Emil CIORAN, ÎNDREPTAR PÅTIMAS

Humanitas, 1991.

EMIL CIORAN s‑a nåscut la 8 aprilie 1911, la Råsinari, unde tatål såu era preot. A fåcut studiile liceale în Sibiu, la „Liceul Gheorghe Lazår“, apoi a urmat cursurile Facultåtii de Filozofie si Litere din Bucuresti (1928–1932), încheiate cu o tezå despre H. Bergson. Dupå o burså de studii în Germania (1933–1935), a fost, vreme de un an (1936–1937), profesor de filozofie la un liceu din Brasov. Din 1937, an cînd obtine o burså a statului francez pentru doctorat (care‑i va fi prelungitå în 1938), se stabileste la Paris.

În România, a colaborat la „Gândirea“, „Vremea“, „Floarea de foc“, „Calendarul“, „Revista de filosofie“, „Convorbiri literare“ s.a.

Din 1947 începe så scrie în limba francezå.

A publicat cinci cårti în tarå si mai bine de zece în Franta, toate la „Gallimard“. Cartea de debut a obtinut premiul Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitati (1934). Pentru Manual de descompunere (1949) obtine, în 1950, Premiul „Rivarol“.

Scrieri: Pe culmile disperårii (Bucuresti, 1934, 1990); Cartea amågirilor (Bucuresti, 1936, 1991); Schimbarea la fatå a României (Bucuresti, 1936, 1941, 1990); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937, 1991); Amurgul gîndurilor (Sibiu, 1940); Îndreptar påtimas (1991); Précis de décomposition (Paris, 1949); Syllogismes de l'amertume (Paris, 1952); La tentation d'exister (Paris, 1956); Histoire et utopie (Paris, 1960); La chute dans le temps (Paris, 1964); Le mauvais Démiurge (Paris, 1969); De l'inconvénient d'être né (Paris, 1973); Écartèlement (Paris, 1979); Exercices d'admiration (Paris, 1985); Aveux et anathèmes (Paris, 1987).

Emil CIORAN

ÎNDREPTAR PÅTIMAS

HUMANITAS

BUCURESTI • 1991

Notå asupra editiei

Scris între 1940 si 1944, Îndreptar påtimas are douå variante. Prima – de 117 pagini format mare (A4), plus o paginå finalå nenumerotatå, pe care e trecut un mare II (roman) – este scriså cu cernealå neagrå si are o grafie extrem de variatå, de oscilantå, nervoaså, tensiona(n)tå. Ea prezintå numeroase reveniri (stersåturi sau adåugiri, uneori pe verso, alteori pe file intercalate ulterior) si pare a nu se fi pås‑trat în întregime. Pe prima paginå sînt înscrise: data „12 Martie 1940“ (sus, în coltul din stînga), titlul „Îndreptar påtimas“ (central, abrupt suitor spre dreapta, exact deasupra titlului initial, tåiat cu o linie: „Breviar påtimas“), precum si semnåtura: „E. Cioran“.

Cea de‑a doua variantå este în mare parte o transcriere, dar nu sînt putine pasajele reasezate sau reformulate, cele adåugate sau abandonate. Pagina initialå cuprinde, sus si oblic, titlul definitiv (subliniat dublu), ca si o fixare în timp si spatiu: „Paris 1941–1944/ Hotel Racine/ rue Racine“ (în coltul din dreapta, jos). Între cele douå însemnåri apare încå una, mult mai tîrzie: „Ilisible, instilisable [sic],/ impubliable./ 20 Oct. 1963“. În întregime, acest manuscris are 156 pagini de format caiet (A5), numerotate, la care se adaugå pagina de titlu. (Caietul ne‑a stat la dispozitie sub formå de fotocopie, originalul fiind pierdut). Textul såu este cel reprodus în volumul de fatå.

Trebuie spus cå aceastå editie nu este una criticå, în sens filologic, desi s‑a lucrat prin confruntarea variantelor. Singura contributie a îngrijitorului la forma în care volumul se înfåtiseazå editorial este cuprinsul. (Cele douå titluri originale de paragrafe au fost evidentiate prin diferentierea caracterelor de literå).

În ceea ce priveste textul propriu‑zis, am fåcut operatiunile de rutinå (unificarea în sensul actualizårii a cazurilor de dublå grafie, completarea prescurtårilor, aducerea la zi a ortografiei si a punctuatiei etc.), dar am evitat actualizårile morfologice sau ortografice excesive: ceea ce s‑ar fi cîstigat ca prospetime temporalå (oricum relativå si doar partial realizabilå) s‑ar fi pierdut ca omogenitate stilisticå si, poate, ca unitate de impact. Am conservat, a‑sadar, forme precum: „întunerec“, „miragii“, „peisagii“, „paseri“, „perini“, „fiece“, „såului“ (pentru „seului“), „sufår“ (pentru „suferå“), „dorinti“, „tintirime“, „låcate“, „acaftist“, „råzimat“, „reflexie“ (pentru „reflectie“) etc; genitivele feminine în ‑ei („baltei“, „patimei“ s.a.); formele lungi, azi în curs de eliminare, din conjugårile la indicativ ale unor verbe ca „a trebui“, „a dezvålui“, „a vîntura“ s.a.

În cîteva cazuri, cuvintele folosite de autor au darul de a nedumeri (fårå a fi fost vorba de dificultåti de descifrare). Cînd a fost cu putintå, am fåcut o micå interventie låmuritoare, înså au mai råmas douå‑trei situatii pe care a trebuit så le låsåm ca atare („så muzeze Eroarea“ din §66; „muzealå rînjitoare“ din §42; „dezmetic“ din §62).

Un ultim aspect de relevat e cel al semnelor de pauzå (virgule si linioare), deosebit de numeroase în manuscris. În general, cînd douå astfel de semne s‑au aflat laolaltå, am suprimat unul din ele. În putine situatii, totusi, strict si vådit impuse de text, ne‑am îngåduit så înlocuim un semn prin altul ori, foarte rar, så introducem sau så scoatem vreunul.

I

Cu rîvnå si amar, cercat‑am så culeg roadele cerului — si n‑am putut. Ele se înåltau spre nu stiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor.

Crengile boltilor se apleacå în nådejdile rugilor noastre; acestea potolindu‑se, ele îsi pierd fructele.

Nici flori nu înfloresc pe cer si nici poame nu rodesc. La el acaså, Dumnezeu neavînd ce på‑zi, de necaz si de urît, pustieste grådinile omului.

Nu, nu; nu pe astri îmi voi orbi våzul. Destul mi‑am pierdut din luminå cersind pomana înåltimilor. Såtul de tot felul de ceruri — mi‑am låsat sufletul biruit de podoabele lumii.

„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacårå ca så påzeascå drumul spre pomul vietii“ (Facerea, 3, 24).

Pe acest drum am cersit de multe ori. Si trecåtorii, mai såraci ca mine, întindeau palme desarte în care låsam så cadå obolul nådejdilor. Si cum mergeam asa în gloatå nåpåstuitå, cårarea se‑nfunda prin mlastini si umbra crengilor de rai se pierdea în fårå‑urma lumii.

Nu cu sfialå si cu råbdare ne vom înståpîni în ce‑a scåpat stråmosului fatal. Cuget de foc ne trebuie — si ascutind arme si nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nos‑tru.

Atotputernicul ne‑a închis cåile sale? Sådi‑vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n‑are paznici, nici såbii si nici flåcåri. Vom naste paradisul la umbra caznelor — si blînd ne‑om o‑dihni sub ramuri påmîntene, ca îngeri ai de‑såvîrsirii de o clipå. El så råmînå cu o vesnicie fårå nimeni; noi mai departe vom påcåtui, muscînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndrågind stiintele greselii, vom fi asemenea Lui, si — prin durerile Ispitei — mai mari chiar.

Crezut‑a El prin moarte så ne facå robi si så‑i slujim. Dar noi pe îndelete ne‑am îndåtinat în viatå.

A tråi: a te specializa în eroare. A rîde de a‑devårurile sigure ale sfîrsirii, a nu lua‑n sea‑må absolutul, a transforma moartea în glumå si‑n întîmplare nesfîrsitul. Nu poti respira de‑cît în afundurile iluziei. Simplul fapt de‑a fi e coplesitor de grav, fatå de care Dumnezeu e biatå jucårie.

Înarmati de accidentele vietuirii, vom pustii sigurantele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom nåpusti în adevåruri, ne vom învråjbi cu luminile neavenite. Vreau så tråiesc, si peste tot îmi sare duhul împotrivå, apåråtor al pricinilor nefiintei.

…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor.

Pe semeni îi cunosc. Adesea mi‑am citit în ochii lor absenti si goi nerostul soartei sau mi‑am odihnit råzvråtiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi‑e stråin. Ei vor, ei vor neîncetat. Si cum nimic nu e de vrut, pasii mei cålcau în urmele lor ca‑n spini, cårarea mea serpuia prin noroiul dorintelor lor, înålbindu‑le, printr‑un nimb de nefolosinti, cåutarea lor fårå folos.

Ei nu stiu cå raiul si iadul sînt înfloriri ale clipei, ale clipei însesi, cå nimic nu este peste tåria extazului inutil. N‑am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternå pe arcurile clipitelor.

Våd un arbore, un zîmbet, un råsårit, o amintire. Nu sînt fårå margini în fiece din ele? Ce mai astept peste acel definitiv våz, peste incurabilul våz al fulgerului temporal?

Oamenii sufår de viitor, se reped în viatå, fug în timp, cautå. Si nimic nu må doare mai mult decît ochii lor cåutåtori, zadarnici, dar lipsiti de zådårnicie.

Eu stiu cå totul e final, cå existå doar o cli‑på, fiecare clipå, cå pomul vietii e råbufnirea de vesnicie, reversibilå în actele fiintei.

Si astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopti, în nopti mari ce ridicå în fata mintii fundurile lumii, cum as sti dacå sînt sau nu mai sînt? Si mai poti fi atunci sau poti så nu fii? Sau, prins în nedeslusirile muzicii, pierdut în ele, curåtit de întîmplårile respiratiei, cum te‑ai asemui semenilor?

A nu avea decît o tintå: så fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este si nici pe nu este. Unde te gåsesti ca victimå învolburatå a farmecului ei? Dar nu‑i ea un nicåieri sonor?

Oamenii nu stiu så fie fårå de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustå nedesåvîrsirea, cînd „ros‑tul“ vietii e extazul acestei nedesåvîrsiri! Dar cum så le dezvåluim suprafetele acestei taine, cum så‑i încîntåm de luciul unui mister si så‑i îmbåtåm de‑o fascinatie atît de simplå? Îmi vin în minte anumite nopti si anumite zile…

Tåcerile nocturne în grådinile Sudului… Spre cine se apleacå palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altådatå, cînd în sînge purtam mai mult alcool si mai multå Spanie, furia mea le‑ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestrå si zvîcnirile inimii le‑ar fi împins spre vecinåtåti de stele. Acum, sînt fericit så må separ de astri prin ramuri gînditoare, så gust în adierile lor o singuråtate blîndå, så må nimicesc în splendoare pe un påmînt divinizat în noapte.

Dacå am tråi în grådini, religia n‑ar fi posibilå. Lipsa lor ne‑a împins în dorul raiului. Spatiul fårå flori si arbori îndeamnå ochii spre cer si aminteste muritorilor cå primul lor stråbun a poposit vremelnic în vesnicie si‑n umbrå de pomi. Istoria e negatia grådinii.

Nådejdile le datoresc noptilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau si, singur între materie si vis, ridicam aromele deceptiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte — acest posibil fårå timp. Totul se prea poate — dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd — si unde zboarå ele? Într‑o vesnicie vag tremuråtoare, ca un eter ros de reflexii.

…Asa am ajuns så privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neîntelegere i‑au råpit oamenii turburårile si le‑au transformat în binefaceri? Ce lipså de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne‑am apropiat cu totii prea omeneste de razele lui si, crezîndu‑l surså de real, i‑am acordat prea multå realitate? De ce vom fi proiectat scopul pînå si pe cer?

Nu stiu pînå unde soarele este. Dar stiu prea bine cît nu mai sînt sub el. — Cine, pe tårmuri de mare, în ceasuri de‑a rîndul, cu ochii întredeschisi, paralel vremii, orizontal pe vis si disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n‑a resimtit amestecul de fericire si neant al risipei de strålucire — acela nu cunoaste nici una din primejdiile pe care frumusetea le‑a adus în lume.

Credeam a fi tînår sub soare, si m‑am pomenit fårå vîrstå. Si dacå‑n miez de nopti mai aveam ani, în amiezi nu‑i mai aveam. Toate vîrstele fug si råmîi fiintå si nefiintå, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.

Cum scoboram din cetatea ardeleanå, în nu stiu care orå a înserårii si care an al tineretii, nefericit si dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a må gîndi la soare — revelatia apusului mi‑a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, si ce mai råmînea ca soare între petele inimii a‑ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Si recunostinta mea trimiså astrului se îndrepta si spre Egiptul propriului suflet.

De atunci am tåmîiat necontenit moartea si soarele — ca strånepot al cine stie cårui trîn‑dav de pe malurile imemoriale ale Nilului.

Precum iubesti cårtile pe care era så plîngi, sonatele ce ti‑au tåiat suflarea, parfumurile ce‑ti soptesc de renuntare, femeile råtåcite între corp si suflet — asa cu mårile: te‑ndrågostesti de cele ce unduiesc înecul.

N‑am cåutat în Mediterana poezie, nici violente, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemåri aflat‑am råspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum as uita o mare în care mi‑am låsat gîndurile?

Într‑o memorie mai scurtå decît presimtirea de vesnicie a efemerei, as påstra încå icoana si recunostinta albastrului inuman al mårii decadente. Pe malurile ei s‑au pråbusit împåråtii — si cîte tronuri ale sufletului…

Cînd aerul si‑a suspendat nelinistea si nemårmurirea meridianå a netezit valurile într‑un luciu abstract, atunci stiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fårå cuprins: baza efectivå a irealitåtii. Doar spuma — actualitate a nimicului — continuå ca o stråduintå spre fiintå…

Nici unul n‑avem putinte mai mari decît så plecåm în larg. Fårå dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu‑i oare a epuiza marea? Nici un val så nu supravietuiascå odiseei inimii. Un Ulise — cu toate cårtile. O sete de larg plecatå din vrafuri, o råtåcire eruditå. A sti toate valurile…

Pietate esteticå: a purta un respect religios aparentelor, a cålca pe påmînt fårå nostalgia cerului, a crede cå totul e posibilitate de floare — si nu de absolut.

De n‑ai regretat nicicînd cå n‑ai aripi, pentru a nu pîngåri natura cu pasii cruzi ai omului, n‑ai iubit niciodatå acest påmînt. De cîte ori l‑am descoperit, de cîte ori l‑am simtit în inimå si nu sub tålpi, astrii spre care priveam în dezrådåcinåri se transformau în cearå si se topeau într‑un sînge care uita atuncea cerul. Poti zåri în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaste înduiosarea din întîlnirile rare cu påmîntul ce‑l dispretuiesti în mers. Dar, fatå‑n fatå cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare fråteascå, de amar intim nu te leagå într‑o îmbråtisare miscåtoare! Destul mi‑am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinti si bolte!

Acum vreau så‑nvåt respectul bulgårilor. Putea‑voi så privesc în jos cu patima ce‑mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu si ce chinuri în viciu împins‑au ochiul în supranatural? Religia îl opreste de la menirea lui fireascå: så vadå. De la crestinism încoace ochii nu mai våd.

Acelasi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipå în grådini — cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate‑n simturi ar trebui så ridice un templu si så urzeascå o mitologie a senzatiei.

Ce så fac cu cerul, care nu stie ce‑i vestejirea sau chinul si extazul înfloririi? Vreau så fiu cu lucrurile menite firii si så mor cu ele, în aceeasi måsurå menite muririi. De ce v‑am vorbit vouå de stingere, astri nestinsi? Am cåutat prea mult nimicul în altå parte. Dar må întorc pe tårîmurile unde suflå ostenelile. Pe ele så umblu ca un schimnic setos de påcat.

Din tot ce‑i fugar — si nimic nu‑i altfel — culege prin senzatii esente si intensitåti. Unde så cauti realul? N‑ai unde. Doar în gama emotiilor. Ce nu se ridicå la ele e ca si cum n‑ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentå si numai expresia salveazå lucrurile din irealitatea lor fatalå.

Din ce‑ai tråit, ce retii? Bucuriile si durerile fårå nume — dar cårora le‑ai gåsit unul.

Viata nu tine decît durata fiorurilor noastre. În afarå de ele, ea‑i pulbere vitalå.

Ce vezi, ridicå la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Cåci: în sine, nimic nu este. Vibratiile noastre constituiesc lumea; destinderile simturilor, pauzele ei.

Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugåciune, asa aparenta – fire prin expresie. Cuvîntul furå prerogativele neantului nemijlocit în care tråim, îi råpeste fluiditatea si nestatornicia. Cum ne‑am descurca în desisul senzatiilor, de nu le‑am opri în forme — în ce nu este? Astfel le atribuim fiintå. Realitatea e aparentå solidificatå.

Zbuciumul negativ al cårnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana mortii imediate si vraja dezastruoaså a bolii — pålesc în fata dez‑nådejdii ce emanå din splendorile lumii. Si de mi‑as aminti durerea cea mai preciså si mai sfredelitoare, si cea mai sigurå înnebunire a materiei supuså eului, ele sînt sterse fatå de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munti sau în måri, în tåceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenti, simturile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de‑a fi în frumusete si siguranta de‑a o pierde în timp må sfîsiau crunt, cå peisajul se risipea în substanta echivocå si sublimå a unei nemîngîiate admiratii. Numai urîtenia e nedureroaså. Dar farmecul aparentelor care compromit înåltimile e mai zguduitor ca toate iadurile nåscocite de blîndetea omului. Nu caznele acestuia m‑au scos din lume, ci din a fi våzut prea adesea raiul pe påmînt, simturile mele s‑au topit în nenoroc. De ce‑n desåvîrsirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie må întorcea spre cruzimile timpului?

De‑ai våzut un migdal înflorit scuturîndu‑se blînd sub insinuårile brizei si cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul så nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate — atunci te‑ai scuturat si tu de clipe, ca så cazi mai amarnic în deserturile vremii.

Frica de un sfîrsit de fioruri mi‑a otråvit raiul simtirii, cåci nimic n‑ar trebui ispråvit în simturile împlîntate‑n fire. Splendorile lumii m‑au junghiat mai aspru ca furiile cårnii, si‑am sîngerat în fericiri mai råu ca‑n deznådejdi.

Rarefierea misticå a timpului în nimicul absolut al frumusetii… Cu el så‑mi hrånesc as‑teptårile sîngelui, cu ondulatiile si råsfrîngerile armonioase ale eternei inutilitåti. Rosturi existå numai în aparentele pentru care ai vrea så mori… Vor lua petalele locul ideilor?

Timpul cere altå sevå, vinele alt murmur, carnea alte înselåciuni… O lume directå — si cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecåruia, si pe care nimfele cugetului n‑ar în‑dråzni så‑i culeagå…

De ce vom fi cåutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot învesnici în nimiciri mai dulci? — Voi smulge un neant îmbåtåtor din toate înfloririle si‑mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Si nu voi mai fugi în stele si nici nu må voi adåposti în depårtåri lunare.

Nirvanizarea esteticå a lumii: a atinge supremul în supreme aparente. A fi nimic si tot în spuma imediatului. Si a te‑nålta la marginile eului, în nemijlocit si în fugar.

