune revizionistă. Alti compatrioti mai cred încă că am avea de a face cu o agitatie de conjunctură, pusă la cale de sus, de conducătorii comunisti, pentru a manevra masele, a le abate spre alte preocupări, ca să poată fi mai usor tinute in frâu.

Primul proiect de rezolutie pe tema plângerii Ungurilor a apărut în Camera Reprezentantilor la 24 Martie 1965, adică la inceputul erei ceausiste, când Ungurii incă mai stăpâneau partidul comunist si Securitatea in Transilvania, si când în România inca nu se formase pretinsul curent nationalist, ca o reactiune impotriva planului Valev si a revizionismului unguresc apărut în lumea liberă. De atunci aceste rezolutii se tin lant, însotite fiind de articole publicate în marile cotidiane ale lumii libere si in alte reviste de mare circulatie. Tot cam atunci au inceput să apară si primele cărti ale revizionistilor unguri in lumea liberă. Aceste cărti trebuiau să furnizese ideile directoare si al traseze limitele pretentiilor lor.

Prima carte de acest gen peste care am dat este Problema Transilvaniei, (Die siebenburgische Frage), apărută in editura Nemzetor la Munchen. După cum vom vedea, de atunci au mai apărut mereu cărti pe această temă, majoritatea din ele fiind scrise in limba engleză iar paralel s'au inmultit si articolele apărute în ziarele lumii libere. Românii din exil s'au sesizat mult mai târziu de această actiune a Ungurilor, abia după vreo 15 ani, in 1980, când la Madrid grupuri de unguri au manifestat in fata clădirii care găzduia Conferinta pentru Securitatea Europei, si când ei au înaintat un memoriu acestei Conferinte in care cereau, in numele unui partid socialist care s'ar fi format recent in Transilvania, ca această provincie să fie declarată republică socialistă independentă.

Revista Carpatii din Madrid, in numărul din Decembrie 1980, sub semnatura dlui Faust Brădescu, a publicat un articol "Ce sont eux qui l'auront voulu!" (Au fost ei aceia care au vrut-o!), articol in care condamnă actiunea Ungurilor. Articolul se incheie cu declaratia: "Noi găsim cã, cu aceste provocări deplasate s'a mers prea departe si cã astfel de insolente merita mai mult decât un simplu dispret."

"De acum înainte vom lua măsurile care se impun, pentruca opinia publică mondială să nu fie lăsată la cheremul acestei avalanşe de mistificări asupra poporului român si asupra drepturilor sale istorice si etnice în Transilvania, care este leagănul existentei sale."

"Acceptăm provocarea acelora care, dintre toate popoarele au mizat prea mult pe răbdarea Românilor si au deschis ostilitătile ce, in conditiile actuale, devin o luptă între fratii îndusmăniti. Insă au fost ei aceia care au dorit-o."

Cu acest număr revista Carpatii a deschis o campanie de protest si de documentare impotriva revizionismului maghiar. Acestei actiuni a revistei Carpatii i s'au alăturat apoi si alte reviste din exil, iar mai târziu au fost initiate chiar actiuni de protest adresate Congresului American care însusise, se pare, total teza ungurească, acceptând fără nicio obiectie si fără modificări textele furnizate de ei.

O actiune initiată de mine între anii 1982-1985 a fost aceea când prin două brosuri (Transylvania, An Answer to US Senator Moynihan and to John Lukaes and all other Hungarian revisionists, de 77 pagini, si a doua brosură Transylvania, - Clarification of the Issues Raised in Congressmen Siljander and Duryers House Resolution 147), am răspuns tuturor tezelor ridicate atat de dl Lukacs în articolul In Darkest Transylvania, cat si în HR 147 si celelalte rezolutii succesive, care apăreau în Camera Reprezentantilor, toate având acelas text. Cu o scrisoare explicativă, aceste brosuri au fost trimise fiecărui senator si fiecărui membru al Camerei Representantilor, înaltilor functionari de la Casa Albă si de la State Department, cat si catorva sute de institutii de cercetări istorice, de relatii intenationale, de cercetări ale Drepturilor Omului si personalitătilor politice din USA si restul lumii libere. Această actiune a provocat răspunsul dat de State Department, de două pagini, care a fost publicat apoi in Cuvântul Românesc din Februarie 1985, si pe care-l dăm si noi în această lucrare, cât si a mai multor senaori si deputati.

O altă actiune majoră initiată de mine, care a si reusit să schimbe atitudinea Congresului in această problemă, a fost apelul lansat în Statele Unite, de către Episcopia Ortodoxă Română din America, Episcopia Unită Română din America, Uniunea si Liga Românilor din America, ziarul Cuvântul Românesc si editura Studii Istorice Românesti, (apel la care s'a asociat la scurt timp si ziarul Libertatea al dlui Nită Nicolae din New York), adresat Romanilor din lumea liberă ca să trimită cărti postale membrilor Congresului American, prin care să protesteze impotriva afirmatiilor false din rezolutiile sale. De atunci incoace Congresul nu a mai pus accentul exclusiv pe persecutia minoritătii maghiare, cum o făcea pană atunci, ci s'a referit mai ales la persecutiile confesiunilor religioase din Romania în general, si abia în al doilea rând mentionează si persecutiile grupurilor etnice. Congresului american i-au fost trimise cu aceasta ocazie peste 40.000 cărti postale.

