Emil CIORAN, ÎNDREPTAR PĂTIMAS

Humanitas, 1991.

EMIL CIORAN s‑a născut la 8 aprilie 1911, la Răsinari, unde tatăl său era preot. A făcut studiile liceale în Sibiu, la „Liceul Gheorghe Lazăr“, apoi a urmat cursurile Facultătii de Filozofie si Litere din Bucuresti (1928–1932), încheiate cu o teză despre H. Bergson. După o bursă de studii în Germania (1933–1935), a fost, vreme de un an (1936–1937), profesor de filozofie la un liceu din Brasov. Din 1937, an cînd obtine o bursă a statului francez pentru doctorat (care‑i va fi prelungită în 1938), se stabileste la Paris.

În România, a colaborat la „Gândirea“, „Vremea“, „Floarea de foc“, „Calendarul“, „Revista de filosofie“, „Convorbiri literare“ s.a.

Din 1947 începe să scrie în limba franceză.

A publicat cinci cărti în tară si mai bine de zece în Franta, toate la „Gallimard“. Cartea de debut a obtinut premiul Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitati (1934). Pentru Manual de descompunere (1949) obtine, în 1950, Premiul „Rivarol“.

Scrieri: Pe culmile disperării (Bucuresti, 1934, 1990); Cartea amăgirilor (Bucuresti, 1936, 1991); Schimbarea la fată a României (Bucuresti, 1936, 1941, 1990); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937, 1991); Amurgul gîndurilor (Sibiu, 1940); Îndreptar pătimas (1991); Précis de décomposition (Paris, 1949); Syllogismes de l'amertume (Paris, 1952); La tentation d'exister (Paris, 1956); Histoire et utopie (Paris, 1960); La chute dans le temps (Paris, 1964); Le mauvais Démiurge (Paris, 1969); De l'inconvénient d'être né (Paris, 1973); Écartèlement (Paris, 1979); Exercices d'admiration (Paris, 1985); Aveux et anathèmes (Paris, 1987).

Emil CIORAN

ÎNDREPTAR PĂTIMAS

HUMANITAS

BUCURESTI • 1991

Notă asupra editiei

Scris între 1940 si 1944, Îndreptar pătimas are două variante. Prima – de 117 pagini format mare (A4), plus o pagină finală nenumerotată, pe care e trecut un mare II (roman) – este scrisă cu cerneală neagră si are o grafie extrem de variată, de oscilantă, nervoasă, tensiona(n)tă. Ea prezintă numeroase reveniri (stersături sau adăugiri, uneori pe verso, alteori pe file intercalate ulterior) si pare a nu se fi păs‑trat în întregime. Pe prima pagină sînt înscrise: data „12 Martie 1940“ (sus, în coltul din stînga), titlul „Îndreptar pătimas“ (central, abrupt suitor spre dreapta, exact deasupra titlului initial, tăiat cu o linie: „Breviar pătimas“), precum si semnătura: „E. Cioran“.

Cea de‑a doua variantă este în mare parte o transcriere, dar nu sînt putine pasajele reasezate sau reformulate, cele adăugate sau abandonate. Pagina initială cuprinde, sus si oblic, titlul definitiv (subliniat dublu), ca si o fixare în timp si spatiu: „Paris 1941–1944/ Hotel Racine/ rue Racine“ (în coltul din dreapta, jos). Între cele două însemnări apare încă una, mult mai tîrzie: „Ilisible, instilisable [sic],/ impubliable./ 20 Oct. 1963“. În întregime, acest manuscris are 156 pagini de format caiet (A5), numerotate, la care se adaugă pagina de titlu. (Caietul ne‑a stat la dispozitie sub formă de fotocopie, originalul fiind pierdut). Textul său este cel reprodus în volumul de fată.

Trebuie spus că această editie nu este una critică, în sens filologic, desi s‑a lucrat prin confruntarea variantelor. Singura contributie a îngrijitorului la forma în care volumul se înfătisează editorial este cuprinsul. (Cele două titluri originale de paragrafe au fost evidentiate prin diferentierea caracterelor de literă).

În ceea ce priveste textul propriu‑zis, am făcut operatiunile de rutină (unificarea în sensul actualizării a cazurilor de dublă grafie, completarea prescurtărilor, aducerea la zi a ortografiei si a punctuatiei etc.), dar am evitat actualizările morfologice sau ortografice excesive: ceea ce s‑ar fi cîstigat ca prospetime temporală (oricum relativă si doar partial realizabilă) s‑ar fi pierdut ca omogenitate stilistică si, poate, ca unitate de impact. Am conservat, a‑sadar, forme precum: „întunerec“, „miragii“, „peisagii“, „paseri“, „perini“, „fiece“, „săului“ (pentru „seului“), „sufăr“ (pentru „suferă“), „dorinti“, „tintirime“, „lăcate“, „acaftist“, „răzimat“, „reflexie“ (pentru „reflectie“) etc; genitivele feminine în ‑ei („baltei“, „patimei“ s.a.); formele lungi, azi în curs de eliminare, din conjugările la indicativ ale unor verbe ca „a trebui“, „a dezvălui“, „a vîntura“ s.a.

În cîteva cazuri, cuvintele folosite de autor au darul de a nedumeri (fără a fi fost vorba de dificultăti de descifrare). Cînd a fost cu putintă, am făcut o mică interventie lămuritoare, însă au mai rămas două‑trei situatii pe care a trebuit să le lăsăm ca atare („să muzeze Eroarea“ din §66; „muzeală rînjitoare“ din §42; „dezmetic“ din §62).

Un ultim aspect de relevat e cel al semnelor de pauză (virgule si linioare), deosebit de numeroase în manuscris. În general, cînd două astfel de semne s‑au aflat laolaltă, am suprimat unul din ele. În putine situatii, totusi, strict si vădit impuse de text, ne‑am îngăduit să înlocuim un semn prin altul ori, foarte rar, să introducem sau să scoatem vreunul.

I

Cu rîvnă si amar, cercat‑am să culeg roadele cerului — si n‑am putut. Ele se înăltau spre nu stiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor.

Crengile boltilor se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu‑se, ele îsi pierd fructele.

Nici flori nu înfloresc pe cer si nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavînd ce pă‑zi, de necaz si de urît, pustieste grădinile omului.

Nu, nu; nu pe astri îmi voi orbi văzul. Destul mi‑am pierdut din lumină cersind pomana înăltimilor. Sătul de tot felul de ceruri — mi‑am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.

„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vietii“ (Facerea, 3, 24).

Pe acest drum am cersit de multe ori. Si trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme desarte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Si cum mergeam asa în gloată năpăstuită, cărarea se‑nfunda prin mlastini si umbra crengilor de rai se pierdea în fără‑urma lumii.

Nu cu sfială si cu răbdare ne vom înstăpîni în ce‑a scăpat strămosului fatal. Cuget de foc ne trebuie — si ascutind arme si nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nos‑tru.

Atotputernicul ne‑a închis căile sale? Sădi‑vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n‑are paznici, nici săbii si nici flăcări. Vom naste paradisul la umbra caznelor — si blînd ne‑om o‑dihni sub ramuri pămîntene, ca îngeri ai de‑săvîrsirii de o clipă. El să rămînă cu o vesnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, muscînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndrăgind stiintele greselii, vom fi asemenea Lui, si — prin durerile Ispitei — mai mari chiar.

Crezut‑a El prin moarte să ne facă robi si să‑i slujim. Dar noi pe îndelete ne‑am îndătinat în viată.

A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de a‑devărurile sigure ale sfîrsirii, a nu lua‑n sea‑mă absolutul, a transforma moartea în glumă si‑n întîmplare nesfîrsitul. Nu poti respira de‑cît în afundurile iluziei. Simplul fapt de‑a fi e coplesitor de grav, fată de care Dumnezeu e biată jucărie.

Înarmati de accidentele vietuirii, vom pustii sigurantele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri, ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, si peste tot îmi sare duhul împotrivă, apărător al pricinilor nefiintei.

…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor.

Pe semeni îi cunosc. Adesea mi‑am citit în ochii lor absenti si goi nerostul soartei sau mi‑am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi‑e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Si cum nimic nu e de vrut, pasii mei călcau în urmele lor ca‑n spini, cărarea mea serpuia prin noroiul dorintelor lor, înălbindu‑le, printr‑un nimb de nefolosinti, căutarea lor fără folos.

Ei nu stiu că raiul si iadul sînt înfloriri ale clipei, ale clipei însesi, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N‑am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor.

Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sînt fără margini în fiece din ele? Ce mai astept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal?

Oamenii sufăr de viitor, se reped în viată, fug în timp, caută. Si nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiti de zădărnicie.

Eu stiu că totul e final, că există doar o cli‑pă, fiecare clipă, că pomul vietii e răbufnirea de vesnicie, reversibilă în actele fiintei.

Si astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopti, în nopti mari ce ridică în fata mintii fundurile lumii, cum as sti dacă sînt sau nu mai sînt? Si mai poti fi atunci sau poti să nu fii? Sau, prins în nedeslusirile muzicii, pierdut în ele, curătit de întîmplările respiratiei, cum te‑ai asemui semenilor?

A nu avea decît o tintă: să fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este si nici pe nu este. Unde te găsesti ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu‑i ea un nicăieri sonor?

Oamenii nu stiu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrsirea, cînd „ros‑tul“ vietii e extazul acestei nedesăvîrsiri! Dar cum să le dezvăluim suprafetele acestei taine, cum să‑i încîntăm de luciul unui mister si să‑i îmbătăm de‑o fascinatie atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopti si anumite zile…

Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool si mai multă Spanie, furia mea le‑ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră si zvîcnirile inimii le‑ar fi împins spre vecinătăti de stele. Acum, sînt fericit să mă separ de astri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte.

Dacă am trăi în grădini, religia n‑ar fi posibilă. Lipsa lor ne‑a împins în dorul raiului. Spatiul fără flori si arbori îndeamnă ochii spre cer si aminteste muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în vesnicie si‑n umbră de pomi. Istoria e negatia grădinii.

Nădejdile le datoresc noptilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau si, singur între materie si vis, ridicam aromele deceptiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte — acest posibil fără timp. Totul se prea poate — dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd — si unde zboară ele? Într‑o vesnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii.

…Asa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neîntelegere i‑au răpit oamenii turburările si le‑au transformat în binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne‑am apropiat cu totii prea omeneste de razele lui si, crezîndu‑l sursă de real, i‑am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul pînă si pe cer?

Nu stiu pînă unde soarele este. Dar stiu prea bine cît nu mai sînt sub el. — Cine, pe tărmuri de mare, în ceasuri de‑a rîndul, cu ochii întredeschisi, paralel vremii, orizontal pe vis si disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n‑a resimtit amestecul de fericire si neant al risipei de strălucire — acela nu cunoaste nici una din primejdiile pe care frumusetea le‑a adus în lume.

Credeam a fi tînăr sub soare, si m‑am pomenit fără vîrstă. Si dacă‑n miez de nopti mai aveam ani, în amiezi nu‑i mai aveam. Toate vîrstele fug si rămîi fiintă si nefiintă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.

Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu stiu care oră a înserării si care an al tineretii, nefericit si dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a mă gîndi la soare — revelatia apusului mi‑a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, si ce mai rămînea ca soare între petele inimii a‑ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Si recunostinta mea trimisă astrului se îndrepta si spre Egiptul propriului suflet.

De atunci am tămîiat necontenit moartea si soarele — ca strănepot al cine stie cărui trîn‑dav de pe malurile imemoriale ale Nilului.

Precum iubesti cărtile pe care era să plîngi, sonatele ce ti‑au tăiat suflarea, parfumurile ce‑ti soptesc de renuntare, femeile rătăcite între corp si suflet — asa cu mările: te‑ndrăgostesti de cele ce unduiesc înecul.

N‑am căutat în Mediterana poezie, nici violente, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat‑am răspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum as uita o mare în care mi‑am lăsat gîndurile?

Într‑o memorie mai scurtă decît presimtirea de vesnicie a efemerei, as păstra încă icoana si recunostinta albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s‑au prăbusit împărătii — si cîte tronuri ale sufletului…

Cînd aerul si‑a suspendat nelinistea si nemărmurirea meridiană a netezit valurile într‑un luciu abstract, atunci stiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealitătii. Doar spuma — actualitate a nimicului — continuă ca o străduintă spre fiintă…

Nici unul n‑avem putinte mai mari decît să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu‑i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supravietuiască odiseei inimii. Un Ulise — cu toate cărtile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A sti toate valurile…

Pietate estetică: a purta un respect religios aparentelor, a călca pe pămînt fără nostalgia cerului, a crede că totul e posibilitate de floare — si nu de absolut.

De n‑ai regretat nicicînd că n‑ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu pasii cruzi ai omului, n‑ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l‑am descoperit, de cîte ori l‑am simtit în inimă si nu sub tălpi, astrii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară si se topeau într‑un sînge care uita atuncea cerul. Poti zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaste înduiosarea din întîlnirile rare cu pămîntul ce‑l dispretuiesti în mers. Dar, fată‑n fată cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frătească, de amar intim nu te leagă într‑o îmbrătisare miscătoare! Destul mi‑am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinti si bolte!

Acum vreau să‑nvăt respectul bulgărilor. Putea‑voi să privesc în jos cu patima ce‑mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu si ce chinuri în viciu împins‑au ochiul în supranatural? Religia îl opreste de la menirea lui firească: să vadă. De la crestinism încoace ochii nu mai văd.

Acelasi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini — cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate‑n simturi ar trebui să ridice un templu si să urzească o mitologie a senzatiei.

Ce să fac cu cerul, care nu stie ce‑i vestejirea sau chinul si extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii si să mor cu ele, în aceeasi măsură menite muririi. De ce v‑am vorbit vouă de stingere, astri nestinsi? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat.

Din tot ce‑i fugar — si nimic nu‑i altfel — culege prin senzatii esente si intensităti. Unde să cauti realul? N‑ai unde. Doar în gama emotiilor. Ce nu se ridică la ele e ca si cum n‑ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă si numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală.

Din ce‑ai trăit, ce retii? Bucuriile si durerile fără nume — dar cărora le‑ai găsit unul.

Viata nu tine decît durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea‑i pulbere vitală.

Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibratiile noastre constituiesc lumea; destinderile simturilor, pauzele ei.

Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, asa aparenta – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpeste fluiditatea si nestatornicia. Cum ne‑am descurca în desisul senzatiilor, de nu le‑am opri în forme — în ce nu este? Astfel le atribuim fiintă. Realitatea e aparentă solidificată.

Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana mortii imediate si vraja dezastruoasă a bolii — pălesc în fata dez‑nădejdii ce emană din splendorile lumii. Si de mi‑as aminti durerea cea mai precisă si mai sfredelitoare, si cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sînt sterse fată de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munti sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenti, simturile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de‑a fi în frumusete si siguranta de‑a o pierde în timp mă sfîsiau crunt, că peisajul se risipea în substanta echivocă si sublimă a unei nemîngîiate admiratii. Numai urîtenia e nedureroasă. Dar farmecul aparentelor care compromit înăltimile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndetea omului. Nu caznele acestuia m‑au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simturile mele s‑au topit în nenoroc. De ce‑n desăvîrsirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului?

De‑ai văzut un migdal înflorit scuturîndu‑se blînd sub insinuările brizei si cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate — atunci te‑ai scuturat si tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deserturile vremii.

Frica de un sfîrsit de fioruri mi‑a otrăvit raiul simtirii, căci nimic n‑ar trebui isprăvit în simturile împlîntate‑n fire. Splendorile lumii m‑au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, si‑am sîngerat în fericiri mai rău ca‑n deznădejdi.

Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumusetii… Cu el să‑mi hrănesc as‑teptările sîngelui, cu ondulatiile si răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilităti. Rosturi există numai în aparentele pentru care ai vrea să mori… Vor lua petalele locul ideilor?

Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înselăciuni… O lume directă — si cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecăruia, si pe care nimfele cugetului n‑ar în‑drăzni să‑i culeagă…

De ce vom fi căutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot învesnici în nimiciri mai dulci? — Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle si‑mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Si nu voi mai fugi în stele si nici nu mă voi adăposti în depărtări lunare.

Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparente. A fi nimic si tot în spuma imediatului. Si a te‑nălta la marginile eului, în nemijlocit si în fugar.

Doctrinele n‑au vlagă, învătăturile‑s stupide, convingerile ridicole si înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu‑i viată decît în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica si nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa? Nu răzbate în puls misterul însusi al materiei si nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?

Sînt treaz si nu stiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai putin. Dar de ce, cînd stau asa, absent de credinte, viata se preschimbă‑n eu, si eu sînt peste tot?

Finalul muzicii lăuntrice e o topire într‑un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se linisteste, si‑un calm orizontal se prelinge ca o absentă însorită.

…Adesea mi‑am simtit sufletul alături de trup. Adesea l‑am simtit departe, adesea fără rost si fără căpătîi. Si cum l‑as fi urmat, în înăltări subite, smuls din asternutul inimii? Nu‑i rostul lui să rătăcească în albiile simturilor? Ce‑l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să‑l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor.

Numai eu rămîn sub mine…

Lasă‑ti sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! Directia lui firească e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pămînt? De‑ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec si, înfrînîndu‑l, să‑i pun cătusele trupului! Ajunge o clipă de neseamă si‑n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce‑l surghiuneste‑n meleaguri ceresti, în timp ce rămîi victimă lîng‑un corp în părăsiri?

E o zvîcnire ucigasă ce‑nvinge legăturile terestre, o sete de fericire în afară de fericiri, un dor de lesin astral, de pierzanie în fremătări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr‑o dată să tresalte dincolo de soare si‑n zborul lui să lase‑n urmă izvoarele luminii, cuprins de‑o viată fără înteles, dincolo de viată?

Ai vrea să mori de mii de ori — si el se sfîsie în vastul nicăieri.

…Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surîsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le tinea to‑vărăsie, ci flutura pe crestetele lumii. — Cînd va scoborî clocotul lui în preajma nefiintelor de fiecare zi? De‑as avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic!

Eu stiu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu‑mi trebuie urechi ascutite pentru subtile chinuri, nici gust pentru otetul sîngelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Si cum mă întorc spre Răul despotic si umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri — divinitate subită, aspră si ruinătoare.

Stai încremenit si‑astepti. Te astepti. Dar ce să faci cu tine? Ce să‑ti spui, împrejmuit de‑atît nespus?

Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e‑un pretutindeni al tainei tale negative.

Să te gîndesti spre ce vei fi? Regretele tale n‑au viitor. Si nici un viitor nu‑i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza.

Si atunci pleci. Plecînd te uiti. În mers esti altul si fiind — nu mai esti.