Doctrinele n‑au vlagå, învåtåturile‑s stupide, convingerile ridicole si înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu‑i viatå decît în tåriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluå muzica si nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce tainå te vei îngropa? Nu råzbate în puls misterul însusi al materiei si nu ne cheamå ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?

Sînt treaz si nu stiu în ce så cred; întunecat de acorduri, mai putin. Dar de ce, cînd stau asa, absent de credinte, viata se preschimbå‑n eu, si eu sînt peste tot?

Finalul muzicii låuntrice e o topire într‑un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se linisteste, si‑un calm orizontal se prelinge ca o absentå însoritå.

…Adesea mi‑am simtit sufletul alåturi de trup. Adesea l‑am simtit departe, adesea fårå rost si fårå cåpåtîi. Si cum l‑as fi urmat, în înåltåri subite, smuls din asternutul inimii? Nu‑i rostul lui så råtåceascå în albiile simturilor? Ce‑l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot så‑l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor.

Numai eu råmîn sub mine…

Laså‑ti sufletul fårå pazå; cum o ia razna spre cer! Directia lui fireascå e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de påmînt? De‑ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec si, înfrînîndu‑l, så‑i pun cåtusele trupului! Ajunge o clipå de neseamå si‑n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde så vinå våpaia subitå ce‑l surghiuneste‑n meleaguri ceresti, în timp ce råmîi victimå lîng‑un corp în påråsiri?

E o zvîcnire ucigaså ce‑nvinge legåturile terestre, o sete de fericire în afarå de fericiri, un dor de lesin astral, de pierzanie în fremåtåri, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr‑o datå så tresalte dincolo de soare si‑n zborul lui så lase‑n urmå izvoarele luminii, cuprins de‑o viatå fårå înteles, dincolo de viatå?

Ai vrea så mori de mii de ori — si el se sfîsie în vastul nicåieri.

…Am cåutat tihnele sufletului în peisagii, în surîsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le tinea to‑våråsie, ci flutura pe crestetele lumii. — Cînd va scoborî clocotul lui în preajma nefiintelor de fiecare zi? De‑as avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic!

Eu stiu cå undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu‑mi trebuie urechi ascutite pentru subtile chinuri, nici gust pentru otetul sîngelui, doar tåcerea surdå în care se înfiripå un våicårit prelung. Atunci cunosc primejdia. Si cum må întorc spre Råul despotic si umilitor, el se ridicå în våzduh, în creier, în ziduri — divinitate subitå, asprå si ruinåtoare.

Stai încremenit si‑astepti. Te astepti. Dar ce så faci cu tine? Ce så‑ti spui, împrejmuit de‑atît nespus?

Ce trece prin tåcere? Cine trece? E råul tåu trecînd prin tine, în afarå de tine, e‑un pretutindeni al tainei tale negative.

Så te gîndesti spre ce vei fi? Regretele tale n‑au viitor. Si nici un viitor nu‑i al tåu. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza.

Si atunci pleci. Plecînd te uiti. În mers esti altul si fiind — nu mai esti.

Douå atribute are omul: singuråtatea si orgoliul. El vietuieste pe påmînt ca så le scoatå în vileag. — Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapå existenta. De ce‑o fi nåscocit‑o individul? Ce nevoie a organizat atîta otravå?

Zåresc soarele si må întreb: de ce religia totusi? Må‑ntorc spre påmînt — si înhåitîndu‑må‑n nåprasnele lui — nu înteleg de ce‑as fugi de el.

De cîte ori am tulit‑o spre cer, amarul sub‑lunar îmi surîdea si scoboram spre el, cu rîv‑niri însetate. Cînd se va înnådusi de idealuri, atunci nemaiavînd loc nici pentru a fi mîndru, nici pentru a fi trist, îl voi påråsi. Dar cîtå vreme el råmîne spatiul chinurilor inspirate, ce‑as cåuta aiurea?

Religia încearcå så ne lecuiascå de rele — care dau un pret vietii. Singuråtatea si orgoliul sînt rele pozitive. Absenta — prin care devii mai mult.

N‑am fost sigur în parfumatele nesigurante ale påmîntului, decît în extazele fårå credintå. Inima mi se vårsa pe‑ntregul lumii — si n‑as‑tepta nici un råspuns. Freamåt de rugåciune îndestulat de propria‑i tårie.

Mîinile s‑au împreunat prea mult spre un cer absent: cînd se vor întoarce ele spre infinitul dulce si amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, påmîntul atins de narcisism…

Omul n‑a inventat o eroare mai pretioaså si o iluzie mai substantialå ca eul. Respiri, închipuindu‑te unic; inima‑ti bate, fiindcå esti tu. Cum ai sta vertical în panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? — În orice formå de religie, nu poti rodi în fire.

Am vrut så må mîntui. Si toate credintele muritorilor mi‑au cerut lepådarea de mine. De la Vede, prin Buddha si Cristos, n‑am descoperit decît vråjmasi ai necesitåtii mele. Mi‑au oferit salvarea în absenta mea; cu totii mi‑au cerut så må lipsesc de mine. Så fiu ei, sau Dumnezeul lor, så fiu anonim în nimic — cînd mîndria îmi voia numele si în neant.

Si nu numai atît. Îmi mai cereau så‑nving durerea. Dar fårå ea nu‑i gust în fire: sare a vietii; insuportabilul ei — sîngele existentei.

Så iubesc, så am milå, så astept, så må de‑såvîrsesc. O scarå a monotoniei, cînd n‑ai vrut så fii un dobitoc sub cer si nici un milog în zarea stearpå a unui oarecare absolut.

Så‑mi pierd suferinta în altii? Så tot descopår semeni si iaråsi semeni! Så fiu fericit grådinårindu‑le prostia, cultivîndu‑le josnicia — si omorîndu‑mi avîntul spre dispret?

Eul e operå de artå ce se hråneste din suferinta la a cårei potolire tinteste religia. Dar nobletea omului e una singurå: estet al propriei individualitåti. Prin chin så statorniceascå frumusetea mårginirii lui si prin arderi så urzeas‑cå substanta ei.

Omul e artå întrucît e mîndru si singur. El foloseste påmîntul ca pretext mai valabil — måiestririi existentei lui — decît cerul.

Religiile n‑au simt pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparentå ca atare. Lor le e stråinå pieirea în sine si vraja inutilitåtii. Lor le e stråin påmîntul. De aceea vor ele så ne mîntuie de eu, de cea mai ciudatå înflorire sub soare.

Existenta individualå e de‑o atractie atît de cruntå, fiindcå s‑a nåscut dintr‑o rupturå de echilibru, dintr‑o inegalitate a fondului originar al vietii. Religiile vor så niveleze felurimea; så suprime individuatia. Sensul mîntuirii e dis‑paritia pronumelui.

Nu îndur alt absolut în afarå de accidentul meu. Cå s‑a întîmplat så fiu, iluzia fiintei mele mi se pare întelesul meu suprem. Nimic nu voi îndrepta din aceastå întîmplare.

Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuatii. Întrucît nu te tåmådu‑iesti de ea, si råmîi în tine fårå leac, esti om.

Så te topesti în naturå, în omenire, în Dumnezeu? Dar înaintea oricårei vreri, te‑ai înecat în tine.

Visam c‑am murit în toate, îmi cåutam oasele prin astri — si m‑am pomenit la picioarele Eului, bocindu‑mi identitatea.

Umbra — fatå de vis — exprimå un plus vag de existentå. Dupå ce‑ai nåscocit lumi si le‑ai pierdut prin spatii, te trezesti cu dorul a ceva ce‑ar fi — Eul — umbrå de fire într‑o lipså generalå de fire.

Religiile mi‑au aråtat cårarea fericirii, cu pretul meu. Dar iluzia de‑a fi aici e mai întåritoare decît împåcarea de‑a nu fi nicåieri, de‑a fi prin ceruri.

…Si atunci m‑am întors spre påmînt si‑am renuntat la mîntuire.

„Adevårul nu viseazå niciodatå“, a spus un filozof oriental. — De aceea nu ne priveste el. Ce‑am face cu minora lui realitate? El nu existå decît în minti de dascåli, în superstitii de scoalå, în vulgaritatea tuturor uceniciilor.

Dar în cugetul întraripat de infinitul såu, visul e mai real ca toate adevårurile.

Lumea nu este; ea se creeazå de fiece datå, un fior de început ne scormone jåratecul sufletului. Eul e un promontoriu în nimic ce viseazå un spectacol de realitate.

Curajul te aseazå între un fiind si nefiind — sburåtor între lumi care sînt si nu sînt. Pînå‑s las, toate existå, dar în armurå de cavaler al duhului turtesc brazdele firii si calc semintele iluziei.

Lucrurile ce se våd ni le‑am insuflat de bu‑nåvoie. Nu‑i existenta un confort al respiratiei? — Cum a fi pare preferabil contrariului såu, ne‑am creat obisnuinta lui si ne simtim mai bine‑n el. Ce interes ne‑ar paste så stim cå‑l nålucim numai, cå‑l vietuim în prelungirea semitreziei noastre?

Lumina spatiului, de unde se împråstie ca o pieire gratioaså? Din soare? — Din råsfrîngerea pe un fond albastru a arderilor sîngelui. Tot din ele se presarå‑n nopti scînteile înmår‑murite.

Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii.

Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalitåtii: atîta fascinatie de inutilitate emanå el. Prin valoarea lui „teoreticå“, el e simbol al lumii.

Diferenta între cauzå si efect, ideea cå un lucru ar putea fi sursa altuia sau c‑ar avea o legåturå efectivå cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cînd stii, înså, cå obiectele nu sînt, ci plutesc într‑un tot aerian, legå‑turile între ele nu dezvåluiesc nimic, nici pentru pozitia si nici pentru esenta lor. Lumea nici nu s‑a nåscut, nici n‑a murit, nici nu s‑a oprit la un punct si nici nu devine alta cu sprijinul timpului — ci se råsfatå fårå rost într‑un nedefinit De‑a pururi. Biruitor fugar al vesnicei evanescente, doar Eul se însalå cu folos din cînd în cînd.

Prin umbre îsi poartå el povara distinctei existente si påteazå de realitate albul nimic ce‑l înconjoarå. Figurilor ce par a vietui, forta lui de vis le pompeazå seva si le‑nfiripå‑n fiinte. Cåci viata‑i o întrezårire a duhului dornic de fire, prizonier fårå scåpare al neclintitei irealitåti.

Gîndurile s‑au îndrågostit trecåtor de exis‑tentå — si ne mîndrim cå sîntem. Si pasii nos‑tri, lipsiti de sfialå visåtoare, pîngåresc umbrele, cålcînd pe ele cu încredere si sigurantå. O clipå de trezire, doar; si mrejele realului vulgar s‑au desfåcut, spre‑a vedea ce sîntem: închipuiri de propriu gînd.

Så fie o lingusire pe care mîndria si‑o oferå siesi, cînd cred a întelege pe Caligula?

Suetoniu, vrînd så‑l defåimeze si så‑i demaste nebunia, lunecå într‑un prinos involuntar: „El (Caligula) suferea îndeosebi de insomnie, cåci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; si aceastå odihnå nu era completå, ci turburatå de vedenii ciudate: odatå, între altele, viså cå sta de vorbå cu fantoma mårii“.

Acelasi istoric ne spune cå nu‑si såruta pe gît sotia sau amantele fårå a le aminti cå‑i în puterea lui så le reteze capul.

Nu ascundem cu totii în mocirla sufletului dorinte posibile ca mårturisiri doar în gurå de sinistri împårati? A‑ti face calul consul — nu‑i aici o judecatå valabilå asupra oamenilor?

Si apoi într‑un imperiu asa de mare, ar fi fost lipså de gust så mai crezi în semeni.

Împåratii romani ai decadentei, monstri inspirati de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, cå estetii lumii sînt måscårici de bîlci si poetii improvizatori de umbre.

De tråiam în Roma infiltratiilor crestine, as fi påzit statuile zeilor agonizanti sau apåram cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decaden‑tei este sugestia de ondulatie a ostenelilor istorice si nevoia de‑a suplini prin absurditåti vidul gloriei si prin nebunie apusul måretiei. Oricît te‑ar ademeni våzduhurile, în sînge se scaldå stråmosii dementei.

Cruzimea e imoralå pentru contemporani; ca trecut, ea se transformå în spectacol, asemenea durerii închise într‑un sonet. Lepra în‑såsi devine un motiv estetic, dacå istoria o trece în paginile ei.

Numai clipa‑i divinå, infinitå, iremediabilå. Clipa ce‑o tråiesti.

Cum o så am milå de victimele lui Caligula? Istoria‑i o lectie de inumanitate. Nici un strop de sînge din trecut nu turburå acest acum în care sînt. Mai mult må înduioseazå fantoma acelei måri, ce îngrozea visurile nefericitului împårat.

Nedreapta istorie vorbeste cu mai mare pre‑cådere de prigonitorii crestinilor decît de martiri. În orice memorie Neron e viu si seducåtor; ne amintim de el cu mai multå emotie. Si din a‑l fi defåimat douå milenii, e mai putin banal decît Isus. — Pilat cu o simplå întrebare a rå‑mas în lumea filozofilor, care nu se rusineazå a‑l cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n‑a putut supravietui adoratiei. Cres‑tinii l‑au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trådarea si sinuciderea i‑au acordat o vesnicå actualitate, pe cînd Petru a råmas o piatrå de bisericå.

Aståzi stim cu totii cå Ana si Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. În teatrul påtimirii de la Oberammergau, cum priveam drama anticå cu ochi crestini si necrestini, în obiectivitatea dezabuzårii eram tot atît de partea Mîntuitorului ca si a cålåilor lui. Ana si Caiafa aveau caracter, erau ei; de‑ar fi înteles pe Isus, s‑ar fi anulat. Cu întrebårile lor atît de rationale, numai nebuni ar fi admis råspunsurile sublime si inexacte ale Mielului.

Întocmai ca orice crestin de aståzi sau de mîine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai putin. Sacrificiul lui a dat toate roadele si nici unul. Am ajuns cu totii neutri. Crestinismul e pe sfîrsite si Isus scoboarå de pe cruce. Påmîntul iar se va întinde în fata omului si, înainte ca acesta så descopere alte erori, vid de credintå, îi va sorbi aromele fårå pedeapsa cerului.

E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, si crucile, purificate de simbolul sîngelului iudaic, vor surîde inutil curiozitåtii estetice. Pînå atunci, sîntem încå siliti så suportåm în revenirile sufletului adierile înåbusitoarei credinte.

De cîte ori crestinismul se laså pe îndoielile mele, o neprielnicie dureroaså ia locul fastului sceptic si al råscolirilor aromate. În el nu pot respira. Miroase a îmbîcsealå. Må astup. Mitologia lui e uzatå, simbolurile vide, fågåduintele lui neavenite. Sinistrå råtåcire de douå mii de ani! În mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezeste el un vag ecou, în încåperi cu ferestre închise, cu aer macabru, în pråfuirile vietii. Nu mi‑a fost de vreun folos, în nici un moment al turburårilor, în nici o înfundåturå a nelinistii. Am apelat la el într‑o doarå, stiind de la‑nceput ce neputintå ascunde un trecut, prea trecut.

Acest crestinism — atît de înduiosåtor în a‑numite blîndeti trecåtoare — nu cuprinde nici o culturå a mîndriei, nici o exasperare a patimilor si nici o umbrå de înmultire a eului. În asprele singuråtåti la care te obligå zborul cugetului, de‑ai lua preceptele lui în ajutor, te‑ai ruina‑n anonimat, te‑ai pråbusi în ceilalti. Existå‑n el atîtia germeni de descompunere, asa de putin aer curat — o religie fårå munti, de coline fårå piscuri, de måri pentru flåmînzi!

Cînd se apropie de mine, îmi trebuie rezerve de muzicå pentru a opri emanatiile otråvitoare ale vecinåtåtii lui. Cu el nu pot face caså. Sau atunci o transform în farmacie.

Am cåutat în cårti, în peisaje, în melodii si‑n patimi, leacuri pentru råul sufletului, cåci cele îmbiate de crestinism sînt veninuri mieroase cu care oamenii mor nestiind cå råul sufletului e crestinismul însusi.

Citind orice profet al Vechiului Testament, sîngele deodatå e mai activ în vine, pulsul se face simtit, muschii te împing la faptå, la ho‑tårîri, la ocåri. Acolo, omul e de fatå. În Noul, te molesesti sub un farmec nimicitor, sub insinuåri de untdelemn divin adormitor. Evanghelistii sînt maestri ai uciderii vointei, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care så plîng slåbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vamesi, paradisuri si femei stricate. Omenirea n‑a cunoscut o surså de isterie mai durabilå, mai nesecatå si mai echivocå. Veacuri de‑a rîndul în lesinuri crestine, omul s‑a consolat de propriile lui lesinuri. Dar azi? Ce‑ar putea plictisi mai råu ca ele? Un spectacol iritant, fårå surprize, fårå emotii, nimic din crestinism nu vibreazå în setea de viu, de absolut imediat si întåritor. La izvoarele lui buzele råmîn uscate si, oricîte icoane am såruta, ochii, evlavia, nådejdile ard mai ståruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului si‑au istovit nuantele si‑n tot cuprinsul lui nu se mai aflå putintå de våzduh. Miresmele Råstignirii s‑au råsfirat spre‑un cer ale cårui surse nu mai adapå nici o sete si nici un muritor. Pe cine furå încå universul lui Isus?

Leacurile orientale au îmbålsåmat omul douå mii de ani. Catolicismul — iudaism latin — a presårat o funingine stråbåtåtoare pe exuberanta Mediteranei. Cum a putut el „înflori“ pe tårmurile ei divin însorite? Crestinismul e o reactiune împotriva soarelui, iar sub forma catolicå un atac paragrafic contra lui. Nu‑i rostul echivoc al oricårei religii så apere omul de sursele vietii? Isus s‑a substituit pe‑ndelete Astrului naiv — si secole de‑a rîndul în cîmpul privirii dornice de nesfîrsit si de cåldurå s‑a a‑sezat trupul descårnat al celui mai îndemînatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zårea nimfe senzuale si fericite, ci scheletul agåtat, mustrînd dulcile zådårnicii. Catehisme si testamente au scopit fiinta de timp. Cå lectura lor n‑a inspirat scîrbå de infinitul putred al crestinismului, ce‑ndurerat ar fi soarele de‑ar afla‑o! Ar mai îngådui el un singur crestin sub raza lui?

Sufletul Spaniei s‑a ferecat cu voia prin catolicism. I‑a fost lui fricå de‑a råmîne fatå‑n fa‑tå cu soarele? I‑a fost lui fricå de‑a fugi în soare?

Italia a construit biserici, din teama de‑a deveni superficialå din prea multå luminå. Så fie pentru ea crestinismul un mormînt care s‑o apere de cer — de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? — Cåci existå un cer al påmîntului, un azur care nu ucide, dar pe care omul riscå a‑l prea îndrågi. De acesta i‑a ferit pe sudici pacostea crestinå. Si‑n locul lui i‑a amågit cu închipuiri desarte si periculoase, hrånind imaginatia exaltatå de primåveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile.

Fårå crestinism, popoarele sudice ar fi fost osîndite la fericire. De ce n‑au suportat ele o‑sînda? Douå mii de ani, ochii nu le‑au folosit la nimic. Au tråit din nevåzut — în mijlocul splendorii. Cristos le‑a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un surîs, numai cåinte. Aparentele lumii s‑au transformat în e‑sente de chin, iar greseala — mireasmå a nimicniciei — în påcat. Farmecele s‑au degradat în remuscåri. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei fiintåri.

