...Era
ora nouã seara când am trecut pe potecuta îngustã,
pardositã cu zgurã, dintre cele douã tarcuri de plimbare
ale ZÃRCII, 
cari se aflau imediat lângã gardul împrejmuitor,
înalt, prin care intrasem. In fatã mergea locotenentul cel
slab si iute de picior. In spate ne urma un plutonier din serviciul de
pazã a parterului, scuturând sâcâietor un mãnunchiu
greu de chei. Am fost opriti pentru o clipã la biroul plutonierului
de jos care ne descuiase si ne escortase dela poartã pânã
aici. Ofiterul a întins o notã plutonierului pe care acesta
a cercetat-o cu atentie, asa cum stiu numai securistii sã cerceteze,
si-a aruncat ochii într'un registru si a spus:
-Acestia merg sus.
M'am uitat la Voinea. Fata îi era albã ca varul si ochii
îi alunecaserã în adâncuri. Gura îi era
putin întredeschisã si am bãnuit cã întâmpina
dificultãti în respiratie. Plãmânii lui erau
numai caverne si emotia îl coplesise. Era secãtuit de forte
si întocmai cum se întâmplã cu un alcoolic cãruia
i se dã numai un singur pahar si se pierde în neant, tot
asa si lui Voinea, cea mai micã emotie îi era suficient pentru
a se pierde.
O cucuvea se auzi buhãind pe acoperis. Nu mi s'a pãrut de
rãu augur, dar m'am înfiorat când am început
urcarea scãrilor înguste. De câte ori, apoi, nu am
mai auzit tipând aceeasi cucuvea sau altele, în lungile nopti
si bezne din ZARCA.
Oamenii cari nu se cunosc
Inainte de a se da stingerea pe închisoare, -care se fãcea
prin baterea unei toace, la fiecare sectie în parte-, dupã
ce ni s'a fãcut o perchezitie riguroasã pânã
la piele, am fost introdusi într'o celulã în care am
gãsit un singur om. Acesta era îmbrãcat în echipamentul
cazon de varã al închisorii, adicã cu pantalonii scurti
si jacheta maro de doc, pe cap cu o bonetã soioasã de aceeasi
culoare. Avea fata lungã, ochii mari si strãlucitori. Am
bãnuit cã surpriza aparitiei noastre i-a dilatat pupilele,
dându-le acea incandescentã deosebitã, dar, mai târziu,
mi-am dat seama cã omul era stãpânit de mari febre
lãuntrice de naturã misticã.
Ne-am strâns mâinile si ne-am spus numele, cum se obisnuia
la prima întâlnire. I-am auzit si retinut clar numele: Ioan
Moldovan.
Eu am schitat un gest de surprizã vagã la auzirea numelui.
El mi-a sesizat numaidecât mimica si a adãugat o precizare
pe care, credea el, era necesar sã ne-o facã cunoscutã.
-In afarã de mine, a zis el, se mai aflã unul cu acelasi
nume Ionel Moldovan, avocat de profesiune. Despre acela nu se prea spun
lucruri bune. Eu sunt tãran. Desavantajul meu este cã sunt
deseori confundat cu el.
Voinea îl cunostea pe Ionel Moldovan, fostul presedinte al Grupului
Studentesc din Bucuresti. Mai târziu am ajuns sã-l cunosc
si eu si acesta mi-a produs o impresie excelentã. Cel care era
cuprins de duhul cel rãu, si care era notoriu în ZARCÃ
pentru serviciile pe cari le fãcea administratiei, era chiar persoana
care se afla cu noi. Am aflat, încã în acea searã,
cã în dupã masa aceleiasi zile, fuseserã scosi
din celula în care ne aflam, doi fosti inspectori de politie, Stângã
si Salcã (?). Moldovan i-a mãrturisit lui Voinea cã
îi este foarte cunoscut pentru faima ce se creiase în jurul
sãu, întrucât se stia cã fusese seful lotului
de condamnati la moarte dela Pitesti. De mine nu stia, se pare, nimic,
dar, totusi, m'a privit cu atentie si curiozitate. Ne-a întrebat
din ce cauzã am fost scosi din fabricã, dupã ce îi
spuseserãm de unde veneam. Voinea a incercat sã-i dea o
explicatie aproximativã, dedusã din simple presupuneri,
cum spunea el. Eu i-am rãspuns scurt cã nu stiam si cã
nici nu-mi puteam închipui. Moldovan a stãruit în cazul
meu, dar a întâmpinat acelasi rãspuns categoric. Cunosteam
bine metoda pe care o folosea Securitatea de a sonda oamenii în
felul acesta si, de multe ori, prin imprudentã, cel iscodit, desvãluia
lucruri de cari nimeni nu stiuse pânã acum în afarã
de el.