Două atribute are omul: singurătatea si orgoliul. El vietuieste pe pămînt ca să le scoată în vileag. — Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapă existenta. De ce‑o fi născocit‑o individul? Ce nevoie a organizat atîta otravă?

Zăresc soarele si mă întreb: de ce religia totusi? Mă‑ntorc spre pămînt — si înhăitîndu‑mă‑n năprasnele lui — nu înteleg de ce‑as fugi de el.

De cîte ori am tulit‑o spre cer, amarul sub‑lunar îmi surîdea si scoboram spre el, cu rîv‑niri însetate. Cînd se va înnădusi de idealuri, atunci nemaiavînd loc nici pentru a fi mîndru, nici pentru a fi trist, îl voi părăsi. Dar cîtă vreme el rămîne spatiul chinurilor inspirate, ce‑as căuta aiurea?

Religia încearcă să ne lecuiască de rele — care dau un pret vietii. Singurătatea si orgoliul sînt rele pozitive. Absenta — prin care devii mai mult.

N‑am fost sigur în parfumatele nesigurante ale pămîntului, decît în extazele fără credintă. Inima mi se vărsa pe‑ntregul lumii — si n‑as‑tepta nici un răspuns. Freamăt de rugăciune îndestulat de propria‑i tărie.

Mîinile s‑au împreunat prea mult spre un cer absent: cînd se vor întoarce ele spre infinitul dulce si amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, pămîntul atins de narcisism…

Omul n‑a inventat o eroare mai pretioasă si o iluzie mai substantială ca eul. Respiri, închipuindu‑te unic; inima‑ti bate, fiindcă esti tu. Cum ai sta vertical în panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? — În orice formă de religie, nu poti rodi în fire.

Am vrut să mă mîntui. Si toate credintele muritorilor mi‑au cerut lepădarea de mine. De la Vede, prin Buddha si Cristos, n‑am descoperit decît vrăjmasi ai necesitătii mele. Mi‑au oferit salvarea în absenta mea; cu totii mi‑au cerut să mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic — cînd mîndria îmi voia numele si în neant.

Si nu numai atît. Îmi mai cereau să‑nving durerea. Dar fără ea nu‑i gust în fire: sare a vietii; insuportabilul ei — sîngele existentei.

Să iubesc, să am milă, să astept, să mă de‑săvîrsesc. O scară a monotoniei, cînd n‑ai vrut să fii un dobitoc sub cer si nici un milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut.

Să‑mi pierd suferinta în altii? Să tot descopăr semeni si iarăsi semeni! Să fiu fericit grădinărindu‑le prostia, cultivîndu‑le josnicia — si omorîndu‑mi avîntul spre dispret?

Eul e operă de artă ce se hrăneste din suferinta la a cărei potolire tinteste religia. Dar nobletea omului e una singură: estet al propriei individualităti. Prin chin să statornicească frumusetea mărginirii lui si prin arderi să urzeas‑că substanta ei.

Omul e artă întrucît e mîndru si singur. El foloseste pămîntul ca pretext mai valabil — măiestririi existentei lui — decît cerul.

Religiile n‑au simt pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparentă ca atare. Lor le e străină pieirea în sine si vraja inutilitătii. Lor le e străin pămîntul. De aceea vor ele să ne mîntuie de eu, de cea mai ciudată înflorire sub soare.

Existenta individuală e de‑o atractie atît de cruntă, fiindcă s‑a născut dintr‑o ruptură de echilibru, dintr‑o inegalitate a fondului originar al vietii. Religiile vor să niveleze felurimea; să suprime individuatia. Sensul mîntuirii e dis‑paritia pronumelui.

Nu îndur alt absolut în afară de accidentul meu. Că s‑a întîmplat să fiu, iluzia fiintei mele mi se pare întelesul meu suprem. Nimic nu voi îndrepta din această întîmplare.

Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuatii. Întrucît nu te tămădu‑iesti de ea, si rămîi în tine fără leac, esti om.

Să te topesti în natură, în omenire, în Dumnezeu? Dar înaintea oricărei vreri, te‑ai înecat în tine.

Visam c‑am murit în toate, îmi căutam oasele prin astri — si m‑am pomenit la picioarele Eului, bocindu‑mi identitatea.

Umbra — fată de vis — exprimă un plus vag de existentă. După ce‑ai născocit lumi si le‑ai pierdut prin spatii, te trezesti cu dorul a ceva ce‑ar fi — Eul — umbră de fire într‑o lipsă generală de fire.

Religiile mi‑au arătat cărarea fericirii, cu pretul meu. Dar iluzia de‑a fi aici e mai întăritoare decît împăcarea de‑a nu fi nicăieri, de‑a fi prin ceruri.

…Si atunci m‑am întors spre pămînt si‑am renuntat la mîntuire.

„Adevărul nu visează niciodată“, a spus un filozof oriental. — De aceea nu ne priveste el. Ce‑am face cu minora lui realitate? El nu există decît în minti de dascăli, în superstitii de scoală, în vulgaritatea tuturor uceniciilor.

Dar în cugetul întraripat de infinitul său, visul e mai real ca toate adevărurile.

Lumea nu este; ea se creează de fiece dată, un fior de început ne scormone jăratecul sufletului. Eul e un promontoriu în nimic ce visează un spectacol de realitate.

Curajul te asează între un fiind si nefiind — sburător între lumi care sînt si nu sînt. Pînă‑s las, toate există, dar în armură de cavaler al duhului turtesc brazdele firii si calc semintele iluziei.

Lucrurile ce se văd ni le‑am insuflat de bu‑năvoie. Nu‑i existenta un confort al respiratiei? — Cum a fi pare preferabil contrariului său, ne‑am creat obisnuinta lui si ne simtim mai bine‑n el. Ce interes ne‑ar paste să stim că‑l nălucim numai, că‑l vietuim în prelungirea semitreziei noastre?

Lumina spatiului, de unde se împrăstie ca o pieire gratioasă? Din soare? — Din răsfrîngerea pe un fond albastru a arderilor sîngelui. Tot din ele se presară‑n nopti scînteile înmăr‑murite.

Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii.

Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalitătii: atîta fascinatie de inutilitate emană el. Prin valoarea lui „teoretică“, el e simbol al lumii.

Diferenta între cauză si efect, ideea că un lucru ar putea fi sursa altuia sau c‑ar avea o legătură efectivă cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cînd stii, însă, că obiectele nu sînt, ci plutesc într‑un tot aerian, legă‑turile între ele nu dezvăluiesc nimic, nici pentru pozitia si nici pentru esenta lor. Lumea nici nu s‑a născut, nici n‑a murit, nici nu s‑a oprit la un punct si nici nu devine alta cu sprijinul timpului — ci se răsfată fără rost într‑un nedefinit De‑a pururi. Biruitor fugar al vesnicei evanescente, doar Eul se însală cu folos din cînd în cînd.

Prin umbre îsi poartă el povara distinctei existente si pătează de realitate albul nimic ce‑l înconjoară. Figurilor ce par a vietui, forta lui de vis le pompează seva si le‑nfiripă‑n fiinte. Căci viata‑i o întrezărire a duhului dornic de fire, prizonier fără scăpare al neclintitei irealităti.

Gîndurile s‑au îndrăgostit trecător de exis‑tentă — si ne mîndrim că sîntem. Si pasii nos‑tri, lipsiti de sfială visătoare, pîngăresc umbrele, călcînd pe ele cu încredere si sigurantă. O clipă de trezire, doar; si mrejele realului vulgar s‑au desfăcut, spre‑a vedea ce sîntem: închipuiri de propriu gînd.

Să fie o lingusire pe care mîndria si‑o oferă siesi, cînd cred a întelege pe Caligula?

Suetoniu, vrînd să‑l defăimeze si să‑i demaste nebunia, lunecă într‑un prinos involuntar: „El (Caligula) suferea îndeosebi de insomnie, căci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; si această odihnă nu era completă, ci turburată de vedenii ciudate: odată, între altele, visă că sta de vorbă cu fantoma mării“.

Acelasi istoric ne spune că nu‑si săruta pe gît sotia sau amantele fără a le aminti că‑i în puterea lui să le reteze capul.

Nu ascundem cu totii în mocirla sufletului dorinte posibile ca mărturisiri doar în gură de sinistri împărati? A‑ti face calul consul — nu‑i aici o judecată valabilă asupra oamenilor?

Si apoi într‑un imperiu asa de mare, ar fi fost lipsă de gust să mai crezi în semeni.

Împăratii romani ai decadentei, monstri inspirati de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, că estetii lumii sînt măscărici de bîlci si poetii improvizatori de umbre.

De trăiam în Roma infiltratiilor crestine, as fi păzit statuile zeilor agonizanti sau apăram cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decaden‑tei este sugestia de ondulatie a ostenelilor istorice si nevoia de‑a suplini prin absurdităti vidul gloriei si prin nebunie apusul măretiei. Oricît te‑ar ademeni văzduhurile, în sînge se scaldă strămosii dementei.

Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în spectacol, asemenea durerii închise într‑un sonet. Lepra în‑săsi devine un motiv estetic, dacă istoria o trece în paginile ei.

Numai clipa‑i divină, infinită, iremediabilă. Clipa ce‑o trăiesti.

Cum o să am milă de victimele lui Caligula? Istoria‑i o lectie de inumanitate. Nici un strop de sînge din trecut nu turbură acest acum în care sînt. Mai mult mă înduiosează fantoma acelei mări, ce îngrozea visurile nefericitului împărat.

Nedreapta istorie vorbeste cu mai mare pre‑cădere de prigonitorii crestinilor decît de martiri. În orice memorie Neron e viu si seducător; ne amintim de el cu mai multă emotie. Si din a‑l fi defăimat două milenii, e mai putin banal decît Isus. — Pilat cu o simplă întrebare a ră‑mas în lumea filozofilor, care nu se rusinează a‑l cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n‑a putut supravietui adoratiei. Cres‑tinii l‑au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea si sinuciderea i‑au acordat o vesnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de biserică.

Astăzi stim cu totii că Ana si Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. În teatrul pătimirii de la Oberammergau, cum priveam drama antică cu ochi crestini si necrestini, în obiectivitatea dezabuzării eram tot atît de partea Mîntuitorului ca si a călăilor lui. Ana si Caiafa aveau caracter, erau ei; de‑ar fi înteles pe Isus, s‑ar fi anulat. Cu întrebările lor atît de rationale, numai nebuni ar fi admis răspunsurile sublime si inexacte ale Mielului.

Întocmai ca orice crestin de astăzi sau de mîine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai putin. Sacrificiul lui a dat toate roadele si nici unul. Am ajuns cu totii neutri. Crestinismul e pe sfîrsite si Isus scoboară de pe cruce. Pămîntul iar se va întinde în fata omului si, înainte ca acesta să descopere alte erori, vid de credintă, îi va sorbi aromele fără pedeapsa cerului.

E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, si crucile, purificate de simbolul sîngelului iudaic, vor surîde inutil curiozitătii estetice. Pînă atunci, sîntem încă siliti să suportăm în revenirile sufletului adierile înăbusitoarei credinte.

De cîte ori crestinismul se lasă pe îndoielile mele, o neprielnicie dureroasă ia locul fastului sceptic si al răscolirilor aromate. În el nu pot respira. Miroase a îmbîcseală. Mă astup. Mitologia lui e uzată, simbolurile vide, făgăduintele lui neavenite. Sinistră rătăcire de două mii de ani! În mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezeste el un vag ecou, în încăperi cu ferestre închise, cu aer macabru, în prăfuirile vietii. Nu mi‑a fost de vreun folos, în nici un moment al turburărilor, în nici o înfundătură a nelinistii. Am apelat la el într‑o doară, stiind de la‑nceput ce neputintă ascunde un trecut, prea trecut.

Acest crestinism — atît de înduiosător în a‑numite blîndeti trecătoare — nu cuprinde nici o cultură a mîndriei, nici o exasperare a patimilor si nici o umbră de înmultire a eului. În asprele singurătăti la care te obligă zborul cugetului, de‑ai lua preceptele lui în ajutor, te‑ai ruina‑n anonimat, te‑ai prăbusi în ceilalti. Există‑n el atîtia germeni de descompunere, asa de putin aer curat — o religie fără munti, de coline fără piscuri, de mări pentru flămînzi!

Cînd se apropie de mine, îmi trebuie rezerve de muzică pentru a opri emanatiile otrăvitoare ale vecinătătii lui. Cu el nu pot face casă. Sau atunci o transform în farmacie.

Am căutat în cărti, în peisaje, în melodii si‑n patimi, leacuri pentru răul sufletului, căci cele îmbiate de crestinism sînt veninuri mieroase cu care oamenii mor nestiind că răul sufletului e crestinismul însusi.

Citind orice profet al Vechiului Testament, sîngele deodată e mai activ în vine, pulsul se face simtit, muschii te împing la faptă, la ho‑tărîri, la ocări. Acolo, omul e de fată. În Noul, te molesesti sub un farmec nimicitor, sub insinuări de untdelemn divin adormitor. Evanghelistii sînt maestri ai uciderii vointei, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care să plîng slăbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vamesi, paradisuri si femei stricate. Omenirea n‑a cunoscut o sursă de isterie mai durabilă, mai nesecată si mai echivocă. Veacuri de‑a rîndul în lesinuri crestine, omul s‑a consolat de propriile lui lesinuri. Dar azi? Ce‑ar putea plictisi mai rău ca ele? Un spectacol iritant, fără surprize, fără emotii, nimic din crestinism nu vibrează în setea de viu, de absolut imediat si întăritor. La izvoarele lui buzele rămîn uscate si, oricîte icoane am săruta, ochii, evlavia, nădejdile ard mai stăruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului si‑au istovit nuantele si‑n tot cuprinsul lui nu se mai află putintă de văzduh. Miresmele Răstignirii s‑au răsfirat spre‑un cer ale cărui surse nu mai adapă nici o sete si nici un muritor. Pe cine fură încă universul lui Isus?

Leacurile orientale au îmbălsămat omul două mii de ani. Catolicismul — iudaism latin — a presărat o funingine străbătătoare pe exuberanta Mediteranei. Cum a putut el „înflori“ pe tărmurile ei divin însorite? Crestinismul e o reactiune împotriva soarelui, iar sub forma catolică un atac paragrafic contra lui. Nu‑i rostul echivoc al oricărei religii să apere omul de sursele vietii? Isus s‑a substituit pe‑ndelete Astrului naiv — si secole de‑a rîndul în cîmpul privirii dornice de nesfîrsit si de căldură s‑a a‑sezat trupul descărnat al celui mai îndemînatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zărea nimfe senzuale si fericite, ci scheletul agătat, mustrînd dulcile zădărnicii. Catehisme si testamente au scopit fiinta de timp. Că lectura lor n‑a inspirat scîrbă de infinitul putred al crestinismului, ce‑ndurerat ar fi soarele de‑ar afla‑o! Ar mai îngădui el un singur crestin sub raza lui?

Sufletul Spaniei s‑a ferecat cu voia prin catolicism. I‑a fost lui frică de‑a rămîne fată‑n fa‑tă cu soarele? I‑a fost lui frică de‑a fugi în soare?

Italia a construit biserici, din teama de‑a deveni superficială din prea multă lumină. Să fie pentru ea crestinismul un mormînt care s‑o apere de cer — de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? — Căci există un cer al pămîntului, un azur care nu ucide, dar pe care omul riscă a‑l prea îndrăgi. De acesta i‑a ferit pe sudici pacostea crestină. Si‑n locul lui i‑a amăgit cu închipuiri desarte si periculoase, hrănind imaginatia exaltată de primăveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile.

Fără crestinism, popoarele sudice ar fi fost osîndite la fericire. De ce n‑au suportat ele o‑sînda? Două mii de ani, ochii nu le‑au folosit la nimic. Au trăit din nevăzut — în mijlocul splendorii. Cristos le‑a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un surîs, numai căinte. Aparentele lumii s‑au transformat în e‑sente de chin, iar greseala — mireasmă a nimicniciei — în păcat. Farmecele s‑au degradat în remuscări. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei fiintări.

…Asa se explică de ce lemnul Crucii a putrezit si faimoasele piroane s‑au ruginit de ne‑păsarea noastră.

Din roadele mortii m‑am înfruptat mai des decît din ale vietii. Nu întindeam mîini lacome să le culeg si nici foamea nu le storcea seva cu nerăbdări vajnice. Ele cresteau în mine, prin grădinile sîngelui se desfătau înfloririle lor. Visam uitarea pe tărîmul apelor sufletului, născoceam mări linistite de nefiintă si de pace — si mă trezeam în valuri mărite de sudorile spaimei.

Voi fi plămădit din substante pentru rodiri funebre. Cînd vreau să‑nmuguresc, în primă‑vara mea descopăr moartea. Ies în soare, ahtiat de infinit si de nădejdi — si Ea scoboară pe dulceata razelor. În întuneric, ca muzică rotes‑te‑n preajma mea si mor de măretia mortii‑n noapte.

Eu nu sînt nicăieri; prin ea sînt peste tot. Din mine se nutreste si mă nutresc din ea. Niciodată n‑am vrut să trăiesc fără să vreau să mor. Mai înclestat în ce sînt: în viată sau în moarte?

Dorinta de a dispărea, fiindcă lucrurile dispar, mi‑a înveninat atît de aspru setea de a fi, că‑n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se‑năbusea si asfintitul firii mă‑nvăluia cu sumedenie de umbre. Si cum vedeam timpul în toate, speram a le scăpa toate de timp.

Nevoia de a învesnici fiintele prin adoratie, graba de‑a le ridica prin exces de inimă din pieirea lor firească mi se părea singura istovire de pret. Nu stiu să fi iubit ceva si să nu‑l fi urît din a nu‑l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate să fie. Si toate nu erau decît în vremelnicele mele friguri. Lumea‑mi scăpa, căci lumea nu era. Lacrimile neplînse nu se‑nchegau în invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau în mine, triste de ineficienta extazului. De ce în timp nu se înlăntuiesc „guri de rai“? Sau în mine nu s‑a sălăsluit destulă vesnicie?

Cu lumea trebuie să fii darnic. Să te cheltuiesti risipindu‑i fiintă. Ea nu‑i nicăieri. Prin dărnicia noastră respiră ea. Însesi florile n‑ar fi flori fără surîsul nostru. O zgîrcenie a darurilor noastre reduce natura la idee si, cu surdină‑n simturi, arborii nu mai înfrunzesc. Sufletul întretine înfătisările pe care‑i geloasă re‑alitatea. Căci lumea‑i modificarea — în afară — a singurătătii noastre.

Adoratia a îndumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din privelisti umbre de absolut. Efluvii de senzatii pălesc cerul în fata pămîntului; farmecele firii se hrănesc din melodiile sufletului si armoniile astrilor le asculti în văgăuni.

