• Revista "Drum”, Anul 3, Nr. 2-4, Aprilie-Decembrie 1967 (Serie Noua)

De-acum, de langa mormant, masura valorii lui va fi alta. Aromele ce ne vor intampina din cuvantul lui cu sfinte mânii de Olt tulburat si revarsat peste maluri, dar si cu liniste si seninatati de cer mioritic, vor fi mai tari, mai imbatatoare, cu eliberatoare nuante din cealalta dimensiune. Putini din generatia noastra au stiut, ca el, ca taina viitorului e tacerea, si cu atat mai putini au incercat sa-si cuminece scrisul si fapta, drumul insusi al vietii, din anafora si aghiasma ei.

Omenia lui George Racoveanu venia din aceasta libertate a tãcerii interioare. Iar stirea lui, pentrucã a fost cu adevãrat un stiutor printre noi, isca lumini si cocea rod de intelepciune din chinuitoarea lui foame de absolut, din amarnicul lui dor dupã frumusetea cea dintâi.

Dacã s'a ridicat la imaginea de om Impârat, vatra lui n'a fost, totusi, din zarea aceasta. Nãscut chiar in pragul veacului a mers cu noi, si-a dat viata la strung printre noi, a iubit vremea lui si s'a bãtut cu ea, dar nu si-a pierdut nici o clipã din vedere tinta finalã. Avea un mesagiu al inimii. L'a impartãsit cu sfialã, cu jertfelnicia unui cruciat al credintei, dar nu s'a identificat cu nici o glorie pamânteanã, nu s'a lãsat ispitit de iluziile bogatiei Si ale puterii, nu si-a cãutat satisfactie în guvernare. A servit Cuvântul cu noblete de spadasin ce stie sã se bata fãrã sabie, si a liturghisit in el si prin el, cel mai cuvânt: Cuvântul care era la Dumnezeu.

Gazetar de mare curaj, de aleasa atitundine, teolog smeit si erudit, prieten cald si învãtâtor plin de dragoste, om de sagã si voie bunã, spadasin desãvârsit al adevarului, om de lume si de omenie, dar si monah cuvios al tacerii si rugãciunii, "mare mester la multe trebi", cum îi plãcea sã-si spuie singur, la un zâmbet larg de glumã, toate aceste titluri i-se potrivesc si i-se cuvin din plin. Se duce cu el un univers. Poti statua fãrã frica de gresealã, de iz blasfemic: cu acest om a trecut Dumnezeu printre noi, ca sã ne'invete si sã ne mângâie. Sã ne desluseasca drumul. Sã ni-l netezeascã!

* 

 

Primul gând ce ni-l prilejuieste aceastã mutare pe tãrm interior, e de recunostintã. In chinul nostru cu veacul intunecat si vândut, cu realitãtile corupte, George Racoveanu a mãrturisit pentru noi, apãrându-ne. De ne-a certat adesea, si cu bunã dreptate, a fãcut-o acasã, în familie. N'a înteles sã apartinã politic, dar s'a simtit al familiei, al unei întregi generatii pe care el o decora cu martiriul lui Ionel Mota, si pe care o apãra cu iscusinta si vehementa clostii ce-si apãra puii în fata uliului. A mãrturisit pentru noi. Ne-a fost martor de bunã purtare in marele si nedereptul proces ce ni s'a inscenat pentru vina de-a fi iubit neamul si de-a fi crezut in Dumnezeu. Si, pentru cavalerismul lui fara repros si pata, calaii l-au aruncat in temnita, l-au pus si pe el sub acuzare, l-au impins exilului. Dar el a tinut sa ramana martor. Identificarea lui cu generatia noastra era de alta obârsie, definita de perspective mult mai indepartate. Semnele hotarniciei lui erau de esenta spirituala. S'a situat chiar dela inceput deasupra noastra. Poate, la nivelul pe care in "Omenia si frumusetea cea dintâi," îl numeste supranatural. De acea, cu el ne-am pierdut cel mai calificat si devotat apãrator: Sentinta în marele proces inca nu s'a rostit. Vor auzi-o alte generatii romanesti. Atunci se vor auzi din nou si magistralele pledoarii ale fratelui nostru mai mare, George Racoveanu. Si se va vedea mai limpede si lumina minti lui geniale. Cu tristete, mirat, poate, de oprirea misterioasã si bruscã a inimii, el mai stãruie pe sub stresinile noastre de exil si singurãtate, ni se uitã in ochi, ne mustrã demisiile, se opinteste sa ne scoatã din sivoaiele desnãdejdii spre malur stirii si luptei. Fie ca aceste fierbinte vocale de recunostinta sa-l ospeteasca mãcar cât de cât din firimiturile visului si stradaniei noastre spre tot mai departele Ierusalim românesc.