Mai există însă si cealalată categorie de români exilati., care cred că noi nu trebue să răspundem deloc actiunii revizioniste a Ungurilor, sau dacă o facem, să o facem de o manieră mai politicoasã, mai putin incisivã, care să nu-i supere prea mult. Un ton mai aspru, sustin ei, nu s'ar potrivi cu dorinta generală de întelegere care ar trebui să domnească între popoare în aceste vremuri, pentru "a nu răscoli cenusa urii seculare si încă mai putin să aruncăm paie peste foc", după cum sustine Lupta, din 15 Decembrie 1985, sub semnătura unei "regătean get-beget şi a unui bucureştean născut si nu _.fãcut", cum îi place dlui Miron Niculescu să se considere. Eu îl rog pe dl Niculescu, cât si pe toti aceia care-i împărtăsesc părerile, să se pună la curent cu problema urii seculare dintre noi si unguri, care-i absolut de sens unic, de la ei spre noi si nu si invers. Timp de sapte secole am fost supusi unei persecutii nemiloase si unei politici de desnationalizare fără egal si totusi, in 1919, când armata romană, atacată fiind, a intrat in Ungaria, nu s'a dedat la actiuni de răzbunare si de terorizare a populatiei. Nici un caz de maltratare sau de ucidere nu a fost semnalat, cand doar am fi fost si noi îndreptătiti să ne răzbunăm. Si totusi n'am facut-o, pentrucă nu-i în firea noastră. Ba dimpotrivă, armata română a fost solicitată de autoritătile administrative locale să rămână în Ungaria ca fortă de ocupatie, ca să protejeze populatia civilă de teroarea gărzilor maghiare rosii si albe, ale lui Bela Kuhn si Horthy.

La astfel de acte de teroare si asasinări în masă s'au dedat însă Ungurii în 1940, cand armata maghiară si gărzile lor civile au incendiat si au măcelărit in Ardealul de Nord sate întregi, au ars biserici, au ciopârtit de vii fiinte nevinovate, au expulzat în vagoane de boi episcopi, preoti, intelectuali din teritoriul cedat. Cum poate dl Niculescu si cum acceptă revista Lupta a dlui Korne, ca in coloanele ei să fim pusi pe aceeasi treaptă de bestialitate cu Ungurii? Consider că este mult prea mult pentru a nu respinge cu toată indignarea, în numele victimelor acestor atrocităti, în numele dreptătii cauzei noastre si a demnitătii noastre nationale, si asta cu atât mai mult cu cât dl Korne mai are si ambitii politice.

Tot în Lupta din 1 Nov. 1985 găsim exprimată o adeziune fãră rezerve la Declaratia Românilor Liberi (organizatia dlui Ion Ratiu de la Londra), privind politica fată de minorităti si unde, pe lângă altele, se afirmă că "combaterea propagandei unguresti referitoare la Transilvania de către anumite cercuri de exilati din USA, (referindu-se la actiunea noastră), ar fi apucat-o pe o cale foarte gresitã". In declaratia Românilor Liberi actiunea Ungurilor este redusă la intrigăriile Moscovei pentru a stăpânii mai usor popoarele din spatele cortinei de fier, cat si unor manevre de divsrsiune a guvernelor de la Budapesta si Bucuresti, pentru a abate atentia maselor de la lipsurile de care suferă. Nu se poate nega că n'ar existsa o astfel de actiune din partea Moscovei, pe care am semnalat-o si noi mai inainte, citandu-l pe istoricul american Robert King din Istoria partidului comunist român, cât si anumite manevre din partea Bucurestiului si a Budapestei, dar această actiune a lor a fost altoită pe trunchiul vechiului revisionism unguresc, initiat de Horthy încã in 1920. Declaratia Românilor Liberi vorbeste de o actiune de îndusmănire a populatiei cu scopurile enuntate mai sus, si nu vede că avem de a face cu o autentică actiune revizionismă, ceeace o plasează înafara problemei. Ungurii din Transilvania or fi vrând ei sã trăiască ceva mai bine, dar ceeace vor ei în primul rind este o alipire a Ardealului la Ungaria. Citatele de mai jos vin in sustinerea acestei afirmatii.

