Dumitru Stăniloae
Învierea Domnului este evenimentul fără pereche în istoria lumii. Importanta
ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplă si se poate întâmpla în univers.
Numai creatiunea lumii mai are această importantă si calitate. Ca si creatiunea
tot asa si învierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu
se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevăzute ca provenind
din concursul fortelor si împrejurărilor naturale antecedente.
Cauza care produce creatiunea este metaistorică si metanaturală.
De aceea, chiar dacă ar fi existat, prin absurd, oameni cari să vadă
aparitia lumii, ei tot n'ar fi putut privi lucrarea cauzei aducând-o la existentă,
o dată ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si
spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi văzut ceva enigmatic
si e posibil că si-ar fi explicat această enigmă altfel decât prin creatiunea
lumii de către Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv,
empiric, stiintific, istoric. E drept că celelalte teze pot fi usor respinse,
ca absurde, dar actul pozitiv prin care se acceptă creatiunea e credinta.
Tot asa de putin istoric este, sub acest raport, evenimentul
învierii Domnului. Cel care lucrează si de astă dată în calitate de cauză
este tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din natura
omenească a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului
nu este o verigă ce se însiră în lantul vietii istorice ca toate celelalte
întâmplări. De aceea cauza care a produs învierea nu s'a putut vedea în lucrarea
ei, fiind transcendentă mijloacelor de investigatie si de constatare omenească.
Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte cineva fără credintă ar fi căutat,
desigur, o explicatie naturală a acestui fapt sau l'ar fi considerat o enigmă
a cărei explicatie naturală nu se poate da încă, dar se va putea în viitor.
Si aici, ca si la creatiune, toate explicatiile acelea se pot usor destrăma
si există foarte multe consideratii cari mână mintea spre acceptarea învierii
prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric si deci absolut constrângător, lucrul
nu se poate vedea. Credinta îsi păstrează si aci rolul hotărâtor. Se vede
că e destinul nostru cât suntem în forma actuală de existentă să nu ne putem
apropia de lucrările si de prezenta lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare
indubitabilă, ci prin credintă, prin ascultarea si acceptarea smerită a asigurării
ce ne-o dă prin cuvântul Său.
Dar dacă creatiunea si învierea nu sunt evenimente istorice în
sensul obicinuit, aceasta nu însemnează că ele n'au avut loc sau că n'au nici
o relatie cu istoria si cu natura creată. Ele amândouă sunt un perfectum deplin,
fapte petrecute odată pentru totdeauna si nu ceva ce se petrece continuu,
o lege generală a existentei. O persoană care a trăit într'un timp si într'un
loc anumit ca om deplin a fost înviată de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic,
apartinând timpului trecut si tocmai prin această unicitate, introducând în
istorie ceva neobisnuit ei, ceva care face să vedem că istoria nu e totul,
nu e ultima realitate, că pe lângă ea, pe deasupra ei si la sfârsitul ei,
există altceva care dă astfel istoriei un sens relativ.
De la punctul acesta, al relatiei cu istoria, creatiunea si învierea
merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creatiunii, cauza si efectul,
cel din urmă cade cu totul în istorie, în domeniul nostru. Creatiunea, fără
să fie astfel o lucrare istorică, tinteste în istorie si determină istoria.
Tot ce se întâmplă ulterior în lume se datorează si poartă pecetea actului
anistoric al creatiunii, chiar dacă nu văd oamenii, chiar dacă lumina aceasta
revărsată peste univers nu e văzută de orbia oamenilor căzuti în păcat.
Învierea însă nu numai în factorul cauză, ci si în factorul efect
este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel înviat nu e o persoană istorică,
supusă conditiunilor existentiale ale acestei vieti, cauzelor fizice si spirituale
ce domnesc în imanentă. Învierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de
toate minunile săvârsite de El, sau de profeti, sau de alte organe dumnezeiesti.
Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de metaistorică, este istoric.