Am slujit în viată la mai multi stăpîni si din fiece clipă mi‑am făcut chip cioplit. De‑ar sti lucrurile stinse cît le‑am iubit, ar căpăta un suflet numai să mă plîngă. Nimic din ale lumii n‑am defăimat prin nepăsare. Si astfel am alunecat înfrigurat si trudnic pe nimicul ei.

În gîndurile din care lipsea pămîntul răzbă‑tea chemarea humei si melodia ei. Eram, ca Apostolul, îngropat cu Isus în Dumnezeu — si‑un clipit al celei mai întîmplătoare trecătoare mă‑ncetătenea pe dată‑n timp. La marginea lepădării, culegeam flori, si inima în dezlipiri schita semne nevăzute de îmbrătisare. — Stăpîn mi‑a fost Tatăl si poate si Fiul, Diavolul si Timpul, Vesnicia si celelalte pierzări. M‑am închinat fetelor lumii împătimit în ascultări, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Căci devenirea‑i însiruire de temple prin care am îngenuncheat fugarnic, lăsîndu‑mi urma prin ruina lor si rămînînd cu ăst suflet — ruină de satiu.

De ce nu‑i inima în stare să mîntuiască lumea? De ce nu mută ea lucrurile într‑o nestră‑mutare parfumată?

Îmi vin în minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai stiu căror Carpati: „Tu esti nefericit, fiindcă viata nu‑i eternă“.

Deodată universul se‑nvăpaie în ochii tăi. Sclipirile lor aruncă stele în fapt de ziuă. Dogoreala sufletului a descins cerul.

Prin ce minune se încinge eul în răcorile spatiului? Si cum se reazemă atîta suflet pe‑un timp ca oricare altul?

ºi‑ai ridicat mărginirea la tot si semnele totului te‑mpodobesc cu greul lor. Capăt nu mai ai, într‑o lume ce nu‑i un căpătîi.

Singur ai fost si singur vei rămîne. Pe veci. Prin simturile tale tîsnind neîntelesul, nu circulă veselia materiei si nici tărmuririle dulci ale sănătătii. Dragostea ti‑a fost scrisă în negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare să nu uiti nesfîrsitul.

Desfată‑te‑n potrivnicie si‑n osîndă; fii aprig în timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poartă de rai. Nefericirea‑i vestala ce‑ti priveghează focul nestins al nenorocului. În‑groapă‑te de viu în el, sapă‑ti mormînt în temeinica lui flacără; căci nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te înfundă si mai rău în ea, iubirea — suprem dezastru al ursirii.

A fi pe crestetul tău nu‑i usor. A fi pe‑al lumii, mai putin. De‑as fi un port al navigatiilor eului! Dar sînt mai mult ca lumea si lumea nu‑i nimic!

Am citit slova omului. I‑am cutreierat paginile, i‑am răsfoit ideile. Stiu pînă unde au ajuns neamurile si ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea urîtului prin credinte. Toate si‑au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Si cînd n‑au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputînd sustine pîlpîirea înselăciunilor fecunde, s‑au predat tînjirii de apus, lîncezelii spiritului istovit.

Ce‑am învătat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii — e‑o apă moartă ce răsfrînge hoiturile gîndului. Furiilor nestiintei datorez tot ce stiu. Cînd tot ce‑am învătat dispare, atunci gol, cu lumea goală‑n fată, încep să înteleg totul.

Am fost tovarăs cu scepticii Atenei, cu descreieratii Romei, cu sfintii Spaniei, cu gînditorii nordici si cu brumele de jăratec ale poetilor britanici — dezmătat al pasiunilor inutile, închinător vicios si părăsit al tuturor inspiratiilor.

…Si la capătul lor, m‑am reîntîlnit pe mine. Drumul l‑am reluat fără ei, explorator al ignorantei proprii. Cine face ocolul istoriei se pră‑văleste crunt în sine. La marginea trudelor de gînd, omul rămîne mai singur decît la început, surîzător inocent virtualitătii.

Nu isprăvile‑n timp ale făpturii te vor pune pe urmele împlinirii tale. Vitejeste‑te cu clipa, fii necrutător cu osteneala ta, nu oamenii îti vor dezvălui tainele ce zac în nestiinta ta. În ea se‑ascunde lumea. E destul să taci în ascultare, ca‑n ea să auzi totul. Nu există nici adevăr si nici greseală, nici obiect si nici închipuire. Reazemă‑ti urechea pe lumea ce mocneste undeva în tine, si care nu trebuie să se arate ca să fie. În tine există totul, si spatiu din belsug pentru continentele cugetului.

Nimic nu ne precede, nimic nu coexistă, nimic nu ne urmează. Izolarea făptuirii e izolarea totului. Fiinta e un nicicînd absolut.

Cine poate fi într‑atît lipsit de mîndrie încît să‑ngăduie ceva în afară de el? Că înaintea ta au răsunat cîntece, sau că după tine noptile vor continua în poezie, cu ce fortă ai suporta‑o?

Dacă pe înfrîngerea timpului, într‑un miracol de prezentă, nu sînt contemporan cu facerea si desfacerea firii, atunci ce‑am fost si sînt nu‑i nici măcar fiorul unei uimiri firave!

Ieri, azi, mîine. Categorii de servitori. Am bătut cărările oamenilor si n‑am întîlnit decît de‑acestia. Slugi si slujnice.

Priviti cuvintele cu care anticipează înclestările lesinului frecvent — si dumiriti‑vă!

Dragostea creste în ardorile banalitătii si se micsorează în trezirile inteligentei. Dobitocia extatică se repetă cu usurintă, căci nici o piedică nu intervine dintr‑un creier luciu. „Cres‑teti si vă înmultiti“ — poruncă într‑un univers de slugi, deschise spre patima orizontală si incapabile de voluptăti fără tăvăliri.

Impermeabil muzicii — omul atinge extazul pe burtă si se desfată c‑un scîncet în treacăt, numind fericire esenta echivocă a absolutului din sira spinării.

…Si astfel te învîrti în furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu mîine — si cauti punti înspre zădărnicia imediată a înfierbîntărilor facile. Slujnicele‑s gata. Intri si tu în horă si, la brat cu josnicia tuturor, te pleci soartei usoare si‑ti uiti scîrba si te uiti.

Urîtul parizian, sudic si balcanic...

Vremea mucegăită pe case, fatade pe care istoria a presărat funingine… Venetia e întăritoare fată de lipsa de sperantă plină de farmec a străzilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, si toate necazurile legate de sovăielile norocului îmi par legănări subtile, titluri de fală ce mă asază‑n rînd cu orasul ostenit. În ce să cred aici? În oameni? Dar ei au fost. În idealuri? După atîtea, e o lipsă de stil. Astfel mă odihnesc în ostenelile Frantei si mă ridic la prestigiul de plictiseală a inimii ei.

Bruma îsi prelinge asupra Parisului umbrele de gînd si devine mai curînd expresie a istoriei decît a naturii. El e în veacul cetii. De ce n‑o pot închipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment si nu o esentă. Natura ia parte la un asfintit istoric.

Mă‑ntorc spre case si le privesc. Si fiecare din ele se‑ntoarce spre mine. „Apropie‑te, tu nu esti mai singur ca noi“, e soapta tovarăselor mele în zile vide si‑n nopti prelungi. Te poti în‑cînta de orasele Italiei, nicăieri, însă, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integrează‑n om.

Cînd tîrziu, purificat de suspine nocturne, te‑nvîrti fără asteptări si fără dezamăgiri, în preajma bisericii Saint‑Séverin, St.‑Etienne‑du‑Mont sau ceasuri în piata St.‑Sulpice, în vederea unei dimineti ce n‑o doresti, cetatea fără oameni se înaltă cu tine spre vastele inutilităti ale tăcerii. Vei sti tu pînă unde iedera, răzletită‑n locul în care Sena oglindeste Notre‑Dame, s‑a oglindit în tine? Adesea am scoborît cu ea înecul virtual al înclinărilor ei melancolice.

Iar în plină zi, sub cutremurul sugestiei de absentă, vidul rostului tău se înviora de miresme. Acesta‑i farmecul Lui, de a turna conso‑lări de frumusete peste pacostele incurabile ale sufletului, de‑a umple golurile ce se nasc din vietuirea‑n timp, cu impalpabile vrăji. Ora‑sul te întelege. ºi se depune pe răni. Te crezi pierdut: în el te regăsesti. De nimeni n‑ai nevoie; el e de fată. Numai El te poate scuti de‑o iubită — ca ea se urcă el în inimă — si, printr‑o stranie rătăcire, oamenii iubesc mai mult aici. Atît am fost în el, că, părăsindu‑l, mă voi des‑părti de mine.

Prin străzile lui înguste, mă năpădeam de‑obscuritate, si niciodată n‑am văzut, ca din fundul lor, un cer mai îndepărtat. Dar pe bulevarde, el se întinde deodată deasupra ora‑sului si prelungeste în indefinitul lui urîtul ce visează pe case gînditoare.

Si de‑as retrăi toate azururile crescute peste mări mediterane si pîcle[le] generoase pe landele bretone, laolaltă ele n‑ar încălca amintirea lui. Si cînd vreau să‑i definesc farmecul, cad în mine si mi‑l definesc: neputinta de a fi albastru. — Norii se destramă‑ncet; privesti fî‑siile de azur, ce nu se întîlnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se caută si nu se împlineste. Razele se strecoară răsfirate prin aburi nesiguri si poposesc într‑un spatiu împînzit. Întindere cenusie si albă, ea acoperă vesnic ceva: cerul e dincolo. Parisul n‑are „cer“. — Si cum îl tot astepti, te amesteci în negura luminoasă, îti pierzi în ea un dor dezamăgit de azur, te risipesti în gama sură si capricioasă a boltei aparente, cu gîndul vag la un dincolo, pe care nu stii de îl vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului…

Cu el m‑am potrivit întotdeauna si dacă n‑am avut cu nimeni acordul aceluiasi înteles, l‑am avut cu el. Înăltîndu‑mi privirea spre nestatornicia lui, în fiece înfătisare traducea nepotolirile mele. Din ceas în ceas se schimbă, se alcătuieste si se dezalcătuieste — sovăielnicie a altitudinii, demon sceptic de azurări si‑n‑nourări. Părăsit prea adesea în amurgul de oameni al Cetătii, cum as fi iesit din imediatul nicăieri al dragostei, fără consolarea vecinei lui înăltimi? El e o toamnă‑n floare, un sfîrsit auroral. Îl porti cu tine sub toate celelalte ceruri.

…Si cînd sătul de înserările‑n amiază, scobori spre sud, pătimind după primăveri, fericirea în revelatia albastrului îsi găseste prea devreme otrava îndestulării. Deznădejdea zilelor identice, abuzul de azur, satietatea de imaculat se înstăpînesc în tine si privesti spre sursa mîngîierilor cu ură si urît. Unde să te ascunzi de‑atîta cer, de neînduplecări de soare, de repetarea sinistră a splendorii? Cînd n‑ai o inimă pentru atît albastru si nici spatiu în gînduri pentru candorile luminii, plictiseala îndulceste cu veninul si tăria iradierii crude si proiectează văgăuni de cuget pe desertul monoton. Cum ai găsi fericiri să se măsoare cu un asemenea cer? Desăvîrsirea lui omoară un suflet născut în plăsmuiri incerte.

…Asa te întorci spre Balcanul putred, în care — de nimicnicie — huma fumegă cu oamenii. Răstoarnă‑ti teasta îmbătată de parfumuri si de broderii de gînd, sfarmă‑ti visurile din umbra catedralelor, îndoapă‑te cu duhorile în care se tăvălesc zdrente umane, si uită gratiile lucide ale spiritului.

Acel cer nu acoperă pe nimeni, căci el s‑a rătăcit cu oameni cu tot. De ce s‑or fi oprit pe margini de Dunăre si‑n umbre de Carpati fiinte născute cu cearcăne si cute, îmbătrînite de neant, sleite de‑o nativă neputintă? Spre Mări Negre lunecă cu totii, dar ele‑s neprimitoare si‑i lasă gură‑cască la mal, lipsiti amarnic de înec. Plin de răzletiri prin lume, cu ce te‑ai alina între atîtia amărîti? Natura acolo înfloreste pe cadavre; primăverile surîd pe deznădejdi. Pămîntul negru, fără urma dulce a vreunui pas de fală, ti se ridică‑n sînge. Si sîn‑gele tău se înnegreste. Si tu zăresti spre cer. Si cerul devine iad.

Colt blestemat de lume, timpul a rînjit nemerniciei tale, si nefericirea ta n‑a înduiosat vreo inimă delicată, căutătoare de farmece funebre! — Din privelistea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colindă tate veneriene si tigani asasini.

Patima lor de gunoi vast — în care rîneste o veselie cu goarne de îngropăciune — n‑a scornit nici măcar vreun zeu libidinos. Ce as‑ tru dornic de periferie ar fi căzut pe‑acolo? — Viermi gălăgiosi dăntuind într‑o horă a leprei!

Niciodată răzvrătiri curate nu vor găsi telină pentru îmbujorări ceresti. Nădejdile se coclesc si fiorurile se zvîntă. Nenorocul îsi desfăsoară imensitatea.

În razna si‑n înfrigurările nemîngîierii, umblînd pe‑acele hotare neprevăzute‑n nici un plan al Facerii, scăpate din vedere de Dumnezeu si ocolite de diavoli — doliul cugetului amintindu‑si de alte spatii ridică spînzurători sperantelor si tot ce‑i floare‑n inimă îsi leagă visul de un streang.

Prin ce miracol, într‑un trup alcătuit din toate întîmplările materiei, încolteste durabil lepădarea de accidentele irezistibile ale zilelor? Inspiratiile subite te aruncă — peste închipuirile tale — deasupra vietii. Dar că poti fi consecvent, că rămîi pe pozitii în al nu stiu cîtelea cer, e atît de greu de înteles, încît mai repede pricep pe‑un betivan etern, decît pe‑un mîntuitor neîntrerupt. După ce citesti pe Buddha sau pe alt profitor de sublim, ai cere peste tot ciorbă de burtă.

Să nu le fie milă profetilor de ei însisi? Cum de nu se înduiosează de lunecarea nesăbuită pe panta înăltării fără iesire? Sublimul n‑are gust, pe cînd aromele nedesăvîrsirii rătăcesc mintea, cu sugestiile lor de cădere. Monotonia revelatiei continue face din religie o îndeletnicire atît de neprielnică. Pămîntul cîstigă din a nu avea sistem. Călcînd pe el, stii prea bine că nu vei ancora nicăieri, căci insuportabilul lui întrece pe al mării. Filozofii, îndrumătorii si binefăcătorii, în fugă după statornicie si credin‑tă, s‑au refugiat aiurea si l‑au dispretuit. Ei stiau că pămînt înseamnă drept la accident si, cum dezertau capriciul, ce‑ar fi făcut în raiul lui nărăvas?

Pe el îmi tîrîi oasele, pe el să rămîn. Unde m‑as duce aiurea? Unde mi‑as astîmpăra furiile cu un nesat mai falnic si mai crud? Cu prostii zglobii din jur, milostivindu‑te bucuros de golurile lor, înăbusi dorul depărtărilor, si‑n vrăjmăsie cu semenele nule torni treabă‑n iluzii. Un zbucium fără fir în continente sterpe.

Pentru a‑l abate de la perfectiune, Demonul trimite în fata lui Buddha dăntuitoare îndemînate‑n dragoste. Ele desfăsoară cele 32 magii ale dorintei. Nu reusesc. Apoi cele 64; nici atunci. Preafericitul rămîne nepăsător si posibilitătile de vrajă, istovite.

Acel ce‑a stiut atîtea — si‑n primul rînd neantul cărnii — si‑a refuzat singurul mod de a gresi care‑i verifica doctrina. Prin dorintă în‑vingi pămîntul la el acasă. Omorîrea ei e cri‑mă în contra nimicului.

Detasarea printului divin muscînd din carnea pieritoare — ce simbol al împreunării ves‑niciei cu neantul! Dacă Buddha ceda ispitei, pitorescul echivocului în peisajul absolut al existentei lui l‑ar fi propus ca singurul model urmasilor. Ineficienta tentatiei compromite pe toti acesti iluminati, care n‑au vrut să trădeze Nimicul cu Viata — nimic si ea, dar mai cu suc.

Muzica înlocuieste religia din a fi salvat sublimul de la abstractie si monotonie. Muzicienii? Senzuali ai sublimului.

De s‑ar aprinde azurul si flăcările lui s‑ar apleca spre crestetele omului! Nu linistea boltilor, nici vrăji senine sau surîsuri molcome sub lună! Ci vijelia astrilor înnebuniti altoită pe figurile năpraznice ale gîndului.

De ce stau lucrurile, cînd focul tău aruncă tunete spre înăltimi? Pe alei de parcuri privesti tremurul nemiscat al frunzelor. Dar crengile tale s‑au aprins în văpaia stelelor! Cîte ceruri ai îngropat în tine, că, scoborînd prin arheologii de cimitire, atîtia zei apusi se vaită spre lumină si îngeri, ce în sînge îsi zbat aripi cu ecou în suflet?

Nu‑mi voi ochi trecuturi în care zac idoli pustiiti si Isusi ai întîmplării. La ce‑as trezi stafia plînsurilor din noptile ucise‑n privegheri? N‑am stropi de risipit pe cruci si pe coline si nici dorinti de trecătoare învieri. Ci‑n înviforarea lumii, să fiu răscolitor de melodii, să‑mi vărs vocile sîngelui în ruina de sunete a spatiului. La ce‑as mai conteni un puls pornit spre ropot si‑o carne roasă de imensitate si de cîntec?

Nu pe ape moarte vreau să visez pămîntul, ci pe stînci zdrobite de îmbrătisări de spumă.

Cutezantele spiritului hîrbuiesc existenta. Dar apoi cu ce pasi delicati nu călcăm pe fărîmele ei! Ne pedepsim excesul de curaj si căutarea impudică de adevăr în calda înduiosare pentru rămăsitele firii, măcinată de duhul hrăpăret.

Ce‑i mai superb ca mîndria cugetului plutind peste toate si descinzînd din cînd în cînd cu inspirată răutate printre lucruri! Un spirit dornic de aventuri e neînduplecat si cinic, plin de îndoieli si de rînjete. Ne înăltăm prin fierea vastă ce sfredeleste aspectele si aruncă otrăvuri în aparente, pentru a le gusta destrămarea si a le despuia de‑o fascinatie vană. Cunostinta devine întreprindere si actiune, în patimi de hienă filozofică si‑n deliruri lucide de sacal. Deodată ti‑ai oprit zborul si‑ai scoborît cu aripile adunate să‑ti înfigi ghearele în realul de sub tine. Spiritul e vultur si sarpe, unghii si venin. Cîti colti ti‑au rămas în lucruri este o întrebare pentru adîncimea duhului. În cunoastere se dezvăluie instinctele fiarei de pradă. Vrei să stăpînesti totul, să‑l faci al tău — si dacă nu‑i al tău, să‑l sfărîmi în bucăti. Cum ti‑ar scăpa ceva, cînd setea ta de nesfîrsit răzbeste boltile si mîndria înaltă curcubee peste prăpădul ideilor?!