…Asa se explicå de ce lemnul Crucii a putrezit si faimoasele piroane s‑au ruginit de ne‑påsarea noastrå.

Din roadele mortii m‑am înfruptat mai des decît din ale vietii. Nu întindeam mîini lacome så le culeg si nici foamea nu le storcea seva cu neråbdåri vajnice. Ele cresteau în mine, prin grådinile sîngelui se desfåtau înfloririle lor. Visam uitarea pe tårîmul apelor sufletului, nåscoceam måri linistite de nefiintå si de pace — si må trezeam în valuri mårite de sudorile spaimei.

Voi fi plåmådit din substante pentru rodiri funebre. Cînd vreau så‑nmuguresc, în primå‑vara mea descopår moartea. Ies în soare, ahtiat de infinit si de nådejdi — si Ea scoboarå pe dulceata razelor. În întuneric, ca muzicå rotes‑te‑n preajma mea si mor de måretia mortii‑n noapte.

Eu nu sînt nicåieri; prin ea sînt peste tot. Din mine se nutreste si må nutresc din ea. Niciodatå n‑am vrut så tråiesc fårå så vreau så mor. Mai înclestat în ce sînt: în viatå sau în moarte?

Dorinta de a dispårea, fiindcå lucrurile dispar, mi‑a înveninat atît de aspru setea de a fi, cå‑n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se‑nåbusea si asfintitul firii må‑nvåluia cu sumedenie de umbre. Si cum vedeam timpul în toate, speram a le scåpa toate de timp.

Nevoia de a învesnici fiintele prin adoratie, graba de‑a le ridica prin exces de inimå din pieirea lor fireascå mi se pårea singura istovire de pret. Nu stiu så fi iubit ceva si så nu‑l fi urît din a nu‑l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate så fie. Si toate nu erau decît în vremelnicele mele friguri. Lumea‑mi scåpa, cåci lumea nu era. Lacrimile neplînse nu se‑nchegau în invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau în mine, triste de ineficienta extazului. De ce în timp nu se înlåntuiesc „guri de rai“? Sau în mine nu s‑a sålåsluit destulå vesnicie?

Cu lumea trebuie så fii darnic. Så te cheltuiesti risipindu‑i fiintå. Ea nu‑i nicåieri. Prin dårnicia noastrå respirå ea. Însesi florile n‑ar fi flori fårå surîsul nostru. O zgîrcenie a darurilor noastre reduce natura la idee si, cu surdinå‑n simturi, arborii nu mai înfrunzesc. Sufletul întretine înfåtisårile pe care‑i geloaså re‑alitatea. Cåci lumea‑i modificarea — în afarå — a singuråtåtii noastre.

Adoratia a îndumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din privelisti umbre de absolut. Efluvii de senzatii pålesc cerul în fata påmîntului; farmecele firii se hrånesc din melodiile sufletului si armoniile astrilor le asculti în vågåuni.

Am slujit în viatå la mai multi ståpîni si din fiece clipå mi‑am fåcut chip cioplit. De‑ar sti lucrurile stinse cît le‑am iubit, ar cåpåta un suflet numai så må plîngå. Nimic din ale lumii n‑am defåimat prin nepåsare. Si astfel am alunecat înfrigurat si trudnic pe nimicul ei.

În gîndurile din care lipsea påmîntul råzbå‑tea chemarea humei si melodia ei. Eram, ca Apostolul, îngropat cu Isus în Dumnezeu — si‑un clipit al celei mai întîmplåtoare trecåtoare må‑ncetåtenea pe datå‑n timp. La marginea lepådårii, culegeam flori, si inima în dezlipiri schita semne nevåzute de îmbråtisare. — Ståpîn mi‑a fost Tatål si poate si Fiul, Diavolul si Timpul, Vesnicia si celelalte pierzåri. M‑am închinat fetelor lumii împåtimit în ascultåri, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Cåci devenirea‑i însiruire de temple prin care am îngenuncheat fugarnic, låsîndu‑mi urma prin ruina lor si råmînînd cu åst suflet — ruinå de satiu.

De ce nu‑i inima în stare så mîntuiascå lumea? De ce nu mutå ea lucrurile într‑o nestrå‑mutare parfumatå?

Îmi vin în minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai stiu cåror Carpati: „Tu esti nefericit, fiindcå viata nu‑i eternå“.

Deodatå universul se‑nvåpaie în ochii tåi. Sclipirile lor aruncå stele în fapt de ziuå. Dogoreala sufletului a descins cerul.

Prin ce minune se încinge eul în råcorile spatiului? Si cum se reazemå atîta suflet pe‑un timp ca oricare altul?

ºi‑ai ridicat mårginirea la tot si semnele totului te‑mpodobesc cu greul lor. Capåt nu mai ai, într‑o lume ce nu‑i un cåpåtîi.

Singur ai fost si singur vei råmîne. Pe veci. Prin simturile tale tîsnind neîntelesul, nu circulå veselia materiei si nici tårmuririle dulci ale sånåtåtii. Dragostea ti‑a fost scriså în negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare så nu uiti nesfîrsitul.

Desfatå‑te‑n potrivnicie si‑n osîndå; fii aprig în timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poartå de rai. Nefericirea‑i vestala ce‑ti privegheazå focul nestins al nenorocului. În‑groapå‑te de viu în el, sapå‑ti mormînt în temeinica lui flacårå; cåci nici o amågire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te înfundå si mai råu în ea, iubirea — suprem dezastru al ursirii.

A fi pe crestetul tåu nu‑i usor. A fi pe‑al lumii, mai putin. De‑as fi un port al navigatiilor eului! Dar sînt mai mult ca lumea si lumea nu‑i nimic!

Am citit slova omului. I‑am cutreierat paginile, i‑am råsfoit ideile. Stiu pînå unde au ajuns neamurile si ce departe au mers în ispita duhului. Unele au påtimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea urîtului prin credinte. Toate si‑au cheltuit zåcåmintele din frica de stafia vidului. Si cînd n‑au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputînd sustine pîlpîirea înselåciunilor fecunde, s‑au predat tînjirii de apus, lîncezelii spiritului istovit.

Ce‑am învåtat de la ele, curiozitatea devorantå ce må purta prin meandrele devenirii — e‑o apå moartå ce råsfrînge hoiturile gîndului. Furiilor nestiintei datorez tot ce stiu. Cînd tot ce‑am învåtat dispare, atunci gol, cu lumea goalå‑n fatå, încep så înteleg totul.

Am fost tovarås cu scepticii Atenei, cu descreieratii Romei, cu sfintii Spaniei, cu gînditorii nordici si cu brumele de jåratec ale poetilor britanici — dezmåtat al pasiunilor inutile, închinåtor vicios si påråsit al tuturor inspiratiilor.

…Si la capåtul lor, m‑am reîntîlnit pe mine. Drumul l‑am reluat fårå ei, explorator al ignorantei proprii. Cine face ocolul istoriei se prå‑våleste crunt în sine. La marginea trudelor de gînd, omul råmîne mai singur decît la început, surîzåtor inocent virtualitåtii.

Nu ispråvile‑n timp ale fåpturii te vor pune pe urmele împlinirii tale. Vitejeste‑te cu clipa, fii necrutåtor cu osteneala ta, nu oamenii îti vor dezvålui tainele ce zac în nestiinta ta. În ea se‑ascunde lumea. E destul så taci în ascultare, ca‑n ea så auzi totul. Nu existå nici adevår si nici gresealå, nici obiect si nici închipuire. Reazemå‑ti urechea pe lumea ce mocneste undeva în tine, si care nu trebuie så se arate ca så fie. În tine existå totul, si spatiu din belsug pentru continentele cugetului.

Nimic nu ne precede, nimic nu coexistå, nimic nu ne urmeazå. Izolarea fåptuirii e izolarea totului. Fiinta e un nicicînd absolut.

Cine poate fi într‑atît lipsit de mîndrie încît så‑ngåduie ceva în afarå de el? Cå înaintea ta au råsunat cîntece, sau cå dupå tine noptile vor continua în poezie, cu ce fortå ai suporta‑o?

Dacå pe înfrîngerea timpului, într‑un miracol de prezentå, nu sînt contemporan cu facerea si desfacerea firii, atunci ce‑am fost si sînt nu‑i nici måcar fiorul unei uimiri firave!

Ieri, azi, mîine. Categorii de servitori. Am båtut cårårile oamenilor si n‑am întîlnit decît de‑acestia. Slugi si slujnice.

Priviti cuvintele cu care anticipeazå înclestårile lesinului frecvent — si dumiriti‑vå!

Dragostea creste în ardorile banalitåtii si se micsoreazå în trezirile inteligentei. Dobitocia extaticå se repetå cu usurintå, cåci nici o piedicå nu intervine dintr‑un creier luciu. „Cres‑teti si vå înmultiti“ — poruncå într‑un univers de slugi, deschise spre patima orizontalå si incapabile de voluptåti fårå tåvåliri.

Impermeabil muzicii — omul atinge extazul pe burtå si se desfatå c‑un scîncet în treacåt, numind fericire esenta echivocå a absolutului din sira spinårii.

…Si astfel te învîrti în furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu mîine — si cauti punti înspre zådårnicia imediatå a înfierbîntårilor facile. Slujnicele‑s gata. Intri si tu în horå si, la brat cu josnicia tuturor, te pleci soartei usoare si‑ti uiti scîrba si te uiti.

Urîtul parizian, sudic si balcanic...

Vremea mucegåitå pe case, fatade pe care istoria a presårat funingine… Venetia e întåritoare fatå de lipsa de sperantå plinå de farmec a stråzilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, si toate necazurile legate de sovåielile norocului îmi par legånåri subtile, titluri de falå ce må asazå‑n rînd cu orasul ostenit. În ce så cred aici? În oameni? Dar ei au fost. În idealuri? Dupå atîtea, e o lipså de stil. Astfel må odihnesc în ostenelile Frantei si må ridic la prestigiul de plictisealå a inimii ei.

Bruma îsi prelinge asupra Parisului umbrele de gînd si devine mai curînd expresie a istoriei decît a naturii. El e în veacul cetii. De ce n‑o pot închipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment si nu o esentå. Natura ia parte la un asfintit istoric.

Må‑ntorc spre case si le privesc. Si fiecare din ele se‑ntoarce spre mine. „Apropie‑te, tu nu esti mai singur ca noi“, e soapta tovaråselor mele în zile vide si‑n nopti prelungi. Te poti în‑cînta de orasele Italiei, nicåieri, înså, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integreazå‑n om.

Cînd tîrziu, purificat de suspine nocturne, te‑nvîrti fårå asteptåri si fårå dezamågiri, în preajma bisericii Saint‑Séverin, St.‑Etienne‑du‑Mont sau ceasuri în piata St.‑Sulpice, în vederea unei dimineti ce n‑o doresti, cetatea fårå oameni se înaltå cu tine spre vastele inutilitåti ale tåcerii. Vei sti tu pînå unde iedera, råzletitå‑n locul în care Sena oglindeste Notre‑Dame, s‑a oglindit în tine? Adesea am scoborît cu ea înecul virtual al înclinårilor ei melancolice.

Iar în plinå zi, sub cutremurul sugestiei de absentå, vidul rostului tåu se înviora de miresme. Acesta‑i farmecul Lui, de a turna conso‑låri de frumusete peste pacostele incurabile ale sufletului, de‑a umple golurile ce se nasc din vietuirea‑n timp, cu impalpabile vråji. Ora‑sul te întelege. ºi se depune pe råni. Te crezi pierdut: în el te regåsesti. De nimeni n‑ai nevoie; el e de fatå. Numai El te poate scuti de‑o iubitå — ca ea se urcå el în inimå — si, printr‑o stranie råtåcire, oamenii iubesc mai mult aici. Atît am fost în el, cå, påråsindu‑l, må voi des‑pårti de mine.

Prin stråzile lui înguste, må nåpådeam de‑obscuritate, si niciodatå n‑am våzut, ca din fundul lor, un cer mai îndepårtat. Dar pe bulevarde, el se întinde deodatå deasupra ora‑sului si prelungeste în indefinitul lui urîtul ce viseazå pe case gînditoare.

Si de‑as retråi toate azururile crescute peste måri mediterane si pîcle[le] generoase pe landele bretone, laolaltå ele n‑ar încålca amintirea lui. Si cînd vreau så‑i definesc farmecul, cad în mine si mi‑l definesc: neputinta de a fi albastru. — Norii se destramå‑ncet; privesti fî‑siile de azur, ce nu se întîlnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se cautå si nu se împlineste. Razele se strecoarå råsfirate prin aburi nesiguri si poposesc într‑un spatiu împînzit. Întindere cenusie si albå, ea acoperå vesnic ceva: cerul e dincolo. Parisul n‑are „cer“. — Si cum îl tot astepti, te amesteci în negura luminoaså, îti pierzi în ea un dor dezamågit de azur, te risipesti în gama surå si capricioaså a boltei aparente, cu gîndul vag la un dincolo, pe care nu stii de îl vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului…

Cu el m‑am potrivit întotdeauna si dacå n‑am avut cu nimeni acordul aceluiasi înteles, l‑am avut cu el. Înåltîndu‑mi privirea spre nestatornicia lui, în fiece înfåtisare traducea nepotolirile mele. Din ceas în ceas se schimbå, se alcåtuieste si se dezalcåtuieste — sovåielnicie a altitudinii, demon sceptic de azuråri si‑n‑nouråri. Påråsit prea adesea în amurgul de oameni al Cetåtii, cum as fi iesit din imediatul nicåieri al dragostei, fårå consolarea vecinei lui înåltimi? El e o toamnå‑n floare, un sfîrsit auroral. Îl porti cu tine sub toate celelalte ceruri.

…Si cînd såtul de înserårile‑n amiazå, scobori spre sud, påtimind dupå primåveri, fericirea în revelatia albastrului îsi gåseste prea devreme otrava îndestulårii. Deznådejdea zilelor identice, abuzul de azur, satietatea de imaculat se înståpînesc în tine si privesti spre sursa mîngîierilor cu urå si urît. Unde så te ascunzi de‑atîta cer, de neînduplecåri de soare, de repetarea sinistrå a splendorii? Cînd n‑ai o inimå pentru atît albastru si nici spatiu în gînduri pentru candorile luminii, plictiseala îndulceste cu veninul si tåria iradierii crude si proiecteazå vågåuni de cuget pe desertul monoton. Cum ai gåsi fericiri så se måsoare cu un asemenea cer? Desåvîrsirea lui omoarå un suflet nåscut în plåsmuiri incerte.

…Asa te întorci spre Balcanul putred, în care — de nimicnicie — huma fumegå cu oamenii. Råstoarnå‑ti teasta îmbåtatå de parfumuri si de broderii de gînd, sfarmå‑ti visurile din umbra catedralelor, îndoapå‑te cu duhorile în care se tåvålesc zdrente umane, si uitå gratiile lucide ale spiritului.

Acel cer nu acoperå pe nimeni, cåci el s‑a råtåcit cu oameni cu tot. De ce s‑or fi oprit pe margini de Dunåre si‑n umbre de Carpati fiinte nåscute cu cearcåne si cute, îmbåtrînite de neant, sleite de‑o nativå neputintå? Spre Måri Negre lunecå cu totii, dar ele‑s neprimitoare si‑i laså gurå‑cascå la mal, lipsiti amarnic de înec. Plin de råzletiri prin lume, cu ce te‑ai alina între atîtia amårîti? Natura acolo înfloreste pe cadavre; primåverile surîd pe deznådejdi. Påmîntul negru, fårå urma dulce a vreunui pas de falå, ti se ridicå‑n sînge. Si sîn‑gele tåu se înnegreste. Si tu zåresti spre cer. Si cerul devine iad.

Colt blestemat de lume, timpul a rînjit nemerniciei tale, si nefericirea ta n‑a înduiosat vreo inimå delicatå, cåutåtoare de farmece funebre! — Din privelistea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colindå tate veneriene si tigani asasini.

Patima lor de gunoi vast — în care rîneste o veselie cu goarne de îngropåciune — n‑a scornit nici måcar vreun zeu libidinos. Ce as‑ tru dornic de periferie ar fi cåzut pe‑acolo? — Viermi gålågiosi dåntuind într‑o horå a leprei!

Niciodatå råzvråtiri curate nu vor gåsi telinå pentru îmbujoråri ceresti. Nådejdile se coclesc si fiorurile se zvîntå. Nenorocul îsi desfåsoarå imensitatea.

În razna si‑n înfrigurårile nemîngîierii, umblînd pe‑acele hotare neprevåzute‑n nici un plan al Facerii, scåpate din vedere de Dumnezeu si ocolite de diavoli — doliul cugetului amintindu‑si de alte spatii ridicå spînzuråtori sperantelor si tot ce‑i floare‑n inimå îsi leagå visul de un streang.

Prin ce miracol, într‑un trup alcåtuit din toate întîmplårile materiei, încolteste durabil lepådarea de accidentele irezistibile ale zilelor? Inspiratiile subite te aruncå — peste închipuirile tale — deasupra vietii. Dar cå poti fi consecvent, cå råmîi pe pozitii în al nu stiu cîtelea cer, e atît de greu de înteles, încît mai repede pricep pe‑un betivan etern, decît pe‑un mîntuitor neîntrerupt. Dupå ce citesti pe Buddha sau pe alt profitor de sublim, ai cere peste tot ciorbå de burtå.

Så nu le fie milå profetilor de ei însisi? Cum de nu se înduioseazå de lunecarea nesåbuitå pe panta înåltårii fårå iesire? Sublimul n‑are gust, pe cînd aromele nedesåvîrsirii råtåcesc mintea, cu sugestiile lor de cådere. Monotonia revelatiei continue face din religie o îndeletnicire atît de neprielnicå. Påmîntul cîstigå din a nu avea sistem. Cålcînd pe el, stii prea bine cå nu vei ancora nicåieri, cåci insuportabilul lui întrece pe al mårii. Filozofii, îndrumåtorii si binefåcåtorii, în fugå dupå statornicie si credin‑tå, s‑au refugiat aiurea si l‑au dispretuit. Ei stiau cå påmînt înseamnå drept la accident si, cum dezertau capriciul, ce‑ar fi fåcut în raiul lui nåråvas?

Pe el îmi tîrîi oasele, pe el så råmîn. Unde m‑as duce aiurea? Unde mi‑as astîmpåra furiile cu un nesat mai falnic si mai crud? Cu prostii zglobii din jur, milostivindu‑te bucuros de golurile lor, înåbusi dorul depårtårilor, si‑n vråjmåsie cu semenele nule torni treabå‑n iluzii. Un zbucium fårå fir în continente sterpe.

Pentru a‑l abate de la perfectiune, Demonul trimite în fata lui Buddha dåntuitoare îndemînate‑n dragoste. Ele desfåsoarå cele 32 magii ale dorintei. Nu reusesc. Apoi cele 64; nici atunci. Preafericitul råmîne nepåsåtor si posibilitåtile de vrajå, istovite.

Acel ce‑a stiut atîtea — si‑n primul rînd neantul cårnii — si‑a refuzat singurul mod de a gresi care‑i verifica doctrina. Prin dorintå în‑vingi påmîntul la el acaså. Omorîrea ei e cri‑må în contra nimicului.

Detasarea printului divin muscînd din carnea pieritoare — ce simbol al împreunårii ves‑niciei cu neantul! Dacå Buddha ceda ispitei, pitorescul echivocului în peisajul absolut al existentei lui l‑ar fi propus ca singurul model urmasilor. Ineficienta tentatiei compromite pe toti acesti iluminati, care n‑au vrut så trådeze Nimicul cu Viata — nimic si ea, dar mai cu suc.