Prin oricare minune se repară pe cale extranaturală o piesă stricată din natură,
se repune ceva în functia ce-o îndeplinea în angrenajul imanent al vietii:
se reface un ochi, se schimbă un lucru din natură cu un alt lucru tot din
natură, se readuce o persoană care a încetat de-a mai trăi în viată, în starea
de a continua viata în aceleasi conditiuni ca înainte de întreruperea prin
moarte. Lazăr prin înviere n'a intrat într'un nou mod de existentă, ci l'a
reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viată tot asa de supusă bolilor
si mortii, trebuintelor naturale, ca si cea dinainte. El va mai trăi un timp,
apoi va muri.
Iisus Hristos însă prin înviere intră într'un mod de existentă,
într'o dimensiune de viată cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică,
de cea pe care o trăim cu totii supusi stihiilor acestei lumi. El a intrat
la o viată sustrasă cu totul din angrenajul cauzalitătii naturale; la o viată
fără boli, fără moarte, fără frica de moarte. Viata acesta nu e o fază ulterioară
a celei istorice, încât să decurgă din ea în mod natural. Atunci toti am ajunge
la ea fără să fi fost necesară patima pe cruce a Mântuitorului. Realitatea
aceasta nouă a învierii e o operă exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic
în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei: e un fel de creatiune
din nimic a lui Dumnezeu.
Deosebirea de creatiune constă doar în aceea că pe când prin
creare se iscodesc ipostasuri, fete cari n'au mai fost, prin înviere se readuc
fetele, suporturile cari au încetat să mai existe, la o nouă formă de viată.
Cel înviat este, ca eu, ca fată, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte.
Rostul aparitiilor după Înviere, a căror natură nu se poate preciza, e tocmai
să arate identitatea lui Hristos cel înviat cu cel de dinainte.
Tocmai în acest punct găsim relatia învierii cu istoria: ea atinge
cu degetul ei creator si transformator ceva ce-a fost în istorie. Degetul
minunat, lucrarea lui, si efectul lucrării lui sunt metaistorice. Dar ipostasul
învrednicit de o viată metaistorică e tocmai cutare ipostas care a trăit într'un
punct precis al istoriei. Golul rămas prin evaporarea vietii din el, "oasele
moarte" primesc o nouă viată exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.
Creatiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct
de la care începe, tocmai prin această cădere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc
ce cade perpendicular pe ceva care a fost în istorie, dându-i prin aceasta
o nouă viată, transfigurată. Si la creatiune, si la înviere istoria nu e productivă.
Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arătată în toată micimea ei. Ea are ce are
ca istorie si va ajunge la o depăsire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu.
Ea este ca istorie si va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.
Creatiunea dă posibilitatea istoriei, învierea o arată ca insuficientă,
ca stadiu ce trebuie să dispară si să fie înlocuit cu forma cea perfectă si
definitivă a existentei. Învierea arată istoria ca un provizorat în tensiune
spre eshatologie. În înviere se manifestă nemultumirea lui Dumnezeu cu istoria.
O nemultumire de care suntem si noi pătrunsi. Dacă învierea ar fi fost fapt
istoric, încadrat perfect, în cauza si efectul ei, în istorie, atunci ea nu
ne-ar arăta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istorică drept
existentă ultimă. Numai prin faptul că învierea atrage, cu fortă metaistorică,
ceva din istorie în altă orbită de existentă, arată spre un viitor altfel
decât istoric. Învierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma
ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arăta în criza de care suferă,
si pentru a se milostivi de ea.