O dată ce‑ai pustiit firea si chipurile ei, semetia se îmblînzeste si învăluie cu păreri de rău deserturile din urma pasilor ei. Atunci începi să fii uman cu lucrurile moarte si fierea se preschimbă‑n untdelemn pe rănile fiintei. Cunoasterea însîngerează realul. Orgoliul spiritului se întinde peste el ca un cer asasin.

Dar de cîtă duiosie nu sîntem capabili, cînd întorsi din apriga aventură, ne aplecăm cu ochi umeziti spre grădinile aparentei desfundate de foamea noastră de adevăr! Nu luăm în brate fiintele lovite de sulitele spiritului si nu se întorc spre noi săgetile ce le‑am trimis spre ele? Te împaci cu lumea si sîngeri. Dar în suferinta ta e‑o bucurie atît de darnică, încît adie cu aripi invizibile pe toti căzutii ucigaselor tale treziri. La capătul drăcestilor avînturi ale spiritului, te transfigurezi într‑o mărinimie, ce răscumpără siluirea farmecelor zadarnice, fără de care nu poti trăi!

Cei rosi de neajunsul peisajului fiintei, mîncati de însirarea desartă a ceasurilor, cu ce bucurie nu se dăruiesc străfulgerărilor ce aruncă peste lucruri un cuprins arzător! Într‑un suflet atins de vidul lumii, obsesia răzbunării e o hrană dulce si întăritoare, un element substantial în clipe, o furie ce naste sensuri peste nonsensul general. Religiile, în ura lor împotriva a tot ce‑i noblete, onoare si patimă, au infectat sufletele de lasitate, le‑au despuiat de freamăte noi, de continuturi vijelioase. În nimic n‑au lovit ele mai rău ca‑n nevoia omului de‑a fi el, prin răzbunare. Ce aberatie să‑ti ierti vrăjmasul, să‑i oferi toti obrajii inventati de‑o ridicolă pudoare, ca să scuipe si să pălmuiască tîrîtoarele din jur, pe care instinctele te mînă să calci fioros!

Omul e om, în neîngăduinte. ºi‑a făcut cineva rău? Dospeste ura‑n tine, răsuceste‑ti amarul tainic, frige‑ti vinele clocotitoare. În nopti, cînd te cuprinde linistea vastă, nu cădea‑n uitarea destructivă a meditatiei — arde‑ti cu durere si furie tărăgănarea cărnii, înfige‑ti veninul năpraznic în măruntaiele dusmanului. Cum ai prelungi altfel vietuirea searbădă?

Vrăjmasi găsesti pe unde vrei. Gîndul răzbunării întretine o flacără continuă, o sete absolută si, mai mult decît orice plăcere, te asază prezent în lume, lingusindu‑ti năzuintele si anii, căci tînăr, rău, lacom de rosturi si de răsturnări, spre ce‑ai creste avînturile urii si‑ale furiei contrariate!

Popoarele războinice n‑au fost crude si aventuroase din poftă de pradă, ci din oroarea de identitate a zilelor, din lipsa de ideal a fericirii. Obsesia sîngelui derivă din infinitul plictiselii, din insuportabilul păcii. Asa si indivizii. Cum ar îngădui ei să lîncezească într‑un căscat de nepăsare si‑n voluptăti mărunte?

Ce‑as face cu blîndetea si cu celelalte lumi spre care mă îndrumă o religie fără active deznădejdi? Ce‑as face cu linistea mea? Nu pot să mă împac cu mine, cu ceilalti, cu lucrurile. Si nici cu Dumnezeu. Cu el în nici un fel. Să stau nătîng adorator în bratele lui reci? Dar n‑am nevoie de‑un culcus de babe ostenite. Pe spinii acestei lumi mă odihnesc mai bine, si cînd mă înfierbînt devin si eu un spin în trupul Ziditorului si al zidirilor lui.

Iubesc trecutul sîngeros al Angliei, pirateria în moravuri si literatură, viforul patetic de crimă si de poezie. Există scris al vreunui neam în care stropi de sînge să izbucnească mai năvalnic în strofe? Sau vreo inspiratie mai sălbatică, mai divin imorală, mai falnic asasină? Dar ce lamentabil a sfîrsit acest popor la portile parlamentului! Unde sînt piratii de altădată, ce purtau pe mări dorinti de sînge, de cîstig si de necunoscut?

Un neam cunoaste faima în epoci de aventurieri, de vagabonzi, de dezrădăcinati nostalgici, cînd ura, răzbunarea si onoarea deschid inimile spre orizonturi si fac din cuceriri îndemnul de seamă al existentei. Pe dată ce englezii au încetat să fie cruzi si au preferat fericirea cutezantei, bogătia înflăcărării, banul nebuniei, au intrat fără scăpare în apusul rusinos, în calcul, în bursă, în democratie si‑n agonie. Ratiunea s‑a înscăunat în viata lor — ratiunea ce omoară avîntul natiilor si al indivizilor. Un popor asezat — e un popor pierdut, întocmai ca un ins cuminte. Imperiile se fac de oameni fără căpătîi, de derbedei, de lichele agresive, se conduc si se pierd de deputati, de ideologii si de principii. — Napoleon a fost un smintit din zarea bunului‑simt. Franta suferea sub el „fără rost“. Dar o tară nu este decît prin aventură. Pe vremea cînd francezii iubeau să moară din pasiune si glorie, un paradox parizian era mai greu si mai hotărîtor decît un ultimatum. Saloanele hotărau soarta lumii, în dosul inteligentei se adăposteau văpăi si stilul era înflorirea civilă a setei de stăpînire. Spiritul îsi sustinea obrăzniciile subtile pe excese vitale. Secolul luminilor traducea în goblenuri si lucidităti granita inutilă a fortei si dezamăgirile savante ale puterii.

O natiune se stinge cînd începe să conserve si cînd în spleen sau ennui răzbate doar oboseala de glorie si de bravură.

Dorinta de mărire si de inutilitate e scuza supremă a unui popor. Bunul‑simt — moartea lui.

Născut din neam fără noroc, la ce‑ai osîndi ursita mîrsavă si‑ai îndulci prin lămuriri haina hărăzire? La poalele Carpatilor mersul lumii trece pe lîngă om si soarele se‑neacă în bălegar si în vulgaritate. Nici un ideal nu stropeste veselia mortuară a supusilor vremii, în preajma aceea de Răsărit.

Treaz, te ucide urîtul. Vidul agresiv al dureroasei Patrii si pustiul ce vîntură în sufletul fiilor ei te mînă‑n cîrciumă si în bordel, ca‑n transe de periferie să uiti amarul de veacuri al tării si lipsa de podoabe pe stemele si stepele inimii. Asa te‑mbeti si‑njuri, ca să nu‑ngenunchi si să te rogi.

Mîhnit de‑atîti neoameni, cu poiene si livezi înseli desertul natal. În codru, valahul s‑a consolat de urgii; în codru, tu te‑ai consola de el.

A fost scris ca urmasii sîngelui dac si a[i] altor ginti nesigure si turburi să nu‑si întelenească nici un gînd în fericire si stropii nostri să înmănuncheze în sirag de nemîngîieri mosteniri de semintii înfrînte. Suspinul si blestemul au fost strategia noastră, ciobani rupti din vreo stea a destrămării, rînduiti suirilor spre cer si înjosirii în timp.

Robia nativă a stins suflarea slavei într‑un neam încercat de osînde. Orgoliul făpturii îi e străin. Nici ifosul măcar nu‑i cunoscut păstorilor de turme si nu de idealuri.

De‑as avea naivităti de înger si credinte de copil, nici atunci n‑as fi vlăstarul lui încrezător. Din nastere cu ochiul treaz — si mai trezit încă de tărîmuri unde suflă duhul, calc sîngerîndu‑mi mîndria pe cătusele sub care se bolteste din începuturi popor de slugi ce‑si pîngăreste rostul. La vreun liman, nu va ajunge. Restristea‑i soarta lui.

Să‑i născocesc chemări pe care el le dezminte, nu mai pot. Vietuirea lui răneste tot ce se‑naltă deasupra dezamăgirii. Orice nădejde e nesăbuire, iar a fi profet e un exercitiu de cinism.

Si inimii parcă i‑a pus chingă, micimi de doină, iar darnicului Timp i‑a răsucit curele să nu cumva să fugă cu pasi repezi spre viitor.

— Ce natie‑i asta? — te‑ntreabă mintea înfrigurată. Mersul ei nu s‑aude‑n lume.

— El se aude‑n deznădejdea mea.

Gîrbovita soartă, cine să i‑o îndrepte? Si cerul se strîmbă parcă scîrbit de neînfăptuirile valahe — si din înăltime, cu dispret, îi azvîrle, ca un plocon dorit, dezlegare de orice menire.

Încotro să privesti, de cine să fii mîndru?

Neam de nevoiasi, netărmurit în nenoroc, creat spre a mări tristetea celor născuti tristi… Într‑o constiintă amurgită si obosită‑n tări putrede de slavă, ce nu mai au trebuintă de viitor, nesoarta valahă adaugă o umbră grea infinitului de întuneric al sufletului. Doar asa mai respiră poporul de păstori în gîndurile ce‑au făcut ocolul Ninivelor trecute si prezente. Cărui alt rost ar corespunde căciuli seculare în vraja negativă a toamnelor spiritului?

…Strămosi ce v‑ati gemut anii în fluier, în mine nu mai sînteti. Cîntecele voastre n‑au răsunet în doruri pline de dulci înstrăinări si de meleaguri norocoase. Alături de voi, singur mă voi stinge. Si oasele mele nu vă vor povesti pe unde mi‑am pierdut onoarea măduvei si licăririle creierului.

II

De‑as conduce osti, le‑as duce la moarte fără minciuni: fără patrie, fără ideal si fără hotia vreunei răsplate sau a cerului. Le‑as spune tot — si‑n primul rînd ce fără pret e viata si moartea. În mod cinstit nu poti îmbărbăta decît în numele nefirii; cum există ceva, sacrificiul, cît de mic, e pagubă ireparabilă.

Moartea‑i o fantomă, ca si viata. Nu pot muri decît stiind că‑n rostul lor nu e nici pierdere si nici cîstig.

Au fost, cu toate astea, sefi de osti pe cale de a nu se însela…

E greu să iubesti pe Marc Aureliu; să nu‑l iubesti, tot asa. Să scrii despre moarte si nimicnicie, noaptea într‑un cort, să măsori micimile vietii în zăngănitul armelor! Ca paradox uman, e tot asa de straniu ca Nero sau Caligula. Dar ce mare era împăratul gînditor, de nu făcea scoală la stoici si nu‑si îngrădea simtirea într‑o învătătură de mîna a doua! Tot ce‑i doctrină în el e mediocru. Conceptia materiei, a elementelor, resemnarea ca principiu — nu mai privesc pe nimeni. Sistemul e moartea filozofilor, cu atît mai mult a împăratilor.

Din toate reflexiile lui, nu‑i viu si rodnic decît fiorul izolării. În cel mai mare imperiu, capul n‑are pe ce se sprijini; în cea mai mare stăpînire, cel mai puternic nu dispune decît de ideea sfîrsitului. Marc Aureliu e simbolul pur al ciudăteniilor decadentei, al vrăjii ce emană din apusurile de cultură.

Pămîntul e al tău — si tu n‑ai alt sălas decît zădărnicia. De‑ar fi urmat el pe tragicii greci, neînlăntuit în doctrină, ce exclamatii n‑ar fi înregistrat spiritul uman! Stoicismul i‑a impus o pudoare — care ne jenează. Si el însusi, de n‑ar fi fost stingherit de învătători, de n‑ar fi suferit de plaga uceniciei — cîte din deznădejdile faptelor de arme nu s‑ar fi amestecat în gîndurile ce le neagă cu o bunăvointă ce ne dezamăgeste!

Marc Aureliu n‑a avut constiinta neantului ca războinic. Ce poezie stranie am pierdut! Searbăda întelepciune l‑a ferit de contradictiile care dau atractie de mister vietii. E prea multă acceptare în împăratul roman, prea multă împăcare, prea multă rusine de extremitătile cugetului. În sfîrsit, prea multă datorie. Să‑l fi văzut, însă, în fruntea legiunilor ducîndu‑le spre mărire cu un dispret echivalent patimei de cucerire! — Trăim cu adevărat încercînd o pasiune cu contrariul ei. A nu lua un leac fără otravă, si viceversa. Cînd urci o pantă fii simultan în punctul simetric al scoborîsului. În felul acesta nimic nu‑ti scapă din putintele de‑a fi.

La toate întrebările noastre răspunsul Plictiselii e acelasi: lumea asta e o lume răsuflată.

Astfel, te hotărăsti să faci totul împotriva Ei.

Noul nu există decît în noi. Nici în lucruri si nici în fiinte. „Realul“ e o feerie de aparente ce te încîntă, cîtă vreme cîntecul tău sprijină ritmul jocului lor. Fără înstrunirea noastră, vălul ce sustine parada numită viată se sfîsie în fulgi plutitori de iluzie — si din tot ce se desfăsura văzului nu mai rămîn nici măcar umbrele realului amăgitor.

Functia plictiselii e sfîsierea acelui văl. — Avea‑vom noi atîta putere de cîntec, încît să‑l unduim mai departe peste o lume fictivă, existentă în vîlvîirea închipuirii noastre?

Întreaga fire e‑o înselare decorativă a muzicii lăuntrice.

În dosul lumii nu se‑ascunde altă lume si nimicul nu tăinuieste nimic. Oricît ai săpa căutînd comori, zadarnică e scormonirea: aurul e risipit în duh, dar duhul e departe de‑a fi aur. Să defaimi viata prin nefolositoare arheologii? Urme nu sînt. Cine să le fi lăsat? Nimicul nu pătează nimic. Ce pasi să fi trecut pe sub pămînt, cînd nu există nici un sub?

Rămîi cîrmaci pe undele aparentei si nu te scoborî în sol al straturilor ascunse. Irealitatea e la fel. Că esti la suprafata mării sau în adîncul ei, tu nu poti sti în nici un loc mai mult decît în cel [în] care te afli. Si nu te afli nicăieri, căci nicăieri e vastul pretutindeni.

Visul nu‑i mai înselător ca spuză a somnului sau a trudnicei cazne din zi. Vis e peste tot. Vedeniile impalpabile ale noptii cum ar fi geloase pe stafiile zvonite‑n harta dintre muritori?! Alcătuirile lumii se‑ntrec în nălucire.

Din a întretine patimi într‑un univers fantomal, omul e vrednic de faimă.

Tu, însă, urmează‑ti calea si cu urgie gînditoare apleacă‑ti razele s‑o luminezi, asemeni unui soare sceptic.

Cînd nu năzuiesti prin înclinări firesti spre împliniri si fapte, ce te împinge cu străsnicie spre săvîrsiri? Si negăsind nici o dovadă împotriva trîndăviei, ce te mînă spre febra ceasurilor si‑a actelor? De unde remuscarea risipirii vremii, după ce‑ai întrevăzut substanta de desertăciune a timpului?

Fiece clipă se pierde pe vecie. Un în curînd al nefiintei te paste la întretăierea respiratiei cu lumea. Ce amîni, ai amînat pe totdeauna. Moartea e de fată, iar tu nu poti rămîne putintă în ea — eliminare incurabilă a posibilului.

De nu m‑ar fi urmărit acel în curînd fatal, nimic n‑as fi adăugat înregistrărilor simturilor. Toate le‑as fi lăsat pe seama bătrînetii. Cine nu‑i pîndit de chemările sfîrsitului are timp nesfîrsit. Si de aceea nimic nu‑ndeplineste. Orice înfăptuire — si‑n primul rînd înfăptuirea ta — derivă din obsesia statornică a mortii. Chemările ei creează vointa, dau accente patimilor si răscolesc instinctele. Frigurile actiunii sînt ecoul ei în timp. De n‑as simti că sînt deschis mortii oricînd, că n‑am acoperire si întărituri din partea ei, nimic n‑as sti, nimic n‑as vrea să stiu, nimic n‑as fi si nimic n‑as vrea să fiu.

Dar văd că ea‑i aci. O văd. O fug si o apropii. Sînt ea si nu sînt ea. Ce‑i rană‑n mine e spuzeala ei. Si‑s rană peste tot.

Am întrezărit adesea, purtat pe melodiile nesomnului, lumina galbenă a diminetilor si lucrurile nehotărîte de‑a se destepta. Paseri ciripeau fără rost unei naturi înstrăinate parcă pe veci de ziuă. Si gîndurile mele ciripeau si ele, dar înapoi spre noapte. Atunci vedeam sclipirea violetă a mortii si încercam zadarnic să mă presar pe lipsa de vecie a zorilor, să cred în dimineti.

…Si dacă‑mi port amintirea spre toti aceia, de la care am învătat ceva, mi se pare că secretul atractiei lor pleca din vecinătatea mortii. Fiind vesnic la margine, ei se aflau pe tărîmul firesc al cunoasterii. În glasul lor răzbătea agonia savantă a materiei, cu destinul ei firav si dureros, si cuvintele lor se desprindeau grave si inutile, nervoase si amare — concepte în dezastru, în înfloriri finale. Căldură n‑am întîlnit decît în sufletul lor. Din ei emanau miresme gîndite, sentinte purtate pe‑un agresiv parfum. Amestecul de boală si vitalitate răstoarnă ciudat alcătuirile firesti, căci ei nu erau pe nici un meleag si erau pe toate. Răul ascuns în frăgezimile vietii — ce coexistentă de toamnă si de primăvară în idei! N‑am iubit decît pe cei ce n‑au întepenit în nici un anotimp — si‑n preajma lor, împrejmuiti de moarte, uitam climatul spiritului, devenind spirit cu ei.

Că oamenilor nu le e rusine să existe, de mult, de mult o stiu. N‑am contenit a mă mira de mersul lor încrezător, de ochii lor întrebători, dar fără chin, de tinuta lor trufasă de viermi verticali. Nu i‑am văzut recunoscători pămîntului si nici închinîndu‑se cu galesă cucernicie rodirilor lui trecătoare. Adoratia‑i un fruct al izolării. Si muritorii zilnici — ce vesnici ar fi de‑ar cheltui puterile în suspine bucuroase, de‑ar avea atîtea iluzii că pasii lor ar călca pe‑un univers de catifea! Dar nu! Pe unde trece omul nu‑i decît prăpăd si siluire a aparentei. N‑am zărit în el frigurile cu care să umple spatiul si să pălească cerul. Viata laolaltă nu‑i de îndurat decît într‑un extaz comun si nimic nu‑i mai rar sub soare decît extazul.