Muzica înlocuieste religia din a fi salvat sublimul de la abstractie si monotonie. Muzicienii? Senzuali ai sublimului.

De s‑ar aprinde azurul si flåcårile lui s‑ar apleca spre crestetele omului! Nu linistea boltilor, nici vråji senine sau surîsuri molcome sub lunå! Ci vijelia astrilor înnebuniti altoitå pe figurile nåpraznice ale gîndului.

De ce stau lucrurile, cînd focul tåu aruncå tunete spre înåltimi? Pe alei de parcuri privesti tremurul nemiscat al frunzelor. Dar crengile tale s‑au aprins în våpaia stelelor! Cîte ceruri ai îngropat în tine, cå, scoborînd prin arheologii de cimitire, atîtia zei apusi se vaitå spre luminå si îngeri, ce în sînge îsi zbat aripi cu ecou în suflet?

Nu‑mi voi ochi trecuturi în care zac idoli pustiiti si Isusi ai întîmplårii. La ce‑as trezi stafia plînsurilor din noptile ucise‑n privegheri? N‑am stropi de risipit pe cruci si pe coline si nici dorinti de trecåtoare învieri. Ci‑n înviforarea lumii, så fiu råscolitor de melodii, så‑mi vårs vocile sîngelui în ruina de sunete a spatiului. La ce‑as mai conteni un puls pornit spre ropot si‑o carne roaså de imensitate si de cîntec?

Nu pe ape moarte vreau så visez påmîntul, ci pe stînci zdrobite de îmbråtisåri de spumå.

Cutezantele spiritului hîrbuiesc existenta. Dar apoi cu ce pasi delicati nu cålcåm pe fårîmele ei! Ne pedepsim excesul de curaj si cåutarea impudicå de adevår în calda înduiosare pentru råmåsitele firii, måcinatå de duhul hråpåret.

Ce‑i mai superb ca mîndria cugetului plutind peste toate si descinzînd din cînd în cînd cu inspiratå råutate printre lucruri! Un spirit dornic de aventuri e neînduplecat si cinic, plin de îndoieli si de rînjete. Ne înåltåm prin fierea vastå ce sfredeleste aspectele si aruncå otråvuri în aparente, pentru a le gusta destråmarea si a le despuia de‑o fascinatie vanå. Cunostinta devine întreprindere si actiune, în patimi de hienå filozoficå si‑n deliruri lucide de sacal. Deodatå ti‑ai oprit zborul si‑ai scoborît cu aripile adunate så‑ti înfigi ghearele în realul de sub tine. Spiritul e vultur si sarpe, unghii si venin. Cîti colti ti‑au råmas în lucruri este o întrebare pentru adîncimea duhului. În cunoastere se dezvåluie instinctele fiarei de pradå. Vrei så ståpînesti totul, så‑l faci al tåu — si dacå nu‑i al tåu, så‑l sfårîmi în bucåti. Cum ti‑ar scåpa ceva, cînd setea ta de nesfîrsit råzbeste boltile si mîndria înaltå curcubee peste pråpådul ideilor?!

O datå ce‑ai pustiit firea si chipurile ei, semetia se îmblînzeste si învåluie cu påreri de råu deserturile din urma pasilor ei. Atunci începi så fii uman cu lucrurile moarte si fierea se preschimbå‑n untdelemn pe rånile fiintei. Cunoasterea însîngereazå realul. Orgoliul spiritului se întinde peste el ca un cer asasin.

Dar de cîtå duiosie nu sîntem capabili, cînd întorsi din apriga aventurå, ne aplecåm cu ochi umeziti spre grådinile aparentei desfundate de foamea noastrå de adevår! Nu luåm în brate fiintele lovite de sulitele spiritului si nu se întorc spre noi sågetile ce le‑am trimis spre ele? Te împaci cu lumea si sîngeri. Dar în suferinta ta e‑o bucurie atît de darnicå, încît adie cu aripi invizibile pe toti cåzutii ucigaselor tale treziri. La capåtul dråcestilor avînturi ale spiritului, te transfigurezi într‑o mårinimie, ce råscumpårå siluirea farmecelor zadarnice, fårå de care nu poti tråi!

Cei rosi de neajunsul peisajului fiintei, mîncati de însirarea desartå a ceasurilor, cu ce bucurie nu se dåruiesc stråfulgerårilor ce aruncå peste lucruri un cuprins arzåtor! Într‑un suflet atins de vidul lumii, obsesia råzbunårii e o hranå dulce si întåritoare, un element substantial în clipe, o furie ce naste sensuri peste nonsensul general. Religiile, în ura lor împotriva a tot ce‑i noblete, onoare si patimå, au infectat sufletele de lasitate, le‑au despuiat de freamåte noi, de continuturi vijelioase. În nimic n‑au lovit ele mai råu ca‑n nevoia omului de‑a fi el, prin råzbunare. Ce aberatie så‑ti ierti vråjmasul, så‑i oferi toti obrajii inventati de‑o ridicolå pudoare, ca så scuipe si så pålmuiascå tîrîtoarele din jur, pe care instinctele te mînå så calci fioros!

Omul e om, în neîngåduinte. ºi‑a fåcut cineva råu? Dospeste ura‑n tine, råsuceste‑ti amarul tainic, frige‑ti vinele clocotitoare. În nopti, cînd te cuprinde linistea vastå, nu cådea‑n uitarea destructivå a meditatiei — arde‑ti cu durere si furie tårågånarea cårnii, înfige‑ti veninul nåpraznic în måruntaiele dusmanului. Cum ai prelungi altfel vietuirea searbådå?

Vråjmasi gåsesti pe unde vrei. Gîndul råzbunårii întretine o flacårå continuå, o sete absolutå si, mai mult decît orice plåcere, te asazå prezent în lume, lingusindu‑ti nåzuintele si anii, cåci tînår, råu, lacom de rosturi si de råsturnåri, spre ce‑ai creste avînturile urii si‑ale furiei contrariate!

Popoarele råzboinice n‑au fost crude si aventuroase din poftå de pradå, ci din oroarea de identitate a zilelor, din lipsa de ideal a fericirii. Obsesia sîngelui derivå din infinitul plictiselii, din insuportabilul påcii. Asa si indivizii. Cum ar îngådui ei så lîncezeascå într‑un cåscat de nepåsare si‑n voluptåti mårunte?

Ce‑as face cu blîndetea si cu celelalte lumi spre care må îndrumå o religie fårå active deznådejdi? Ce‑as face cu linistea mea? Nu pot så må împac cu mine, cu ceilalti, cu lucrurile. Si nici cu Dumnezeu. Cu el în nici un fel. Så stau nåtîng adorator în bratele lui reci? Dar n‑am nevoie de‑un culcus de babe ostenite. Pe spinii acestei lumi må odihnesc mai bine, si cînd må înfierbînt devin si eu un spin în trupul Ziditorului si al zidirilor lui.

Iubesc trecutul sîngeros al Angliei, pirateria în moravuri si literaturå, viforul patetic de crimå si de poezie. Existå scris al vreunui neam în care stropi de sînge så izbucneascå mai nåvalnic în strofe? Sau vreo inspiratie mai sålbaticå, mai divin imoralå, mai falnic asasinå? Dar ce lamentabil a sfîrsit acest popor la portile parlamentului! Unde sînt piratii de altådatå, ce purtau pe måri dorinti de sînge, de cîstig si de necunoscut?

Un neam cunoaste faima în epoci de aventurieri, de vagabonzi, de dezrådåcinati nostalgici, cînd ura, råzbunarea si onoarea deschid inimile spre orizonturi si fac din cuceriri îndemnul de seamå al existentei. Pe datå ce englezii au încetat så fie cruzi si au preferat fericirea cutezantei, bogåtia înflåcårårii, banul nebuniei, au intrat fårå scåpare în apusul rusinos, în calcul, în burså, în democratie si‑n agonie. Ratiunea s‑a înscåunat în viata lor — ratiunea ce omoarå avîntul natiilor si al indivizilor. Un popor asezat — e un popor pierdut, întocmai ca un ins cuminte. Imperiile se fac de oameni fårå cåpåtîi, de derbedei, de lichele agresive, se conduc si se pierd de deputati, de ideologii si de principii. — Napoleon a fost un smintit din zarea bunului‑simt. Franta suferea sub el „fårå rost“. Dar o tarå nu este decît prin aventurå. Pe vremea cînd francezii iubeau så moarå din pasiune si glorie, un paradox parizian era mai greu si mai hotårîtor decît un ultimatum. Saloanele hotårau soarta lumii, în dosul inteligentei se adåposteau våpåi si stilul era înflorirea civilå a setei de ståpînire. Spiritul îsi sustinea obråzniciile subtile pe excese vitale. Secolul luminilor traducea în goblenuri si luciditåti granita inutilå a fortei si dezamågirile savante ale puterii.

O natiune se stinge cînd începe så conserve si cînd în spleen sau ennui råzbate doar oboseala de glorie si de bravurå.

Dorinta de mårire si de inutilitate e scuza supremå a unui popor. Bunul‑simt — moartea lui.

Nåscut din neam fårå noroc, la ce‑ai osîndi ursita mîrsavå si‑ai îndulci prin låmuriri haina håråzire? La poalele Carpatilor mersul lumii trece pe lîngå om si soarele se‑neacå în bålegar si în vulgaritate. Nici un ideal nu stropeste veselia mortuarå a supusilor vremii, în preajma aceea de Råsårit.

Treaz, te ucide urîtul. Vidul agresiv al dureroasei Patrii si pustiul ce vînturå în sufletul fiilor ei te mînå‑n cîrciumå si în bordel, ca‑n transe de periferie så uiti amarul de veacuri al tårii si lipsa de podoabe pe stemele si stepele inimii. Asa te‑mbeti si‑njuri, ca så nu‑ngenunchi si så te rogi.

Mîhnit de‑atîti neoameni, cu poiene si livezi înseli desertul natal. În codru, valahul s‑a consolat de urgii; în codru, tu te‑ai consola de el.

A fost scris ca urmasii sîngelui dac si a[i] altor ginti nesigure si turburi så nu‑si înteleneascå nici un gînd în fericire si stropii nostri så înmånuncheze în sirag de nemîngîieri mosteniri de semintii înfrînte. Suspinul si blestemul au fost strategia noastrå, ciobani rupti din vreo stea a destråmårii, rînduiti suirilor spre cer si înjosirii în timp.

Robia nativå a stins suflarea slavei într‑un neam încercat de osînde. Orgoliul fåpturii îi e stråin. Nici ifosul måcar nu‑i cunoscut påstorilor de turme si nu de idealuri.

De‑as avea naivitåti de înger si credinte de copil, nici atunci n‑as fi vlåstarul lui încrezåtor. Din nastere cu ochiul treaz — si mai trezit încå de tårîmuri unde suflå duhul, calc sîngerîndu‑mi mîndria pe cåtusele sub care se bolteste din începuturi popor de slugi ce‑si pîngåreste rostul. La vreun liman, nu va ajunge. Restristea‑i soarta lui.

Så‑i nåscocesc chemåri pe care el le dezminte, nu mai pot. Vietuirea lui råneste tot ce se‑naltå deasupra dezamågirii. Orice nådejde e nesåbuire, iar a fi profet e un exercitiu de cinism.

Si inimii parcå i‑a pus chingå, micimi de doinå, iar darnicului Timp i‑a råsucit curele så nu cumva så fugå cu pasi repezi spre viitor.

— Ce natie‑i asta? — te‑ntreabå mintea înfriguratå. Mersul ei nu s‑aude‑n lume.

— El se aude‑n deznådejdea mea.

Gîrbovita soartå, cine så i‑o îndrepte? Si cerul se strîmbå parcå scîrbit de neînfåptuirile valahe — si din înåltime, cu dispret, îi azvîrle, ca un plocon dorit, dezlegare de orice menire.

Încotro så privesti, de cine så fii mîndru?

Neam de nevoiasi, netårmurit în nenoroc, creat spre a måri tristetea celor nåscuti tristi… Într‑o constiintå amurgitå si obositå‑n tåri putrede de slavå, ce nu mai au trebuintå de viitor, nesoarta valahå adaugå o umbrå grea infinitului de întuneric al sufletului. Doar asa mai respirå poporul de påstori în gîndurile ce‑au fåcut ocolul Ninivelor trecute si prezente. Cårui alt rost ar corespunde cåciuli seculare în vraja negativå a toamnelor spiritului?

…Stråmosi ce v‑ati gemut anii în fluier, în mine nu mai sînteti. Cîntecele voastre n‑au råsunet în doruri pline de dulci înstråinåri si de meleaguri norocoase. Alåturi de voi, singur må voi stinge. Si oasele mele nu vå vor povesti pe unde mi‑am pierdut onoarea måduvei si licåririle creierului.

II

De‑as conduce osti, le‑as duce la moarte fårå minciuni: fårå patrie, fårå ideal si fårå hotia vreunei råsplate sau a cerului. Le‑as spune tot — si‑n primul rînd ce fårå pret e viata si moartea. În mod cinstit nu poti îmbårbåta decît în numele nefirii; cum existå ceva, sacrificiul, cît de mic, e pagubå ireparabilå.

Moartea‑i o fantomå, ca si viata. Nu pot muri decît stiind cå‑n rostul lor nu e nici pierdere si nici cîstig.

Au fost, cu toate astea, sefi de osti pe cale de a nu se însela…

E greu så iubesti pe Marc Aureliu; så nu‑l iubesti, tot asa. Så scrii despre moarte si nimicnicie, noaptea într‑un cort, så måsori micimile vietii în zångånitul armelor! Ca paradox uman, e tot asa de straniu ca Nero sau Caligula. Dar ce mare era împåratul gînditor, de nu fåcea scoalå la stoici si nu‑si îngrådea simtirea într‑o învåtåturå de mîna a doua! Tot ce‑i doctrinå în el e mediocru. Conceptia materiei, a elementelor, resemnarea ca principiu — nu mai privesc pe nimeni. Sistemul e moartea filozofilor, cu atît mai mult a împåratilor.

Din toate reflexiile lui, nu‑i viu si rodnic decît fiorul izolårii. În cel mai mare imperiu, capul n‑are pe ce se sprijini; în cea mai mare ståpînire, cel mai puternic nu dispune decît de ideea sfîrsitului. Marc Aureliu e simbolul pur al ciudåteniilor decadentei, al vråjii ce emanå din apusurile de culturå.

Påmîntul e al tåu — si tu n‑ai alt sålas decît zådårnicia. De‑ar fi urmat el pe tragicii greci, neînlåntuit în doctrinå, ce exclamatii n‑ar fi înregistrat spiritul uman! Stoicismul i‑a impus o pudoare — care ne jeneazå. Si el însusi, de n‑ar fi fost stingherit de învåtåtori, de n‑ar fi suferit de plaga uceniciei — cîte din deznådejdile faptelor de arme nu s‑ar fi amestecat în gîndurile ce le neagå cu o bunåvointå ce ne dezamågeste!

Marc Aureliu n‑a avut constiinta neantului ca råzboinic. Ce poezie stranie am pierdut! Searbåda întelepciune l‑a ferit de contradictiile care dau atractie de mister vietii. E prea multå acceptare în împåratul roman, prea multå împåcare, prea multå rusine de extremitåtile cugetului. În sfîrsit, prea multå datorie. Så‑l fi våzut, înså, în fruntea legiunilor ducîndu‑le spre mårire cu un dispret echivalent patimei de cucerire! — Tråim cu adevårat încercînd o pasiune cu contrariul ei. A nu lua un leac fårå otravå, si viceversa. Cînd urci o pantå fii simultan în punctul simetric al scoborîsului. În felul acesta nimic nu‑ti scapå din putintele de‑a fi.

La toate întrebårile noastre råspunsul Plictiselii e acelasi: lumea asta e o lume råsuflatå.

Astfel, te hotåråsti så faci totul împotriva Ei.

Noul nu existå decît în noi. Nici în lucruri si nici în fiinte. „Realul“ e o feerie de aparente ce te încîntå, cîtå vreme cîntecul tåu sprijinå ritmul jocului lor. Fårå înstrunirea noastrå, vålul ce sustine parada numitå viatå se sfîsie în fulgi plutitori de iluzie — si din tot ce se desfåsura våzului nu mai råmîn nici måcar umbrele realului amågitor.

Functia plictiselii e sfîsierea acelui vål. — Avea‑vom noi atîta putere de cîntec, încît så‑l unduim mai departe peste o lume fictivå, existentå în vîlvîirea închipuirii noastre?

Întreaga fire e‑o înselare decorativå a muzicii låuntrice.

În dosul lumii nu se‑ascunde altå lume si nimicul nu tåinuieste nimic. Oricît ai såpa cåutînd comori, zadarnicå e scormonirea: aurul e risipit în duh, dar duhul e departe de‑a fi aur. Så defaimi viata prin nefolositoare arheologii? Urme nu sînt. Cine så le fi låsat? Nimicul nu påteazå nimic. Ce pasi så fi trecut pe sub påmînt, cînd nu existå nici un sub?

Råmîi cîrmaci pe undele aparentei si nu te scoborî în sol al straturilor ascunse. Irealitatea e la fel. Cå esti la suprafata mårii sau în adîncul ei, tu nu poti sti în nici un loc mai mult decît în cel [în] care te afli. Si nu te afli nicåieri, cåci nicåieri e vastul pretutindeni.

Visul nu‑i mai înselåtor ca spuzå a somnului sau a trudnicei cazne din zi. Vis e peste tot. Vedeniile impalpabile ale noptii cum ar fi geloase pe stafiile zvonite‑n harta dintre muritori?! Alcåtuirile lumii se‑ntrec în nålucire.

Din a întretine patimi într‑un univers fantomal, omul e vrednic de faimå.

Tu, înså, urmeazå‑ti calea si cu urgie gînditoare apleacå‑ti razele s‑o luminezi, asemeni unui soare sceptic.

Cînd nu nåzuiesti prin înclinåri firesti spre împliniri si fapte, ce te împinge cu stråsnicie spre såvîrsiri? Si negåsind nici o dovadå împotriva trîndåviei, ce te mînå spre febra ceasurilor si‑a actelor? De unde remuscarea risipirii vremii, dupå ce‑ai întrevåzut substanta de desertåciune a timpului?

Fiece clipå se pierde pe vecie. Un în curînd al nefiintei te paste la întretåierea respiratiei cu lumea. Ce amîni, ai amînat pe totdeauna. Moartea e de fatå, iar tu nu poti råmîne putintå în ea — eliminare incurabilå a posibilului.

De nu m‑ar fi urmårit acel în curînd fatal, nimic n‑as fi adåugat înregistrårilor simturilor. Toate le‑as fi låsat pe seama båtrînetii. Cine nu‑i pîndit de chemårile sfîrsitului are timp nesfîrsit. Si de aceea nimic nu‑ndeplineste. Orice înfåptuire — si‑n primul rînd înfåptuirea ta — derivå din obsesia statornicå a mortii. Chemårile ei creeazå vointa, dau accente patimilor si råscolesc instinctele. Frigurile actiunii sînt ecoul ei în timp. De n‑as simti cå sînt deschis mortii oricînd, cå n‑am acoperire si întårituri din partea ei, nimic n‑as sti, nimic n‑as vrea så stiu, nimic n‑as fi si nimic n‑as vrea så fiu.

Dar våd cå ea‑i aci. O våd. O fug si o apropii. Sînt ea si nu sînt ea. Ce‑i ranå‑n mine e spuzeala ei. Si‑s ranå peste tot.