Tot ce a scris George Racoveanu mai de pret, cartea lui de cãpâtâi, as spune, e "Omenia si frumusetea cea dintâi". Inchinat de fruntarii nedrepte, rãsluit de posibilitãti orizontale, neamul nostru a rodit aceastã splendidã atitudine a pumnului de lut in fata eternului si infinitului, numita atât de pregnant si esential: omenia. Si George Racoveanu a vazut-o drept conditie si Weltanschauung românesc. N'am venit de nicãieri. Contemporani cu Carpatii si Dunãrea, n'am asuprit pe nimeni. Am trãit si ne-am apãrat nevoile si neamul", ne-am dat perina de mas, ogor de crescut pâne. Am plans cutremurat când ne-am dat seama cã am strâns serpi la san, si am rãbufnit in indreptãtitã rãsmeritã, dar nici atunci n'am urît. Numai ne-am aparat. Am indreptat rânduielile si noima. Am sãpat albii pentru ca viata sã fie posibilã.

Vitregiti de geografie, ne-am refugiat într'o istorie de sens vertical, nu in una de stãpânire, ci de fire. O fire in care dospesc si se plinesc dimensiuni de peste veac, din întelesul divin al omului. Din aceasta rãscruce a privit Racoveanu destinul românesc si pe aceste tãlpi cosmice a îndrãznit el sa inceapã catedrala noului om român, cutremurat de tinta cea mare a existentelor nationale, care este învierea. In modestia lui pilduitoare, îi plãcea sa afirme cã el a pus numai temelia si pietrele de unghi, cã alte mâni mai pure si minti mai luminate vor trebui sã continue si sã ducã la bun sfârsit, pâna la aurul cupolelor si pânã la majestatea crucii, aceastã imensã cladire. Si dimensiunea manolica a destinului creator i-a hãrãzit sa se punã pe el însusi, drept tencuialã si garantie de duratã, în temelia acestui domn al omeniei românesti. Legile pe care el. le-a fixat vor rãmãne, fiindcã el le-a sfintit cu jertfa propriei sale vieti pe un drum fãrã întoarcere, menit sã iasã de cealaltã parte.

Pornind din proverb, din noima tãrãneascã si ciobãneascã, din trânta cu veacul, din cultul rãdãcinilor, George Racoveanu se foloseste de un limbaj simplu pi revelator încãrcat de-un imponderabil al eternului si frumosului. Virtutile pe care le cuprinde si practicã omenia sunt: iubirea de oaspeti; dispozitia de jertfã; înfrânarea; modestia; onoarea; umilinta; credinta în Dumnezeu. Dar ea nu înseamnã viata lumii, ci viata in Hristos". "Omenia este rezultatul trãirii românesti a adevarului Evangheliei." In fond troita omeniei e: om-neam-Dumnezeu. Plinesti ce foloseste conceptului ideal de individ, de om, dar asta nu-i de-ajuns. Trebuie sã faci ce foloseste neamului tãu. Si la urmã nici asta nu te mântuie. E nevoie ca neamul sã plineascã voia lui Dumnezeu. Neamurile sunt drumuri împãrãtesti si porti de aur, numai când tind si urcã spre Dumnezeu. Ele încep aici dar terminã dincolo, într'o judecatã divinã. Nu mai e nevoie, credem, sã raportãm aceste coordonate ale omeniei la cruda realitate din tarã, la cosmarul rãtãcirii si bestialitãtii marxiste. Pustiul nãpãdit dinspre Rusia, ne-a ruinat tocmai dimensiunea cerului, recunoasterea adevãrului cã puterea statelor si a guvernelor vine dela Dumnezeu. Acolo omenia e acum in ruinã. Ea mai trãieste in rãdãcini in adâncul inimilor plânse si chinuite. De aceea George Racoveanu a refuzat dialogul cu cei dela Bucuresti, tinându-l si continuându-l, la nivelul rugãciunii, cu mormintele, cu napa crucificatã.

Cât pentru exil, el a prevazut "supranaturalizarea". Ne pierdem patria, ca sã ne-o regãsim lângã cer. Sunt cazuri rare de cetãtenie la omenire, la planetã, când exilatii "patria si rudenia au Risat", adica tot ce e pãmântesc în noi, pentru ca, nerezistând rãului, sã se plineascã prin câstigarea harului, luând drumul greu si jertfelnic al sfinteniei. Oricât de rare ar fi aceste cazuri, ele sunt posibile. Linia de mijloc, linia mare, e insã a ordinii naturale, a omului ce-si iubeste si serveste neamul, pentru cã cetatea lumni lui Dumnezeu "va aduce in ea gloria si cinstea neamurilor". Neamul cu care am fost dãruiti de destin poate fi servit din orice conditie, de pe orice meridian, înmultind prin el comorile spirituale ale omenirii.