Soarele luceste ca să ne‑ncălzim? Noptile ne‑acoperă ca să ne acoperim de somn? Marea, ca s‑o cucerim? — De cînd folosul a apărut în lume, lumea nu mai e. Nu mai e în farmec. Doar adoratia respectă lucrurile în ele însele, si viata nu‑i viată fără lacrimile de fericire ale suferintelor prilejuite de ea. Pe pajistile ei înselătoare m‑am înăltat cu ea cu tot, cînd inima în dans se măcina de‑un cîntec ruinător. — Cum m‑ar înghiti pămîntul pe care l‑am îmbrătisat cu lacrimi si l‑am dispretuit cu sînge? Să putrezesc sub el, sub el ce nu‑i eternitate decît ca mormînt? Nici un fior să nu strămute cimitirele spre un pămînt mai pur?

…Asa ajungi să te scalzi cu egală patimă în nastere, în tinerete, în moarte, în nimic si‑n vesnicie — nepăsător de teluri, scîrbit de rosturi si de desăvîrsiri. Oriunde‑ai merge — e acelasi lucru. Spui: vesnicie, fiindcă fiorurile tale au frînt timpul— si cînd ele au fost înfrînte de timp zici: nimic.

Vinele se umflă de un suflu cald — si atunci tremuri de sperante, si‑ti spui: viată, tinerete, si te gîndesti cu freamăt la dragoste si la viitor. — Sau cînd în ele circulă gînduri numai, si adieri de teamă, cu linisti dureroase, atunci îti zici: moarte, si toate bălăriile timpului ti se‑ncîrcesc în suflet.

Astfel îti dai seama de rostul tău de pătimas al aparentelor. Cu o înflăcărare suferindă continui a te alipi si a te dezlipi de toate, uzînd după împrejurare, orbit sau dezmortit, netărmurita vremelnicie căreia te‑ai dăruit.

De n‑ar săpa răul patimii nocturne o minte subrezită, as curma somnul si‑as împrimăvăra întunecimile. Dar n‑am destulă sevă pentru mugurii noptilor… Prea adeseori silit a le veghea sterp linistea, cu mine în fata mea, rămîn buimac în neiviri de gînd.

Ce‑as născoci în sesuri de idei si într‑un zero mut al simtirii? Asa doresti nemaivăzute lighioane să‑ti muste carnea ostenită, ca sîngele să‑ti sfîrîie si să‑ti devină suflet.

Fără otrăviri pătimase nu apar zorile — răbufniri în finaluri de noapte ale rănilor noastre. — Sîngeri? Atunci pîndeste aurora si soarele se plămădeste‑n tine.

Tot ce se naste si e viu porneste din înăsprirea suferintei în luptă cu lumina. Ziua? Sănătate a viciilor noastre.

Un decadent al zorilor…

Obosit de‑a sti atîtea si mai obosit de‑a le lămuri, invidiezi pe Jupiter c‑a‑nlocuit prin trăznete cuvintele.

Să treci vocile pe hîrtie si tainele în vorbe! Spiritul vrea să explice sufletul. Greseală vicioasă ce defineste omul; cuprinsul ei, cultura.

Boala tălmăcirii — crimă împotriva virtualitătii si a muzicii…

Prin vorbe ne usurăm de poveri, prin care am fi mai mult. Cei ce nu scriu, cei ce nu se scriu, există neatinsi, sînt infinit prezenti.

Spiritul roade posibilul. Si ceea ce numim cultură e o lepădare de izvoarele noastre. Nefiintele lumii devin fiinte prin cuvînt, cu pretul nostru. Expresia dă viată pe cadavrul plăsmuitorului. Nimic din ce ai spus nu mai e al tău. Si nici tu nu‑ti mai apartii.

Nici o noapte pe care am înteles‑o nu mai e a mea. Si nici o dragoste.

Văd carnea din jurul meu. Văd carnea mea si cea de pretutindeni. Hoit dulce si‑nduiosător. Prin ea învată duhul ce e cald si frig; prin ea se catără viermii în idei.

Cele mai pure reflexii, făcînd drumul contrar al nemuririi, nu vor ajunge să ne dea icoana nesfîrsitului muritor ca un fior subit al ei. E ceva putred pînă la sublim în carnea asta. Vajnică vremelnicie accesibilă pipăitului. Absolut pe sfîrsite dezvăluit senzatiei. Plăcerea‑n plînset si plînsetu‑n plăcere — e tot secretul si substanta ei. O simt aici, atît de aproape, atît de putin vesnică, la îndemîna mofturilor — si‑o văd apoi întinsă în culcusul subteran, violetă, verde, vis tesit, spoială de fostă existentă, rînjind lichid răzvrătirilor de altădată, sălas defunct în care s‑au dospit dragostele.

A fi: alternantă de cald si de frig. Si cîteva nădejdi în plus. Să calc peste trup, să strivesc germenii de viermi ce se frămîntă si roiesc sub gînduri, si poartă‑n zeama lor invizibilă imensa nefiintă. O, nu! Cu ei voi merge înainte pe pămînt, pe spatiul lor nativ.

„Boala dorintei“, la care se împotrivesc religiile, voi sti cum s‑o îngrijesc. Nu eu voi pune capăt zbuciumului fatal si‑ndurerării mîndre a cărnii. Tragicul ei apostolat îl voi urma cu învieri de victimă. De ce mi‑as pironi priviri spre ceruri, cînd în preajmă‑mi, în mine, în ce‑i mai al meu, se zbate ea în părăsiri atît de crunte!

Un vai! trecut în materie, o exclamatie ce‑a prins formă — atîta‑i trupul omului.

Si de aceea încheieturile lui emană o vagă tînguire, ce se‑nfiripă‑n glas sfîsietor în scîrtîitul oaselor si moare apoi în moleseala suferindă a săului. — În răcelile lui simti lespezi si toate absentele nemărmuririlor; dorintele s‑au furisat în mortăciunea lui, în sîngele stătut, iar în înfierbîntări foiesc dorinte ca‑ntr‑un infern de raze. Căci frigul lui preschimbă‑n sloiuri zvîcnirile nebune ale dragostei, precum căldurile lui ridică‑n dragoste scîrba si nimicul ei. — Astfel ajungi să‑l îndrăgesti cu milă, să‑i pipăi — trup milostivit de trup — rosturile pieritoare si să‑ti zici: ce fără nimeni e trupul omului!

Destin valah

N‑ai nevoie de boli să‑ti biciuiască duhul, nici de fatalităti să‑ti macine adormirile mintii. Ia seama necontenit la neamul ursit nesoartei si, de‑ai face din sufletul tău inventarul raiului, nu vei găsi puterea să cazi pradă alinării. Va rămîne sub fericirile tale un spin, mai crîncen si mai ascutit ca ghearele scorpiilor demente din povesti, ce te va însîngera în dulcetile uitării si‑ti va iscodi în sîngele fără străbuni un lichid lepros si infinit prevestitor. Cot la cot cu asa‑zisi[i] oameni, umăr la umăr cu stafii de idealuri roase de cari[i], înnămolit în deceptii ce se‑ntind ca rufele murdare, viata devine o gîrlă a resemnării, devenirea o putoare cosmică atenuată de ridicol. Cine a ucis viitorul într‑un neam fără trecut?

Oriîncotro te‑ai duce, blestemul lui te urmăreste, îti munceste veghile, te chinui pentru el, căci oricît ai urî acele Ursitoare ce i‑au anulat destinul din veacuri peste veacuri — universul nu te mîngîie de spatiul nefericirii în care te‑ai născut. Nenorocul valah simtit în vine face cît boala lui Pascal — si, pînă‑n gît fiind în el, esti Iov automat. Ce nevoie să ai de lepră cînd soarta te‑a plămădit si treaz, si valah? O dramă de două ori n‑are deznodămînt, actiunea fiind funebră de la temelie!

De‑ai putea măcar dispretui acel nenoroc. Dar el e mult prea mare. Îti zdrobeste ironia, îti ciunteste surîsul, îti spulberă usurintele desteptăciunii. Ai vrea să ai bunăvointă. Dar cum? Îti zici: tara ta e‑un cimitir superficial! — Si cu cît îndulcesti ireparabilul, cu atît îti creste mîhnirea. Ocnas al timpului e orice român.

Tu îti cunosti semenii de Valahie si rînjetul lor mieros de hoti de cai trecuti prin saloane. Înfrîngeri de o mie de ani au născut lichele înfumurate de‑o istetime stearpă, iar în tăranul vlăguit de dureri fără suflu, un văz al lumii alcătuit din glod si tuică — si cruci strîmbe de lemn ce veghează morti fără mîndrie. În tintirimele de tară desprinzi simboluri pentru tara însăsi, căci în nici o parte a lumii atîtea bălării n‑au acoperit amintirea celor ce au fost cu o atît de generoasă demonstratie a uitării. Să nu fi lăsat Roma nici o picătură în sîngele acelui neam? Să nu fi mostenit el, cu cele cîteva cuvinte ale ei, si urme de orgoliu, de înăltare, de putere? Să nu fim demni măcar de sclavii ei? Trecerea noastră prin lume nu poate trezi îngăduintă nici scursurilor romane.

Cu tara ta te întîlnesti din nevoia de o deznădejde‑n plus, din setea de un spor de nefericire. Sînt român prin fondul de autoumilire existent în conditia omului. Nimic nu mă linguseste de‑a apartine acelui spatiu, decît năzuinta de‑a zace în dureri a căror vină nu o port si de a‑mi gîtui orgoliul în incurabila vădire a nefiintei noastre. Ceilalti oameni sînt sau nu sînt. Dar nici unii nu‑s asa de putin ca noi! Atît de putintel! Diminutivul e divinitatea noastră. Pînă si moartea e de mîna a doua în „piciorul de plai“ al infinitezimalului national.

ºara nu ne‑o îndrăgim decît ca sursă de nemîngîiere. De‑ar deveni măcar o pacoste! Si în rău trebuie să fim îngăduitori cu ea, să‑i acordăm onoarea uneia de care nu‑i capabilă. — Nimicire! Frînge‑mi cugetul!

Ce piază rea a pecetluit începuturile noastre? Si ce sigiliu a întipărit semnele lipsei de menire ca o rusine initială? Nici o cunună de mărire n‑a‑mpodobit vreodată tivdă de valah. Cu capul în pămînt îsi plimbă destinul slugarnic urmasii presupusi ai celei mai falnice ginti. Robi ai dezmătului, ei nu stiu că făptura îsi atinge rostul umilind soarele prin străfulgerări de pasiuni si prin delir de superbă semetie. Sclavia e balta în care se tolăneste lasitatea balcanică, nămolul voluptuos al coltului de Europă zăcînd în delicii, lipsite de scuza nobletii sau a viciului.

De ce providenta ne‑o fi urnit din vasta natură ca să‑si rîdă de noi, gîrbovindu‑ne de pomană?

La descălecarea voievozilor a cîntat o cucuvaie…

…a cărei cobe îti tine parcă, pe malurile Senei, ecou de neprielnicie, ca pentru a măsura o răposată soartă din inima atîtor glorii.

Adesea mi‑am luat rămas‑bun de la viată. Îmi ziceam întru inima mea: firea e pecetluită. Ce să mai cauti în ea? Pentru tine nu e loc: desparte‑te de toate, fă o cruce pe ce‑ai fost si una si mai mare pe ce‑ai fi putut să fii, trînteste‑ti trupul de pămînt, sfîsie‑ti vesmintele si fostele credinte, smulge‑ti părul dintr‑o glăvătînă[1] asasină de sperante, si cu brate crîncene deznodînd încheieturile suprimă pomenirea întîmplării tale.

…Dar cînd să trec la înfăptuire, inima îmi răspundea: „Tu îti iubesti stîrvul mai presus de toate. Si cînd ai călca pe ultima dorintă, cînd nici în timp si nici în vesnicie o clipă n‑ai găsi ca să răsufli, părăsit de toti si părăsit de tine, în bătăile mele ar mai mocni o sete, prin care esti, oricît tu n‑ai mai vrea să fii. Sîngele tău, la care s‑au adăpat gîndurile si alti diavoli, cînd tu te afli mai străin de tine, năvăleste în interiorul meu pustiu si, din seră a deznădejdii tale, devin grădină de primăveri. Si de cîte ori n‑am fost cea din urmă primăvară a ta!“

Vrut‑am sfîrtecărilor să‑mi supun un cuget, vag răzimat pe‑un trup. Si cînd nici o stînjenire nu apărea ca să îmbune pornirea vinovată, din străfunduri se închega o voce, vocea foamei de fiintă. Din ucigas al iluziei tale, din sfînt al nimicului, preajma actului fatal te transformă pe loc în slujitor al întîmplărilor din lume, într‑un flăcău al întîmplării tale.

Hoinar pe străzi întinate de semeni, de semeni ce‑i urmezi spre a‑i fugi, purtînd în cîrcă oboseala oraselor si încă strechea pe bulevardele timpului, te‑ntorci acasă — si‑n încăperea singură, si‑n patul si mai singur, tărîna gîndurilor geme: „eu nu mai pot, eu nu mai pot“. — Cearsafuri ce miros a giulgiu si duh înălbit de palori finale. Si cînd în tine totul pare a se rupe, fiorul purei existente te readuce dincoace de tine, pe tărîmurile imediate ale greselii, ale firii.

De n‑ai fi ascultat în prima tinerete pianele dezacordate ale provinciei, cu game schilodite pe care suspinai în după‑amiezi fără capăt; de n‑ai fi vegheat mai tîrziu nopti de‑a rîndul socotind clipele cu o aritmetică a incurabilului; de n‑ai fi căutat adăpost surghiunului tău în astri, în lacrimi, în ochi părăsiti de fecioară — si n‑ai fi dezertat din toate leagănele firii — ai cunoaste astăzi vidul, al lumii si al tău?

Rarefierea vietii preschimbă totul în ireal. Pun mîna pe lucruri si ele‑mi scapă, cum îmi scap. Pînă si drojdia — suprem real — nu‑i decît vis mai concentrat.

Străinei — femeii de lîngă tine — ce ti se plînge de greul mersului mai departe si‑ti cere leacuri împotriva ispitei negative, tu îi răspunzi:

— „Priveste irealul peste tot. Asa uiti pozitivul aparent al suferintei.“

Si ea:

— „Dar pînă cînd?“

— „Pînă‑ti pierzi mintea.“

Cu cît omul constituie mai mult o existentă distinctă, cu atît devine mai vulnerabil. Ceea ce nu‑i îl poate răni; un nimic e prilej de turburare — pe cînd pe‑o treaptă vecină animalului îi trebuiesc emotii puternice si împrejurări hotărîtoare ca să fie prezent. Ai ajuns tu însuti, fără margini în dezmărginirea ta? Atunci cine‑ti va scoate săgetile pornite din otrava timpului? Te‑ai înveninat de cîte ori ai inundat albia menită respiratiei de muritor etern. Orice te atinge, cînd atingi prin gînd tărîmurile oprite plămînilor sortiti vremii. Reflexiile n‑au nevoie de oxigen, de aceea le ispăsim asa de crunt. Vecinătatea vesniciei determină vulnerabilitatea ca fenomen specific omului, iar Inutilitatea — farmecul firii lui.

Întru cît stiind mă desfăt într‑o absentă de rosturi — sau actionez fără nici un folos decît acela al îndulcirii urîtului — întru atît sînt om. Plugar în Sahara, e demnitatea lui. Un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este, iată omul.

Că mai sînt si‑mi fac încă potecă prin treburile lumii, s‑o multumesc ratiunii? Poate si ei. Dar în ultimul rînd. Oamenilor? Înfătisărilor? Nici unii si nici unele n‑au fost de fată cînd nu mai eram. M‑au ajutat întotdeauna după.

Dar cînd dezrădăcinările lumii răzbăteau în Quartier latin si tu purtai exilul tău printre atîtia Ahasveri, cu ce puteri mai îndurai robiile afurisite ale inimii si vîjîitul de singurătate în ceata visătoare a bulevardelor? Fost‑a pe St.‑Michel străin mai străin ca tine? si mai iubitor sorbitu‑i‑a vreo tîrfă sau vreun cersetor parfumul lui vulgar?

Întocmai ca veneticii spanioli, africani sau asiatici prin Roma decadentei, gustînd scăpătatul culturii în confuzia sistemelor si a religiilor, si vacanti de ideal desfătîndu‑se‑n îndoielile Cetătii — umbli si tu dezabuzat prin amurgul orasului Luminii. Nimeni n‑are rădăcini. Ochii trecătorilor sînt obositi si‑n ei se sting privelistile natale. Nici unul nu mai apartine vreunei tări si nici o credintă nu‑i mînă spre viitor. Toti gustă un prezent fără gust. — Băstinasii, uscati, fără putinte, mai au reflexe doar în îndoieli. Secolul luminilor avea spirit în scepticism; în finalul de civilizatie, scepticismul e vegetativ. Vietii, fără orizonturi, nu‑i rămîn decît revelatia senzatiei si tropisme de luciditate. Instinctele s‑au măcinat. Strănepotii scepticilor rafinati, fiziologic nu mai pot crede în ceva. Un popor pe sfîrsite nu‑i capabil decît de extazul negativ al inteligentei în fata nimicului universal.

Pe străzi respiri adierile de vid ale apusului si‑ncerci să‑ti vînturi zori, ca pentru a nu recunoaste că esti la gradul de asfintit al Cetătii. Si atunci te ridici prin vrere deasupra ei. Si vrei să te salvezi. În ea, cine si ce să te ajute?

Nimic nu m‑a ajutat, nimic. Si de n‑as fi avut la îndemînă largo‑ul din concertul pentru două viori de Bach, de cîte ori nu m‑as fi isprăvit? Lui mă datoresc. În gravitatea dureros de vastă a legănării în afară de lume, de cer, de simtiri si de cugete, toate consolările scoborau spre mine si ca prin farmec reîncepeam să fiu, beat de recunostintă. Pentru cine? Pentru tot si nimic. Căci este în acel largo o înduiosare a neantului, un freamăt al desăvîrsirii în desăvîrsirea nimicului.

Nici o carte nu mă sustinea în cartierul învătăturii, nici o credintă nu mă sprijinea, nici o amintire nu mă întărea. Si cînd casele se pierdeau în aburi albăstrii, cînd, nordic si desert, Luxemburgul în miez de iarnă înota în umezeală si igrasia mucezea prin oase si prin gînduri, departe de prezent, rămîneam năuc în mijlocul cetătii. Atunci mă repezeam cu grabă chinuită spre sursa mîngîierilor si dispăream si înviam purtat pe absentele sonore.