Actiunea revizionistă a Ungurilor, după reintegrarea Ardealului de Nord in hotarele Romăniei, a început de a doua si (Vezi articolul Mărturii din Cluj, Libertatea, Iulie 1986, cât si cartea istoricului american Robert King), tot asa cum Horthy a început actiunea revizionistă imediat după semnarea tratatului de pace de la Trianon. A ignora acest lucru înseamnă a vorbi de altceva decât de problema noastră cu Ungurii, si greseala aceasta n'o pot face decât aceea care nu o cunosc.

Rămânănd tot la Lupta dlui Korne, numărul din 15 Nov. 1986 anuntă aparitia in editura noastră a două cărti reeditate: Hungary's Struggle to Annihilate its National Minorities, (Lupta Ungariei pe a-si distruge minoritătile nationale), de Zenobiu Pâclisanu, si What is Transylvania?, (Ce este Transilvania) de Simion Mehedinti. In nota care însoteste anuntul putem citi:

"Rostul acestor reedătări, spune dl Golea, este de a combate recentele tendinte revizioniste unguresti", si dl Korne încheie cu remarca foarte stranie din partea unui român: "Trebue să avem destulă judecată ca să nu răspundem la fiecare provocare". In cele ce urmează vreau să aduc parte din "provocările" pe care le-am găsit într'o serie întreagă de cărti, pentru a vedea dacă a fost si este cazul să le răspundem, sau că trebue să ai destulă nepăsare fată de interesele nationale pentru a NU răspunde unor astfel de provocări, ca să întoarcem fraza dlui Korne pe partea cealaltă.

S. Fenyes in cartea sa Ungaria revizionistă o spune clar, că politica revizionistă a Ungariei a început a doua si după semnarea Trataului de pace, când adică nu putea să existe vreun alt motiv de nemultumire decât acela al pierderii Transilvaniei.

Mai recent, în 1976, a apărut în USA, in Columbia University Press, o carte cu titlul Hungary Between Wilson and Lenin, de Peter Pastor (ungur), unde la pag. 152 găsim aceeasi afirmatie: "Adevărul a fost totusi că conducerea lui Horthy a refuzat să accepte tratatul din momentul semnării lui. Această intransigenta a a lor a nimicit toate sperantele pentru o pace în centrul răsăritean al Europei." Această afirmatie a lui Pastor rămâne valabilă si pentru epoca noastră, pentrucă asa cum vorn vedea din cele ce urmează, avem de a face cu aceeasi actiune revisionistă ungurească initiată imediat după semnarea Tratatului de Pace de către Horthy, care vrea să refacă Marea Ungarie, si nu cu niste văicăreli pe tema unor drepturi ale omului care ar fi călcate sau nesocotite de către Ceausescu et Co.

Plângerile si protestele Ungurilor au fost si sunt zămislite la Budapesta si sunt trâmbitate prin presa care le stă la dispozitie cu scopul de a capta atentia opiniei publice mondiale asupra Transilvaniei si a mentine această problemă mereu în actualitate. Vor adică să determine ca lumea să ia la cunostintă că există o Transilvanie, că această Transilvanie a fost o mie de ani in stăpânirea lor, epocã în care toti locuitorii ei ar fi trăit fericiti si că, după primul război moindial, printr'o hotărîre arbitrară a puterilor învingătoare această Transilvanie a fost dată pe mâna unor brute balcanice, care persecuta nobila minoritate maghiară.

Natiunea majoritară într'o tară este aceea care face legile tării si care guvernează. Statul respectiv oricât s'ar strădui el să fie drept de egal protector al diferitelor categorii de cetăteni ce-i are, mai mult decât să impună respectarea legilor, nu poate să facă. Dacă in statul respectiv sunt minorităti etnice, oricât de egal ar fi ele tratate in fata legii cu natiunea majoritară, ele rămân totusi niste minorităti in sânul acelui stat si se vor considera mereu cetăteni de clasa a doua. Ungurii în România, oricât de egal ar fi tratati cu românii, ei vor rămâne mereu o minoritate ungurească într'o tară românească, si acest lucru ei nu pot sa-l accepte. Nem, nem soha!.

Această schimbare de statut al lor, de la o natiune dominantă in Marea Ungarie, cu profund dispret pentru toate celelalte nationalităti subjugate, la un statut de minoritate etnică, refuză s'o accepte. Pentru asta se zbat ca pestele pe uscat, ca să reversese situatia, sau dacă nu o pot, atunci măcar s'o modifice cât de cât în favoarea lor, cum ar fi in cazul unei Transilvanii independente în care ei nu ar mai fi o minoritate, ci ar fi una din cele trei natiuni conlocuitoare, cu statut de perfectă egalitate linguistică, culturală, politică, etc.,