Am întrezårit adesea, purtat pe melodiile nesomnului, lumina galbenå a diminetilor si lucrurile nehotårîte de‑a se destepta. Paseri ciripeau fårå rost unei naturi înstråinate parcå pe veci de ziuå. Si gîndurile mele ciripeau si ele, dar înapoi spre noapte. Atunci vedeam sclipirea violetå a mortii si încercam zadarnic så må presar pe lipsa de vecie a zorilor, så cred în dimineti.

…Si dacå‑mi port amintirea spre toti aceia, de la care am învåtat ceva, mi se pare cå secretul atractiei lor pleca din vecinåtatea mortii. Fiind vesnic la margine, ei se aflau pe tårîmul firesc al cunoasterii. În glasul lor råzbåtea agonia savantå a materiei, cu destinul ei firav si dureros, si cuvintele lor se desprindeau grave si inutile, nervoase si amare — concepte în dezastru, în înfloriri finale. Cåldurå n‑am întîlnit decît în sufletul lor. Din ei emanau miresme gîndite, sentinte purtate pe‑un agresiv parfum. Amestecul de boalå si vitalitate råstoarnå ciudat alcåtuirile firesti, cåci ei nu erau pe nici un meleag si erau pe toate. Råul ascuns în frågezimile vietii — ce coexistentå de toamnå si de primåvarå în idei! N‑am iubit decît pe cei ce n‑au întepenit în nici un anotimp — si‑n preajma lor, împrejmuiti de moarte, uitam climatul spiritului, devenind spirit cu ei.

Cå oamenilor nu le e rusine så existe, de mult, de mult o stiu. N‑am contenit a må mira de mersul lor încrezåtor, de ochii lor întrebåtori, dar fårå chin, de tinuta lor trufaså de viermi verticali. Nu i‑am våzut recunoscåtori påmîntului si nici închinîndu‑se cu galeså cucernicie rodirilor lui trecåtoare. Adoratia‑i un fruct al izolårii. Si muritorii zilnici — ce vesnici ar fi de‑ar cheltui puterile în suspine bucuroase, de‑ar avea atîtea iluzii cå pasii lor ar cålca pe‑un univers de catifea! Dar nu! Pe unde trece omul nu‑i decît pråpåd si siluire a aparentei. N‑am zårit în el frigurile cu care så umple spatiul si så påleascå cerul. Viata laolaltå nu‑i de îndurat decît într‑un extaz comun si nimic nu‑i mai rar sub soare decît extazul.

Soarele luceste ca så ne‑ncålzim? Noptile ne‑acoperå ca så ne acoperim de somn? Marea, ca s‑o cucerim? — De cînd folosul a apårut în lume, lumea nu mai e. Nu mai e în farmec. Doar adoratia respectå lucrurile în ele însele, si viata nu‑i viatå fårå lacrimile de fericire ale suferintelor prilejuite de ea. Pe pajistile ei înselåtoare m‑am înåltat cu ea cu tot, cînd inima în dans se måcina de‑un cîntec ruinåtor. — Cum m‑ar înghiti påmîntul pe care l‑am îmbråtisat cu lacrimi si l‑am dispretuit cu sînge? Så putrezesc sub el, sub el ce nu‑i eternitate decît ca mormînt? Nici un fior så nu stråmute cimitirele spre un påmînt mai pur?

…Asa ajungi så te scalzi cu egalå patimå în nastere, în tinerete, în moarte, în nimic si‑n vesnicie — nepåsåtor de teluri, scîrbit de rosturi si de desåvîrsiri. Oriunde‑ai merge — e acelasi lucru. Spui: vesnicie, fiindcå fiorurile tale au frînt timpul— si cînd ele au fost înfrînte de timp zici: nimic.

Vinele se umflå de un suflu cald — si atunci tremuri de sperante, si‑ti spui: viatå, tinerete, si te gîndesti cu freamåt la dragoste si la viitor. — Sau cînd în ele circulå gînduri numai, si adieri de teamå, cu linisti dureroase, atunci îti zici: moarte, si toate bålåriile timpului ti se‑ncîrcesc în suflet.

Astfel îti dai seama de rostul tåu de påtimas al aparentelor. Cu o înflåcårare suferindå continui a te alipi si a te dezlipi de toate, uzînd dupå împrejurare, orbit sau dezmortit, netårmurita vremelnicie cåreia te‑ai dåruit.

De n‑ar såpa råul patimii nocturne o minte subrezitå, as curma somnul si‑as împrimåvåra întunecimile. Dar n‑am destulå sevå pentru mugurii noptilor… Prea adeseori silit a le veghea sterp linistea, cu mine în fata mea, råmîn buimac în neiviri de gînd.

Ce‑as nåscoci în sesuri de idei si într‑un zero mut al simtirii? Asa doresti nemaivåzute lighioane så‑ti muste carnea ostenitå, ca sîngele så‑ti sfîrîie si så‑ti devinå suflet.

Fårå otråviri påtimase nu apar zorile — råbufniri în finaluri de noapte ale rånilor noastre. — Sîngeri? Atunci pîndeste aurora si soarele se plåmådeste‑n tine.

Tot ce se naste si e viu porneste din înåsprirea suferintei în luptå cu lumina. Ziua? Sånåtate a viciilor noastre.

Un decadent al zorilor…

Obosit de‑a sti atîtea si mai obosit de‑a le låmuri, invidiezi pe Jupiter c‑a‑nlocuit prin tråznete cuvintele.

Så treci vocile pe hîrtie si tainele în vorbe! Spiritul vrea så explice sufletul. Gresealå vicioaså ce defineste omul; cuprinsul ei, cultura.

Boala tålmåcirii — crimå împotriva virtualitåtii si a muzicii…

Prin vorbe ne usuråm de poveri, prin care am fi mai mult. Cei ce nu scriu, cei ce nu se scriu, existå neatinsi, sînt infinit prezenti.

Spiritul roade posibilul. Si ceea ce numim culturå e o lepådare de izvoarele noastre. Nefiintele lumii devin fiinte prin cuvînt, cu pretul nostru. Expresia då viatå pe cadavrul plåsmuitorului. Nimic din ce ai spus nu mai e al tåu. Si nici tu nu‑ti mai apartii.

Nici o noapte pe care am înteles‑o nu mai e a mea. Si nici o dragoste.

Våd carnea din jurul meu. Våd carnea mea si cea de pretutindeni. Hoit dulce si‑nduiosåtor. Prin ea învatå duhul ce e cald si frig; prin ea se catårå viermii în idei.

Cele mai pure reflexii, fåcînd drumul contrar al nemuririi, nu vor ajunge så ne dea icoana nesfîrsitului muritor ca un fior subit al ei. E ceva putred pînå la sublim în carnea asta. Vajnicå vremelnicie accesibilå pipåitului. Absolut pe sfîrsite dezvåluit senzatiei. Plåcerea‑n plînset si plînsetu‑n plåcere — e tot secretul si substanta ei. O simt aici, atît de aproape, atît de putin vesnicå, la îndemîna mofturilor — si‑o våd apoi întinså în culcusul subteran, violetå, verde, vis tesit, spoialå de fostå existentå, rînjind lichid råzvråtirilor de altådatå, sålas defunct în care s‑au dospit dragostele.

A fi: alternantå de cald si de frig. Si cîteva nådejdi în plus. Så calc peste trup, så strivesc germenii de viermi ce se fråmîntå si roiesc sub gînduri, si poartå‑n zeama lor invizibilå imensa nefiintå. O, nu! Cu ei voi merge înainte pe påmînt, pe spatiul lor nativ.

„Boala dorintei“, la care se împotrivesc religiile, voi sti cum s‑o îngrijesc. Nu eu voi pune capåt zbuciumului fatal si‑ndurerårii mîndre a cårnii. Tragicul ei apostolat îl voi urma cu învieri de victimå. De ce mi‑as pironi priviri spre ceruri, cînd în preajmå‑mi, în mine, în ce‑i mai al meu, se zbate ea în påråsiri atît de crunte!

Un vai! trecut în materie, o exclamatie ce‑a prins formå — atîta‑i trupul omului.

Si de aceea încheieturile lui emanå o vagå tînguire, ce se‑nfiripå‑n glas sfîsietor în scîrtîitul oaselor si moare apoi în moleseala suferindå a såului. — În råcelile lui simti lespezi si toate absentele nemårmuririlor; dorintele s‑au furisat în mortåciunea lui, în sîngele ståtut, iar în înfierbîntåri foiesc dorinte ca‑ntr‑un infern de raze. Cåci frigul lui preschimbå‑n sloiuri zvîcnirile nebune ale dragostei, precum cåldurile lui ridicå‑n dragoste scîrba si nimicul ei. — Astfel ajungi så‑l îndrågesti cu milå, så‑i pipåi — trup milostivit de trup — rosturile pieritoare si så‑ti zici: ce fårå nimeni e trupul omului!

Destin valah

N‑ai nevoie de boli så‑ti biciuiascå duhul, nici de fatalitåti så‑ti macine adormirile mintii. Ia seama necontenit la neamul ursit nesoartei si, de‑ai face din sufletul tåu inventarul raiului, nu vei gåsi puterea så cazi pradå alinårii. Va råmîne sub fericirile tale un spin, mai crîncen si mai ascutit ca ghearele scorpiilor demente din povesti, ce te va însîngera în dulcetile uitårii si‑ti va iscodi în sîngele fårå stråbuni un lichid lepros si infinit prevestitor. Cot la cot cu asa‑zisi[i] oameni, umår la umår cu stafii de idealuri roase de cari[i], înnåmolit în deceptii ce se‑ntind ca rufele murdare, viata devine o gîrlå a resemnårii, devenirea o putoare cosmicå atenuatå de ridicol. Cine a ucis viitorul într‑un neam fårå trecut?

Oriîncotro te‑ai duce, blestemul lui te urmåreste, îti munceste veghile, te chinui pentru el, cåci oricît ai urî acele Ursitoare ce i‑au anulat destinul din veacuri peste veacuri — universul nu te mîngîie de spatiul nefericirii în care te‑ai nåscut. Nenorocul valah simtit în vine face cît boala lui Pascal — si, pînå‑n gît fiind în el, esti Iov automat. Ce nevoie så ai de leprå cînd soarta te‑a plåmådit si treaz, si valah? O dramå de douå ori n‑are deznodåmînt, actiunea fiind funebrå de la temelie!

De‑ai putea måcar dispretui acel nenoroc. Dar el e mult prea mare. Îti zdrobeste ironia, îti ciunteste surîsul, îti spulberå usurintele desteptåciunii. Ai vrea så ai bunåvointå. Dar cum? Îti zici: tara ta e‑un cimitir superficial! — Si cu cît îndulcesti ireparabilul, cu atît îti creste mîhnirea. Ocnas al timpului e orice român.

Tu îti cunosti semenii de Valahie si rînjetul lor mieros de hoti de cai trecuti prin saloane. Înfrîngeri de o mie de ani au nåscut lichele înfumurate de‑o istetime stearpå, iar în tåranul vlåguit de dureri fårå suflu, un våz al lumii alcåtuit din glod si tuicå — si cruci strîmbe de lemn ce vegheazå morti fårå mîndrie. În tintirimele de tarå desprinzi simboluri pentru tara însåsi, cåci în nici o parte a lumii atîtea bålårii n‑au acoperit amintirea celor ce au fost cu o atît de generoaså demonstratie a uitårii. Så nu fi låsat Roma nici o picåturå în sîngele acelui neam? Så nu fi mostenit el, cu cele cîteva cuvinte ale ei, si urme de orgoliu, de înåltare, de putere? Så nu fim demni måcar de sclavii ei? Trecerea noastrå prin lume nu poate trezi îngåduintå nici scursurilor romane.

Cu tara ta te întîlnesti din nevoia de o deznådejde‑n plus, din setea de un spor de nefericire. Sînt român prin fondul de autoumilire existent în conditia omului. Nimic nu må linguseste de‑a apartine acelui spatiu, decît nåzuinta de‑a zace în dureri a cåror vinå nu o port si de a‑mi gîtui orgoliul în incurabila vådire a nefiintei noastre. Ceilalti oameni sînt sau nu sînt. Dar nici unii nu‑s asa de putin ca noi! Atît de putintel! Diminutivul e divinitatea noastrå. Pînå si moartea e de mîna a doua în „piciorul de plai“ al infinitezimalului national.

ºara nu ne‑o îndrågim decît ca surså de nemîngîiere. De‑ar deveni måcar o pacoste! Si în råu trebuie så fim îngåduitori cu ea, så‑i acordåm onoarea uneia de care nu‑i capabilå. — Nimicire! Frînge‑mi cugetul!

Ce piazå rea a pecetluit începuturile noastre? Si ce sigiliu a întipårit semnele lipsei de menire ca o rusine initialå? Nici o cununå de mårire n‑a‑mpodobit vreodatå tivdå de valah. Cu capul în påmînt îsi plimbå destinul slugarnic urmasii presupusi ai celei mai falnice ginti. Robi ai dezmåtului, ei nu stiu cå fåptura îsi atinge rostul umilind soarele prin stråfulgeråri de pasiuni si prin delir de superbå semetie. Sclavia e balta în care se tolåneste lasitatea balcanicå, nåmolul voluptuos al coltului de Europå zåcînd în delicii, lipsite de scuza nobletii sau a viciului.

De ce providenta ne‑o fi urnit din vasta naturå ca så‑si rîdå de noi, gîrbovindu‑ne de pomanå?

La descålecarea voievozilor a cîntat o cucuvaie…

…a cårei cobe îti tine parcå, pe malurile Senei, ecou de neprielnicie, ca pentru a måsura o råposatå soartå din inima atîtor glorii.

Adesea mi‑am luat råmas‑bun de la viatå. Îmi ziceam întru inima mea: firea e pecetluitå. Ce så mai cauti în ea? Pentru tine nu e loc: desparte‑te de toate, få o cruce pe ce‑ai fost si una si mai mare pe ce‑ai fi putut så fii, trînteste‑ti trupul de påmînt, sfîsie‑ti vesmintele si fostele credinte, smulge‑ti pårul dintr‑o glåvåtînå[1] asasinå de sperante, si cu brate crîncene deznodînd încheieturile suprimå pomenirea întîmplårii tale.

…Dar cînd så trec la înfåptuire, inima îmi råspundea: „Tu îti iubesti stîrvul mai presus de toate. Si cînd ai cålca pe ultima dorintå, cînd nici în timp si nici în vesnicie o clipå n‑ai gåsi ca så råsufli, påråsit de toti si påråsit de tine, în båtåile mele ar mai mocni o sete, prin care esti, oricît tu n‑ai mai vrea så fii. Sîngele tåu, la care s‑au adåpat gîndurile si alti diavoli, cînd tu te afli mai stråin de tine, nåvåleste în interiorul meu pustiu si, din serå a deznådejdii tale, devin grådinå de primåveri. Si de cîte ori n‑am fost cea din urmå primåvarå a ta!“

Vrut‑am sfîrtecårilor så‑mi supun un cuget, vag råzimat pe‑un trup. Si cînd nici o stînjenire nu apårea ca så îmbune pornirea vinovatå, din stråfunduri se închega o voce, vocea foamei de fiintå. Din ucigas al iluziei tale, din sfînt al nimicului, preajma actului fatal te transformå pe loc în slujitor al întîmplårilor din lume, într‑un flåcåu al întîmplårii tale.

Hoinar pe stråzi întinate de semeni, de semeni ce‑i urmezi spre a‑i fugi, purtînd în cîrcå oboseala oraselor si încå strechea pe bulevardele timpului, te‑ntorci acaså — si‑n încåperea singurå, si‑n patul si mai singur, tårîna gîndurilor geme: „eu nu mai pot, eu nu mai pot“. — Cearsafuri ce miros a giulgiu si duh înålbit de palori finale. Si cînd în tine totul pare a se rupe, fiorul purei existente te readuce dincoace de tine, pe tårîmurile imediate ale greselii, ale firii.

De n‑ai fi ascultat în prima tinerete pianele dezacordate ale provinciei, cu game schilodite pe care suspinai în dupå‑amiezi fårå capåt; de n‑ai fi vegheat mai tîrziu nopti de‑a rîndul socotind clipele cu o aritmeticå a incurabilului; de n‑ai fi cåutat adåpost surghiunului tåu în astri, în lacrimi, în ochi påråsiti de fecioarå — si n‑ai fi dezertat din toate leagånele firii — ai cunoaste aståzi vidul, al lumii si al tåu?

Rarefierea vietii preschimbå totul în ireal. Pun mîna pe lucruri si ele‑mi scapå, cum îmi scap. Pînå si drojdia — suprem real — nu‑i decît vis mai concentrat.

Stråinei — femeii de lîngå tine — ce ti se plînge de greul mersului mai departe si‑ti cere leacuri împotriva ispitei negative, tu îi råspunzi:

— „Priveste irealul peste tot. Asa uiti pozitivul aparent al suferintei.“

Si ea:

— „Dar pînå cînd?“

— „Pînå‑ti pierzi mintea.“

Cu cît omul constituie mai mult o existentå distinctå, cu atît devine mai vulnerabil. Ceea ce nu‑i îl poate råni; un nimic e prilej de turburare — pe cînd pe‑o treaptå vecinå animalului îi trebuiesc emotii puternice si împrejuråri hotårîtoare ca så fie prezent. Ai ajuns tu însuti, fårå margini în dezmårginirea ta? Atunci cine‑ti va scoate sågetile pornite din otrava timpului? Te‑ai înveninat de cîte ori ai inundat albia menitå respiratiei de muritor etern. Orice te atinge, cînd atingi prin gînd tårîmurile oprite plåmînilor sortiti vremii. Reflexiile n‑au nevoie de oxigen, de aceea le ispåsim asa de crunt. Vecinåtatea vesniciei determinå vulnerabilitatea ca fenomen specific omului, iar Inutilitatea — farmecul firii lui.

Întru cît stiind må desfåt într‑o absentå de rosturi — sau actionez fårå nici un folos decît acela al îndulcirii urîtului — întru atît sînt om. Plugar în Sahara, e demnitatea lui. Un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este, iatå omul.

Cå mai sînt si‑mi fac încå potecå prin treburile lumii, s‑o multumesc ratiunii? Poate si ei. Dar în ultimul rînd. Oamenilor? Înfåtisårilor? Nici unii si nici unele n‑au fost de fatå cînd nu mai eram. M‑au ajutat întotdeauna dupå.

Dar cînd dezrådåcinårile lumii råzbåteau în Quartier latin si tu purtai exilul tåu printre atîtia Ahasveri, cu ce puteri mai îndurai robiile afurisite ale inimii si vîjîitul de singuråtate în ceata visåtoare a bulevardelor? Fost‑a pe St.‑Michel stråin mai stråin ca tine? si mai iubitor sorbitu‑i‑a vreo tîrfå sau vreun cersetor parfumul lui vulgar?

Întocmai ca veneticii spanioli, africani sau asiatici prin Roma decadentei, gustînd scåpåtatul culturii în confuzia sistemelor si a religiilor, si vacanti de ideal desfåtîndu‑se‑n îndoielile Cetåtii — umbli si tu dezabuzat prin amurgul orasului Luminii. Nimeni n‑are rådåcini. Ochii trecåtorilor sînt obositi si‑n ei se sting privelistile natale. Nici unul nu mai apartine vreunei tåri si nici o credintå nu‑i mînå spre viitor. Toti gustå un prezent fårå gust. — Båstinasii, uscati, fårå putinte, mai au reflexe doar în îndoieli. Secolul luminilor avea spirit în scepticism; în finalul de civilizatie, scepticismul e vegetativ. Vietii, fårå orizonturi, nu‑i råmîn decît revelatia senzatiei si tropisme de luciditate. Instinctele s‑au måcinat. Strånepotii scepticilor rafinati, fiziologic nu mai pot crede în ceva. Un popor pe sfîrsite nu‑i capabil decît de extazul negativ al inteligentei în fata nimicului universal.