De unde vine această contrazicere dintre intentia dumnezeiască
manifestă în actul creatiunii care afirmă istoria si cel al învierii care
dezaprobă istoria? E de observat mai întâi că învierea nu este o dezaprobare
radicală a istoriei, pentru că atunci nu s'ar mai ridica din moarte aceleasi
ipostasuri cari au trăit în istorie. Învierea e totusi ceva pozitiv si intentia
ei se referă tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele
istorice la o nouă formă de viată, se vede că forma cea veche nu e pe placul
vointei dumnezeiesti. Si întrucât învierea urmează după catastrofa mortii,
în care se arată deplin dezaprobarea dumnezeiască a istoriei, se vede că forma
de viată istorică, neagreată de Dumnezeu, e atât de înrădăcinată în fiinta
creatiunii, încât e necesară în prealabil o distrugere totală a ei, ca s'o
facă Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-si dezminte prin înviere dragostea de cele
create, dar forma lor de viată nu mai e cea dorită de El. O deviere, o stricăciune
serioasă le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Interventia lui Dumnezeu
după creatiune, prin înviere, postulează păcatul intrat în lume după creatiune.
Manifestările păcatului, ale stricăciunii, ale bolii care stăpâneste
toată creatiunea, le simtim toti. Filosofia contemporană a unui Heidegger
se opreste în fata acestui caracter bolnav al existentei ca în fata aspectului
ei fundamental. Dintre toate manifestările de boală ale acestei existente
se remarcă îndeosebi în această filosofie moartea cu nelinistea ce-o aruncă
ca o umbră asupra întregii vieti, determinând în mod covârsitor actele, gândurile,
atitudinea vietii noastre. Viata noastră e o "existentă spre moarte".
Moartea mărgineste tot ce există în lume. Lumea aceasta este în mod fiintial
o lume a mortii. Existenta ei, ca si existenta omului, este o existentă amenintată,
nu numai obiectiv, ci si subiectiv, de granita mortii. Aceasta ne face să
suferim. Dar si să simtim existenta de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment
dintr'un întreg pe care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agentii
mortii cari avansează continuu în fiinta noastră, cari rod neîntrerupt ca
niste viermi ai mortii din micul tezaur de viată al nostru. Insuficientele
intelectuale si morale ne vorbesc iarăsi de caracterul fragmentar al existentei
noastre.
Viata acesta cariată, anemică, tulburată, răpusă în scurtă vreme
de moarte, nu corespunde cu izvorul care dă viata si în care nu e nici o urmă
de slăbiciune si de boală. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar
nu Dumnezeu a făcut lumea asa, ci stricarea a venit prin voia liberă a fiintelor
rationale. Dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea asa, atunci prin înviere El s'ar
sili să o repare, mânat de regretul că a făcut-o asa. Cum însă stricarea ei
s'a făcut prin voia liberă a fiintelor rationale si urmarea acestei stricăciuni
e moartea, învierea se înfătisează ca un act de gratie a lui Dumnezeu care
nu vrea să lase ca suferinta să aibă ultimul cuvânt si pe oameni pierduti
în moarte, ci ridică totul la o nouă viată, fără suferinte si fără moarte.
Prin înviere El scoate lumea din starea bolnavă în care s'a rostogolit,
înăltând-o la o stare a cărei bogătie, plenitudine si fericire nici nu ne-o
putem închipui, asa cum nu-si poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectă
sănătate. Dacă prin păcat s'a introdus în viata de la Dumnezeu boala radicală,
prin înviere această boală e eliminată. E de crezut că fără căderea în păcat
n'ar fi intervenit înviere, asa cum peste tot n'ar fi avut loc întruparea
Fiului lui Dumnezeu.
În Iisus Hristos viata cea nouă, eshatologică, e realizată. El
este începătura pentru toti cari cred în învierea Lui, pentru întregul univers,
care actual boleste. Viata cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El
realizată, prezentă. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credintei
si ai sperantei spre El, spre viata cea adevărată, deplină, ultimă si fără
de moarte.
Când zicem cu credintă: Hristos a înviat!
afirmăm implicit: Noi toti vom învia!
Sfintele Pasti,
1937 (Din vol. "Ortodoxie si românism", Tipografia "Arhidiocezana",
Sibiu, 1939)
Dumitru
Stăniloae
Fresca:
G. Popescu (Biserica Ortodoxă Română din Nurenberg)