Ultimele zile ale poetului Vasile Posteucã

• Revista “Drum“, Anul IX, Nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1973

Pe Vasile Posteucã l-am cunoscut înca din vremea studiilor liceale si l-am urmarit apoi în toate împrejurarile vietii sale dealungul anilor, în care întreaga sa fiintã si activitate si-a pus-o în slujba idealurilor românesti si crestine.

În ultima parte a bolii sale, in Spitalul Columbus din Chicago, unde era sub supravegherea unui grup de medici specialisti, am avut ocazia sã cunosc o altã fatã a personalitãtii sale, care este impresionantã in deosebi pentru observatorul de stiintã medicalã: rezistenta lui fizicã si luciditatea mintii si a judecãtii sale in apogeul crizei biologice prin care a trecut.
Toti medicii consultati au fost uimiti de puterea sa de anilliza logicã a situatiilor în care se gãsea si puterea sa de coordonare a judecãtilor, precum si de sbuciumul sãu sufletesc legat de idealurile sale supreme de viatã in pragul dramatic al mortii. Acest sbucium sufletesc a depãsit cu imensitatea si caracterul lui toate durerile fizice, toate preocupãrile de salvare medicalã si toate grijile de persoana lui sau a familiei sale. Intrebat asupra durerilor cauzate de boalã Posteucã rãspundea: “Nu mã doare, ma arde, parca cineva a luat o grãmadã de cãrbuni aprinsi si mi-a pus-o în stomac”. Totusi nu accepta medicamentele de usurarea durerilor decât atunci când vroia sã doarmã pentru odihna normalã a trupului sãu. Îsi fãcea cu regularitate meditatiile si rugãciunile zilnice si urmãrea cu atentie si interes toate situatiile care priveau perspectiva plecarii sale pe “tãrâmul celalalt”. Sfãtuia si încuraja cu bãrbãtie pe prieteni si camarazi si vorbea cu seninãtate uimitoare despre moartea crestinilor.

Era o bucurie transfiguratã in privirile sale oridecâteori pomenea de Dumnezeu si Cãpitan, mãrturisindu-si fericirea de a-i vedea in lumea lor cereasca, unde va da socoteala de toate cele ale lui pe pamant, bune sau rele, facute asa dupa cum si-a inteles el rostul vietii sale. 

Preocuparea lui principala era dominata de doua idei majore: continuitatea luptei impotriva comunismului ateu si moartea in sine ca suprema verificare a credintelor si idealurilor de viata. Aceste idei au fost clar formulate in toate imprejurarile: interview-uri cu presa si televiziunea, in discutiile cu oficialii spitalului, medicali sau juridici, cu prietenii sau cetatenii din oras care-l vizitau, precum si in toate actele scrise si semnate de mana sa in fata martorilor.

Asa a dat indicatii pentru intensificarea luptei nationale si crestine si unirea tuturor fortelor sãnãtoase împotriva comunismului si a celor ce vor sa lichideze existenta istorica a neamului romanesc. La fel, a dat lamuriri asupra continuarii revistei DRUM, si asupra orientarii ei ideologice in viitor.

El si-a marturisit convingerile, certitudinile si si credintele sale cu simplitatea omului crestin, impacat cu propriul sau destin. Moartea sa o vedea ca o împlinire dreapta a unui ciclu de existentã si a acceptat-o cu constiinta luminata de gratia cereascã care-i dadea puterea sã-si cearã iertare dela cei fata de care a gresit personal si sa-i ierte, la randul sau pe cei ce au gresit fata de el.

“Nu pot însa ierta pe cei ce au înselat si furat neamul taranilor mei. Numai Dumnezeu si neamul îi poate ierta pe acestia”.

Nici un fel de ura sau dusmanie nu aparea in vorbele sau atitudinile sale.

Vorbea însã cu mare dragoste despre cei ce suferã, ostenesc si luptã pentru românitatea crestinã.

Toate durerile st suferintele fizice au fost secundare pentru Posteucã, pe patul de suferintã al spitalului. El era ingrijorat de soarta celor ce rãmân dupã dânsul si urmeazã sã duca mai departe greul bãtãliilor. A fost uimitor cum acest îndrãgostit de viatã si cântec, prin suferinta trupeascã, a reusit sã se detaseze de orice gând si interes personal.
Când îl vizita presa si televiziunea in camera lui de spital, ceiace vroia Vasile Posteucã sã le transmitã acestora ca un mesaj ultim, nu era ceva personal, ci mesajul unui luptãtor nationalist si credincios al Bisericii crestine. El dorea din adâncul inimii o reîntoarcere a lumii la principiile si legile de viatã ale crestinãtãtii.
Ceiace a fost remarcat de întreaga lume, care l-a vãzut in acea epocã, a fost spiritul lui de luciditate si bãrbãtie, de care a dat dovadã în ultimele clipe ale vietii. Nu si-a pierdut niciodatã cumpãtul si curajul de a privi lucrurile in fatã si de a le spune pe nume.

In ultima fazã a vietii a cerut doctorilor sã întrerupã orice tratament medical. Nu voia sã devinã o “vegetalã muribundã”. “Gândul de a zace ca o buruianã mã înspãimântã si nu-l pot suporta. Doresc sã mor constient, cãci sunt fericit sã merg la Tatãl meu cel ceresc, pe care l-am iubit, in care am crezut si ma asteaptã.”

Aceastã stare sufleteascã, în care era purificat de toate pãcatele lui, împreunã cu nesfârsita si neconditionata lui credintã în legile crestine ale existentei, i-au conferit lui Posteuca nimbul unei demnitati umane, de care numai sfintii crestini si martirii legionari au fost invredniciti în setea lor de mântuire.

Dr. Alexandru Ronnett
Revista "Drum”, Anul 9, Nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1973

 

”Tarã, dragoste din urmã 
Si bucuria inimii dintâi,
Simt moartea ca o fiarã cum m’adurmã 
Sã-mi puie nefiintei cãpãtâi. 
Primeste-mã ‘n eterna ta luminã
Si ‘naltã-mã prin vreme ca pe-un steag…

Suflarea mea din urmã ti se ‘nchinã 
Si-ti îngenunche umilitã ‘n prag.
Când eu de mult voi fi un pumn de tinã 
Tu-mi vei rãmâne visul cel mai drag…”
VASILE POSTEUCà
(Fragment din “Cântec de tarã)