A doua zi de dimineatã, Ioan Moldovan, imediat dupã ce ni
s'a dat ceaiul, si-a fãcut rugãciunea. O rugãciune
ritualã proprie, cu mari si chinuitoare flexiuni si închinãri
pânã la pãmânt, cu intonãri încete,
de psalmi amestecati cu cântece interzise. Am fost consternat sã
aud acele cântece, pentru care stiam cã au intrat sute de
oameni la închisoare si li s'au dat pentru ele multi ani de puscãrie.
Ioan Moldovan ne-a spus ca a fost dus la izolare în repetate rãnduri
pentru cã îsi fãcea rugãciunile in felul acesta.
Ne-a mai spus cã, odatã, colonelul Crãciun l-a pus
pentru un timp în aceeasi celulã cu inginerul Brahonschi,
fostul sef al Cercurilor Studentesti din tarã, spre a se convinge
dacã inginerul Brahonschi este sãnãtos mental sau,
dacã nu cumva simuleazã, cu scopul de a rãmâne
în afara antrenãrii lui în lucrãrile de reeducare.
Aceastã prima informatie pe care o obtinusem direct dela Ioan Moldovan
mi-a fost suficientã spre a-mi forma, nu numai bãnuiala,
dar chiar convingerea cã Ioan Moldovan era informatorul
administratiei.
A fost natural ca sã mã astept ca acesta sã fie scos
sã raporteze asupra a ceea ce aflase dela noi. Eram extrem de curios
sã cunosc ce mijloc se va afla de a-l lua dintre noi, ca, în
acelasi timp, sã nu ne stârneascã nouã nicio
suspiciune. Incã în prima zi, dupã ce am luat masa
de 12, împotriva ordinelor si regulamentului de celulã care
aici era afisat pe un perete, s'a întins pe pat si în câteva
minute a si fost surprins de gardianul de pe coridor, care ne urmãrea
orice actiune a noastrã prin vizetã. I s'a fãcut
proces verbal de cãlcare a regulamentului, cu propunere de
sanctionare.
Moldovan a început sã se vaite în toate chipurile,
spunându-ne cã avea deja, pânã acum, mai multe
sanctionãri propuse si cã, în mod sigur, va fi scos
cât de curând spre a fi trecut la izolare, unde se executa
pedeapsa. Incercam sã întrezãresc ca prin sitã
siretlicul administratiei, în coarda cãreia juca Moldovan.
A treia zi Ioan Moldovan a fost scos la izolare, numai cu pantalonii,
haina si boneta pe el; puloverul si o pereche de ciorapi de lânã,
pe care îi avea în picioare, fiind obligat sã le lase
în celulã.
Pedeapsa la izolare se dãdea, de obiceiu, dela cinci zile în
sus, maximum putând sã ajungã pânã la
douãzeci si una, dupã care se acordau douã sau trei
zile de celulã comunã, pentru "refacere". Dacã
cel în cauzã fusese pedepsit la mai mult de douãzeci
si una de zile, era din nou trecut la izolare, pentru un alt ciclu de
douãzeci si una de zile. Am aflat curând cã aproape
toti din ZARCA înduraserã cel putin odatã, dacã
nu de mai multe ori, regimul îngrozitor de izolare. Pe lângã
faptul cã te înflãmânzeau la maximum, în
acelasi timp te epuizau de forte, fiind obligat sã stai în
picioare saptesprezece ore continu, fãrã cãldurã,
pe ciment, expus frigului, fãrã îmbrãcãminte
corespunzãtoare. Cruzimea regimului aplicat aici rezulta si din
modul cum se administra izolarea: toate abaterile de peste an erau acumulate
si detinutul îsi ispãsea pedeapsa exclusiv numai în
timpul iernii, din luna Decembrie pânã în Martie, cu
putine exceptii.
