Revista Iconar, Cernãuti

Anul I, Nr. 4, 1935

„Credinta zugrăveşte icoanele'n biserici", a spus poetul, prescurtând în predicatul cugetării un câmp de întelesuri. Icoanelor de credintă, fiecine le dă viată în măsura însufletirii sale. Iar Românul însufletit din veacuri de icoanele dreptătii, curăteniei şi blândetii, si-a plămădit firea pe calea fără greş a virtutilor credintii. Te miri că-l vestejeşte viclenia, că-l răscoală strâmbătatea şi că, totuşi, le îndură cu supunere ? Te uimeşte neîncrederea în străini şi sufletul deschis între ai lui ? Citeşti în ochii lui mâhnirea omului bun, omului liber, căruia i se dă cinstea omenească ce i se cuvine? In ispravă, în cântec, în punere la cale se vădeşte cugetul drept şi cumpănă înteleaptă a firii lui. Românul e omul credintii, omul luminii.

Astăzi, orânduirile tărgovetilor şi năpădirea păgânilor îl năpăstuesc si-l clatină. Ce se va alege din credinta lui, care mereu l-a călăuzit spre bine? Nu sunt oare astăzi legiuirile şi legăturile între oameni date pradă unui duh rău ? Comoara cea mai de pret a sufletului românesc, virtutile binelui creştinesc, din care îşi trage puterile, stau de izbelişte sub năvala orânduirilor şi semintiei păgâne. Dar încă mai răsare şi se înaltă în inimile româneşti credinta închinată icoanelor curate, şi sufletele creştineşti răspund chemării de veacuri a neprihănirii neamului.

"Cum florile multe ele graiu de miresme schimbă".

*

Născut român şi creştin de legea răsăritului, crezi că poti şterge din tine pecetea neamului şi a credintei ? Eşti şi rămâi om al sufletului neprefăcut, al ochiului limpede, al năzuintei către înalt, porti sădite în fire poruncile credintii lui Isus.

In casele bunicilor noştri icoanele stăteau spre răsărit, postul era sfânt, sărbătoarea era a lui Dumnezeu. Povara vietii o duceau cu multămire, călăuziti de întelepciunea simplă a datoriei necârtite. Ei nu cunoşteau luxul uşuratec al gândirilor "gingaşe", nici petrecerile viclene ale deşteptăciunii goale. Cugetarea lor era cucernică înăltare în contemplarea adevărurilor veşnice asupra vietii şi a mortii. Ei nu luau în deşert nici surcica, nici pe Dumnezeu. Morala lor era sănătoasă, asa cum se statornicise din îmbinarea credintei strămoşeşti cu legile traiului. Era etica cinstei şi temeiniciei, care izvodea oameni de ispravă şi de faptă dreaptă. Ei acopereau sub blândete străşnicia credintei lor şi înfierau ceeace era rău sau netrebnic numai cu dojana că "nu e frumos". Suflete de iasomie în oameni dintr'o bucată ca trunchiul de fag, între credinta, cugetarea şi fapta lor nu era neîndintare sau şovăială.

Cu asemenea oameni era uşor să duci o tară. Inimile supuse cu cinste dreptătii şi datoriei erau legate trainic întreolaltă pe plaiul obştesc al neamului, şi durau pod neclintit zbântuirilor istoriei. Astăzi din popor se mai înaltă icoana de cleştar a firii româneşti, blândă, vânjoasă, urând amestecul, înnoirile străine, iubitoare de aşezare, de obiceiuri şi orânduiri vechi şi încercate. Credinta de demult mai însufleteşte muntii păduroşi şi şesurile mănoase, dar se opreşte la zidurile târgurilor.

*

Cugetul drept, inima cinstită şi sufletul senin înfloreau pe moşia noastră, când flacăra vânătă a vicleniei, a pândei hoteşti şi a dulcegăriei prefăcute şi jăcmănitoare a năvălit sub chipuri roşiatice şi cu glasuri pitigăiate dinspre miază-noapte. Bălăria nouă a necredintei otrăvitoare s'a înrădăcinat la noi sugând de rod ogorul grânelor curate. Străinul pripăşit nu s'a supus credintei româneşti, care l-ar pierde. Din necredinta lui si-a făurit unealtă de izbândă asupra credintei româneşti. Şi pe căt de tare se întemeia tara pe credinta noastră, pe atâta o surpă necredinta lui. Lege, tară, neam, sunt cuvinte sfinte nouă şi goale lor. Porunca de sus ne află grabnici şi supuşi la împlinire, iar pe ei scârbiti şi puşi pe fereală. Noi ducem cu drag partea noastră de povară, ei o ocolesc, căci tara şi neamul acesta nu sunt ale lor, ci numai sângele supt. Dar pe ei atât de mult i-a înverşunat necredinta, încât de dânsa vor pieri. Omul neputincios de credintă, e mort. A fost o semintie care a scuipat, a biciuit şi a răstignit pe Messia Cel Născut din Fecioară, şi nu s'a mântuit. Inchegat în ură, odastă de veacuri un desrobitor să-i dea lumea în stăpânire. Dar când acela s'ar ivi, îl vor lovi cu pietre si-l vor ucide. Căci sufletul lor mort credintei a rămas numai rânjet, răutate şi pizmă.

Aceştia sunt duşmanii cei multi şi tari ai credintei noastre. Pe nesimtite ei au otrăvit oraşele şi noi, copiii străbunilor credincioşi, ne deşteptãm într'o zi schimbati şi rupti dintre ei, cu sufletul înveninat şi cugetarea strâmbă. Betia uşuratecă a ideilor moderne ne-a mânjit simtirea curată. Dragostea, virtutea, datoria, cinstea - toată comoara credintei de demult se clatină în noi şi cu ochii legati păşim fluerând în tabăra duşmanului. Păgânia şi necredinta se lăfăesc azi în toate cărtile de învătătură. "Descătuşarea" gândirii, rămasă zănatecă, a înarmat mâna străină împotriva chiagului sufletesc care făcea trăinicia neamului de demult.

Cu prilejul unei cărti

 Cunoscuta cercetătoare a datinelor şi credintelor poporului românesc şi vajnica luptătoare nationalistă de ieri şi de azi, d-na Elena Niculita Voronca, îşi adună în acest volum poeziile din alte vremuri, când sufletul vibra'n entusiasm de tinerete şi aprinsă dragoste de tară. Din pragul anilor plecati să nu se mai întoarcă, autoarea poartă frumosul gând de-aşi cinsti strădaniile de-o viată botezată'n sbucium şi vis, prin închingarea lor în volum. In copciile versului vechiu se sbat crâmpee de crâng macedonean depărtat, pe unde moşi şi strămoşi si-or fi distrămat gândul mucegăit în temnită greceascã, sau melancolii de toamnă, plânse la graniti despărtitoare de frati ce nu mai sunt. Peste tot vibrate de cald nationalism, care scoboară, pe drumul spre plinire - prin temnită jilavă, legând mai clar inelul jertfelor noastre de totdeauna cu cele prezente „Odată am cântat o horă I O tristă horă am cântat I Iar tinerimea a jucat I Cu veselie mândră horă I In pas usor si legănat I Precum e datina la horă" (pag. 16). In sărăcia poeziei bucovinene de dinainte de marele răsboi,volumul d-nei Elena Niculita Popovici îşi găseşte loc merituos adăugându-se la celelalte opere ale ei, cari constitue salbe de floare şi vis în pomul vietii ce plin de vară înfruntă toamnele şi apusul.

VASILE I. POSTEUCĂ