Cu cât un stat este mai respectuos fată de cetătenii sãi, cu atat este mai greu pentru eventualele grupuri etnice ce le are ca să se mentină ca atare. Membrii unei astfel de comunităti care se bucură de toate libertătile se lasa usor furati de societatea in care trăesc si care-i acceptă si în care, încetul cu încetul se lasă integrati. Bate pericolul care-i paste pe Evrei ca să le dispară comunitătile, pentru care motiv conducerea lor, din când în cănd, trebue să insceneze "lovituri anti-semite" impotriva sinagogilor lor, ca în felul acesta să poată convinge pe evrei ca ei trăesc in sânul unei comunităti adverse, care nu-i bucuroasă de prezenta lor acolo. Pentru siguranta lor, le spune conducerea, ei trebue să stea uniti în jurul rabinului, singurul care-i poate proteja si purta de grijă. Numai in acest fel îsi pot ei asigura perpetuarea etnică. Tot asa se intâmplă si cu ungurii nostri. Acolo unde conspiratia revizionistă nu poate găsi ceva care să le servească de dovadă ca într'un fel conationalii lor sunt persecutati, ei trebue să inventeze, sau să însceneze astfel de dovezi de persecutie. Pe un astfel de fundal de minciuni si de înscenări false s'a bazat întreaga actiune revizionistă a lor între cele două războaie. S. Fenyes, in cartea amintită, ne aduce si dovezile repective, cu valoarea mărită ca ele vin din partea unui ungur care-si iubeste neamul, si care si-a început lupta de democratizare a Ungariei încă înainte de primul răsboi mondial, când apăra ca avocat drepturile minoritătilor nationale (in special pe Slovaci), impotriva samavolniciilor statului feudal unguresc. Este adevărat ca revizionistilor unguri le vine mai usor să se răsboiască cu comunistii, pentrucă acuma există o persecutie generală, si din această bogată gamă de sicane ei îsi pot alege incidentele si aspectele care le convin în sustinerea actiunii lor, dar asta nu schimbă termenii problemei.

Pe lângă pierderea de populatie suferită după primul răsboi mondial prin dezmembrarea Ungariei, Ungurii mai pierd an de an din substanta lor biologică prin bilantul negativ dintre nasteri si morti. Asta-i face să se creadă ca sunt un popor pe ducã. Ida Bobula in Origin of the Hungarian Nation, 1982, la pag. 42 mărturiseste ca: "Acuma Ungurii se găsesc pe cale de disparitie (Now the Hungarians are on the road of extinction), iar la pagina 61 scrie: Rapoarte superficiale spun cititorilor din Vest despre lumea care trăeste bine in Budapesta. Aceştia însă nu sunt Ungurii. Adevărul despre Unguri este ca în acest moment ei au cel mai mic procent de nasteri si cel mai ridicat procent de sinucideri." Acest bilant negativ il au Ungurii de multă vreme si asta-i face să caute cu disperare căi care sa le reimprospătese substanta biologică, ca astfel să scape de la pieire. Probabil ca asta l-a fscut si pe Kostenski Geza încă pe la sfâroitul secolului trecut, să formuleze lozinca: "Sau vom reusi să înghitim toate minoritătile nationale în corpul nostru, sau vom pieri. Nu există altă alternativă." Această deviza a lui Kostenski a fost insusită ca program de către toate guvernele care s'au succedat la conducere in Budapesta pana la dezmembrarea Ungariei, pentru realizarea căruia a fost mobilizat intreg aparatul administrativ (Vezi cartea lui Zenobius Pâclisanu, Lupta Ungurilor pentru distrugerea minoritătilor nationale, Bazată pe documente secrete, Editura Studii Istorice Românesti).

Pentru vremurile in care trăim, ca program politic pentru generatia actuală, conspiratia revizionistă si-a propus să schimbe statutul Transilvaniei. Cum deocamdată nu pot indrăzni să pretindă pe fată o anexare directă a ei la Ungaria, rămane ca solutie intermediara s'o declare independenta unde cele trei natiuni să fie confederate cu drepturi egale.

Pe această temă si in acest fel formulat s'a scris destul de mult in exilul unguresc incă din 1965. La Munchen, sub ingrijirea colegiului de redactori ai lui Nemzetor, a apărut cartea Problema Transilvaniei (amintită mai inainte), in care la pagina 37 citim: "In această problemă (teritorială), cât si în cea a minoritătilor, trebue găsita o solutie intermediară. In împrejurările actuale si in curentele politice dominante de acuma, o solutie satisfcătoare care să rezolve toate aceste probleme, nu poate fi găsită decat printr' o declaratie de independentă a celor trei natiuni ale Transilvaniei, Unguri, Români si Sasi, care mai târxiu să fie încadrată într'o confederatie dunareană"

Doi ani mai tarziu, in 1967, a aparut la Paris, in editura C.A.R.S.T. Le dossier de la Transylvanie, de Piene Sequeil, care isi termină expunerea de 146 pagnni, cu formularea: "Transilvania trebue să-si obtină autonomia pentru a forma, după modelul elvetian, o confederatie unde grupurile etnice să poată trăi în fratietate. Aeeastă solutie va constitui nucleul model al unei solutii mai largi, care va fi garantată de către Europa Centrala".