Ioan Moldovan s'a reîntors în celulã dupã douã
zile, aproximativ bine dispus, spunându-ne cã nu a fost tinut
tot timpul la izolare, deoarece, în acest timp, a coincis o anchetã
suplimentarã în cazul lui, din partea lt. colonelului Iacob.
Aceastã anchetã a fost extrem de obositoare, durând
si zece ore la zi, asa cã anchetatorul a intervenit sã fie
gratiat, pentru restul de zile de izolare.
De acum nu mai rãmânea niciun dubiu asupra persoanei cu care
aveam de-a face.
Intr'o altã împrejurare, când eu am lesinat si am cãzut
între paturi, din cauza anemiei si a distrofiei de care sufeream,
în clipa când mi-am revenit din inconstientã, fiind
ridicat de Voinea si Moldovan de jos, nemaiputându-mi retine revolta
împotriva regimului criminal care ni se aplica, am spus câteva
cuvinte drastice la adresa administratiei. Moldovan a cãscat ochii
mari la mine, apoi s'a uitat semnificativ si cercetãtor spre use,
si mi-a zis cu voce înceatã:
-Sã nu mai vorbiti asa cã vã poate auzi cineva dela
use si veti avea de suferit.
-Oricât de încet as vorbi, în aceastã celulã,
Crãciun, totusi, va auzi, deoarece unul dintre noi este turnãtor,
i-am replicat eu, fiind încã sub tensiunea indignãrii.
Moldovan si-a pus mâna pe inimã si a
zis:
-Acela nu sunt eu, în niciun
caz.
Am relatat aceastã întâmplare spre a se vedea cum eram
pânditi de primejdii pretutindeni si cum era organizat acel sistem
blestemat de spionaj între noi.
Cu Moldovan am împãrtit în trei, aceeasi celulã,
cam patru sãptãmâni la rând, dupã care
timp am fost scosi toti trei si introdusi într'o altã celulã,
în partea de vest. Aici am aflat o celulã goalã, cu
patru paturi, dar numai cu douã saltele murdare si rupte, cu paile
pleavã si praf, de când nu mai fuseserã înnoite.
Pe un pat era o boccelutã cu rufãrie cârpitã,
peste care era asezat un pulover de lânã coloratã,
cu mari desene lucrate pe un armonios motiv national. La numai câteva
minute au mai fost introdusi în aceastã celulã doi
oameni: avocatul Virgil Mateias din Fãgãras si contabilul
Ioan Câmpeanu din judetul Somes. Eu nu cunosteam pe niciunul dintre
noii veniti. Moldovan, însã, îi cunostea, iar Voinea
a fost repede recunoscut. Ioan Câmpeanu si-a lãsat ochii
pe bagajul strãin, a tresãrit, si a zis:
-Acest pulover este al lui Eugen Ratiu, a spus el numaidecât, recunoscându-l.
L-a primit dela C. acum un an.
Ioan Moldovan a pãrut foarte interesat de aceastã observatie.
S'a uitat la mine si m'a intrebat dacã eu cunosc cumva pe Eugen
Ratiu. I-am rãspuns cã nu stiu cine este, ceea ce era perfect
adevãrat:
-Sunt foarte uimit sã nu-l cunoasteti, mi-a zis el. Acesta este
fratele vitreg al Comandantului Miscãrii legionare. A fost multi
ani prizonier in Rusia. V'ar face plãcere sã-l cunoasteti.
Este un om extrem de instruit. Dacã i-ati câstiga increderea,
v'ar putea destãinui multe lucruri. In închisoare, dupã
ce a fost adus din Rusia, apare ca un taciturn.
Eu l-am întrebat pe Moldovan, la care anume comandant se referea.
El mi-a rãspuns putin întepat:
-Noi nu numim comandant decât pe unul singur, si acesta este Horia
Sima.
