Revista "Gândirea", Anul XV, Nr.3, Martie 1936

Traducere din limba arabã de EMIL MURACADE

  Lãsati-mã sã dorm fiindcã s'a imbãtat sufletul meu de dragoste.
   Lãsati-mã sã mã odihnesc fiindcã s'a sãturat sufletul meu de zile si de nopti. Aprindeti lumânãri si cãdelnite împrejurul meu, scuturati frunzele trandafirului si narcisului pe capul meu, si spãlati pãrul meu cu nard. Vãrsati parfumuri pe picioarele mele; pe urmã uitati-vã si cititi ce scrie mâna mortii pe fruntea mea.
   Lãsati-ma cufundat în bratele somnului, fiindcã s'au plictisit pleoapele mele de aceastã trezire. Cântati din chitare si lãsati sunetul strunelor argintii sã se legene în auzul meu. Umflati cimpoaie si fluere, teseti din fredonarea lor dulce încredere în inima mea grãbitã spre nemiscare.
   Veseliti-vã cu cântece; din sensurile lor magice sã-mi întindeti un asternut pentru sentimentele mele. Pe urmã, priviti raza sperantei în ochii mei.
   Stergeti-vã lacrimile, prieteni ai mei. Pe urmã ridicati capetele voastre cum ridicã florile coroanele lor la apropierea zorilor.   Priviti mireasa mortii stand ca o coloanã de luminã intre patul meu si haos... tineti-vã suflarea si fiti atenti o clipã si auziti cu mine fâlfâitul aripilor ei albe.
   Veniti si luati-vã dela mine rãmas bun. O! neamul meu. Sãrutati fruntea mea cu buze zâmbitoare, atingeti buzele mele cu genele voastre si sãrutati genele mele cu buzele voastre.
   Apropiati pe copii de patul meu si lãsati-i sã atingã gâtul meu cu degetele for fine si trandafirii. Apropiati bãtrânii ca sã binecuvânteze fruntea mea cu degetele lor ofilite si reci. Lasati fetele vecinilor sã se apropie si sã vadã umbra lui Dumnezeu în ochii mei si sã audã ecoul fredonãrii vesniciei grãbit cu suflãrile mele.

DESPÃRTIREA

 

  Iatã-mã, am juns în varful muntelui si sufletul meu înnoatã in haosul libertãtii si al aerului bun.
   O! neamul meu. Am ajuns departe, s'a ascuns de vederea mea fruntea dealurilor dincolo de ceatã. Si fundul vãilor s'a umplut cu mãri de liniste. S'au sters drumurile si ulitele cu palmele uitãrei, s'au pierdut dealuri, pãduri si câmpuri, unde mor fantomele albe ca norii primãverii, galbene ca razele soarelui si rosu ca si crepusculul.
   S'au zbuciumat cântãrile valurilor mãrii ; cântecul pâraielor a pierit in câmpie si vocile ridicate din câmpie s'au linistit. Acum am inceput sã aud numat cântecul eternitãtii, potrivit cu firea sufletului.

ODIHNA

 

  Desbrãcati-ma de vesmântul de in si înfãsurati-mã în foi de crin.
   Luati rãmãsitele pãmântesti ale corpului meu din sicriul de fildes si întindeti-le pe perne de flori, de portocali si de lãmâi. Sã nu ma jeliti. O! neamul meu, si cântati cântecul tineretii si fericirii. Sã nu plângi, fata câmpiilor,ci veseleste-te cu cântece din zile de seceris si de culesul viilor.
   Sã nu acoperiti pieptul meu cu oftãri si suspine, ci zugrãviti cu degetele voastre pe el, simbolul dragostei si semnul veseliei.
   Sã nu supãrati linistea vãzduhului cu vrãjitorie si magie, ci sã lãsati inimile voastre sã se veseleascã cu cântecul existentei si al eternitãtei.
   Sã nu vã îmbrãcati în doliu pentru mine, ci sã vã îmbrãcati cu alb ca sã vã veseliti cu mine si sã nu vorbiti despre plecarea mea cu suspine, ci închizându-vã ochii, mã vedeti între voi acum, mâine si poimâine.
   Intindeti-ma pe ramuri cu frunze, ridicati-mã pe umeri si duceti-ma încet in pãdurea singuratecã.
   Sã nu ma duceti la cimitir, fiindcã înghesuiala îmi turburã odihna, sgomotul oaselor si craniilor furã linistea somnului meu.
   Duceti-ma în pãdurea de brazi si sãpati-mi un mormânt în locul unde cresc viorelele.
   Sãpati-mi un mormânt adânc ca sã nu-mi desgroape suvoaiele oasele mele, un mormânt larg ca sã vinã fantomele noptilor si sã sadã lângã mine.
   Desbrãcati-ma de aceste haine si scoborîti-mã gol în pãmânt... puneti-mã, încet si în liniste, pe pieptul mamei mele.     Acoperiti-mã cu tãrânã si la fiecare aruncãturã puneti un pumn de seminte de crin si de iasomie; sã incolteasca pe mormântul meu sugând seva corpului meu, sã creascã rãspândind în aer mirosul inimii mele, sã inalte ridicând, în fata soarelui, tainele odihnei mele si sã se legene cu zefirul aducând aminte trecãtorului din drum, de înclinãrile mele si de visurile mele cele vechi.
   Luati-mã acum, O! neamul meu. Lãsati-ma singur si mergeti cu pasi înceti ca si cum ar trece linistea prin vãile goale.
   Lãsati-mã singur si împrãstiati-vã încet, asa cum se împrãstie florile de mãr când le scuturã suflarea de vânt a lui Aprilie.
   Intoarceti-vã acasã si veti gãsi acolo ce nu-mi poate lua moartea nici mie nici vouã. Pãrãsiti acest locas. Pe cine cãutati a ajuns departe, departe de aceastã lume.

 

Jubran Kahlil Jubran (Kahlil Gibran)

Gandirea, Anul XV, Nr.3, Martie 1936