La alti cativa ani apare in Danubian Press, din Astor, Florida, brosura lui Zatureczky, "Transylvania, Citadel of the West", din care redăm din nou frazele conclusive: "In ce privegte partea teritorială si administrativă, adică cărei tări trebue să apartină Transilvania, noi am văzut ca hotărîrile forurilor internationale chemate să arbitreze in această problemă în cursul acestui secol, nu au fost în stare să creeze situatii sartisfacătoare si acceptabile, care să fie primite cu încredere de ambele părti. In această problema, ca si in cea a minoritătii, trebue găsită o solutie intermediară. Astăzi, în conditiile date, ea nu poate fi realizată decât prin autonomie acordată celor trei natiuni, Unguri, Români si Sasi. In sfârsit, pentru a evita orice discutii teritoriale între aceste trei natiani autonome, un plan de federalizare a întregii Transilvanii trebue să fie pregătit cu multă grijă. Un astfel de aranjament va deschide din nou poarta pentru Transilvania ca să-si poată continua si împlini misiunea ce i-a fost trasată către legile neschimbătoare ale istoriei, si anume aceea de a fi din nou o citadelă a lumii vestice si o punte culturală şi politică spre răsărit, in loc de a fi o provincie exploatată si-un butoi cu praf de puscă pentru sud-estul european."

"Nu-i nici o îndoială asupra faptului ca Transilvania este o unitate vie si independentă prin ea însăsi, cu o lungă individualitate istorică, care nu-si are corespondent pe întreg globul. Deasemenea este clar ca spiritual, cultural si ca mentalitate, Transilvania apartine Vestului, în timp ce politic si geografic apartine Bazinului Carpatic, care iarasi la randul său constitue partea centrală si cea mai importantă a unitătii geografice mai vaste, cunoscute sub numele de Bazinul Dunărean.

"Din aceste motive, problema Transilvaniei constitue prin excelentă o problema de supravietuire a Bazinului Dunărean, si în acelasi timp constitue si o problemă pentru comunitatea de cultura vestică. In nici un caz, ea nu poate fi considerată ca o problemă balcanică, sau o problema a oricărei alte entităti la răsărit de Carpati".

"Solutia finală pentru Transilvania, într'un program istoric de lunga durată, trebue să fie aceea de a-si regăsi calea îndărăt unde aparfine si unde-si are rădăcinile în trecut si misiunea ei traditională pentru viitor, adică unitatea culturală, istorică şi geografică a Bazinului Dunărean."

Acestea sunt ideile lui Zathureczky pe care le găsim si in prima brosură scoasă de Nemzetor, unde probabil că a colaborat, ca de altfel si în celelalte cărti sau brosuri scoase pe această temă si în care este citat de foarte multe ori. Putem deci considera ca fiind ideile directoare si motivatiile pe care s'a construit si este sustinută teoria independentei Transilvaniei ca solutie intermediară, ca mai pe urmă sa să fie integrată Ungariei.

După ce am văzut apărute aceste cărti la interval de namai câtiva ani una după alta, in 1971 apare, tot în Danubian Press, The Ethnic History of Transylvania, în format mare, cartonată, cu 218 pagini, ca autor semnând Endre Haraszti.

Dl Hsraszti pleacă cu istoria Transilvaniei de la facerea lumii. Românii aici apar mult mai târziu, abia după un mileniu si jumătate de la prima stăpânire a Transilvaniei de către Sciti, care sunt declarati de el drept strămosi de-ai lor. Când Babilonul a fost cucerit si triburile sumeriene au fost alungate, parte din ele au ajans in Caucas, unde s'au amestecat cu niste triburi mongoloide, din care ar fi rezultat Scitii, si din care, mai târziu ar fi rezultat Ungurii. In acest fel ei ar fi mostenitorii culturii sumeriene. După această constructie genealogică a Ungarilor de către dl Haraszti, nu este adevărat ceeace sustine cronicarul ungur Simon de Kesa, că anume la sosirea Secuilor în Transilvania ar fi găsit un alfabet in uz la Români, cu care ciobanii îsi încrustau pe răboj socotelile lor cu oile si cu brânza. Acest alfabet, după dl Haraszti, ar fi fost adus in Transilvania de către Unguri, mostenit de la Sumerieni, si care la năvălirea lor spre central Europei ar fi avut deja un nivel cultural mai ridicat.

Dl Haraszti ne asigură că după retragerea Romanilor, la 271, Dacia ar fi rămas complet golită de populatia daco-romană, si că această frumoasă provincie, Transilvania, după alte câteva valuri de năvălitori care au trecut peste ea, astepta, ca o mireasă, sa-i vină adevăratul stăpân. In sfârsit, după vreo alte trei secole, au apărut, asteptati fiind la poarta de intrare de niste veri de-ai lor si strănepoti de-ai Hunilor, Secuii, care apoi i-a condus in incinta Transilvaniei, pe care au declarat-o ca fiind deacum a lor pentru totdeauna.