Gardianul a deschis usa aproape în aceeasi clipã când
Moldovan fãcea precizãrile. Ni s'a cerut sã dãm
bagajul strãin afarã. Dupã douã ore, Ioan
Moldovan a fost scos din celula noastrã, rãmânând
numai patru ocupanti, la fiecare pat câte un om.
In timpul când mai eram încã în celula cu Ioan
Moldovan am reusit sã aflu câteva informatii asupra vecinilor
pe cari îi aveam. La unul dintre pereti ni s'a rãspuns la
apelul nostru morse pe care l-am fãcut. La celãlalt perete
nu ni s'a primit apelul. Moldovan s'a prefãcut cã nu cunoaste
pe nimeni din celulele vecine. Dupã ce noi am îndrãznit
sã chemãm, din când in când, bãtea si
el, dându-ne, mai cu seamã, îndemn nouã sã
vorbim, vroind, pe semne, sã descopere pe cine cunosteam în
ZARCA.
Peretele care rãmânea mut la chemarea noastrã, am
aflat curând, corespundea unei celule care se evacuase în
ajunul sosirii noastre în ZARCA. Vecinii nostri, cei cari ne rãspunseserã,
erau niste tineri ofiteri si studenti. Dincolo de celula goalã,
am aflat cã se gãseau, de câteva luni împreunã,
printul Alexandru Ghica, fostul director general al Sigurantei Statului
si avocatul Petre Pandrea, publicist talentat, membru marcant al partidului
socialist român, cumnat cu fostul ministru comunist dela Justitie,
Lucretiu Pãtrãscanu, împuscat de comunisti în
1952. Alexandru Ghica avea un mandat de 25 de ani muncã silnicã,
iar Petre Pandrea (numele original fiind Marcu, nãscut la Bals,
judetul Romanati), ispãsea un mandat de 17 ani temnitã grea.
Peste Pandrea fusese coleg la Liceul Militar Mãnãstirea
Dealul cu printul Alexandru Ghica si fusese adus la ZARCA spre a încerca
convertirea printului pe drumul reeducãrii, Pandrea fiind un
pioner.
Peste celula celor doi amintiti, Ghica si Pandrea, se gãsea Puiu
Atanasiu, seful unui important lot arestat în anul 1958, în
care erau cuprinsi circa treizeci de persoane, dintre cari cinci au fost
condamnati la moarte. Dintre cei cari au fost condamnati la moarte cunosc
numele a patru: Puiu Atanasiu, avocat si fost ofiter prizonier de rãzboiu
în Rusia sovieticã; Dr. Aurel Marin, unul dintre cei mai
remarcabili laringologi ai României (acesta fusese la o Conferintã
Internationalã Oto-Rino-Laringologicã la Paris, cu un an
sau doi înainte de arestare, si dupã ce se reîntorsese
în tarã, a fost implicat într'o organizatie subteranã,
el fiind acuzat cã a adus ordine si bani din strãinãtate
pentru reorganizarea unei grupãri politice reactionare, de rãsturnare
a guvernului comunist); Profesorul Radu Gyr-Demetrescu, indiscutabil,
cel mai talentat baladist al României; Profesorul Grigore Zamfiroi,
un eminent pedagog din Bucuresti, ridicat din rândurile învãtãtorimii,
pe care îl cunosteam dela Canal, fiind cu mine in aceeasi brigadã
si chiar în aceeasi echipã de muncã. Pe al cincilea
condamnat la moarte nu mi-l reamintesc. Grigore Zamfiroi se afla în
aceeasi celulã cu Puiu Atanasiu. Tot în partea aceea a coridorului
se gãsea închis avocatul si scriitorul Gabriel Bãlãnescu.
Fratele acestuia, avocatul Nicolae Bãlãnescu, se afla într'o
altã celulã a ZÃRCII, la parter. In fundul coridorului,
acolo unde se afla WC-ul, deasupra unui gang, era o celulã singuratecã.
Acolo pãtimea Sebastian Mocanu de câteva luni, grav bolnav,
complet singur, în cea mai rece celulã din ZARCA...
Ion
CÂRJA
Intoarcerea
din Infern, Vol. II, Ed. Actiunea Românească, New York, 1972