Pe stråzi respiri adierile de vid ale apusului si‑ncerci så‑ti vînturi zori, ca pentru a nu recunoaste cå esti la gradul de asfintit al Cetåtii. Si atunci te ridici prin vrere deasupra ei. Si vrei så te salvezi. În ea, cine si ce så te ajute?

Nimic nu m‑a ajutat, nimic. Si de n‑as fi avut la îndemînå largo‑ul din concertul pentru douå viori de Bach, de cîte ori nu m‑as fi ispråvit? Lui må datoresc. În gravitatea dureros de vastå a legånårii în afarå de lume, de cer, de simtiri si de cugete, toate consolårile scoborau spre mine si ca prin farmec reîncepeam så fiu, beat de recunostintå. Pentru cine? Pentru tot si nimic. Cåci este în acel largo o înduiosare a neantului, un freamåt al desåvîrsirii în desåvîrsirea nimicului.

Nici o carte nu må sustinea în cartierul învåtåturii, nici o credintå nu må sprijinea, nici o amintire nu må întårea. Si cînd casele se pierdeau în aburi albåstrii, cînd, nordic si desert, Luxemburgul în miez de iarnå înota în umezealå si igrasia mucezea prin oase si prin gînduri, departe de prezent, råmîneam nåuc în mijlocul cetåtii. Atunci må repezeam cu grabå chinuitå spre sursa mîngîierilor si dispåream si înviam purtat pe absentele sonore.

Dupå ce‑ai gustat dezamågit din otrava religiei, tovåråsia muzicii te dezlipeste de accidentele deceptiei. Vibratiile ei nu se leagå de obiecte, de fiinte, de esente sau de aparente, ci — în plin fior — nu mai atîrni de nimeni. Pe spatiul ei prea‑întins, påmîntul si cu cerul nu‑si gåsesc un joc de råtåciri, sînt prea mici si n‑au substanta fulgilor ca så pluteascå‑n el. Sunetul — minciunå cosmicå substituitå infinitului — îti îngåduie orice mårire, si „sau Dumnezeu sau må omor“ e‑un loc comun al muzicii.

Cerul nu‑l voi låsa în pace. Nu am nevoie de nori cuviinciosi, de albastrul tîmp, de poezia ieftinå a apusurilor dulcege. Înåltimi negre si vijelioase, plutiri de påcurå ce se întind molipsind de noapte zilele serbede, de ele îmi voi anina cazna cruntå sub soarele incolor!

Nu vreau så bîjbîi prin tårîmuri fade plivind visurile de buruieni otråvite si mlastinile lor de‑un påpuris fatal. În sîngele negru creascå vegetatie lipsitå de luminå, m‑am såturat så råsfrîng stele blînde si så‑mi acopår noroiul traiului mîhnit cu poleieli fugare. Voi pune seminte în venin si voi trezi la moarte astrii visåtori.

Nu stiu ce ucideri mi‑au încoltit în sevå si pînå unde plantele cåtåråtoare ale duhului — blestemele — s‑au cåtårat în duh. Eu nu‑l voi tåbåci cu întelepciune, ci‑i voi turna arome mai usturåtoare, så nu‑i sting flacåra înveninatå ce întretine firea.

Iar tu, suflete al meu, prea adesea sufletel, nu vei scåpa de‑o soartå ce asteaptå cerul. Nici tu nu vei mucezi în hodina muritoare, la care te‑au sorocit stråmosi piperniciti. Voi fåuri spada nemiloaså, cu ascutisul vesel, si te voi aseza spre neodihnå în leagånul ei însîngerat. Tu vrei så dormi, nemernic plåmådit din atipeli stråbune, tu vrei så dormitezi asemenea albastrului plåpînd din care te vei fi rupt si tu ca toate sufletele de sub soare, nåpåstuite de blîndete si de cumintenie. Dar eu veghez între påmînt si cer, si fi‑voi la pîndå cînd oboseala ta se laså‑n Cel de Sus, aripile cu bici de foc ti le‑oi plesni, si vei cådea, Icar zånatec, în mårile eului învolburat.

Pînå cînd så mai îndur dorul tåu de lase meleaguri stråvezii si så må îndoi sub legea ce te mînå spre astrii linistiti, råmînînd singur cu mine, […][2] de jos — si tu foind, sopîrlå a våzduhului, pe un azur decolorat de calm?!

În pat de ace te voi pune, în patul inimii. Cu råni te voi fereca în ea. Prin lume, cum as mai umbla, tu råtåcind în alte lumi, zîmbindu‑mi de acolo tînjelii mele lîncede? Aici, în forfotealå si necaz, aici te‑oi tintui fugar si trådåtor al chinului! Cu spada îti voi curma zelul, zelos al raiului! Si dacå este så må påråsesti, din mine ai fåcut un ucigas!

Flacårå! — putintå vizibilå de a nu fi! În jocul tåu de este si nu este, în verticala ta pieire, mi‑am descifrat întelesul mai mult ca‑n toate învåtåturile, cu legi si cu idei. Tu pari a fi eternå si te înalti însufletitå de våpaia ta, moarte însoritå ce furå semnele vietii. Spre ce se avîntå nefirea ta subitå? Spre ce fire?

De ce nu‑ti treci zvîcnirea ta mistuitoare ca så‑nviezi jåratecul de sub cenusa mea? În tine as creste, în amågirea strålucirii tale, si cum m‑as stinge apoi cu tine în pîlpîiri ce sînt închipuiri de vesnicie!

Asemenea våpåilor tale ce se ridicå spre‑a însela cåderea de la temeiul cresterilor, am zburdat si eu în lume, departe de mormînt, spre a fi, prin înåltime, mai aproape de el. Lipsa de orice folos e comoara avîntårii tale. Tu nu te prinzi de nimeni si nimic si pari a mîngîia cu gingåsii tåcerea spatiului, dar adierea ta, sensibilå auzului pentru neant, e însåsi vocea nefiintei. A Fiintei ce vrea så fie si nu poate. Al neduratei glas, tu ne dezvålui cå‑nvåpåierea de‑o secundå e taina ce face ca un lucru så fie. Noi spunem cå este, cînd prin credinte si iluzii îl prelungim peste focul instantaneu, peste clipita iradiantå.

…De cine m‑as agåta prin Vagul traversat de flåcåri, eu însumi flacårå mai pieritoare decît toate? Dar totusi, dacå lumea e o noapte, måritå de umbrele luminii, arzînd esti oricum mai mult decît acoperindu‑ti capul cu spuza linistii si scrumul îndurårii. Dumnezeu e o minciunå ca si viata si poate ca si moartea…

Voi mi‑ati råmas, focuri ale inimii si aparente parfumate de desertåciune, în lumea‑n care flacåra m‑a învåtat cå: totul e zadarnic, afarå de zådårnicie!

Deodatå o vråjitoare îti turburå apele sufletului. Glasul ti se‑ntunecå, ochii ti se‑mpråstie si pårul vîlvoi se agatå de pårticele invizibile de groazå, råspîndite‑n aer. Drojdiile luminii se aprind si se sting. Cine a pus foc simturilor, cine‑a dat strålucire de moarte fiorului viforos si senzual ce despicå moleseala cårnurilor, ca‑n baladele stråvechi cu sînge‑n cupe otråvite?

Treceai primåvåratec printre oameni si iatå fulgerul spintecîndu‑ti måruntaiele sub cerul senin: asa trebuie så fie înaintea omorurilor. Te scalzi într‑un venin luminos si tresalti ros de‑o disparitie, dulce în amarul ei sårbåtoresc.

Ce neghinå a prins floare‑n inimå, de umbli prin miristile firii cu osîndå voluptuoaså, învesmîntat în purpuri sclipitoare de vinå? Si de unde atîta fericire cînd porti atîta povarå? Prin timp trec stafii venite din viitor.

Temîndu‑te de temerile tale, dai razna printre ceilalti. Cauti petrecere, vin si dans si lumea pipåirii. Si cum îi vezi învîrtindu‑se, înselîndu‑si vidul prin gest si urîtul prin miscare, prefåcîndu‑se a uita mijloacele usoare cu care acopår pråpastia din faptul respirårii, îti zici fårå så vrei: doar cei ce‑si fac seama nu mint. Cåci numai murind muritorul nu minte. — Si astfel pleci. Si ei dåntuiesc mai departe, voiosi de umbra de realitate, la care se råcoresc o clipå, dåruindu‑se minciunii pretioase. De ce s‑ar trezi ei, ca totul så nu fie? — Cu ochii deschisi, existenta se evaporå. Oamenii îi închid ca s‑o påstreze. Si cine nu le‑ar da dreptate? Scîrbit de firea spålåcitå de våzul clar, cum n‑ai dori pleoape ferecate pe veci, cu minciuna proaspetei realitåti?

Vampir al cucutei nu vreau så mai fiu si nici în ierburi vitrege så‑mi culeg tåria clipelor. În suflet ruginesc crime de cuget si hoituri care au îmbråtisat cerul. Cine‑ar vårsa tintirimele låuntrice, ar supravietui adîncului såu vizibil? Ne acceptåm, fiindc‑am pus lespezi pe putregaiul nostru, piroane la portile inimii, si am låsat så‑i înfrunzeascå maidanele. Privelistea iadului interior ar pune în mîinile scîrbii pumnale ce s‑ar întoarce în noi. În el, arhanghelul e nene si pe sîni se‑ncolåcesc sopîrle, puroiul curge‑n zîmbetul fecioarei si umbra unei flori nu‑i mai curatå ca înjuråtura stoarfei sublunare.

Vråjitoare nevåzute, nu‑mi mai råsculati sîngele cu sucuri rele, risipite‑n aer. Desfermecati‑må de afurisenia de‑a‑mi fi mie stråveziu. Nu må stiam si fårå voi? De ce må afundati în mlastinile tainelor? Ridicati veninul spatiului, eu nu‑l pot absorbi fårå sfîrsit. Sau vreti så vå scåldati în iadul creaturii si universul candid så‑l transformati într‑un scuipat de curvå?

Materia ar vrea så doarmå. Tu las‑o‑n pace. Las‑o la fund så se înece‑n ea. Prea mult ai arat prin tine. Ce gråunte så mai rodeascå în telini råpuse de suflul sterpiciunii? Moartea si‑a contenit visurile în tesuturi îmbålsåmate. Mumie în care gem patimi, cînd se vor rupe fîsiile ce te dåråpåneazå‑n vesnicie? Somnul — cu blîndeti crude ca pasi de muribunzi — dårîmå zidirea eului si‑l întoarce cu mers domol spre vraja absentei primordiale. Clåtinårile materiei te scunfundå încet spre meleagul nedespårtirii fiintei de vråjmasul ei. Si moartea se laså asuprå‑ti.

Am aprins lumînåri: Dar ele nu mi‑au luminat viata. Zåbranicul duhului învåluia ostroavele sperantelor si suspinam pe catafalcul lumii.

Din calea semenilor må voi feri, cåci uneori as da cu barda si‑n farmecele Cleopatrei. Pe sîni de muieri am visat mînåstiri spaniole, si trupul lor nenuntit de gînduri se înålta ca piramide sub care depånam legende faraonice. Îmbråtisårile lor aeriene si bestiale, delirul lor setos, ce noimå le‑ai gåsit, cînd nici una nu te låsa de unde ai plecat. Ele te depun în vid. Fårå falsul absolut al sexului slab nu m‑as fi umilit în cåutarea cerului.

Vedenii subterane pîndesc fruntea, de teste goale îsi reazemå ea oroarea, iar inima îmi stå în trup ca inelul în degetul unui schelet. Si fug, cu facla‑n mînå, alergåtor pe olimpice iaduri, cåutîndu‑mi moartea.

Natiunile fårå orgoliu nici nu tråiesc, nici nu mor. Existenta lor e searbådå si nulå, cåci nu cheltuiesc decît nimicul umilintei lor. Numai pasiunile le‑ar putea scoate din soarta omogenå. Dar pasiuni nu au.

Cînd må întorc cu ochii spre actualitåtile trecutului, din tot ce‑a fost nu må încîntå decît epocile de mîndrie monstruoaså, de provocare giganticå, de nefericire triumfalå, în care spiritul såtul de putere îsi lecuia satietatea în cåutarea unor si mai mari puteri. Îsi închipuie cineva ce se petrecea în constiinta unui senator roman? Atîta patimå de ståpînire si de bogåtie a epuizat vertiginos un neam. Dar atît de putin cît a tråit, a întrecut prin tårie vesnicia neamurilor anonime. Iubirea de bani, de lux, de viciu, aceasta‑i civilizatia. Un popor simplu si cinstit nu se deosebeste de plante. Violînd natura, cresti peste legea ta fireascå si existi efectiv, pråbusindu‑te. Tot ce pleacå din orgoliu e de scurtå duratå, dar intensitatea infinitå råscumpårå micimea vremii.

Pentru senatul roman, Roma era mai mult ca lumea. De aceea a dominat‑o, a umilit‑o, a înfrînt‑o. Un popor — si mai ales un ins — nu creeazå decît refuzînd ce nu e el, neîntelegîndu‑se decît pe sine.

Pricepînd pe altii, devii gelatinå, înteleaptå si cuminte. Dar nu mai zåmislesti nimic. Comprehensiunea e mormîntul individului si al colectivitåtii, ce nu se miscå decît cu ochii legati, cu simturile‑n fierbere.

Romanii respirau absolut în legile lor; ele nu erau asemuite cu altele, cåci altele nu puteau exista. Tipul lor de umanitate era umanitatea însåsi. Republicå sau cezarism — douå forme ale aceluiasi orgoliu, douå feluri de a porunci: în prima te substituiai juridic universului, în a doua subiectiv. Legea si capriciul hotårau — în aceeasi måsurå — soarta celorlalti. Distanta între un tåran român si un senator roman — sau de la naturå la om.

Imperiul a început så decadå cînd indivizii osteniti nu mai aveau destulå fortå så înlocuiascå universul, cînd acesta a devenit o realitate si romanii au ajuns exteriori lor. Decadenta e un fapt al întelegerii, al excesului de perspectivå. Nu mai ai pornirea nebunå, infinit îngustå si infinit creatoare, de a fi numai tu. Lumea existînd — tu nu mai esti. Religiile orientale au påtruns în Roma, fiindcå ea nu se mai îndestula cu sine.

Crestinismul — cea mai neelegantå credintå din cîte au existat vreodatå — n‑a fost posibil decît prin dezgustul de lux, de modå, de mirodenii si de abateri alese. Dacå Roma n‑ar fi tråit cu atîta intensitate si nu s‑ar fi cheltuit asa de repede, ruina måretei ei trufii ar fi întîrziat, si legea crestinå ar fi råmas privilegiul de neinvidiat al unei secte. Am fi avut astfel norocul vreunei alte credinte, mai senzuale, mai poetice, cu cruzimi de artå si cu zådårnicii mîngîietoare.

Cå Roma a cåzut atît de jos, cå ea s‑a renegat cu atîta fortå acceptînd virusul oriental, ce probå prin negatie de fosta ei måretie! Cåci ea n‑a ratat, s‑a pråbusit. Numai civilizatiile cu orgoliu minor se sting lent. Cele cu tårii de soartå genialå, fiind, în esenta lor, boli ale naturii, zboarå înspre sfîrsit. Crestinismul a pus aripi setei de agonie a romanilor. Estetic, ne mai poate încå interesa.

Cînd demonul nelinistitor îti vîrå probleme în instincte, învatå de la romanii amurgului imperial ce‑nseamnå luptåtorul decadent. A te zbate fårå nådejdi, a iubi fala mahmur, a fi fåtarnic în naivitåti! E singurul eroism compatibil cu spiritul, e singura formå de a fi fårå så înseli inteligenta. Så‑ti ardå sîngele — si våzul så‑ti vadå. Si tu stii ce vede el…

…Adesea m‑am închipuit posomorît si visåtor trecînd prin forum si prin temple, privind la busturile fårå ochi ale zeitåtilor ironice. Crestinii nu venirå încå si inimile vacante ale cetåtenilor nu mai tremurau în fata capriciilor divine. Absolutul se topise‑n artå. Si liber cu ei, liber de mine si de crezuri, înfloream în urît si må topeam în plictiseala zeilor dezmosteniti. Soarta må aseza în afarå de timp. Cetåtean al lumii, cetåtean al nimicului. Lespezile råspundeau pasilor, lipsiti de adorare, cu ecouri înåbusite, si spatiul devenea prea mare, urbea nu mai avea ziduri, casele se clåtinau. Ce fåceam cu atîtea întinderi, de ce atît imperiu în inima care nu bate înspre viitor decît cu iluziile cetåtii? Fårå rådåcini, în pustiul påmîntului, ochii mi se împlîntau în orbitele oarbe ale zeilor, sorbind în ele celålalt pustiu.

III

În tine rodesc gråunte de leprå. Carnea arså de nesomn fierbe duhori care storc mugurilor sucul cresterii blînde si‑l preschimbå‑n muzealå rînjitoare. Asazå‑ti tîmplele pe muierea rîncedå si suspinå dupå raiurile muririi, îneacå‑ti freamåte fårå nume în trandafiri putrezi, presårati pe sfîrsirile trupului.

Tu nu vezi måretia mortii întinzîndu‑si bratele de tihne ca så‑ti curme o trudå fårå fågasuri? Viata‑i un tertip al nebuniei si cine cade‑n cursa ei calcå pe‑un drum deschis de propriul såu sînge.

Am vrut så tråiesc si am tråit, desi am presimtit cå‑i nevådit så fiu. Cum så må tin în clipe, cînd nasterea m‑a osîndit cålåu al timpului?

Am iubit si m‑am iubit. Dar dragostele s‑au ivit murind, fulgere mucegåite, extaze‑n måruntaie de puroi, simturi de sarpe cald.

Tu, Doamne, laså semnele mortii la cåpåtîiul meu. Så te însel pe tine nu vreau si nici pe mine. Uite‑må, cum stau aici. Avut‑ai fiu mai blînd în råutåti? Så må las pradå uitårii cu ale tale fiice? Înfrunzeascå sfîrsitul pe anii mei sfîrsiti. Cåci clipele ce mi le‑ai dat sînt bube negre, al cåror rod umbreste lumea Facerii si nådejdea fåpturii. Prin ele te våd, prin ochiul lor întunecat. Si tu îmi ceri så te iubesc? Voi înlocui astrii tåi cu rånile sufletului. De ce n‑am semåna lepra pe cer, så dåm altå înfåtisare nestiutorului azur? As vrea o ploaie din tårii cu picuri otråvite, cåci inima‑mi tînjeste dupå boli de stele. Astri netåmåduiti, smulgeti‑vå din rosturile voastre, måcinati‑vå råul în leprozeria simturilor mele, goliti‑vå de cer în iadul insului terestru! Sau pe voi nu vå încearcå nevoia tainicå de pacoste?!

Prostii zidesc lumea si desteptii o dårîmå. Ca så cîrpesti zdrentele de realitate si så înjghebezi bietele lucruri, trebuie så n‑ai bånuiala vinovatå a duhului si obrajii så‑ti surîdå ca merele dinaintea ispitei. Cum te trezesti, te îmbogåtesti pe seama firii. Ea se împutineazå, cåci n‑ai ce mai drege, prins în mrejele destråmårilor clar‑våzåtoare ale mintii. Firea e sårmanå de totdeauna. Noi n‑o putem ajuta decît nestiind. Såråciei ei initiale, ignoranta îi adaugå petecele de iluzii care umplu golurile de pretutindeni. Existenta e fructul inepuizabilelor bunåvointe ale nestiintei.