După dl Haraszti adică Ungurii nu ar fi venit din Asia, ci sunt europeni prin nastere, urmasi ai Scitilor, de obârsie indo-europeană, cum ne asigură Ida Bobula in cartea citată, la pag. 57. Este adevărat că dl Haraszti lasă această problemă a originii lor, deschisă.

Când au apărut asa dar Ungurii in Transilvania, ei au venit cu zapis la mână că sunt mostenitori ai acestei provincii ca strănepoti ai Scitilor si nepoti ai Hunilor. In această calitate au cucerit si stăpânit ei Transilvania o mie de ani si in virtutea acestui drept istoric al lor pretind ei astăzi redobândirea ei. Ei cer anume ca să fie razbunată marea nedreptate ce li s'a făcut la Trianon de către niste politicieni total ignoranti ai trecutului lor glorios.

Această ignorantă a lumii vestice asupra trecutului lor trebue corectată. Aportul lor incomensurabil la progresul si civilizatia Europei, - vezi literatura lor - trebue adus la cunostinta lumii întregi, care apoi, la rândul ei, recunoscând că Ungariei i s'a făcut o mare nedreptate, s'o reaseze in concertul popoarelor alese ale Europei şi cu întinderea geografică ce se cuvine unui popor de frunte.

Pe noi, Românii, ca si toti ceilalti autori unguri revizionisti, dl Haraszti ne scoate ca find originari de prin Balcani, de unele apoi încet, încet, de-a lungul a mai multe secole, ne-am furisat tot mai spre Nord, pânã când am ajuns în Transilvania, unde am fost primiti cu bratele deschise de un popor ospitalier, Ungurii.

Toată această constructie a dlul Haraszti asupra originii Ungurilor este produsul imaginatiei sale, ajutată de lipsa oricărui respect pentru adevărul istoric. El vrea să livreze omenirii o istorie a Ungurilor in care pretentia lor la dreptul istoric asupra acestei provincii să fie totală si de netăgăduit. Pentru a impresiona pe cititor, îngiră o bibliografie de 120 de titluri ca documentare, fără însă a da vreodată vreun citat, pentru a putea fi verificat, în tot lungul lucrării sale.

După dl Hsraszti, am aves si noi Românii acum un drept în Transilvania, si anume acela care ar resulta din factorul demografic, pentrucă nu poate nega că formăm majoritatea. Această majoritate totusi, precizează dl Haraszti, am câstigat-o datorită bunătătii si generozitătii lor de a ne fi lăsat să intrăm in Transilvania, să ducem o viată bună, prosperă si să ne înmultim, generozitate pe care noi acuma, ca niste ingrati ce suntem, o nesocotim si folosim prilejul ca să le dam în cap. Toate celelalte drepturi le apartin lor. Ei au pus stăpânire pe o tară goală pe care au organizat-o, au creat asezări omenesti, economice, asezăminte culturale, apoi au apărat-o secole de-a rândul prin războaie in care ei au sângerat atâta încât au scăzut ca număr, in timp ce noi ne înmulteam. Toate aceste lucruri îi îndreptătesc pe ei la mostenire. In viitor, într'o Transilvanie independentă, am face si noi parte din natiunile care locuesc de drept in ea, in egală măsură cu Ungurii si cu Sasii. Aceste inventii istorice Ungurii le trâmbitează peste tot, pentruca mapamondul să ia act de ele si dacă o fi chemat vreodată să se pronunte in această problemă, să stie in favoarea cui să se pronunte.

In ce priveste solutia de viitor pentru Transilvania, dl Haraszti reia tezele celorlalti autori care pledează pentru independenta ei, aducând doar câteva completări, cum ar fi: "Viata inteleetuală si politică a ungurilor din Transilvania... a urmat o cale diferită de cea a Ungariei după Trianon. Diferenta de mentalitate nu-i mai putin profundă si la Românii din Transilvania fată de cei din Vechiul Regat. Combinatia practicei turco-bizantine cu teoriile franceze care caracterizează pe intelectualul din Vechiul Regat este străină acelor români din Transilvania care-si mai amintesc bine de timpurile Habsburgilor. Introducerea standardului balcanic în justitie si administratie, precum si tendintele de centralizare ale Bucurestiului au fost amar resimtite în Transilvania", (pag. 206).

La pag. 202 dl Haraszti vine chiar cu o amenintare: "Pentru a găsi o solutie potrivită, noi trebue să avem în vedere că:

a). Transilvania este o unitate aparte in sud-estul Europei, cu functiuni geo-politice si economice bine determinate. Din aceste motive ea trebue să fie realipită unitătii sale geografice si culturale.

b). Nu va putea fi pace durabilă în sud-estul Europei atâta timp cât integritatea Bazinului Dunărean nu este restabilită."