După ce‑ai gustat dezamăgit din otrava religiei, tovărăsia muzicii te dezlipeste de accidentele deceptiei. Vibratiile ei nu se leagă de obiecte, de fiinte, de esente sau de aparente, ci — în plin fior — nu mai atîrni de nimeni. Pe spatiul ei prea‑întins, pămîntul si cu cerul nu‑si găsesc un joc de rătăciri, sînt prea mici si n‑au substanta fulgilor ca să plutească‑n el. Sunetul — minciună cosmică substituită infinitului — îti îngăduie orice mărire, si „sau Dumnezeu sau mă omor“ e‑un loc comun al muzicii.

Cerul nu‑l voi lăsa în pace. Nu am nevoie de nori cuviinciosi, de albastrul tîmp, de poezia ieftină a apusurilor dulcege. Înăltimi negre si vijelioase, plutiri de păcură ce se întind molipsind de noapte zilele serbede, de ele îmi voi anina cazna cruntă sub soarele incolor!

Nu vreau să bîjbîi prin tărîmuri fade plivind visurile de buruieni otrăvite si mlastinile lor de‑un păpuris fatal. În sîngele negru crească vegetatie lipsită de lumină, m‑am săturat să răsfrîng stele blînde si să‑mi acopăr noroiul traiului mîhnit cu poleieli fugare. Voi pune seminte în venin si voi trezi la moarte astrii visători.

Nu stiu ce ucideri mi‑au încoltit în sevă si pînă unde plantele cătărătoare ale duhului — blestemele — s‑au cătărat în duh. Eu nu‑l voi tăbăci cu întelepciune, ci‑i voi turna arome mai usturătoare, să nu‑i sting flacăra înveninată ce întretine firea.

Iar tu, suflete al meu, prea adesea sufletel, nu vei scăpa de‑o soartă ce asteaptă cerul. Nici tu nu vei mucezi în hodina muritoare, la care te‑au sorocit strămosi piperniciti. Voi făuri spada nemiloasă, cu ascutisul vesel, si te voi aseza spre neodihnă în leagănul ei însîngerat. Tu vrei să dormi, nemernic plămădit din atipeli străbune, tu vrei să dormitezi asemenea albastrului plăpînd din care te vei fi rupt si tu ca toate sufletele de sub soare, năpăstuite de blîndete si de cumintenie. Dar eu veghez între pămînt si cer, si fi‑voi la pîndă cînd oboseala ta se lasă‑n Cel de Sus, aripile cu bici de foc ti le‑oi plesni, si vei cădea, Icar zănatec, în mările eului învolburat.

Pînă cînd să mai îndur dorul tău de lase meleaguri străvezii si să mă îndoi sub legea ce te mînă spre astrii linistiti, rămînînd singur cu mine, […][2] de jos — si tu foind, sopîrlă a văzduhului, pe un azur decolorat de calm?!

În pat de ace te voi pune, în patul inimii. Cu răni te voi fereca în ea. Prin lume, cum as mai umbla, tu rătăcind în alte lumi, zîmbindu‑mi de acolo tînjelii mele lîncede? Aici, în forfoteală si necaz, aici te‑oi tintui fugar si trădător al chinului! Cu spada îti voi curma zelul, zelos al raiului! Si dacă este să mă părăsesti, din mine ai făcut un ucigas!

Flacără! — putintă vizibilă de a nu fi! În jocul tău de este si nu este, în verticala ta pieire, mi‑am descifrat întelesul mai mult ca‑n toate învătăturile, cu legi si cu idei. Tu pari a fi eternă si te înalti însufletită de văpaia ta, moarte însorită ce fură semnele vietii. Spre ce se avîntă nefirea ta subită? Spre ce fire?

De ce nu‑ti treci zvîcnirea ta mistuitoare ca să‑nviezi jăratecul de sub cenusa mea? În tine as creste, în amăgirea strălucirii tale, si cum m‑as stinge apoi cu tine în pîlpîiri ce sînt închipuiri de vesnicie!

Asemenea văpăilor tale ce se ridică spre‑a însela căderea de la temeiul cresterilor, am zburdat si eu în lume, departe de mormînt, spre a fi, prin înăltime, mai aproape de el. Lipsa de orice folos e comoara avîntării tale. Tu nu te prinzi de nimeni si nimic si pari a mîngîia cu gingăsii tăcerea spatiului, dar adierea ta, sensibilă auzului pentru neant, e însăsi vocea nefiintei. A Fiintei ce vrea să fie si nu poate. Al neduratei glas, tu ne dezvălui că‑nvăpăierea de‑o secundă e taina ce face ca un lucru să fie. Noi spunem că este, cînd prin credinte si iluzii îl prelungim peste focul instantaneu, peste clipita iradiantă.

…De cine m‑as agăta prin Vagul traversat de flăcări, eu însumi flacără mai pieritoare decît toate? Dar totusi, dacă lumea e o noapte, mărită de umbrele luminii, arzînd esti oricum mai mult decît acoperindu‑ti capul cu spuza linistii si scrumul îndurării. Dumnezeu e o minciună ca si viata si poate ca si moartea…

Voi mi‑ati rămas, focuri ale inimii si aparente parfumate de desertăciune, în lumea‑n care flacăra m‑a învătat că: totul e zadarnic, afară de zădărnicie!

Deodată o vrăjitoare îti turbură apele sufletului. Glasul ti se‑ntunecă, ochii ti se‑mprăstie si părul vîlvoi se agată de părticele invizibile de groază, răspîndite‑n aer. Drojdiile luminii se aprind si se sting. Cine a pus foc simturilor, cine‑a dat strălucire de moarte fiorului viforos si senzual ce despică moleseala cărnurilor, ca‑n baladele străvechi cu sînge‑n cupe otrăvite?

Treceai primăvăratec printre oameni si iată fulgerul spintecîndu‑ti măruntaiele sub cerul senin: asa trebuie să fie înaintea omorurilor. Te scalzi într‑un venin luminos si tresalti ros de‑o disparitie, dulce în amarul ei sărbătoresc.

Ce neghină a prins floare‑n inimă, de umbli prin miristile firii cu osîndă voluptuoasă, învesmîntat în purpuri sclipitoare de vină? Si de unde atîta fericire cînd porti atîta povară? Prin timp trec stafii venite din viitor.

Temîndu‑te de temerile tale, dai razna printre ceilalti. Cauti petrecere, vin si dans si lumea pipăirii. Si cum îi vezi învîrtindu‑se, înselîndu‑si vidul prin gest si urîtul prin miscare, prefăcîndu‑se a uita mijloacele usoare cu care acopăr prăpastia din faptul respirării, îti zici fără să vrei: doar cei ce‑si fac seama nu mint. Căci numai murind muritorul nu minte. — Si astfel pleci. Si ei dăntuiesc mai departe, voiosi de umbra de realitate, la care se răcoresc o clipă, dăruindu‑se minciunii pretioase. De ce s‑ar trezi ei, ca totul să nu fie? — Cu ochii deschisi, existenta se evaporă. Oamenii îi închid ca s‑o păstreze. Si cine nu le‑ar da dreptate? Scîrbit de firea spălăcită de văzul clar, cum n‑ai dori pleoape ferecate pe veci, cu minciuna proaspetei realităti?

Vampir al cucutei nu vreau să mai fiu si nici în ierburi vitrege să‑mi culeg tăria clipelor. În suflet ruginesc crime de cuget si hoituri care au îmbrătisat cerul. Cine‑ar vărsa tintirimele lăuntrice, ar supravietui adîncului său vizibil? Ne acceptăm, fiindc‑am pus lespezi pe putregaiul nostru, piroane la portile inimii, si am lăsat să‑i înfrunzească maidanele. Privelistea iadului interior ar pune în mîinile scîrbii pumnale ce s‑ar întoarce în noi. În el, arhanghelul e nene si pe sîni se‑ncolăcesc sopîrle, puroiul curge‑n zîmbetul fecioarei si umbra unei flori nu‑i mai curată ca înjurătura stoarfei sublunare.

Vrăjitoare nevăzute, nu‑mi mai răsculati sîngele cu sucuri rele, risipite‑n aer. Desfermecati‑mă de afurisenia de‑a‑mi fi mie străveziu. Nu mă stiam si fără voi? De ce mă afundati în mlastinile tainelor? Ridicati veninul spatiului, eu nu‑l pot absorbi fără sfîrsit. Sau vreti să vă scăldati în iadul creaturii si universul candid să‑l transformati într‑un scuipat de curvă?

Materia ar vrea să doarmă. Tu las‑o‑n pace. Las‑o la fund să se înece‑n ea. Prea mult ai arat prin tine. Ce grăunte să mai rodească în telini răpuse de suflul sterpiciunii? Moartea si‑a contenit visurile în tesuturi îmbălsămate. Mumie în care gem patimi, cînd se vor rupe fîsiile ce te dărăpănează‑n vesnicie? Somnul — cu blîndeti crude ca pasi de muribunzi — dărîmă zidirea eului si‑l întoarce cu mers domol spre vraja absentei primordiale. Clătinările materiei te scunfundă încet spre meleagul nedespărtirii fiintei de vrăjmasul ei. Si moartea se lasă asupră‑ti.

Am aprins lumînări: Dar ele nu mi‑au luminat viata. Zăbranicul duhului învăluia ostroavele sperantelor si suspinam pe catafalcul lumii.

Din calea semenilor mă voi feri, căci uneori as da cu barda si‑n farmecele Cleopatrei. Pe sîni de muieri am visat mînăstiri spaniole, si trupul lor nenuntit de gînduri se înălta ca piramide sub care depănam legende faraonice. Îmbrătisările lor aeriene si bestiale, delirul lor setos, ce noimă le‑ai găsit, cînd nici una nu te lăsa de unde ai plecat. Ele te depun în vid. Fără falsul absolut al sexului slab nu m‑as fi umilit în căutarea cerului.

Vedenii subterane pîndesc fruntea, de teste goale îsi reazemă ea oroarea, iar inima îmi stă în trup ca inelul în degetul unui schelet. Si fug, cu facla‑n mînă, alergător pe olimpice iaduri, căutîndu‑mi moartea.

Natiunile fără orgoliu nici nu trăiesc, nici nu mor. Existenta lor e searbădă si nulă, căci nu cheltuiesc decît nimicul umilintei lor. Numai pasiunile le‑ar putea scoate din soarta omogenă. Dar pasiuni nu au.

Cînd mă întorc cu ochii spre actualitătile trecutului, din tot ce‑a fost nu mă încîntă decît epocile de mîndrie monstruoasă, de provocare gigantică, de nefericire triumfală, în care spiritul sătul de putere îsi lecuia satietatea în căutarea unor si mai mari puteri. Îsi închipuie cineva ce se petrecea în constiinta unui senator roman? Atîta patimă de stăpînire si de bogătie a epuizat vertiginos un neam. Dar atît de putin cît a trăit, a întrecut prin tărie vesnicia neamurilor anonime. Iubirea de bani, de lux, de viciu, aceasta‑i civilizatia. Un popor simplu si cinstit nu se deosebeste de plante. Violînd natura, cresti peste legea ta firească si existi efectiv, prăbusindu‑te. Tot ce pleacă din orgoliu e de scurtă durată, dar intensitatea infinită răscumpără micimea vremii.

Pentru senatul roman, Roma era mai mult ca lumea. De aceea a dominat‑o, a umilit‑o, a înfrînt‑o. Un popor — si mai ales un ins — nu creează decît refuzînd ce nu e el, neîntelegîndu‑se decît pe sine.

Pricepînd pe altii, devii gelatină, înteleaptă si cuminte. Dar nu mai zămislesti nimic. Comprehensiunea e mormîntul individului si al colectivitătii, ce nu se miscă decît cu ochii legati, cu simturile‑n fierbere.

Romanii respirau absolut în legile lor; ele nu erau asemuite cu altele, căci altele nu puteau exista. Tipul lor de umanitate era umanitatea însăsi. Republică sau cezarism — două forme ale aceluiasi orgoliu, două feluri de a porunci: în prima te substituiai juridic universului, în a doua subiectiv. Legea si capriciul hotărau — în aceeasi măsură — soarta celorlalti. Distanta între un tăran român si un senator roman — sau de la natură la om.

Imperiul a început să decadă cînd indivizii osteniti nu mai aveau destulă fortă să înlocuiască universul, cînd acesta a devenit o realitate si romanii au ajuns exteriori lor. Decadenta e un fapt al întelegerii, al excesului de perspectivă. Nu mai ai pornirea nebună, infinit îngustă si infinit creatoare, de a fi numai tu. Lumea existînd — tu nu mai esti. Religiile orientale au pătruns în Roma, fiindcă ea nu se mai îndestula cu sine.

Crestinismul — cea mai neelegantă credintă din cîte au existat vreodată — n‑a fost posibil decît prin dezgustul de lux, de modă, de mirodenii si de abateri alese. Dacă Roma n‑ar fi trăit cu atîta intensitate si nu s‑ar fi cheltuit asa de repede, ruina măretei ei trufii ar fi întîrziat, si legea crestină ar fi rămas privilegiul de neinvidiat al unei secte. Am fi avut astfel norocul vreunei alte credinte, mai senzuale, mai poetice, cu cruzimi de artă si cu zădărnicii mîngîietoare.

Că Roma a căzut atît de jos, că ea s‑a renegat cu atîta fortă acceptînd virusul oriental, ce probă prin negatie de fosta ei măretie! Căci ea n‑a ratat, s‑a prăbusit. Numai civilizatiile cu orgoliu minor se sting lent. Cele cu tării de soartă genială, fiind, în esenta lor, boli ale naturii, zboară înspre sfîrsit. Crestinismul a pus aripi setei de agonie a romanilor. Estetic, ne mai poate încă interesa.

Cînd demonul nelinistitor îti vîră probleme în instincte, învată de la romanii amurgului imperial ce‑nseamnă luptătorul decadent. A te zbate fără nădejdi, a iubi fala mahmur, a fi fătarnic în naivităti! E singurul eroism compatibil cu spiritul, e singura formă de a fi fără să înseli inteligenta. Să‑ti ardă sîngele — si văzul să‑ti vadă. Si tu stii ce vede el…

…Adesea m‑am închipuit posomorît si visător trecînd prin forum si prin temple, privind la busturile fără ochi ale zeitătilor ironice. Crestinii nu veniră încă si inimile vacante ale cetătenilor nu mai tremurau în fata capriciilor divine. Absolutul se topise‑n artă. Si liber cu ei, liber de mine si de crezuri, înfloream în urît si mă topeam în plictiseala zeilor dezmosteniti. Soarta mă aseza în afară de timp. Cetătean al lumii, cetătean al nimicului. Lespezile răspundeau pasilor, lipsiti de adorare, cu ecouri înăbusite, si spatiul devenea prea mare, urbea nu mai avea ziduri, casele se clătinau. Ce făceam cu atîtea întinderi, de ce atît imperiu în inima care nu bate înspre viitor decît cu iluziile cetătii? Fără rădăcini, în pustiul pămîntului, ochii mi se împlîntau în orbitele oarbe ale zeilor, sorbind în ele celălalt pustiu.

III

În tine rodesc grăunte de lepră. Carnea arsă de nesomn fierbe duhori care storc mugurilor sucul cresterii blînde si‑l preschimbă‑n muzeală rînjitoare. Asază‑ti tîmplele pe muierea rîncedă si suspină după raiurile muririi, îneacă‑ti freamăte fără nume în trandafiri putrezi, presărati pe sfîrsirile trupului.

Tu nu vezi măretia mortii întinzîndu‑si bratele de tihne ca să‑ti curme o trudă fără făgasuri? Viata‑i un tertip al nebuniei si cine cade‑n cursa ei calcă pe‑un drum deschis de propriul său sînge.

Am vrut să trăiesc si am trăit, desi am presimtit că‑i nevădit să fiu. Cum să mă tin în clipe, cînd nasterea m‑a osîndit călău al timpului?

Am iubit si m‑am iubit. Dar dragostele s‑au ivit murind, fulgere mucegăite, extaze‑n măruntaie de puroi, simturi de sarpe cald.

Tu, Doamne, lasă semnele mortii la căpătîiul meu. Să te însel pe tine nu vreau si nici pe mine. Uite‑mă, cum stau aici. Avut‑ai fiu mai blînd în răutăti? Să mă las pradă uitării cu ale tale fiice? Înfrunzească sfîrsitul pe anii mei sfîrsiti. Căci clipele ce mi le‑ai dat sînt bube negre, al căror rod umbreste lumea Facerii si nădejdea făpturii. Prin ele te văd, prin ochiul lor întunecat. Si tu îmi ceri să te iubesc? Voi înlocui astrii tăi cu rănile sufletului. De ce n‑am semăna lepra pe cer, să dăm altă înfătisare nestiutorului azur? As vrea o ploaie din tării cu picuri otrăvite, căci inima‑mi tînjeste după boli de stele. Astri netămăduiti, smulgeti‑vă din rosturile voastre, măcinati‑vă răul în leprozeria simturilor mele, goliti‑vă de cer în iadul insului terestru! Sau pe voi nu vă încearcă nevoia tainică de pacoste?!

Prostii zidesc lumea si desteptii o dărîmă. Ca să cîrpesti zdrentele de realitate si să înjghebezi bietele lucruri, trebuie să n‑ai bănuiala vinovată a duhului si obrajii să‑ti surîdă ca merele dinaintea ispitei. Cum te trezesti, te îmbogătesti pe seama firii. Ea se împutinează, căci n‑ai ce mai drege, prins în mrejele destrămărilor clar‑văzătoare ale mintii. Firea e sărmană de totdeauna. Noi n‑o putem ajuta decît nestiind. Sărăciei ei initiale, ignoranta îi adaugă petecele de iluzii care umplu golurile de pretutindeni. Existenta e fructul inepuizabilelor bunăvointe ale nestiintei.

Cînd ne pomenim din Este, nimeni nu suferă mai mult ca el. L‑am trezit, l‑am chemat la nimicul său. Suferinta firii e trezirea din fire. Nu mai îngăduim complicitatea cu ea, conditia absolută a respiratiei.

Prostia? A fi părtas cu lumea.

…Iar nouă — derbedei prin întinsul Nicăieri — ne rămîne închinarea la altarul unui falnic Nimic. Morti nu putem fi. Cu mintea am cernut viata. Ea a trecut si ne‑a lăsat Patima. Un tot fără este. De aceea sîntem vii si rîdem de credinte; vajnici si fluturăm prin toate; răi si nespus de întelegători — si continuăm să ardem cînd toate flăcările s‑au stins. În nemijlocirea unui neant carnal găsim rosturile pulsului. Căci mintea nu‑ti îngăduie să vietuiesti decît în răstimpul vrăjirii unui nimic sîngeros.