Cînd ne pomenim din Este, nimeni nu suferå mai mult ca el. L‑am trezit, l‑am chemat la nimicul såu. Suferinta firii e trezirea din fire. Nu mai îngåduim complicitatea cu ea, conditia absolutå a respiratiei.

Prostia? A fi pårtas cu lumea.

…Iar nouå — derbedei prin întinsul Nicåieri — ne råmîne închinarea la altarul unui falnic Nimic. Morti nu putem fi. Cu mintea am cernut viata. Ea a trecut si ne‑a låsat Patima. Un tot fårå este. De aceea sîntem vii si rîdem de credinte; vajnici si fluturåm prin toate; råi si nespus de întelegåtori — si continuåm så ardem cînd toate flåcårile s‑au stins. În nemijlocirea unui neant carnal gåsim rosturile pulsului. Cåci mintea nu‑ti îngåduie så vietuiesti decît în råstimpul vråjirii unui nimic sîngeros.

De ne‑am låfåi la soarele prostiei! Ce cåldurå de realitate n‑am iradia într‑un univers fictiv! Cåci prostia blîndå si dulce e un izvor de fire ce se hråneste din fîntînile Creatorului! Lumea‑i odrasla nestiintei.

Ca o fiarå pierdutå prin drågålåsiile firii, tu nu‑ti afli pace nicåieri. Pråpastia între suflet si simturi face soarta sinonimå osîndei. Toate poftele te muncesc. În nimicul absolut — ochiul ar crea pajisti, urechea sunete, mirosul miresme, pipåitul plåceri — cåci dorintele urzesc un univers, dezmintit necontenit de minte. Sufletul zice: neant, simturile: voluptate.

Esti ros de dureri si poftele se‑mbatå de lume prin ele. Zadarnic refuzi cu gîndul zidirile ei; patima le sprijinå mai departe. Dorinta secreteazå lumea — si ratiunea, cu stråduinte vane, întinde un învelis de irealitate peste urzeala de existentå a simturilor.

Nu simti cå atunci cînd te afunzi fårå milå în neant, neantul este, cå respirå, se‑nfioarå si se‑nvolburå? Blestemul fiintei nu‑i mai slab decît al nefiintei. Ce pace n‑ai afla, de te‑ai låsa molcom sau învråjbit în una din ele? Dar în suflet si‑n simturi se zbat tårii egal de mari. Nu vei gåsi porturi în care så‑ti opresti råtåcirile. Tu vrei så mori! Dar fost‑a vreodatå în gîndul mortii mai multå nemurire si mai multå vesnicie în dorul de sfîrsit?

Voi fi si eu stîrv, cu voi toti, tovaråsi de netemeinicie, dar nici o lespede nu va strivi o inimå nemuritå‑n flacårå. Mådulare desfermecate de viatå se vor odihni în popasul de veci; nici un mormînt nu va fi înså ocna unui suflet — semn de mirare ce unea un påmînt si‑un cer.

Temnitå a mîndriei este moartea, dar ea‑i neputincioaså cînd focuri îi topesc låcatele. Fiorurile omului îi vor desuruba portile ce se închid pe clipele vietii.

Cine nu simte în el forte ce scocioarå inimile adormite prin cimitirele vremii, cine nu simte cå el e scara pe care scoboarå îngeri urgisiti sau pe care urcå nelinistile osînditilor så se cuminece cu linistea desertului azur — acela înainte de‑a påråsi måruntaiele nasterii s‑a‑mpårtåsit ca rob al mortii.

Fii ca o floare în a cårei tulpinå ar lîncezi un fulger ostenit. Ascultå cu jind melodii negre si îngrijeste prin întunecimile tale nevinovate convalescentele diavolului.

Prin muzicå, surpå cinstea si statornicia Astrului, apropie‑l de fårådelegile sufletului, transformå‑i cåldura în pieire, ca razele, întorcîndu‑si‑le‑n el, så se dezvåluie siesi mai înselåtor ca inima.

Muritoarele n‑au decît douå brate. Si sperå‑n ele så te prindå. Si‑ti soptesc vorbe pentru o inimioarå oarecare, te înfåsoarå în mîngîieri întîmplåtoare, si tu zaci înfierbîntat si treaz, tandårå din sufletul lumii. Ele stiu mai bine ca noi cå minciunile dragostei sînt singura poleialå de fiintå în nesfîrsita irealitate. Si abuzeazå dincolo de orice måsurå în santajul de existentå ce le‑a înlesnit natura. Noi cådem în curså si terfelim infinitul de care n‑am fost vrednici.

În tine lumea îsi plînge ruptura de vesnicie — si trecåtoarele te‑nnebunesc. Cum så împaci o dezbinare asa de dureroaså? Uråsti devenirea si‑o iubesti. Eternitatea, ca si timpul, e rînd pe rînd påcat si mîntuire. În preajma cårnii visezi temeiurile lumii si‑n umbra acestora vecinåtatea betiei muritoare.

Så te‑ngrådesti nu poti. Ce stîlpi ti‑ai pune‑n jur, cînd adieri sonore te‑ntind dincolo de sursa îngrådirilor — de moarte?

Ros de‑mpotriviri în soartå si de spårturi în duh, te‑nvålui de melodia restristii. Scåpare nu mai ai. Sfîrsiturile toate te pasc si vei muri de toate mortile.

E cårare pe care n‑ai fost rånit? Inima bate într‑un timp bolnav. Te stii în clipe si clipele te stiu. O nesfîrsire de spini devine devenirea. Izvoarele vietii s‑au spurcat si‑n fîntînile sufletului mucegåiesc ape negre. Pe ele cum ai zidi un ospiciu al creierului? S‑a împutit si duhul si timpul. Orfan de fire si de tine, nebunia e acoperis mai sigur decît moartea, în lumea‑n care mintea nu‑i sålas.

A iubi viata cu înversunare — si‑a umbla apoi cersind mila de tine tie însuti în absenta nelimitatå iscoditå de vidul tåu, nemernic grådinar al nimicului, semånåtor de viorele si de puroi…

Omul e o holdå de neîntelesuri, în care neghina e tot asa de rodnicå si de strålucitoare ca si boabele. Si din neîntelesuri se ridicå cel mai mare: un sfînt senzual.

Moartea‑mi picurå pe crestet. Strop de strop. Si‑n spatiul fårå tårmuri, eu n‑am unde m‑ascunde. Eu n‑am un încotro. Ea se destramå din tårii, în nouri de nefiintå se apropie de mersul semet, såpînd încrederea verticalå si fårå de folos.

Så‑mi sfredelesc mormîntul în întinderi? E iaråsi rostul ei. De ce i‑as lua‑o înainte? Ea mi l‑a sfredelit în suflet. Si zac de mult în el. Mi‑l priveghez cu viermi cu tot.

Påsesc pe o materie care e giulgiu. Picioarele‑s înfåsurate‑n el si, vrînd cu mîini så‑mbråtisez boltile nepåsårii serafice, må‑mpleticesc în el si‑n sus nu pot zbura. Eu n‑am cåråri decît în jos. Gleznele s‑au rîncezit în drojdia vesniciei, iar acea vreme ce suflå încå în tine a trecut prin tintirime si‑n clipele de care te fålesti råsuflå råposatii.

Må asupresc sub tårii. Sufletul reduce cerul la suflet. Unde privesc må privesc.

Spaima e puntea între dor si fire. Ce cumpåt så gåsesc în ea? Prezentul s‑a rupt din timp si timpul îsi varså clipele ca un bolnav cuprinsul måruntaielor. Acum, acum, tot ce‑i acum e‑un råu, iar ce a fost si ce va fi, un leac închipuit unei istovitoare metehne.

Afuriseala e asternutul tåu. Soarele lumineazå un azil de noapte pentru cersetori fuduli. Încredinteazå‑ti trufia vesnicului Niciodatå, hråneste‑ti setea din sîngele ce te mai tine‑n rîndul ziselor fiinte. Din inimå få‑ti cupa ultimei sorbiri, înainte ca spatiul preschimbat într‑un pumnal så‑ti zîmbeascå plin de cuceriri.

Frînge‑ti lanturile turbårii; la Dumnezeu nu mai låtra. Så‑i adaugi un nimb cu fierea ta, så‑l faci mai trufas cu extaze de venin? Laså‑l mai bine‑n plata lui. El se va pierde prin sine, ca si tine. El e mai putred decît toti. Nu‑s astri licuricii descompunerii Lui?

Ca un vierme, fårå stîrvuri, fårå treabå, ce‑si cîntå‑n psalmi de‑a‑ndoaselea setea de moarte, asa så te tîråsti prin zårile fårå de zare. Singur. Mai singur decît un scuipat de drac.

Hulit de toti, tu sapå‑ti groapa în hulå. Din lacrimi få‑ti cosciug, din smintealå pernå.

De‑ai gåsi vorbe cu care s‑alcåtuiesti o rugåciune, ce‑ar duce fiorul si furia în oasele mortilor si‑ar face så le clåntåneascå fålcile în cadenta vesniciei subterane! Dar vorbe nu gåsesti si nici nu poti gåsi. Veninul mut se‑ntinde pe suferintele glasului. Doar inima mai bate toaca la prohodul mintii.

Zile infinite, cum så vå pierd? Så‑ndur tristetea fericirii voastre, nu mai pot. Så plec spre alte zile, cu alte bolti, mai putin. Cer al Parisului, sub tine‑as vrea så mor! Pierzania ta o stiu: vreo vrere nu mai am.

Avut‑am prea multe, sub lînceda ta oblåduire, si anii ce i‑am hoinårit sub tine må dezlipesc de ce va fi så fiu. Viitorul mi se stinge‑n ochi ce te‑au sorbit departe de vremi.

Nu te‑am umilit visînd la alte patrii si‑n extaz nu m‑am înjosit în rådåcini si‑n dorurile sîngelui. În gîlgîirile lui au amutit neamuri strîmbate de plug, si nici un vaiet de opincå nu turburå melodiile norilor tåi, plutind ca‑n menuet de îndoieli. În lipsa ta de patrie mi‑am råsfrînt mîndria råtåcirilor, si deznådejdea — imn împotriva timpului — se‑mbracå‑n însîngeråri de nimb.

Viata‑i o nemurire de melancolie. Asa îmi pare ultima soaptå a învåtåturii tale. Gåsit‑ai învåtåcel mai credincios ca mine? Chiar dacå soarta mi‑a orînduit stingere pe alte meleaguri, sub tine må voi stinge. Privirea mea din urmå pe tine se va‑nfiora. Si tu îmi vei råspunde, flamurå de apusuri, adiindu‑mi pieirea.

Ca un supravietuitor al unei mari molimi, ce‑a înghitit iubite si prieteni, treci prin ceasuri, însorindu‑le de‑o elegantå înciumatå.

Si ca o orgå ce‑ar cînta de la sine pe ruina unei catedrale, acordurile inimii tale råsunå în universul vacant.

Infinitul e fårå semeni; pe absenta lor se‑ntinde el. Oftatul cosmic uitå nesfîrsirea înselåtoare a sînilor, pe care se încheagå suspinul vag al neîmplinirii. Lumea stingîndu‑se, dragostea s‑a stins si ea cu slujnicele lumii.

Fiori de pråpåd stråbat foste iubiri si din buze care sorbeau suflul vietii picurå o miere trecutå prin fiere.

…De ce nu mi‑am afundat fruntea în moleseala cårnii si‑n sudoarea dulce a materiei de ce nu mi‑am tåvålit gîndurile? Så‑mi fi asternut pe veci visul despatriat în sålasurile lumesti ale Fiintei vråjite de timp! Tînjit‑am dupå vesnicii, cînd femeia era aci. Bietul infinit în doi! Memoria ucide farmecele fårå tråinicie.

Pe acele punti, pe care dorinta asteaptå tovaråsele supremei minciuni, nu mai våd decît tårmurile irealitåtii între care mi‑am asezat un cort tesut din glasuri de nefolosintå, pînå ce apele, ridicîndu‑se milos, s‑or îndura så‑mi surpe melodia si vastul ei fårå‑rost.

Mi‑am cheltuit sufletul în zadar. Ce semen s‑a învrednicit de flacåra lui? Si ce semenå? De acum, voi împråstia cenuså pe primåverile altora. Si însumi må voi îngropa sub cenusa inimii si‑a dragostei.

Senzatii si idei, atît mi‑a råmas. Cåci råmas‑am în afarå de eu. Nici un simtåmînt så nu mai împodobeascå desertul fiintelor din preajmå, si moarå astrii ce‑i visam în ochii lor, stingå‑se cerul din fundul patimii. Iadul nåvåleascå peste Ideal, sub el så gemi, drumet ridicol si îndurerat, ce‑ai stors din sînge esente de vråji si cununi încoronînd neantul! ºi‑ai måcinat vredniciile fiorului, la care nimeni n‑a råspuns, la care nimeni n‑a surîs. Furiseazå‑ti teasta în înlåcrimata fire, zdrobeste‑o de materia plînsurilor, ucide‑ti viitorul în noptile albe ale suspinului. Pe timpul chel lunecå absentele lumii, si din palida viatå nu se alege decît un vaiet fårå glas strecurat prin vågåunile mintii.

Scobori din tine pe scara trezirilor fatale în Cetatea cuprinså de adieri sonore si de aluzii finale. Si‑ti zici får' de înduiosare: în ce så må înec? În Sena sau în Muzicå?

IV

Substanta duratei e plictiseala, iar a luptei în duratå, disperarea.

Oamenii cred în ceva ca så uite ce sînt. Îngropîndu‑se sub idealuri si cuibårindu‑se în idoli, ucid vremea cu tot soiul de crezuri. Nimic nu i‑ar durea mai crunt decît så se trezeascå, pe mormanul înselåciunilor plåcute, în fata purei existente.

Deznådåjduirea? — A tråi interjectional. De aceea, marea — interjectie lichidå si infinit reversibilå — e icoana directå a vietii si întruchiparea nemijlocitå a inimii.

Nici sånåtate, nici boalå: douå absente, pe care le înlocuieste vidul plictiselii.

Universul n‑are alt rost decît så ne arate cå, dispårînd, îl putem înlocui cu muzica — cu o irealitate mai adevåratå.

Alunecînd pe povîrnisul gîndurilor, prea adesea ai învinovåtit existenta. Ea n‑a påcåtuit în nici un fel, decît, poate, prin acela de a nu fi.

Secåtuieste în spiritul amar izvoarele învinuirilor. Îndulceste veninul neistovit si cinismul såltåret al cårnii. Îndrågeste cu necuviintå visåtoare nerostul soartei. Mai inutil ca o cometå într‑o lume fårå prevestiri si mai zadarnic ca sabia unui arhanghel într‑una fårå cer, plimbå‑ti destinul netrebuincios sårînd måduva iluziilor cu orbiri de om ce stie lipsurile totului. Cu orbiri de om fårå frîu.

Sugînd rådåcinile înselåciunii, îmbatå‑ti iscodirile veghii cu stiinta falså a firii. Si fii, întocmai cum firea ar fi.

Fericirea îmi paralizeazå spiritul. Împlinirea în viatå må goleste de mine, iar norocul dragostei sterge urmele måretiei. Lipsa de eu a fericirii…

Dupå ce‑ti pierzi — pînå la istovire — constiinta în voluptate, ce vijelios nåzuiesti dupå frigurile dezlipirii! Så poti sta singur în încåperea ta: fårå lume, fårå iubitå, sorbind dulceata nenorocului! Si neîngrådit de nici un ideal, cu ochii storsi de existentå, så‑ti întinzi osteneala visului dincolo de cer!

În lume te‑ai pråvålit si, negåsind în ea hranå, te nutresti dintr‑o substantå de surghiun.

Viata adevåratå nu‑i în cumpåt, ci în rupturå. Universul netåmåduind rana inimii, sub stele trebuie så må‑mbåt de aiuråri. Cåci nici umerii si nici creierul nu mai suportå povara neîntelesului.

Prin idei adie suflul soartei. Si Logica, spre care tinde vidul cugetului, se clatinå. Sufletul macinå categoriile. Si cosmosul devine chin.

Ca så ne råvåsim, påmîntul ni se‑ntinde sub picioare. Privit‑am în sus, privit‑am în jos si pe celelalte dimensiuni ale marelui încotro, si mi‑am descoperit în toate paguba vietuirii mele.

Sleindu‑mi simturile, crezut‑am så‑mi omor veghea. Si trezitu‑m‑am dupå îmbråtisåri în limpezimi cumplite.

Vrut‑am mîngîieri, întetindu‑mi pofta de måriri. Si m‑am pomenit rob al întelesului incurabil al duhului.

Prin ametiri, cercat‑am så‑mi astup urechile. Si våzul s‑a întårîtat mai råu pe vastele întinderi.

Cårårile de înfundare ale mintii mi‑au destunecat‑o si mai nemilos.

Nici fala, nici muierea si nici sorbirile nu mi‑au måturat drumul oprelistii si‑al asupririi‑n duh. În clipele mele‑i vraiste. Una de alta nu se mai leagå. Lantul lor s‑a rupt si‑n ureche‑mi zbîrnîie inelele destråmårii.

…În mîna cui så‑mi depun firea? Si cui så‑i trec onoarea descurajului?

As vrea så‑mi fac din Idee un asternut, så må afund în el, într‑o abstractå strînsoare så‑mi curm îngåimårile inimii. De ea m‑am såturat. Si mai mult încå, de obrazul ei, de suflet.

Din simtåminte pleacå greata. În fundul inimii e doar puroi si cuprins de duhori calde. Spre un duh clåtit de zeama vietii si de drojdia simtirii, spre o marmurå a cugetului, desclestat de suflet, så‑mi întorc diferenta mea.

Nici o aluzie de emotie så nu mai turbure cåutåtura judecåtii. Ai fost destul un tenor al aparentelor. Cautå acum în tine — fårå melodii — asprimea separatiei, ca un arici al spiritului. Priveste întîmplårile din altii si din tine ca ale nimånui, priveste‑le întocmai ca un Necurat scîrbit de råutate, ca un Necurat vacant. Si de råceala obiectivå a duhului, Devenirea speriatå så‑si amîne pe vecie mersul.

De obicei, ne credem cu totii în plinå viatå si ne fålim cu stråduinte si cu recolta lor. În fapt, purtåm un sac gol în spate pe care‑l umplem din cînd în cînd cu firimituri de realitate. Omul e cersetor de existentå. Un salahor ridicol în irealitate, un cîrpaci al firii.

Îti faci o încåpere în lume. Te crezi scåpat de ea. În jur nu mai zåresti nimic. Si cînd te socotesti mai singur, încåperea n‑are coperis. Spre cine så scuipi? Spre soare sau spre noapte? Deschizi mîinile în spatiu. Si degetele se cleiesc în vid. De fiintå nu se lipesc, cåci fiinta arde. Realul usturå, realul doare. Un martiraj e respiratia. Cåci suflul vietii se cerne prin cuptorul groazei.

Religia si mai cu seamå slujitoarea ei, morala, au råpit eului — si deci culturii — farmecul distinctiei: dispretul. A privi, adicå, de sus, norodul uman ce te crede om. Nu existå euri, ci numai soarta de neasemånåtor semenilor. Cultura — în formula supremå a intimitåtii ei — e‑o disciplinå a dispretului. Ceilalti trebuiesc sprijiniti, sfåtuiti, nestingheriti în viata lor misunînd de asteptåri. În nici un caz, treziti. Ei nu vor sti nicicînd ce scump se plåteste menirea singularå. Låsati omul så doarmå. Cum somn nu e decît în rai, fuga de sine e dulceata soartei. Insul stråveziu lui însusi are dreptul la orice. El îsi poate curma firul cînd vrea. Destinul e‑o amînare continuå a sinuciderii.