Si ca să ne linistească, la pag. 208 ne spune cum o să decurgă lucrurile in noua asezare statală: "Intr'o Transilvanie autonomă, Ungurii ar putea face uz de educatia lor superioară si de îndemânarea lor pentru a-si asigura o influentă mat mare decat numărul lor ar putea sa sugereze." Este, cred, bine ca să stim si ideile cu care îsi încheie dl Haraszti lucrarea: "Desigur, minoritatea maghiară din Transilvania nu are prea mult timp de asteptat. Genocidul în forma linguacidului este o solutie rapida pentru orice problemă minoritară. Suntem martori in acesti ani a unei curse pe viată si moarte între activitătile extreme ale unui nationalism în crestere asupra minoritătilor etnice si fortele năturale ale desvoltării  procesului istoric. Dacă acest proces natural istoric este prea lent, nu va mai fi nicio problemă a minoritătilor in Transilvania. Inca câteva decenii si România Mare va deveni un stat national. In 1970 mai putem face speculatii si să mai sperăm la o solutie umanistă, întrebându-ne: Quo vadis Transilvania?"

După ce am văzut ce ne spune dl Haraszti (ungur, revizionist) cu privire la evolutia ardelenilor care ar fi diferită de cea a regătenilor), să revenim la părerile dlui Miron Niculescu (român, "bucurestean get-beget") din ziarul românesc din exil, Lupta dlui Mihai Korne, unde găsim aceeasi sugestie (probabil din aceeasi sursă de inspiratie, cu toate că am fi tare tentati să spunem că ar fi acelas consemn al unei entităti politice conspirative supra- si antinationale) a unei "Elvetii carpatine, care ar putea servi de punte de legătură intre Răsărit si Apus",.. si "de unde vântul european va trece... Carpatii... ca să împrăştie miazmele balcanice atât de persistente in aria valahă".

In 1977 dl Haraszti mai publică o carte, cu titlul Origin of the Rumanians, avănd ca subtitlul Vlah Origin, Migration and Infiltration to Transylvania. In legătură cu subiectul ce ne interesează, la pag. 72, la concluzii, găsim: "Viitorul minoritătilor din Transilvania, care sunt supuse unei discriminări puternice, să sperăm ca nu stă numai in mâinile guvernului român ci si in ale Natiunilor Unite si ale conducătorilor acestei lumi. In zilele când seriem acest studiu, ungurii din Transilvania sunt supusi teroarei si genocidului in propria lor tară, care a fost si a strămosilor lor mult peste o mie de ani. Ei sunt la discretia unui popor născut in Balcani, care a emigrat si s'a infiltrat in Transilvania si care a fost lăsat să se stabilească acolo de generozitatea conducătorilor unguri". (They are exposed to a people which was originated in the Balkans, which migrated and infiltrated to Transylvania and which was permitted to settle down by generous Hungarian rulers).

Tot in 1977 mai apare in aceeasi editură din Astor, Florida, o altă carte, Documented Facts and Figures on Transylvania, editată de Danubian Research Center si Transylvanian World Federation, sub ingrijirea dlui Albert Wass de Czege, si in care la pag. 49 citim: "Dacă Republica Socialistă Română refuză să împlinească obligatiile fată de cele 2,8 milioane de unguri ca si in trecut, asta va constitui doar o dovadă in plus de incompetentă si de incapacitate de a guverna cu justete o tară cu o populatie diferită. (unde remarca ca si in trecut se referă la perioada dintre cele două războaie, ceeace ar insemna ca incapacitatea de a guverna o tară cu o populatie diferită se referă la noi ca Romăni in general, si nu numai la actualul regim comunist). De aceea va fi de responsabilitatea natiunilor civilizate ale acestei lumi de a restructura Bazinul Carpatic de asa manieră încât unitatea geografică, economică si culturală al acestei regiuni să fie restabilită si unde grupurile etnice conlocuitoare vor avea din nou sansa să traiască in pace. "

In 1979, tot in Danubian Press apare Transylvania and the Rungarian-Rumanian Problem, sub semnăturile lui Anne Fay Sanborn si Geza Wass de Czsge, tipărită ingrijit, pe hârtie de lux si tot atăt de frumos cartonată, de altfel ca si Documented Facts and Figures, cu un continut bogat de 270 pagini. După ce insiră aceleasi acuzatii si insulte la adresa noastră, formulate in aceeasi termeni ca si in cărtile precedente, trece la solutiile ce le preconizează:

1. Intoarcerea Transilvaniei, care este partea de Răsărit a Basinului Carpatic, la patria mamă Ungaria, acordandu-se autonomie administrativă si culturală populatiei autohtone romanesti, in cadrul unor districte precis delimitate (asemănător reservatiilor indiene din Statele Unite, nn), sau

2. Creerea unei Transilvanii independente conform chartei Natiunilor Unite, constând din atâtea districte autonome ungare, romane si germane, care sunt necesare pentru a asigura o cât mai deplină libertate si auto-guvemare, sau

