Cea dintâi simtire a familiei legionare, la aflarea mortii glorioase a arhanghelilor ei pãmânteni, Ionel I. Mota si Vasile Marin, a fost jalea sfâsietoare. Dar cu tot sentimentul singurãtãtii noastre, compãtãmirea nedemnã nu ne este îngãduitã, ci numai umilita închinare si venerarea.

„Iar tu mamã care, atunci când legionarii îti scoteau pe brate din casã pe cel mai mare si mai scump copil, te tânguiai: "copilu' maichii, uite de ce nuntã ai avut tu parte", sã stii cã rodul acestei sfâsietoare nunti e mai plãcut lui Dumnezeu decât rodul de prunci cu care ti-ar fi înseninat obositele bãtrâneti..." asa spunea Ionel I. Mota zdrobitei mame a lui Virgil Teodorescu, el care era sã depãseascã întelesul jertfei legionare cunoscute pânã acum, fãcând-o voluntarã si constientã si înãltând-o astfel în supraomenesc.

Moartea vitejeascã a comandantilor nostri este o pildã, din care sovãim a trage învãtãminte. Sã îndrãznim a atinge giulgiul sfânt ?

Cei amortiti încep a se trezi, cei desbinati încep a se uni în jurul jertfei nemaiîntâlnite, iar pizmasii vicleni, dusmani ai adevãrului crestin si românesc se cutremurã în hrubele lor. Pânã azi au mai cãzut jertfe legionare doborîte neprevestit de vrãjmasul dosit, pânã azi legionarii si-au apãrat fiinta si credinta, înlãturând, cu jertfire de sine, pe capii uneltirilor ucigase. Lipsea încã dovada pozitivã a întregii depãsiri de sine, pilda rarã cu neputintã de atins fãrã tot atâta virtute. Nu orice legionar era vrednic s'o dea. Trebuia s'o facã cel mai bun, cel mai nepretuit dintre fratii Cãpitanului, cel mai blând si mai ager, cel mai învãtat si mai curat dintre ei. Credinta crestinã s'a revelat Adevãr pentru muritorii nepriceputi abea din clipa jertfei voite a lui Isus pe Cruce. Adevãrul si puterea moralã a credintei legionare abea acum se vãdeste celor orbi si surzi. Cine mai poate cleveti acum înalta valoare spiritualã a credintei legionare? Tãgada a amutit. Dusmanii tac si înfricosati se prefac zadarnic cã nu s'a întâmplat nimic, prietenii târzii plâng si-si mãrturisesc pãrerea de rãu. Se strâng fostii nepãsãtori si regretã. Li se pare cã ei si tara au pierdut ceva. Ce au pierdut ei, ca sã le parã rãu? Dece se fac pãrtasi la plângerea unei jertfe care acoperã neamul de glorie? Jertfa n'o înteleg, gloria o jinduesc. Nu oricine se poate strecura sub acest acoperãmânt. Ci numai cei gata sã urmeze.

S'a întâmplat un lucru pe care neamul nostru nu l-a mai cunoscut în veacuri. Am mai avut eroi în sirul anilor dupã primii voevozi ai crestinãtãtii rãsãritene, Mircea si Stefan. Dacã au murit, au fost prada miseliei pânditoare. Ei nu si-au ales singuri soarta, nu si-au cucerit singuri cununa. Ionel Mota si Vasile Marin si-au dobândit-o cu vointã, si asa se aseazã mai presus de toti înaintasii.

Un popor nu se oteleste fãrã exemple mari înaintea ochilor. România de azi, robitã civilizatiei de necredintã si îmbuibare, mergea spre prãpastia nefiintei. De unde sã iei pilda vie, ca sã asezi înaintea tineretului un tip ideal de Român, cãtre a cãrui desãvârsire sã nãzuiascã? Fiecare popor si-a definit fiinta fizicã si moralã într'un erou ideal, supraomenesc, pe care educatorii îl exaltã si îl cultivã în sufletul tinerimii. Noi nu-l aveam. Cultura noastrã cosmopolitã îsi cãuta idealurile pedagogice peste granite, poporul uitase sã mai cânte haiduci mãrinimosi si se îndemna spre necredinta zeflemistã a oraselor. Virtutea curatã a strãbunilor patriarhali murise în inimele tuturor. Ne pândea degenerarea, ne adulmecau hienele ademenite de stârv.

Atunci a rãsunat un bucium jalnic peste tarã, atunci au rãsãrit feciorii în verde, care cu moartea lor jurau sã mântuiascã viata neamului. Cartea Cãpitanului tine deschisã povestea chinuitã a acestor viteji. Dar cei multi nu scot învãtãminte din cãrti. Acum însã vor putea sã se dumireascã din moartea vitejilor, spre un adevãr si o credintã pentru viatã. Nu-i fiecare în stare de aceeasi depãsire de sine, dar fiecare poate sã trãiascã pentru credinta, pentru care cel mai bun stie sã moarã.

Felul mortii aratã abia cât de nepretuitã era viata cuiva. Dece au oare multimile nevoe de asemenea dureroase exemple? Dragostea nouã ce vedem cã rasare, cât e oare de adâncã si rodnicã? Zãdãrnicia înduiosãrii trecãtoare ne desgustã. Durerea înfiptã adânc are o singurã cale bãrbãteascã de vãdire: a faptei, potrivit credintei pentru care au voit sã moarã pilduitorii nostri. Cununa mortii a dat acum viatã vie adevãrului legionar. Românii s'au cutremurat vãzând aevea eroismul legendar atât de aproape de ei si totusi cu atât de mult mai presus de înzestrãrile si deprinderea lor. Dar n'au pãtruns tragedia sufletului de luptãtor a lui Ion I. Mota care, dupa patrusprezece ani de strãdanii si suferinte, chinuit de necredinta, josnicia si miselia stãruitoare a semenilor, si-a desãvârsit cu vointã destinul pãmântean prin jertfa vietii, prin care, o întelegere mai presus de omenesc îi arãta, cã va da suprema consacrare crezului sãu legionar. Pentru noi, prin jertfa sa, si numai pentrucã el este cel care a fãcut-o, credinta legionarã se înaltã în sublim. Numai o astfel de moarte si numai a unui astfel de om putea aduce consfintire credintei legionare.

Dacã Ionel Mota si Vasile Marin si-au dat viata pentru apãrarea lui Hristos si a civilizatiei crestine, toti trebue sã fim gata sã o facem. Aceasta e mostenirea ce ni s'a lãsat. Nu vom uita cã Ionel Mota este cel ce detine jurãmântul Cãpitanului. Acest jurãmânt l-a luat cu sine la Cer. Cu pilda lui înainte, cu chezasia lui de dincolo de moarte si sub ordinul Cãpitanului, legat fatã de cel mai sublim erou al Legiunii, vom pãsi orbeste spre biruintã sau spre moartea legionarã. Si una si alta pot veni, dar de pe acum, prin fapta lui Ioan I. Mota si Vasile Marin, Legiunea e nemuritoare, ca pildã de glorie crestinã si româneascã si ca învãtãmânt de virtute pentru toti cei ce vor veni.

Barbu Slusanschi

Iconar, Anul II, Nr. 5, Ianuarie 1937