Veghindu‑te viind, dezvåluiesti mîndriei tale soarta mîncînd merindele eului, soarta pe care esti ståpîn înfrînt.

Copil, n‑ai avut stare. Båtut‑ai cîmpii. Te‑ai vrut în afarå, departe de caså, departe de‑ai tåi. Clipeai zburdalnic spre marginea våzduhului si rotunjeai cerul dupå måsura rîvnirilor nostalgice.

Sårind din copilårie în filozofie, anii ti‑au mårit oroarea asezårii. Gîndurile au luat lumea‑n cap. Nevoia de ducå a intrat în notiuni.

Încåperea te apaså; tu nu respiri — filozof drumet si ulitarnic — decît la råspîntii. Afarå, vesnic afarå — în univers nu‑i nici un pat!

Urîtul abstract scotînd în vileag vidul de‑a fi viu, pîndesti prin stråzi — ca ucigas al clipelor — uitarea cugetului.

N‑ai zel så torci un fir de gînd, så‑l înnådesti la salba fragedei nådåjduiri. În urmå putrezeste hoitul vietii. Si‑acel care citeste‑n pasii tåi, descoperå în ei pe asasin.

A nu vedea în lucruri mai mult decît au ele. A le vedea ce sînt. A nu fi tu în ele. Obiectivitate e numele acestei pacoste — si care‑i pacostea cunoasterii.

Råul sufletului e un råu spiritual. E luciditatea scoborîtå‑n inimå. Nu poti alege în nici un fel, cåci aplecårilor tale li se opune våzul absolut al duhului. Înclini într‑o parte, el îti dezvåluieste lumea ca un spatiu de echivalente. Totul e identic, noul e acelasi. Ideea de reversibil e un pumnal teoretic.

Si atunci råsare Patima. Ea înfloreste întinderile secetei låuntrice. Furia palpitîndå a erorii alege. Prin ea råsuflåm. Cåci ea ne mîntuieste de cel mai mare råu: de råul nepårtinirii.

Clarvåzåtor nu poti tråi, nu poti lua partea nimånui, nu poti lua parte la nimic. Pårtinind — creînd adicå absoluturi false — seva devenirii renaste în vine. A fi cu împrejurårile lumii este un act de subiectivitate, de ostilitate fatå de cunoastere. Obiectivitatea‑i ucigasa vietii si „viata“ duhului.

A gîndi — adicå a‑ti lua pietre de pe inimå. Fårå råsuflåtoarea cugetelor, mintea si simtirea s‑ar înåbusi.

Dintr‑o plinåtate bolnavå se‑nfiripå expresia. Esti nåpådit pozitiv de lipsuri. Gîndul se naste din ståruinta unui neajuns.

N‑ai nevoie de nimic — si porti cu tine suflet de cersetor. Ceva s‑a descumpånit în duh. Ca un arc de luciditate pe ruina unui sårut, întocmirile firii nu‑si aflå sprijin în uitarea ta. Toamnå a Facerii, apus initial.

Singura laturå a sufletului e razna. Un suflet ce si‑a pierdut dimensiunile, ce si‑a zorit pieirea. Si‑un gînditor al posibilitåtii nesfîrsite, un gînditor al imposibilitåtii.

În boalå ne mårturisim prin trup. Glåsuim fiziologic. Vocile låuntrice neputînd îngîna tot råul de care dispunem, corpul îsi ia sarcina så ne comunice direct noianul de nåpaste pentru care nume n‑am gåsit. Suferim în carne dintr‑o neputintå de expresie. Avem prea mult venin, dar nu destul leac în vorbå. Boala e un råu neexprimat. Astfel încep tesuturile så gråiascå. Si graiul lor, scurmînd duhul, devine materia lui.

Din nastere pluteste asuprå‑ti blestemul dulce al existentei private. Incapabil de finitate, vesnic în fatå cu tine si cu nesfîrsirea. Treburile altora neîntelegînd, nimeni nu te urneste din egoismul respirårii fårå margini în încåperea ta. Ai visat totdeauna un cåmin în care så påtrundå universul. Sub pleoapele tale putrezesc semenele, ucise de viciul infinitului. Acesta‑i råul simturilor. El omoarå dragostea, de la care se reclamå ea înselåtor. Doi ochi te privesc — tu zåresti mai departe; douå brate te strîng — tu învålui spatiul; un zîmbet ti se scurge‑n trup — tu lîncezesti spre astri.

Nimeni e umbra ce‑o aruncå infinitul în inimå. El e temeiul ultim al existentei private. Si tot el e temeiul jocului în dragoste, al teatrului în pasiuni. Crezi cå înseli fete si muritori — nimic nu sugereazå un absolut muritor ca o tînårå fatå — si te înseli pe tine. A fi dezmetic — din infinit…

Îmi aduc aminte a fi fost cîndva copil. Atît. Så‑mi reîntruchipez blîndetea somnului vietii, memoria nu må ajutå. Mai repede må våd gemînd sub fårîmåturile mintii, decît înaintea ei. Nimic nu supravietuieste vremii în care asteptåm întelesul…

Fugind din copilårie, întîlnit‑am frica de moarte. Astfel am început så stiu. Si acea fricå s‑a îndulcit în dorinta de‑a muri. Si dorinta s‑a stråvezit într‑o spulberare de fericire crîncenå a cugetului fårå rost. De‑ai fi råmas nestiutor, n‑ai fi pus cununa intelectului pe stîrvul vertical si mîndria negativå nu te‑ar fi dezbinat de firile copilåriei. Vremea n‑ar fi zguduit rînduielile sperantei si nici n‑ar fi crescut parazitar pe seva ta. Dar ea ti‑a domolit mustul vietuirii si fierbîntarea caldå a lîncezit‑o în cuprins de urît. O inimå abstractå — e taina plictiselii. O inimå prin care a curs timpul si‑n care mai sålåsluiesc idei doar, pîndite de mucegai, atinse‑n råceala lor nepåtatå.

Unde sînt mijirile vietii, analfabet al Binelui, atoatestiutor prin Råu?

…Si må întreb adesea: cum îndråznit‑am ca så fiu copil?

A fi singur pînå la påcat, a prelungi separatia pînå la vinå, a nu cunoaste fior divizibil de izolare. A fi categorial singur.

O putere ucigaså, pornitå din spirit, te împinge spre maximum de ins din tine. Universul devine el însusi ins. Te ajunge. Sau l‑ai ajuns…

Acceptul de personal, care ne fårîmiteazå ca figuri umane, crescînd în unii pînå la exclamatie cosmicå, naste neprielnicia‑n fire. Ins lipsit de cumpåt din exces de sine, arbore cu vîrful în cer, ce‑si uitå rådåcinile…, volumul eului constrînge infinitul, iar våzul stråvåzåtor si critic se‑neacå în individul unanim.

…Îndrågind ura împotrivå‑mi, îmi serpuiesc dulceata pacostei pe sub sfårîmåturile timpului. Nici o boare de realitate så‑mi mai atingå fruntea! Sufle‑si diavolul cumintenia si suferinta pe cutele ei, påtrundå‑n creier respiratia Råului, în sperantå întoarcå‑se pe dos clipele, si‑nståpîneascå‑si în ea desfrîul aiurit. Smintirea nu mai plåteascå vamå mintii, ci nåvåleascå neopritå peste întocmirea cugetului!

Adîncimea unei filozofii o måsor dupå dorul de ducå pe care‑l exprimå, pe care‑l fuge. Sistemul de reflexii ce nu ascunde neajunsul fiecårui loc îndestuleazå respiratii mijlocii, nelinisti asezate. Urmårit de altceva, clådirea gîndurilor micsoreazå pasiunea hoinårelii si impune o surdinå obsesiunii spatiului. A cugeta e orisicum a sta. Nu în zadar se spune: stau asa si må gîndesc.

Frica de a o lua razna si vraja sîngerîndå a lui aiurea trezesc råspuns de instincte mediocre si ne apåråm prin teoretice sålasuri de nesfîrsitul imediat al inimii. Ordinea‑n gînd e piedica acesteia. Ordinea în gînd e moartea inimii. De‑am slobozi‑o, unde‑am fi? Legea ei e nicåieri, iar a sistemului — aici.

Inelînd cugetele, primejdia dispare. Si dispare si volatilitatea eului. Ne solidificåm. Aburii pripiti ai duhului se încheagå. Inspiratia dezlînatå ia contur — si libertatea geme. Si cît suspin al inimii în legarea gîndurilor! Ele se încopciazå pe cadavrul nesfîrsirii. Så le låsåm de capul lor, så nu le mai conchidem, s‑o stergem în lumea fårå încheiere? Ispita‑i tot asa de mare ca si teama.

Iatå‑mi sîngele, iatå‑mi cenusa. Si bîjbîiala funebrå a mintii. Universul a råmas — pat pentru zgura duhului.

Soarele s‑a‑mpotmolit în propria‑i luminå si‑n mlastina cereascå.

Supravietuitorilor li s‑au oprit ochii. Pupilele nu se mai måresc de mirare. Cåci nimic nu mai mirå în spatiu.

Så‑mi vînture praful fiintei, vînturi nu mai sînt. Adierile au înghetat pe creiere muritoare. Si inimile în înmårmurire soptesc rîvnind spaima înfloritå de a fi. Unde‑s zilele ca så muzeze Eroarea? În lume nimic nu mai greseste, nimic nu mai este. Cåci lumea s‑a îmbålsåmat în Adevår. Universul s‑a sfîrsit — din a se sti — de anemie. Nici o picåturå a sîngelui nu mai zvîcneste înfiripare de fire. În sînge s‑a låsat Stirea.

…Scîrbit de deznodåmîntul general, insul îsi ia pålåria, îmbarcîndu‑si cenusa spre alt univers.

Ca si cum ne‑am purta Eul în spate, setosi de despicarea de noi însine, fugim identitatea ca o supremå povarå.

Aerul ce se cocleste în plåmîni e råsuflat de Dumnezeu si pufåirea Lui stråbate‑n cuget otråvindu‑i miezul de‑un infinit bolnav. Sub îndemnul divinei destråmåri, Ideile lîncezesc în boare caldå si lesioaså. Si nici o liricå prostie nu‑nvåluie murirea nemiloaså.

Så nu blesteme constiinta Eul? Duhul så nu‑si sugrume temeiul? Vegherea så nu reteze speranta?

Spiritul varså ura împotriva celui ce îl poartå, otråveste insul ce a vrut så fie mai mult decît ins, pråfuieste materia ce îl sustine. Eul e marea victimå, eul e deocheat.

Fårå presimtirea dragostei si‑a mortii, insul s‑ar plictisi din måruntaiele materne si‑ar mozoli dezabuzat sfîrcuri fårå viitor. Dar el asteaptå tainic cele douå ispite, urzind din faså fire‑n fictiuni. Dragostea se apropie, dragostea umple anii. Dar în infinitul ei schilod, spårturile slobod ochii spre Altceva. Curiozitatea dureroaså condenseazå timpul prin care ne tîrîm spre sfîrsire. Clipele se‑ngroaså: timpul dens al muririi… Si cum prin luminisurile dragostei descoperim întunericul final, îndrågirea ascunde un echivoc, ce preschimbå pasiunea în fioruri putrede. O vesnicie pe care se desfatå viermii e echivocul îndrågirilor.

Iubirea nu ne poate lecui de Altceva. Si acest Altceva e patima fatalå a omului. Duså pînå la capåt, ea deståinuieste pe funduri ceva ce ar fi, popas dezastruos al curiozitåtii. Poate cå n‑am înclina toamnele inimii spre Ea, dacå n‑ar fi un imediat capital, dacå n‑am îndura urîtul de contingentå. Cåutînd vesnic Limita, exasperati de arbitrar, Moartea îsi meritå majuscula prin setea de sigurante. Cåci ea‑i fictiunea cåreia‑i acordåm totul, banalitatea ireparabilå a timpului.

Pentru spirit, ea existå tot asa de putin ca orice. Dar el o recunoaste, constrîns de sînge, de vechi adevåruri, de traditiile inimii. El se pleacå. Eul i‑o impune. Si astfel îngåduie el fictiunilor mai mult decît meritå. Dacå totul o cere, de ce n‑ar fi?, se întreabå el cu scîrbå scepticå. De ce i‑as råpi omului o minciunå supremå? El o vrea, s‑o aibå. Neputincios så‑si scorneascå o eroare confortabilå, råpeascå‑mi armele s‑o apere. Moarå pentru Moarte!

…Asa judecå Spiritul — si, despårtit de sine, se asazå în tåcere.

Vina mea: am jefuit realul. Am muscat toate merele nådejdii omului. Piezis zåresc spre soare…

Ros de påcatul noutåtii, si cerul l‑as fi‑ntors pe dos. Oprindu‑mi dintii‑n ascunzisurile cårnii si învîrtind idei în hore abstracte, tainele mureau în gurå si în creier. Unde‑i sucul devenirii så împrospåteze pulsul duhului si‑al sîngelui? În urmå doar stropi defuncti, însåmîntîndu‑mi trecutul ca o lactee cale a nerostului. Respiratia‑i dezmåt. Si caut trupuri nepåtate så‑mi cheltuiesc råmåsite de cålduri si cugete neatinse så‑mi risipesc oboseli aprinse.

Nimicului ce‑mbatå absenta universului, så‑i adaug cutremurul sonor al sufletului, så‑i spintec linistea cu un vîrtej de glas, så‑mi las pacostea muzicii pe‑ntinderi! Så fiu sufletul golului si inima nimicului!

Vei reusi a‑nåbusi menirea negativå de care esti muncit? Nicicînd.

Vei însånåtosi råul ce‑ti mîncå mersul respiratiei? Deloc.

Mai ridica‑vei amarul din simturi la esentå de întrebåri? Totdeauna.

Nu vrei så‑ti storci formula de ireparabile în dulciu de credinte? Nicidecum.

…În sîngele tåu o drojdie de Niciodatå se desfatå, în sîngele tåu se dezalcåtuieste timpul — si‑un acaftist pe dos te salveazå din înecul mîntuirii. Si Diavolul se furiseazå prin ochiul lui Dumnezeu si tu‑i urmezi umbra si urma…

Paris, 1941–1944

Hôtel Racine

rue Racine

Cuprins

Notå asupra editiei 5

I

1 Cu rîvnå si amar, cercat‑am… (11)

2 „Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacårå…“ (11)

3 Pe semeni îi cunosc. (13)

4 Cum scoboram din cetatea ardeleanå… (16)

5 Precum iubesti cårtile… (16)

6 Pietate esteticå… (17)

7 Din tot ce‑i fugar… (18)

8 Doctrinele n‑au vlagå… (21)

9 Eu stiu cå undeva în mine… (22)

10 Douå atribute are omul… (23)

11„Adevårul nu viseazå niciodatå“… (26)

12 Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalitåtii… (27)

13 Så fie o lingusire… (28)

14 Din roadele mortii m‑am înfruptat… (34)

15 Dorinta de a dispårea… 34

16 Deodatå universul se‑nvåpaie… 36

17 Am citit slova omului. 37

18 Ieri, azi, mîine. 39

19 Urîtul parizian, sudic si balcanic… 39

20 Prin ce miracol… 44

21 De s‑ar aprinde azurul… 45

22 Cutezantele spiritului hîrbuiesc existenta… 46

23 Cei rosi de neajunsul… 48

24 Nåscut din neam fårå noroc… 50

II 53

25 De‑as conduce osti… 55

26 La toate întrebårile noastre… 57

27 Cînd nu nåzuiesti… 58

28 Cå oamenilor nu le e rusine… 60

29 De n‑ar såpa råul patimii nocturne… 61

30 Obosit de‑a sti atîtea… 62

31 Våd carnea din jurul meu… 62

32 Destin valah… 64

33 Adesea mi‑am luat råmas‑bun de la viatå… 67

34 De n‑ai fi ascultat în prima tinerete… 68

35 Cu cît omul constituie mai mult… 69

36 Cå mai sînt si‑mi fac încå potecå… 69

37 Cerul nu‑l voi låsa în pace… 72

38 Flacårå! — putintå vizibilå de a nu fi! 73

39 Deodatå o vråjitoare îti turburå… 74

40 Materia nu vrea så doarmå. 76

41 Natiunile fårå orgoli… 77

III 81

42 În tine rodesc gråunte de leprå… 83

43 Prostii zidesc lumea… 84

44 Ca o fiarå pierdutå… 85

45 Muritoarele n‑au decît douå brate. 87

46 Moartea‑mi picurå pe crestet. 88

47 Må asupresc sub tårii. 89

48 Zile infinite, cum så vå pierd? 90

49 Ca un supravietuitor… 91

50 Mi‑am cheltuit sufletul… 92

IV 93

51 Substanta duratei e plictiseala… 95

52 Alunecînd pe povîrnisul gîndurilor… 96

53 Fericirea îmi paralizeazå spiritul. 96

54 Ca så ne råvåsim, påmîntul… 97

55 As vrea så‑mi fac din Idee… 98

56 De obicei, ne credem cu totii… 98

57 Religia si mai cu seamå slujitoarea ei… 99

58 Copil, n‑ai avut stare. 99

59 A nu vedea în lucruri… 100

60 A gîndi — adicå a‑ti lua… 101

61 În boalå ne mårturisim prin trup. 101

62 Din nastere pluteste asuprå‑ti… 102

63 ]mi aduc aminte a fi fost cîndva copil. 102

64 A fi singur pînå la påcat… 103

65 Adîncimea unei filozofii o måsor… 104

66 Iatå‑mi sîngele, iatå‑mi cenusa. 105

67 Ca si cum ne‑am purta Eul în spate… 105

68 Fårå presimtirea dragostei si‑a mortii… 106

69 Vina mea: am jefuit realul. 107

70 Vei reusi a‑nåbusi menirea negativå… 108

[Coperta IV]

În 1940 (la 12 martie), Cioran începe så scrie Îndreptar påtimas, care va fi ultima (cea de a sasea) carte în limba românå. Varianta definitivå — råmaså ineditå — este încheiatå în 1944. În aceastå perioadå, interesele sale culturale sînt legate cu precådere de literatura românå veche, mai cu seamå de scrierile religioase pe care le gåseste în biblioteca Bisericii române de la Paris. Tråieste, în tot acest råstimp, ca un «tînår rentier», într‑un oras pe care‑l aseamånå cu Roma decadentei; paginile Îndreptarului respirå o voluptate a claustrårii în mijlocul unei lumi în care îsi consumå pînå la epuizare conditia de stråin («Fost‑a pe St. Michel stråin mai stråin ca tine?»). La sfîrsitul råzboiului aceastå viatå de marginal îsi atinge limita, activînd resursele acelui orgoliu urias care nu se poate naste decît pe fondul unei lungi perioade de anonimat, de umilintå si de asteptare. Autorul celor cinci cårti publicate în România nu este, aici, nimeni. Vreme de un an stå, cîte douåsprezece ore pe zi, asemeni unui functionar constiincios, la cafeneaua «Flore», locul de întîlnire al intelectualitåtii franceze. Totul seamånå cu o recunoastere a terenului înainte de începerea båtåliei. În 1945, pariul cu sine este încheiat: Cioran le va aråta francezilor cå poate scrie la fel de bine, dacå nu chiar mai bine decît ei.

-Sfârsit-

INAPOI LA

PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE

---

[1] (Înv.) Cåpå¡înå, tigvå, ¡eastå. (N.ed.).

[2] Cuvînt lipså în fotocopie.