3. Creerea unei federatii de state independente, care ar include Austria, Ungaria, Croatia, Slovenia, Slovacia si Transilvania, astfel restabilindu-se intr'o formă modernă cadrul economic dovedit a fi cel mai bun pentru Basinul Carpatic. (Restul României nu ar intra in această federatie de state independente, cum o preconiza odată Aurel C. Popovici, si asta probabil spre mirarea celor de la Lupta dlui Korne et Co, care afirmă mereu că intr'o Europă unită de mâine frontierele îsi vor pierde însemnătatea si pretentiile Ungurilor rămân fără sens. De ce atunci Ungurii insistă atât de mult în a desprinde Transilvania de restul României si a o atasa acestui Bazin Carpatic din care Romănia să nu facă parte?)

Cu citatele din literatura revizionistă maghiară se poate merge mai departe. Numai din ceeace am eu, asi mai putea recurge la încă căteva. Pentru a fi si mai pe întelesul dlor Korne et Co., celor adică care ne acuză că răspundem la orice provocare, că nu e vorba, de o singură provocare, sau doar de o provocare oarecare, ci de un sir bogat de provocări al cărui sfârsit încă nu se întrevede, mai însirăm câteva titluri din cărtile lor revizioniste:

1. Fate and Faith, Karpat Publishing Cop., Cleveland, 1976.

2. Hungarian Transylvania, Visual Documentary, American-Hungarian Review, 1982.

3. Transylvania, The Hungarian Minority in Romania, Danubian Press, 1976.

4. Transylvania and the Theory of Daco-Roman-Rumanian Continuity, Carpathian Observer, New York, 1980.

5. Origin of the Hungarian Nation, Danubian Press, 1982.

6. Tragodie eines Volkes, Europa Verlag, Wien, 1957.

Pledoaria în sustinerea pretentiei Ungurilor de a ne smulge Transilvania, s'ar baza, după cum am văzut, pe de o parte pe asa zisa individualitate istorică si geo-politică a ei. La rândul ei, Transilvania ar face parte integrantă din pretinsa unitate a bazinului dunărean. Astfel, acest Bazin Dunărean, pe care ei îl dau mereu ca pe o entitate geografică bine definită, după afirmatia lor, si-ar regăsi unitatea economică "ce s' a dovedit a fi fost cea mai bună".

Profesorul S. Mehedinti în lucrarea sa Ce este Transilvania?, a doua carte de care se leagă Lupta în comentarul ei, demonstrează că Transilvania este pivotul pe care se reazimă intreaga formare si existentă a României si a poporului român din toate punctele de vedere, adică atât istoric, cât si economic, geo-politic si cultural, etc., cu argumentatia sa de erudit si cu autoritatea sa stiintifică. In plus, el ne mai aduce si alte mărturii străine in sustinerea cauzei noastre, cum ar fi acea a geografului elvetian Reymund Netzhammer, care in 1910 afirma că: "O harta de perete care să fie executată cu precizie matematică si cu o îndemânare artistică ar fi de cea mai mare valoare pentru Romania,... pentrucă unde se mai poate găsi o tară care să ofere contraste mai surprinzătoarte si de o asa de bogată varietate ca in România?" Geograful Netzhammer, inca atunci, in 1910, spunea că; ^"Unitatea orografică a teritoriului României este atât de puternică si de naturală încât Basarabia (pe atunci răpită de Rusi), şi Bucovina (pe atunci sub Austrieci), si cu Transilvania, apartin prin natura lucrurilor hărtii României; ele apartin obligatoriu statului român nu numai din punct de vedere al caracterului lor geografic, dar si al esentei lor etnografice, istorice si culturale."

Dacă sumedenia de cărti revisioniste care sunt puse pe piată de către Unguri vin cu inventii si false prezentări a Transilvaniei, ca cele de mai sus, cum puteam eu să le răspund mai bine decât reeditând cartea Prof. S. Mehedinti? Si totusi dnii Korne et Co găseste că "este o gresală, deoarece răspunzându-le nu facem decât sa alimentam discutia si implicit să acredităm printre Occidentali ideea ca întoarcerea la trecut mai poate constitui o formula pentru viitor." Nu a fost oare tot asta si atitudinea conducătorilor nostri politici dintre cele două răsboaie care, după teoria dlor Korne et Co. "ar fi avut destulă judecată si n'au răspuns la orice provocare", dar a căror întelepciune (noi i-am zice nepăsare, sau dezinteres) până la urmă s'a soldat cu dezastrul cedărilor din 1940?

Dacă prima indolentă a noastră, de atunci, dintre cele două războaie, este de neiertat, a doua, cea de acum, ar trebui să fie de neconceput, sau am decăzut într'o stare de inconstientă si de iresponsabilitate încât nu mai sesizăm si nu mai reactionăm la pericolele ce ne amenintă tara si neamul nici măcar atunci când suntem avertizati.

TRAIAN GOLEA