De ne‑am lăfăi la soarele prostiei! Ce căldură de realitate n‑am iradia într‑un univers fictiv! Căci prostia blîndă si dulce e un izvor de fire ce se hrăneste din fîntînile Creatorului! Lumea‑i odrasla nestiintei.

Ca o fiară pierdută prin drăgălăsiile firii, tu nu‑ti afli pace nicăieri. Prăpastia între suflet si simturi face soarta sinonimă osîndei. Toate poftele te muncesc. În nimicul absolut — ochiul ar crea pajisti, urechea sunete, mirosul miresme, pipăitul plăceri — căci dorintele urzesc un univers, dezmintit necontenit de minte. Sufletul zice: neant, simturile: voluptate.

Esti ros de dureri si poftele se‑mbată de lume prin ele. Zadarnic refuzi cu gîndul zidirile ei; patima le sprijină mai departe. Dorinta secretează lumea — si ratiunea, cu străduinte vane, întinde un învelis de irealitate peste urzeala de existentă a simturilor.

Nu simti că atunci cînd te afunzi fără milă în neant, neantul este, că respiră, se‑nfioară si se‑nvolbură? Blestemul fiintei nu‑i mai slab decît al nefiintei. Ce pace n‑ai afla, de te‑ai lăsa molcom sau învrăjbit în una din ele? Dar în suflet si‑n simturi se zbat tării egal de mari. Nu vei găsi porturi în care să‑ti opresti rătăcirile. Tu vrei să mori! Dar fost‑a vreodată în gîndul mortii mai multă nemurire si mai multă vesnicie în dorul de sfîrsit?

Voi fi si eu stîrv, cu voi toti, tovarăsi de netemeinicie, dar nici o lespede nu va strivi o inimă nemurită‑n flacără. Mădulare desfermecate de viată se vor odihni în popasul de veci; nici un mormînt nu va fi însă ocna unui suflet — semn de mirare ce unea un pămînt si‑un cer.

Temnită a mîndriei este moartea, dar ea‑i neputincioasă cînd focuri îi topesc lăcatele. Fiorurile omului îi vor desuruba portile ce se închid pe clipele vietii.

Cine nu simte în el forte ce scocioară inimile adormite prin cimitirele vremii, cine nu simte că el e scara pe care scoboară îngeri urgisiti sau pe care urcă nelinistile osînditilor să se cuminece cu linistea desertului azur — acela înainte de‑a părăsi măruntaiele nasterii s‑a‑mpărtăsit ca rob al mortii.

Fii ca o floare în a cărei tulpină ar lîncezi un fulger ostenit. Ascultă cu jind melodii negre si îngrijeste prin întunecimile tale nevinovate convalescentele diavolului.

Prin muzică, surpă cinstea si statornicia Astrului, apropie‑l de fărădelegile sufletului, transformă‑i căldura în pieire, ca razele, întorcîndu‑si‑le‑n el, să se dezvăluie siesi mai înselător ca inima.

Muritoarele n‑au decît două brate. Si speră‑n ele să te prindă. Si‑ti soptesc vorbe pentru o inimioară oarecare, te înfăsoară în mîngîieri întîmplătoare, si tu zaci înfierbîntat si treaz, tandără din sufletul lumii. Ele stiu mai bine ca noi că minciunile dragostei sînt singura poleială de fiintă în nesfîrsita irealitate. Si abuzează dincolo de orice măsură în santajul de existentă ce le‑a înlesnit natura. Noi cădem în cursă si terfelim infinitul de care n‑am fost vrednici.

În tine lumea îsi plînge ruptura de vesnicie — si trecătoarele te‑nnebunesc. Cum să împaci o dezbinare asa de dureroasă? Urăsti devenirea si‑o iubesti. Eternitatea, ca si timpul, e rînd pe rînd păcat si mîntuire. În preajma cărnii visezi temeiurile lumii si‑n umbra acestora vecinătatea betiei muritoare.

Să te‑ngrădesti nu poti. Ce stîlpi ti‑ai pune‑n jur, cînd adieri sonore te‑ntind dincolo de sursa îngrădirilor — de moarte?

Ros de‑mpotriviri în soartă si de spărturi în duh, te‑nvălui de melodia restristii. Scăpare nu mai ai. Sfîrsiturile toate te pasc si vei muri de toate mortile.

E cărare pe care n‑ai fost rănit? Inima bate într‑un timp bolnav. Te stii în clipe si clipele te stiu. O nesfîrsire de spini devine devenirea. Izvoarele vietii s‑au spurcat si‑n fîntînile sufletului mucegăiesc ape negre. Pe ele cum ai zidi un ospiciu al creierului? S‑a împutit si duhul si timpul. Orfan de fire si de tine, nebunia e acoperis mai sigur decît moartea, în lumea‑n care mintea nu‑i sălas.

A iubi viata cu înversunare — si‑a umbla apoi cersind mila de tine tie însuti în absenta nelimitată iscodită de vidul tău, nemernic grădinar al nimicului, semănător de viorele si de puroi…

Omul e o holdă de neîntelesuri, în care neghina e tot asa de rodnică si de strălucitoare ca si boabele. Si din neîntelesuri se ridică cel mai mare: un sfînt senzual.

Moartea‑mi picură pe crestet. Strop de strop. Si‑n spatiul fără tărmuri, eu n‑am unde m‑ascunde. Eu n‑am un încotro. Ea se destramă din tării, în nouri de nefiintă se apropie de mersul semet, săpînd încrederea verticală si fără de folos.

Să‑mi sfredelesc mormîntul în întinderi? E iarăsi rostul ei. De ce i‑as lua‑o înainte? Ea mi l‑a sfredelit în suflet. Si zac de mult în el. Mi‑l priveghez cu viermi cu tot.

Păsesc pe o materie care e giulgiu. Picioarele‑s înfăsurate‑n el si, vrînd cu mîini să‑mbrătisez boltile nepăsării serafice, mă‑mpleticesc în el si‑n sus nu pot zbura. Eu n‑am cărări decît în jos. Gleznele s‑au rîncezit în drojdia vesniciei, iar acea vreme ce suflă încă în tine a trecut prin tintirime si‑n clipele de care te fălesti răsuflă răposatii.

Mă asupresc sub tării. Sufletul reduce cerul la suflet. Unde privesc mă privesc.

Spaima e puntea între dor si fire. Ce cumpăt să găsesc în ea? Prezentul s‑a rupt din timp si timpul îsi varsă clipele ca un bolnav cuprinsul măruntaielor. Acum, acum, tot ce‑i acum e‑un rău, iar ce a fost si ce va fi, un leac închipuit unei istovitoare metehne.

Afuriseala e asternutul tău. Soarele luminează un azil de noapte pentru cersetori fuduli. Încredintează‑ti trufia vesnicului Niciodată, hrăneste‑ti setea din sîngele ce te mai tine‑n rîndul ziselor fiinte. Din inimă fă‑ti cupa ultimei sorbiri, înainte ca spatiul preschimbat într‑un pumnal să‑ti zîmbească plin de cuceriri.

Frînge‑ti lanturile turbării; la Dumnezeu nu mai lătra. Să‑i adaugi un nimb cu fierea ta, să‑l faci mai trufas cu extaze de venin? Lasă‑l mai bine‑n plata lui. El se va pierde prin sine, ca si tine. El e mai putred decît toti. Nu‑s astri licuricii descompunerii Lui?

Ca un vierme, fără stîrvuri, fără treabă, ce‑si cîntă‑n psalmi de‑a‑ndoaselea setea de moarte, asa să te tîrăsti prin zările fără de zare. Singur. Mai singur decît un scuipat de drac.

Hulit de toti, tu sapă‑ti groapa în hulă. Din lacrimi fă‑ti cosciug, din sminteală pernă.

De‑ai găsi vorbe cu care s‑alcătuiesti o rugăciune, ce‑ar duce fiorul si furia în oasele mortilor si‑ar face să le clăntănească fălcile în cadenta vesniciei subterane! Dar vorbe nu găsesti si nici nu poti găsi. Veninul mut se‑ntinde pe suferintele glasului. Doar inima mai bate toaca la prohodul mintii.

Zile infinite, cum să vă pierd? Să‑ndur tristetea fericirii voastre, nu mai pot. Să plec spre alte zile, cu alte bolti, mai putin. Cer al Parisului, sub tine‑as vrea să mor! Pierzania ta o stiu: vreo vrere nu mai am.

Avut‑am prea multe, sub lînceda ta oblăduire, si anii ce i‑am hoinărit sub tine mă dezlipesc de ce va fi să fiu. Viitorul mi se stinge‑n ochi ce te‑au sorbit departe de vremi.

Nu te‑am umilit visînd la alte patrii si‑n extaz nu m‑am înjosit în rădăcini si‑n dorurile sîngelui. În gîlgîirile lui au amutit neamuri strîmbate de plug, si nici un vaiet de opincă nu turbură melodiile norilor tăi, plutind ca‑n menuet de îndoieli. În lipsa ta de patrie mi‑am răsfrînt mîndria rătăcirilor, si deznădejdea — imn împotriva timpului — se‑mbracă‑n însîngerări de nimb.

Viata‑i o nemurire de melancolie. Asa îmi pare ultima soaptă a învătăturii tale. Găsit‑ai învătăcel mai credincios ca mine? Chiar dacă soarta mi‑a orînduit stingere pe alte meleaguri, sub tine mă voi stinge. Privirea mea din urmă pe tine se va‑nfiora. Si tu îmi vei răspunde, flamură de apusuri, adiindu‑mi pieirea.

Ca un supravietuitor al unei mari molimi, ce‑a înghitit iubite si prieteni, treci prin ceasuri, însorindu‑le de‑o elegantă înciumată.

Si ca o orgă ce‑ar cînta de la sine pe ruina unei catedrale, acordurile inimii tale răsună în universul vacant.

Infinitul e fără semeni; pe absenta lor se‑ntinde el. Oftatul cosmic uită nesfîrsirea înselătoare a sînilor, pe care se încheagă suspinul vag al neîmplinirii. Lumea stingîndu‑se, dragostea s‑a stins si ea cu slujnicele lumii.

Fiori de prăpăd străbat foste iubiri si din buze care sorbeau suflul vietii picură o miere trecută prin fiere.

…De ce nu mi‑am afundat fruntea în moleseala cărnii si‑n sudoarea dulce a materiei de ce nu mi‑am tăvălit gîndurile? Să‑mi fi asternut pe veci visul despatriat în sălasurile lumesti ale Fiintei vrăjite de timp! Tînjit‑am după vesnicii, cînd femeia era aci. Bietul infinit în doi! Memoria ucide farmecele fără trăinicie.

Pe acele punti, pe care dorinta asteaptă tovarăsele supremei minciuni, nu mai văd decît tărmurile irealitătii între care mi‑am asezat un cort tesut din glasuri de nefolosintă, pînă ce apele, ridicîndu‑se milos, s‑or îndura să‑mi surpe melodia si vastul ei fără‑rost.

Mi‑am cheltuit sufletul în zadar. Ce semen s‑a învrednicit de flacăra lui? Si ce semenă? De acum, voi împrăstia cenusă pe primăverile altora. Si însumi mă voi îngropa sub cenusa inimii si‑a dragostei.

Senzatii si idei, atît mi‑a rămas. Căci rămas‑am în afară de eu. Nici un simtămînt să nu mai împodobească desertul fiintelor din preajmă, si moară astrii ce‑i visam în ochii lor, stingă‑se cerul din fundul patimii. Iadul năvălească peste Ideal, sub el să gemi, drumet ridicol si îndurerat, ce‑ai stors din sînge esente de vrăji si cununi încoronînd neantul! ºi‑ai măcinat vredniciile fiorului, la care nimeni n‑a răspuns, la care nimeni n‑a surîs. Furisează‑ti teasta în înlăcrimata fire, zdrobeste‑o de materia plînsurilor, ucide‑ti viitorul în noptile albe ale suspinului. Pe timpul chel lunecă absentele lumii, si din palida viată nu se alege decît un vaiet fără glas strecurat prin văgăunile mintii.

Scobori din tine pe scara trezirilor fatale în Cetatea cuprinsă de adieri sonore si de aluzii finale. Si‑ti zici făr' de înduiosare: în ce să mă înec? În Sena sau în Muzică?

IV

Substanta duratei e plictiseala, iar a luptei în durată, disperarea.

Oamenii cred în ceva ca să uite ce sînt. Îngropîndu‑se sub idealuri si cuibărindu‑se în idoli, ucid vremea cu tot soiul de crezuri. Nimic nu i‑ar durea mai crunt decît să se trezească, pe mormanul înselăciunilor plăcute, în fata purei existente.

Deznădăjduirea? — A trăi interjectional. De aceea, marea — interjectie lichidă si infinit reversibilă — e icoana directă a vietii si întruchiparea nemijlocită a inimii.

Nici sănătate, nici boală: două absente, pe care le înlocuieste vidul plictiselii.

Universul n‑are alt rost decît să ne arate că, dispărînd, îl putem înlocui cu muzica — cu o irealitate mai adevărată.

Alunecînd pe povîrnisul gîndurilor, prea adesea ai învinovătit existenta. Ea n‑a păcătuit în nici un fel, decît, poate, prin acela de a nu fi.

Secătuieste în spiritul amar izvoarele învinuirilor. Îndulceste veninul neistovit si cinismul săltăret al cărnii. Îndrăgeste cu necuviintă visătoare nerostul soartei. Mai inutil ca o cometă într‑o lume fără prevestiri si mai zadarnic ca sabia unui arhanghel într‑una fără cer, plimbă‑ti destinul netrebuincios sărînd măduva iluziilor cu orbiri de om ce stie lipsurile totului. Cu orbiri de om fără frîu.

Sugînd rădăcinile înselăciunii, îmbată‑ti iscodirile veghii cu stiinta falsă a firii. Si fii, întocmai cum firea ar fi.

Fericirea îmi paralizează spiritul. Împlinirea în viată mă goleste de mine, iar norocul dragostei sterge urmele măretiei. Lipsa de eu a fericirii…

După ce‑ti pierzi — pînă la istovire — constiinta în voluptate, ce vijelios năzuiesti după frigurile dezlipirii! Să poti sta singur în încăperea ta: fără lume, fără iubită, sorbind dulceata nenorocului! Si neîngrădit de nici un ideal, cu ochii storsi de existentă, să‑ti întinzi osteneala visului dincolo de cer!

În lume te‑ai prăvălit si, negăsind în ea hrană, te nutresti dintr‑o substantă de surghiun.

Viata adevărată nu‑i în cumpăt, ci în ruptură. Universul netămăduind rana inimii, sub stele trebuie să mă‑mbăt de aiurări. Căci nici umerii si nici creierul nu mai suportă povara neîntelesului.

Prin idei adie suflul soartei. Si Logica, spre care tinde vidul cugetului, se clatină. Sufletul macină categoriile. Si cosmosul devine chin.

Ca să ne răvăsim, pămîntul ni se‑ntinde sub picioare. Privit‑am în sus, privit‑am în jos si pe celelalte dimensiuni ale marelui încotro, si mi‑am descoperit în toate paguba vietuirii mele.

Sleindu‑mi simturile, crezut‑am să‑mi omor veghea. Si trezitu‑m‑am după îmbrătisări în limpezimi cumplite.

Vrut‑am mîngîieri, întetindu‑mi pofta de măriri. Si m‑am pomenit rob al întelesului incurabil al duhului.

Prin ametiri, cercat‑am să‑mi astup urechile. Si văzul s‑a întărîtat mai rău pe vastele întinderi.

Cărările de înfundare ale mintii mi‑au destunecat‑o si mai nemilos.

Nici fala, nici muierea si nici sorbirile nu mi‑au măturat drumul oprelistii si‑al asupririi‑n duh. În clipele mele‑i vraiste. Una de alta nu se mai leagă. Lantul lor s‑a rupt si‑n ureche‑mi zbîrnîie inelele destrămării.

…În mîna cui să‑mi depun firea? Si cui să‑i trec onoarea descurajului?

As vrea să‑mi fac din Idee un asternut, să mă afund în el, într‑o abstractă strînsoare să‑mi curm îngăimările inimii. De ea m‑am săturat. Si mai mult încă, de obrazul ei, de suflet.

Din simtăminte pleacă greata. În fundul inimii e doar puroi si cuprins de duhori calde. Spre un duh clătit de zeama vietii si de drojdia simtirii, spre o marmură a cugetului, desclestat de suflet, să‑mi întorc diferenta mea.

Nici o aluzie de emotie să nu mai turbure căutătura judecătii. Ai fost destul un tenor al aparentelor. Caută acum în tine — fără melodii — asprimea separatiei, ca un arici al spiritului. Priveste întîmplările din altii si din tine ca ale nimănui, priveste‑le întocmai ca un Necurat scîrbit de răutate, ca un Necurat vacant. Si de răceala obiectivă a duhului, Devenirea speriată să‑si amîne pe vecie mersul.

De obicei, ne credem cu totii în plină viată si ne fălim cu străduinte si cu recolta lor. În fapt, purtăm un sac gol în spate pe care‑l umplem din cînd în cînd cu firimituri de realitate. Omul e cersetor de existentă. Un salahor ridicol în irealitate, un cîrpaci al firii.

Îti faci o încăpere în lume. Te crezi scăpat de ea. În jur nu mai zăresti nimic. Si cînd te socotesti mai singur, încăperea n‑are coperis. Spre cine să scuipi? Spre soare sau spre noapte? Deschizi mîinile în spatiu. Si degetele se cleiesc în vid. De fiintă nu se lipesc, căci fiinta arde. Realul ustură, realul doare. Un martiraj e respiratia. Căci suflul vietii se cerne prin cuptorul groazei.

Religia si mai cu seamă slujitoarea ei, morala, au răpit eului — si deci culturii — farmecul distinctiei: dispretul. A privi, adică, de sus, norodul uman ce te crede om. Nu există euri, ci numai soarta de neasemănător semenilor. Cultura — în formula supremă a intimitătii ei — e‑o disciplină a dispretului. Ceilalti trebuiesc sprijiniti, sfătuiti, nestingheriti în viata lor misunînd de asteptări. În nici un caz, treziti. Ei nu vor sti nicicînd ce scump se plăteste menirea singulară. Lăsati omul să doarmă. Cum somn nu e decît în rai, fuga de sine e dulceata soartei. Insul străveziu lui însusi are dreptul la orice. El îsi poate curma firul cînd vrea. Destinul e‑o amînare continuă a sinuciderii.

Veghindu‑te viind, dezvăluiesti mîndriei tale soarta mîncînd merindele eului, soarta pe care esti stăpîn înfrînt.