Dar exilul, mai mult decât omul roman de-acasã, e amenintat de cãderea în densturalizare (in agonisirea blestemului, in tagma trãdãrii). La conjuctura dintre sfintele datorii si uitare, apare buruiana exilului: exilãtura. Prin aceastâ pãlãmidã tigãneasca cred dusmanii nostri ca vor reusi sã ne repatrieze, sã ne extermine, pentru a-si garanta imperiul de o mie de ani, nedându-si seama cã noaptea nu poate decât sa ateste lumina.

 

*

 

Bine ancorat intr'o teologie bazata pe lumini si certitudini mistice, armonizând, in gândirea sa ortodoxia cu românismul, George Racoveanu nu a conturat numai o eticã (increstinarea vietii neamului), ci ne-a dat si exemplul durabil practic, inspirator al unei estetice. O disciplina a zilei de toatã ziua. De obicei trãim la întamplare, în debandadã, împinsi si vanzoliti de evenimente, fãrã nici un ingredient de eternitate, si suferim ziua, profesia, viata de familie. Si, ce e si mai rãu, tocmai prin aceastã demisie si rãtãcire, ne mai considerãm si martirizati, demni de compãtimire. Iar cat despre "aceea una care ne trebuie" o cãutam altundeva, într'un mâne, acolo unde ea nu este, în sisteme metafizice, in sarlatanerii magice, amânând-o zi de zi, si in cele din urmã uitând-o cu desãvârsire. Pe când de fapt aceea una e trãirea adevãrata, plenarã, a zilei, în profesie, in cadrul familiei, pe drumul impãrãtesc al neamului. Cel mai bun exercitiu spiritual pentru a ne trezi, a ne naste din nou, a trãi cu rod si sens, si a muri cum trebuie, e numai ziua de aci si de acum. Dacã Racoveanu ne-a dãruit-o simplã invãtãtura, care nu se lasã scrisã, dar care va trebui transmisã dela inimã la inimã, aceasta este splendida esteticã, crestinã si româneascã, a firii lui, a omeniei. Nu vederea cu ochii, ci cu inima. El se strãduia sã fie, sã plineascã voia cerului, in clipã, pentru ca numai in ea, se exprimã pe planul nostru, vesnicia.

Ca George Racoveanu s'a dipolmat avocat al generatiei tinere, asta l'a distins. Si-i va rãmâne decoratie de cer, pentru totdeauna. A fost un om. Un adorator al frumosului: Un ucenic al adevarului si un credincios slujitor al binelui. Dragostea pe care a practicat-o, poate fi egalatã numai cu omenia la care a ajuns. Isus a avut in el un cruciat. In alt ev ar fi luat zale si lance si ar fi plecat sã apere sfantul mormânt. Printre noi, in contemporaneitate, s'a mentinut liber, nobil al spiritului, mestesugar al artei. Dela articolul de gazetã, sprintena suetã cotidianã, si pânã la eseul de subtire si luminoasã teologie; dela nuvelã pânã la gravurã îngereste migalitã; dela petrecerea sãgoasã, cu ghiont de umor si voie bunã, pâna la mãiestria si profunda seriozitate a lecturilor sale socratice, doldora de dragoste si înteleaptã viziune, tinând un minunat echilibru între nationalism si religie, cultivându-si si exercitându-si mereu legãturile cu matricea folcloricã si cu mitul dacic, el s'a plinit liber, a rãmas independent. N'a putut nimeni pune saua pe el.

Pentruca nu e vorba de o moarte, ci de-o înviere în noi, de-o prezentã, despre Racoveanu vom scrie mereu. Asa cum ne mergem drumul, cum ne respiram si plinim destinul fãrã destin. A scris mult, cuminte si maiestrit. Colectiile Indreptar-ului si Cuvântului în Exil ne vor fi hranã bunã si clar indemn spre mai sus, pe coclaurile de furtunã ale Rarãului românesc. Dar adevãrata cinstire a lui George Racoveanu va fi numai continuarea luptei pentru eliberarea neamului românesc. Prin scrierea de noi morminte, pentru ca icoana omeniei românesti sã se aprinda de flãcãri multe si mari.

 

Vasile POSTEUCÃ
Revista "Drum”, Anul 3, Nr. 2-4, Aprilie-Decembrie 1967 (Serie Noua)