Copil, n‑ai avut stare. Bătut‑ai cîmpii. Te‑ai vrut în afară, departe de casă, departe de‑ai tăi. Clipeai zburdalnic spre marginea văzduhului si rotunjeai cerul după măsura rîvnirilor nostalgice.

Sărind din copilărie în filozofie, anii ti‑au mărit oroarea asezării. Gîndurile au luat lumea‑n cap. Nevoia de ducă a intrat în notiuni.

Încăperea te apasă; tu nu respiri — filozof drumet si ulitarnic — decît la răspîntii. Afară, vesnic afară — în univers nu‑i nici un pat!

Urîtul abstract scotînd în vileag vidul de‑a fi viu, pîndesti prin străzi — ca ucigas al clipelor — uitarea cugetului.

N‑ai zel să torci un fir de gînd, să‑l înnădesti la salba fragedei nădăjduiri. În urmă putrezeste hoitul vietii. Si‑acel care citeste‑n pasii tăi, descoperă în ei pe asasin.

A nu vedea în lucruri mai mult decît au ele. A le vedea ce sînt. A nu fi tu în ele. Obiectivitate e numele acestei pacoste — si care‑i pacostea cunoasterii.

Răul sufletului e un rău spiritual. E luciditatea scoborîtă‑n inimă. Nu poti alege în nici un fel, căci aplecărilor tale li se opune văzul absolut al duhului. Înclini într‑o parte, el îti dezvăluieste lumea ca un spatiu de echivalente. Totul e identic, noul e acelasi. Ideea de reversibil e un pumnal teoretic.

Si atunci răsare Patima. Ea înfloreste întinderile secetei lăuntrice. Furia palpitîndă a erorii alege. Prin ea răsuflăm. Căci ea ne mîntuieste de cel mai mare rău: de răul nepărtinirii.

Clarvăzător nu poti trăi, nu poti lua partea nimănui, nu poti lua parte la nimic. Părtinind — creînd adică absoluturi false — seva devenirii renaste în vine. A fi cu împrejurările lumii este un act de subiectivitate, de ostilitate fată de cunoastere. Obiectivitatea‑i ucigasa vietii si „viata“ duhului.

A gîndi — adică a‑ti lua pietre de pe inimă. Fără răsuflătoarea cugetelor, mintea si simtirea s‑ar înăbusi.

Dintr‑o plinătate bolnavă se‑nfiripă expresia. Esti năpădit pozitiv de lipsuri. Gîndul se naste din stăruinta unui neajuns.

N‑ai nevoie de nimic — si porti cu tine suflet de cersetor. Ceva s‑a descumpănit în duh. Ca un arc de luciditate pe ruina unui sărut, întocmirile firii nu‑si află sprijin în uitarea ta. Toamnă a Facerii, apus initial.

Singura latură a sufletului e razna. Un suflet ce si‑a pierdut dimensiunile, ce si‑a zorit pieirea. Si‑un gînditor al posibilitătii nesfîrsite, un gînditor al imposibilitătii.

În boală ne mărturisim prin trup. Glăsuim fiziologic. Vocile lăuntrice neputînd îngîna tot răul de care dispunem, corpul îsi ia sarcina să ne comunice direct noianul de năpaste pentru care nume n‑am găsit. Suferim în carne dintr‑o neputintă de expresie. Avem prea mult venin, dar nu destul leac în vorbă. Boala e un rău neexprimat. Astfel încep tesuturile să grăiască. Si graiul lor, scurmînd duhul, devine materia lui.

Din nastere pluteste asupră‑ti blestemul dulce al existentei private. Incapabil de finitate, vesnic în fată cu tine si cu nesfîrsirea. Treburile altora neîntelegînd, nimeni nu te urneste din egoismul respirării fără margini în încăperea ta. Ai visat totdeauna un cămin în care să pătrundă universul. Sub pleoapele tale putrezesc semenele, ucise de viciul infinitului. Acesta‑i răul simturilor. El omoară dragostea, de la care se reclamă ea înselător. Doi ochi te privesc — tu zăresti mai departe; două brate te strîng — tu învălui spatiul; un zîmbet ti se scurge‑n trup — tu lîncezesti spre astri.

Nimeni e umbra ce‑o aruncă infinitul în inimă. El e temeiul ultim al existentei private. Si tot el e temeiul jocului în dragoste, al teatrului în pasiuni. Crezi că înseli fete si muritori — nimic nu sugerează un absolut muritor ca o tînără fată — si te înseli pe tine. A fi dezmetic — din infinit…

Îmi aduc aminte a fi fost cîndva copil. Atît. Să‑mi reîntruchipez blîndetea somnului vietii, memoria nu mă ajută. Mai repede mă văd gemînd sub fărîmăturile mintii, decît înaintea ei. Nimic nu supravietuieste vremii în care asteptăm întelesul…

Fugind din copilărie, întîlnit‑am frica de moarte. Astfel am început să stiu. Si acea frică s‑a îndulcit în dorinta de‑a muri. Si dorinta s‑a străvezit într‑o spulberare de fericire crîncenă a cugetului fără rost. De‑ai fi rămas nestiutor, n‑ai fi pus cununa intelectului pe stîrvul vertical si mîndria negativă nu te‑ar fi dezbinat de firile copilăriei. Vremea n‑ar fi zguduit rînduielile sperantei si nici n‑ar fi crescut parazitar pe seva ta. Dar ea ti‑a domolit mustul vietuirii si fierbîntarea caldă a lîncezit‑o în cuprins de urît. O inimă abstractă — e taina plictiselii. O inimă prin care a curs timpul si‑n care mai sălăsluiesc idei doar, pîndite de mucegai, atinse‑n răceala lor nepătată.

Unde sînt mijirile vietii, analfabet al Binelui, atoatestiutor prin Rău?

…Si mă întreb adesea: cum îndrăznit‑am ca să fiu copil?

A fi singur pînă la păcat, a prelungi separatia pînă la vină, a nu cunoaste fior divizibil de izolare. A fi categorial singur.

O putere ucigasă, pornită din spirit, te împinge spre maximum de ins din tine. Universul devine el însusi ins. Te ajunge. Sau l‑ai ajuns…

Acceptul de personal, care ne fărîmitează ca figuri umane, crescînd în unii pînă la exclamatie cosmică, naste neprielnicia‑n fire. Ins lipsit de cumpăt din exces de sine, arbore cu vîrful în cer, ce‑si uită rădăcinile…, volumul eului constrînge infinitul, iar văzul străvăzător si critic se‑neacă în individul unanim.

…Îndrăgind ura împotrivă‑mi, îmi serpuiesc dulceata pacostei pe sub sfărîmăturile timpului. Nici o boare de realitate să‑mi mai atingă fruntea! Sufle‑si diavolul cumintenia si suferinta pe cutele ei, pătrundă‑n creier respiratia Răului, în sperantă întoarcă‑se pe dos clipele, si‑nstăpînească‑si în ea desfrîul aiurit. Smintirea nu mai plătească vamă mintii, ci năvălească neoprită peste întocmirea cugetului!

Adîncimea unei filozofii o măsor după dorul de ducă pe care‑l exprimă, pe care‑l fuge. Sistemul de reflexii ce nu ascunde neajunsul fiecărui loc îndestulează respiratii mijlocii, nelinisti asezate. Urmărit de altceva, clădirea gîndurilor micsorează pasiunea hoinărelii si impune o surdină obsesiunii spatiului. A cugeta e orisicum a sta. Nu în zadar se spune: stau asa si mă gîndesc.

Frica de a o lua razna si vraja sîngerîndă a lui aiurea trezesc răspuns de instincte mediocre si ne apărăm prin teoretice sălasuri de nesfîrsitul imediat al inimii. Ordinea‑n gînd e piedica acesteia. Ordinea în gînd e moartea inimii. De‑am slobozi‑o, unde‑am fi? Legea ei e nicăieri, iar a sistemului — aici.

Inelînd cugetele, primejdia dispare. Si dispare si volatilitatea eului. Ne solidificăm. Aburii pripiti ai duhului se încheagă. Inspiratia dezlînată ia contur — si libertatea geme. Si cît suspin al inimii în legarea gîndurilor! Ele se încopciază pe cadavrul nesfîrsirii. Să le lăsăm de capul lor, să nu le mai conchidem, s‑o stergem în lumea fără încheiere? Ispita‑i tot asa de mare ca si teama.

Iată‑mi sîngele, iată‑mi cenusa. Si bîjbîiala funebră a mintii. Universul a rămas — pat pentru zgura duhului.

Soarele s‑a‑mpotmolit în propria‑i lumină si‑n mlastina cerească.

Supravietuitorilor li s‑au oprit ochii. Pupilele nu se mai măresc de mirare. Căci nimic nu mai miră în spatiu.

Să‑mi vînture praful fiintei, vînturi nu mai sînt. Adierile au înghetat pe creiere muritoare. Si inimile în înmărmurire soptesc rîvnind spaima înflorită de a fi. Unde‑s zilele ca să muzeze Eroarea? În lume nimic nu mai greseste, nimic nu mai este. Căci lumea s‑a îmbălsămat în Adevăr. Universul s‑a sfîrsit — din a se sti — de anemie. Nici o picătură a sîngelui nu mai zvîcneste înfiripare de fire. În sînge s‑a lăsat Stirea.

…Scîrbit de deznodămîntul general, insul îsi ia pălăria, îmbarcîndu‑si cenusa spre alt univers.

Ca si cum ne‑am purta Eul în spate, setosi de despicarea de noi însine, fugim identitatea ca o supremă povară.

Aerul ce se cocleste în plămîni e răsuflat de Dumnezeu si pufăirea Lui străbate‑n cuget otrăvindu‑i miezul de‑un infinit bolnav. Sub îndemnul divinei destrămări, Ideile lîncezesc în boare caldă si lesioasă. Si nici o lirică prostie nu‑nvăluie murirea nemiloasă.

Să nu blesteme constiinta Eul? Duhul să nu‑si sugrume temeiul? Vegherea să nu reteze speranta?

Spiritul varsă ura împotriva celui ce îl poartă, otrăveste insul ce a vrut să fie mai mult decît ins, prăfuieste materia ce îl sustine. Eul e marea victimă, eul e deocheat.

Fără presimtirea dragostei si‑a mortii, insul s‑ar plictisi din măruntaiele materne si‑ar mozoli dezabuzat sfîrcuri fără viitor. Dar el asteaptă tainic cele două ispite, urzind din fasă fire‑n fictiuni. Dragostea se apropie, dragostea umple anii. Dar în infinitul ei schilod, spărturile slobod ochii spre Altceva. Curiozitatea dureroasă condensează timpul prin care ne tîrîm spre sfîrsire. Clipele se‑ngroasă: timpul dens al muririi… Si cum prin luminisurile dragostei descoperim întunericul final, îndrăgirea ascunde un echivoc, ce preschimbă pasiunea în fioruri putrede. O vesnicie pe care se desfată viermii e echivocul îndrăgirilor.

Iubirea nu ne poate lecui de Altceva. Si acest Altceva e patima fatală a omului. Dusă pînă la capăt, ea destăinuieste pe funduri ceva ce ar fi, popas dezastruos al curiozitătii. Poate că n‑am înclina toamnele inimii spre Ea, dacă n‑ar fi un imediat capital, dacă n‑am îndura urîtul de contingentă. Căutînd vesnic Limita, exasperati de arbitrar, Moartea îsi merită majuscula prin setea de sigurante. Căci ea‑i fictiunea căreia‑i acordăm totul, banalitatea ireparabilă a timpului.

Pentru spirit, ea există tot asa de putin ca orice. Dar el o recunoaste, constrîns de sînge, de vechi adevăruri, de traditiile inimii. El se pleacă. Eul i‑o impune. Si astfel îngăduie el fictiunilor mai mult decît merită. Dacă totul o cere, de ce n‑ar fi?, se întreabă el cu scîrbă sceptică. De ce i‑as răpi omului o minciună supremă? El o vrea, s‑o aibă. Neputincios să‑si scornească o eroare confortabilă, răpească‑mi armele s‑o apere. Moară pentru Moarte!

…Asa judecă Spiritul — si, despărtit de sine, se asază în tăcere.

Vina mea: am jefuit realul. Am muscat toate merele nădejdii omului. Piezis zăresc spre soare…

Ros de păcatul noutătii, si cerul l‑as fi‑ntors pe dos. Oprindu‑mi dintii‑n ascunzisurile cărnii si învîrtind idei în hore abstracte, tainele mureau în gură si în creier. Unde‑i sucul devenirii să împrospăteze pulsul duhului si‑al sîngelui? În urmă doar stropi defuncti, însămîntîndu‑mi trecutul ca o lactee cale a nerostului. Respiratia‑i dezmăt. Si caut trupuri nepătate să‑mi cheltuiesc rămăsite de călduri si cugete neatinse să‑mi risipesc oboseli aprinse.

Nimicului ce‑mbată absenta universului, să‑i adaug cutremurul sonor al sufletului, să‑i spintec linistea cu un vîrtej de glas, să‑mi las pacostea muzicii pe‑ntinderi! Să fiu sufletul golului si inima nimicului!

Vei reusi a‑năbusi menirea negativă de care esti muncit? Nicicînd.

Vei însănătosi răul ce‑ti mîncă mersul respiratiei? Deloc.

Mai ridica‑vei amarul din simturi la esentă de întrebări? Totdeauna.

Nu vrei să‑ti storci formula de ireparabile în dulciu de credinte? Nicidecum.

…În sîngele tău o drojdie de Niciodată se desfată, în sîngele tău se dezalcătuieste timpul — si‑un acaftist pe dos te salvează din înecul mîntuirii. Si Diavolul se furisează prin ochiul lui Dumnezeu si tu‑i urmezi umbra si urma…

Paris, 1941–1944

Hôtel Racine

rue Racine

Cuprins

Notă asupra editiei 5

I

1 Cu rîvnă si amar, cercat‑am… (11)

2 „Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără…“ (11)

3 Pe semeni îi cunosc. (13)

4 Cum scoboram din cetatea ardeleană… (16)

5 Precum iubesti cărtile… (16)

6 Pietate estetică… (17)

7 Din tot ce‑i fugar… (18)

8 Doctrinele n‑au vlagă… (21)

9 Eu stiu că undeva în mine… (22)

10 Două atribute are omul… (23)

11„Adevărul nu visează niciodată“… (26)

12 Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalitătii… (27)

13 Să fie o lingusire… (28)

14 Din roadele mortii m‑am înfruptat… (34)

15 Dorinta de a dispărea… 34

16 Deodată universul se‑nvăpaie… 36

17 Am citit slova omului. 37

18 Ieri, azi, mîine. 39

19 Urîtul parizian, sudic si balcanic… 39

20 Prin ce miracol… 44

21 De s‑ar aprinde azurul… 45

22 Cutezantele spiritului hîrbuiesc existenta… 46

23 Cei rosi de neajunsul… 48

24 Născut din neam fără noroc… 50

II 53

25 De‑as conduce osti… 55

26 La toate întrebările noastre… 57

27 Cînd nu năzuiesti… 58

28 Că oamenilor nu le e rusine… 60

29 De n‑ar săpa răul patimii nocturne… 61

30 Obosit de‑a sti atîtea… 62

31 Văd carnea din jurul meu… 62

32 Destin valah… 64

33 Adesea mi‑am luat rămas‑bun de la viată… 67

34 De n‑ai fi ascultat în prima tinerete… 68

35 Cu cît omul constituie mai mult… 69

36 Că mai sînt si‑mi fac încă potecă… 69

37 Cerul nu‑l voi lăsa în pace… 72

38 Flacără! — putintă vizibilă de a nu fi! 73

39 Deodată o vrăjitoare îti turbură… 74

40 Materia nu vrea să doarmă. 76

41 Natiunile fără orgoli… 77

III 81

42 În tine rodesc grăunte de lepră… 83

43 Prostii zidesc lumea… 84

44 Ca o fiară pierdută… 85

45 Muritoarele n‑au decît două brate. 87

46 Moartea‑mi picură pe crestet. 88

47 Mă asupresc sub tării. 89

48 Zile infinite, cum să vă pierd? 90

49 Ca un supravietuitor… 91

50 Mi‑am cheltuit sufletul… 92

IV 93

51 Substanta duratei e plictiseala… 95

52 Alunecînd pe povîrnisul gîndurilor… 96

53 Fericirea îmi paralizează spiritul. 96

54 Ca să ne răvăsim, pămîntul… 97

55 As vrea să‑mi fac din Idee… 98

56 De obicei, ne credem cu totii… 98

57 Religia si mai cu seamă slujitoarea ei… 99

58 Copil, n‑ai avut stare. 99

59 A nu vedea în lucruri… 100

60 A gîndi — adică a‑ti lua… 101

61 În boală ne mărturisim prin trup. 101

62 Din nastere pluteste asupră‑ti… 102

63 ]mi aduc aminte a fi fost cîndva copil. 102

64 A fi singur pînă la păcat… 103

65 Adîncimea unei filozofii o măsor… 104

66 Iată‑mi sîngele, iată‑mi cenusa. 105

67 Ca si cum ne‑am purta Eul în spate… 105

68 Fără presimtirea dragostei si‑a mortii… 106

69 Vina mea: am jefuit realul. 107

70 Vei reusi a‑năbusi menirea negativă… 108

[Coperta IV]

În 1940 (la 12 martie), Cioran începe să scrie Îndreptar pătimas, care va fi ultima (cea de a sasea) carte în limba română. Varianta definitivă — rămasă inedită — este încheiată în 1944. În această perioadă, interesele sale culturale sînt legate cu precădere de literatura română veche, mai cu seamă de scrierile religioase pe care le găseste în biblioteca Bisericii române de la Paris. Trăieste, în tot acest răstimp, ca un «tînăr rentier», într‑un oras pe care‑l aseamănă cu Roma decadentei; paginile Îndreptarului respiră o voluptate a claustrării în mijlocul unei lumi în care îsi consumă pînă la epuizare conditia de străin («Fost‑a pe St. Michel străin mai străin ca tine?»). La sfîrsitul războiului această viată de marginal îsi atinge limita, activînd resursele acelui orgoliu urias care nu se poate naste decît pe fondul unei lungi perioade de anonimat, de umilintă si de asteptare. Autorul celor cinci cărti publicate în România nu este, aici, nimeni. Vreme de un an stă, cîte douăsprezece ore pe zi, asemeni unui functionar constiincios, la cafeneaua «Flore», locul de întîlnire al intelectualitătii franceze. Totul seamănă cu o recunoastere a terenului înainte de începerea bătăliei. În 1945, pariul cu sine este încheiat: Cioran le va arăta francezilor că poate scrie la fel de bine, dacă nu chiar mai bine decît ei.

-Sfârsit-

INAPOI LA

PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE

---

[1] (Înv.) Cåpå¡înå, tigvå, ¡eastå. (N.ed.).

[2] Cuvînt lipså în fotocopie.